Dreptatea, iulie 1928 (Anul 2, nr. 212-237)
1928-07-22 / nr. 230
ANUL n No. 230 . Duminică 22 Iulie 1928 4 PAGINI reptarea 3 LEI Un an • luni, 3 luni. ŢARA 1000 600 260 AIONAMEN DUBLE la STRĂINĂTATE TE I învățători, preo{i fi săteni Un an ......... 750 • luni.....................675 3 luni.....................200 REDACŢIA Şl ADMINISTRAŢIA: issssaî BUCUREŞTI,Calea Victoriei 49, Etaj TELEFON: Ne. 38/60 ANUNŢURI COMERCIALE Se primesc direct la Ad fra ziarului, şi la toata agenţiile de publicitate din tară.3 LEI Presa liberală a primit ordin să se bucure, zilnic, de succesul neîmprumutului. In materie financiară, acest lucru constituie o adevărată inovație... Ea s’ar putea numi: imprumut prin autosugestiune! „V_autoriz să găseşti bani!“ (Confirmarea oficiala a eşecului) După opt luni de tratative, în care timp ministrul de finanţe nu a isbutit decât să acumuleze pagube şi să colecteze ofense... După ruşinosul epilog de la Bucureşti, al expedientelor desnădăjduite, guvernul, iată-l, rezumă şi confirmă printr’un comunicat oficial falimentul tuturor străduinţelor sale. Avem cu prilejul acesta, trista satisfacţie de a fi văzut realizându-se temerile noastre toate. Temeri întemeiate, bineînţeles, numai pe cunoaşterea certă a lipsei de prestigiu a unui guvern care, numai pentru a-și prelungi dictatura, își renega programul, — si in contrazicere cu întregul său sistem economic, cu metodele sale financiare, cu organizarea bugetului, cu un întreg complex de măsuri fundate pe politica de revalorizare, făcea, la un moment dat yoîte-tact, pentru a adopta principiul opus (şi furat) al împrumutului străin şi al stabilizării. Atât şi era de ajuns pentru a avea, încăodată, siguranţa nepriceperei şi a incapacităţii specialiştilor financiari ai guvernului, în efectuarea unei atât de vaste, complexe şi delicate optraţiuni cum se prezintă reforma noastră monetară Am afirmat din capul locului în coloanele noastre, că d. Vintilă Brătianu, silit să apeleze la finanţa străină, în momente de strâmtorare politică, bine cunoscute de această finanţă, va fi pus în faţa condiţiunilor oneroase cari se oferă, de obicei, strâmtoraţilor, faliţilor şi prodigilor. Am arătat că încă de la primul pas peste graniţă, guvernul a săvârşit greşala de a admite, fie şi faţă de un aliat, ■— care putea fi satisfăcut in o mie şi una de alte modalităţi, — principiul funest al revalorizării. Din nefericire, fatalitatea, atrasă de incompetenţa şi incorectitudinea unui guvern în desnădejde, a unui guvern în căutare de expediente, s’a realizat, pe deantregul. Comunicatul financiar al guvernului, confirmă înfrângerea. E un comunicat artificios de afirmaţii trucate. E comunicatul speranţelor viitoare, sau nici măcar atât. E un comunicat negativ. Singura parte pozitivă a comunicatului, singura care vorbeşte de certitudini e aceea care se ocupă de convenţiunile privitoare la datoriile de război, la purtătorii cla rente şi la Stock Exchange de la Londra. Unica certitudine este deci confirmarea pagubelor realizate de d. Brătianu în decursul dezastruoaselor sale tratative şi pe temeiul principiului de revalorizare acceptat cu atâta nesocotinţă. Cu alte cuvinte parlamentul va avea să ratifice un spor de datorii. Să recunoască o creanţă certă, înainte de a trece la capitolul speranţelor vide. In acest capitol, parlamentul va vota guvernului şi Băncii Naţionale pe de o parte, grupului francoanglo-american pe de alta, dreptul, platonic, de a contracta un împrumut, — un împrumut tot atât de hipotetic şi de chimeric ca cel pe care 1-aţi văzut realizându-se până acum. In asemenea conditiuni, fixarea unui maximum şi divizarea acestuia în tranşe repartizate pe date mai mult sau mai puţin certe (imediat” sau „la toamnă") ar constitui tot atâtea comice amănunte, puerile abilitări de aventurieri financiari, dacă în joc n’ar fi prestigiul şi situaţia statului. Intr’un cuvânt, în comunicatul care nu precizează decât activitatea viitoare, şi în vid, a parlamentului, nu conţine decât o deşartă enumerare de veleităţi şi de aspiraţii în domeniul aritmetic al finanţei. Ca şi până azi guvernul urmăreşte să obţină 250 milioane de dolari, (—mai mult ar fi sufocant, mai puţin, neîndestulător—) împărţiţi în nu mai ştim câte rate , fără a preciza, fireşte, nici cursul de emisiune, nici dobânzile, cum se face în operațiunile încheiate.. O singură deosebire, repetăm : de data asta un vot al parlamentului e chemat să legifereze această năzuință a guvernului, această bună intenție a grupului financiar străin. Se afirmă, totuș, că guvernul a contractat, sub formă de avans, un credit de 20 milioane de dolari (echivalentul aproximativ al deficitului bugetar pe ultimele patru luni) care spre deosebire de sumele aleatorii de la „toamnă”, se va acorda „imediat”. (De altfel, de-a lungul comunicatului ne poticnim mereu de acest „se va” acest „oră” pe care poporul l-a denumit, în limbaju-i plastic „porc de câine”).. Vom avea deci o spargere de plafon, atât şi nimic mai mult- împrumutul rămâne fugacea himeră urmărită de răsuflul astmatic al ministrului de finanţe. De stabilizare deci, nici nu se poate discuta. Comunicatul: cristalizarea impertinenței neputincioase, tentativă neisbutită de a se acoperi sub sonoritatea frazelor, sub prestigiul afirmatiunei, neantul faptelor. Convocarea parlamentului, un simplu spectacol, votul său, un hocus-pocus al șarlatanismului politico-financiar al guvernului. Și peste toate : „O eră nouă începe, etc.".-. ..-Literatură guvernamentală, și încă din cea mai proastă-LV. Comunicatul partidului Naţional - Ţărănesc cu privire la Tratativele pentru împrumut Comitetul de direcţie al parti-1ei în schimb nimic pozidului Naţional-Ţărănesc, întrunit tiv, acesta convoacă paria ziua de 20 Iulie crt. sub preşedinţia d-lui Iuliu Maniu, faţă de comunicatul guvernului privitor la rezultatul tratativelor pentru contractarea unui imprumut şi realizarea stabilizării legale a leului, constată următoarele: 1) Guvernul nu a reuşit să încheie împrumutul extern şi să realizeze stabilizarea legală a leului. Cu toată tendinţa sa de a ascunde adevărul, din însuş comunicatul guvernului reese clar că , deşi a făcut în prealabil concesiuni care se cifrează la miliarde, guvernul compromiţând prestigiul şi creditul ţării, n’a izbutit să facă altceva decât să dea o opţiune care obligă numai statul român, fără să oblige pe bancheri şi din care lipsesc toate condiţiunile esenţiale ale unui contract de împrumut. Ca urmare a unor promisiuni vagi a băncilor străine, guvernul n’a putut anunţa decât deschiderea unui credit de expedient destinat Băncii Naţionale, — credit pentru a cărei obţinere n’ar fi fost nevoe de umilitoare tratative timp de opt luni — pentru a-i permite să spargă plafonul emisiunii, adică pentru a face o operaţiune combătută cu vehemenţă timp de trei ani de către d. Vintilă Brătianu, autorul convenţiunei de revalorizare a leului încheiat în Iunie 1925 între Stat şi Banca Naţională. Insuccesul politic şi financiar al guvernului este prin urmare complet. 2) Ţara, care se află de câţiva ani într’o criză economică gravă, datorită unei îndrumări total greşite, a mai pierdut 8 luni din cauză că guvernul lipsit şi de pricepere politică şi financiară şi de autoritate morală a prefăcut o operaţiune financiară de interes general combătută de el până acuma, într'un mijloc de salvare politică a partidului liberal. In felul acesta s’a făcut dovada pe care ţara trebue să o înregistreze, că guvernul d-lui Vintilă Brătianu nu numai că nu are dreptul de a guverna această ţară dar este şi incapabil de a o scoate din criza economică în care se găseşte. 3) In urma acestui insucces ca să ascundă înfrângerea consecutivă ■unor discuţii lipsite de îndemânare, în cursul cărora guvernul a consimţit să cedeze totul fără apanlamentul său spre a obţine în scopul de a salva aparenţele împuternicirea, în realitate de a contracta un împrumut fără a preciza condiţiunile lui esenţiale, ceea ce nu înseamnă altceva decât putinţa de a continua nişte tratative care au durat prea mult şi până acum şi spre a dispune în mod nelimitat asupra destinelor financiare ale ţării. 4) Ţinând seamă de faptul că guvernul actual s-a impus ţării prin mijloace abuzive, prin furt de urne şi teroare, darea unui mandat în alb de către un parlament ilegal, în scopul salvării sale politice pe de o parte iar pe de altă parte spre a încredinţa mâinilor sale nedibace destinele economice ,tirania partidului liberal ale ţării, este un adevărat atentat în contra naţiunei şi a celor mai vitale interese ale sale. In aceste condiţiuni partidul Naţional Ţărănesc consideră înlăturarea imediată a guvernului ca o necesitate absolută pentru ţară, căci nu se mai poate tolera un guvern falimentar să-şi continue jocul cu primejduirea intereselor evidente ale naţiunei. 5) Partidul Naţional Ţărănesc este conştient de datoria sa pe care şi-o va îndeplini prin cea mai hotărită luptă, pentru a zădărnici această încercare a guvernului, pentru a împiedica — în cugetul naţiunei — solidarizarea Coroanei cu actele disperate ale unui guvern, preocupat numai de deţinerea puterii şi pentru a elibera naţiunea de sub CONVOCARE Comitetul de direcţie al Partidului Naţional-Ţărănesc convoacă pe parlamentarii partidului împreună cu toţi foştii candidaţi ai partidului la alegerile pentru Cameră şi Senat din 1927 şi pe membrii comitetului de direcţie, al comitetului executiv central şi al comitetelor provinciale al Vechiului Regat, al Ardealului şi Banatului, al Basarabiei şi Bucovinei la ŞEDINŢA care va avea loc în Bucureşti în ziua de Joi 26 Iulie 3 p. m. şi Vineri 27 Iulie 1928 la ora 10 a. m. în Sala Ziariştilor, B-dul Carol. La ordinea de zi: 1) Operaţiunile de verificare a Adunării şi a Biroului; 2) Expunerea Preşedintelui partidului; 3) Dezbateri asupra împrumutului, stabilizării şi politicii financiare ; 4) Dezbateri asupra rapoartelor prezentate de Birou şl de raportori Preşedintele Partidului Naţional-Ţărănesc (ss) IULIU MANIU Secretar General (ss) VIRGIL MADGEARU 1928 La ora Sindicatului „Viitorul“ confirmă uşurinţă cu care se semnează Jurnalele Consiliului de Miniştri publice, uşurinţa cu care se iscălesc jurnalele consiliului de miniştrii sub guvernarea liberală. Constatarea este dureroasă şi sinceritatea „Viitorului“ nu va putea aduce decât scăderea prestigiului ţării inlăuntru şi în străinătate. Noi ne-am permis să arătăm opiniei publice că în actualul guvern sunt miniştri uşuratici şi am fost acuzaţi de calomnie. Nu cumva „Viitorul“ care găseşte uşuratic întreg guvernul liberal se poate considera cestei ţări nu am divulgat opiniei că face acte de patriotism (?) Ziarul „Viitorul“ in numărul său de ori pretinde că schimbările de nume se fac cu miile și că consiliul de miniștrii nu are datoria de a controla jurnalele pe care le semnează, astfel s’a iscălit jurnalul de schimbare a d-lui Elia de Bellagio fost Kira Kirschen. Nu ne miră mentalitatea „Viitorului", deoarece nenorocita guvernare de 8 ani a partidului liberal ne-a dat dovezi de incapacitate. Astăzi se confirmă ceea ce noi pentru prestigiul a Bacalaureatul de prof. dr. Al. Vasilescu După rezultatul dat de 53 cpmii special după război, se face simi, se vede că, din 6538 candidaţi, au reuşit numai 2870, adică un procent de 43,89%. Rezultatul acesta este dezastruos şi ne arată destul de clar starea rea în care se află învăţământul nostru secundar. A absolvi, 8 clase de liceu 5638 şi a reuşi la bacalaureat numai 2870, înseamnă, după cea mai simplistă logică, că 3668 absolvenţi au fost promovaţi din clasă in clasă, fără să inveţe. Şi, în cazul acesta, nu sunt vinovaţi absolvenţii, cari, au căzut la bacalaureat, CI SUNT VINOVAŢI PROFESORII, CARI I-AU PROMOVAT DIN CLASA IN CLASA, DEŞI N’AU INVAŢAT. înţeleg indulgentă un an, doi, dar nu opt ani. Când am intrat în liceul Carol I din Craiova, în 1897, eram în clasa I cu 90 elevi. Ei bine în clasa VIII am ajuns numai 5, căci 85 elevi, unii rămăseseră reptenţi, iar alţii se în prea multă politică şi prea puţină şcoală, înfiinţări de şcoli, numiri şi transferări de profesori secundari, cu toate că avem lege, s-au făcut după interese politice. Sunt recompensaţi, decoraţi, etc., numai profesorii cari fac parte din partidul de la putere, chiar dacă sunt nulitaţi sau nu-şi fac datoria. Ministerul este informat de activitatea profesorilor de şefii politici de judeţe, iar nu de inspectori. Nu se pne seama de multe ori de cele ce raportează inspectorii, ci de cele ce comunică oamenii politici. Din această cauză profesorii cei buni sunt descurajaţi şi nu lucrează cu toată dragostea. Când se va face istoricul învăţământul în această epocă, se va putea constata, din dosarele Ministerului, că cel puţin 85% din cereri au fost rezolvate după cum cereau interesele partidului, care era la putere. Chiar şi d-1 C. Kiriţescu, care ne-aşreptaseră către alte şcoli cu carac vorbit de Turtucaia Culturală, roter practic, văzând că în liceu mergem de de multe ori asemenea păcate, greu. Şi In cazul acesta întreb: nu ! Sunt ^sigur că dacă d-1 Kiriţescu şi era mai bine ca cei 3668 candidaţi, căzuţi la bacalaureat, să fie lăsaţi repetenţi în decursul celor 8 ani, pentru a-i îndrepta către alte ocupaţiuni, la o vârstă, când se puteau îndrepta cu folos. Era un bine şi pentru ei şi pentru ţară. Dacă nu se vor lua măsuri reale de îndreptare şi ne vom mulţumi numai cu facere de statistici şi cu stabiliri de coeficiente, vom ajunge cu timpul să avem sute de mii de proletari, semidocţi, cari vor fi un pericol pentru ţară. Vom căuta, în cele ce urmează, să arătăm cauzele scăderii învăţământului secundar, fiindcă scăderea nu este regională, numai în teritoriile alipite, ci generală. La Ploeşti, coeficientul este tot aşa de mic, ca şi la Chişinău. Astfel, în Ploeşti, din 82 băeţi au reuşit 19 şi din 70 fete au reuşit 21. Chiar şi în Bucureşti, Iaşi şi Craiova, coeficientul este sub 50%. Am spus că vinovaţi sunt profesorii, cari au promovat din clasă în clasă pe cei căzuţi la bacalaureat. Dacă însă în Ministerul de Instrucţie ar fi fost oameni prevăzători şi dacă aceşti oameni ar fi făcut şcoală, nu politică, N’AM FI AJUNS NICIODATA LA ACEST REZULTAT DEZASTRUOS. Arta de a guverna înseamnă arta de a prevedea. Ei bine, conducătorii Ministerului de Instrucţie n’au prevăzut nimic. Deşi, cel puţin din 1914, se ştia că vom intra în război, şi deci că vor muri mulţi profesori, deşi se spera să luăm cel puţin Ardealul, totuş, din 1912 nu s’a mai ţinut nici o seziune de capacitate pentru profesori până în 1919. Dacă cei din Ministerul de Instrucţie ar fi fost oameni prevăzători, aşa cum trebue să fie orice conducători, ar fi ţinut nu numai seziuni ordinare din 3 în 3 ani, ci seziuni extraordinare în fiecare an, cel puţin în 1913—1916. In cazul acesta, Ministerul ar fi avut la dispoziţie un număr de profesori, cari ar fi umplut golurile celor morţi în război sau, după război, i-ar fi fost trimişi în locurile vacante din teritoriile alipite. Deşi nu n’a ţinut examene de capacitate din 1912, deşi mulţi profesori au căzut morţi pe câmpul de luptă, Ministerul comite, după război, trei noi şi mari greşeli.] 1) Face în 1919 un examen de capacitate, fapt care face să intre în învăţământ multe nulităţi. 2) Deşi nu avea profesori, nici pentru şcolile existente, totuş înfiinţează foarte multe şcoli secundare, aproape în toate târguşoarele şi le umple cu suplinitori de ocazie. 3) Nu ia nici o măsură, ca prin organele sale de control, inspectori, să controleze activitatea ştiinţifică şi didactică a unor asemenea profesori. Cu tot regretul trebue să spunem că, in Ministerul de Instrucţie, inCltaţi continuarea în pag. II-a) toţi directorii generali inamovibili din Minister ar lucra, după lege şi cum cer interesele şcoalei, iar nu după cerinţele politicii, răul s’ar îndrepta repede. Şi cred că atunci, când legiuitorul i-a făcut inamovibili, i-a făcut tocmai ca să nu mai fie supuşi fluctuaţiunilor politice. DE ACEEA PRIMA CONDIŢIE PENTRU BUNUL MERS AL ÎNVĂŢĂMÂNTULUI SECUNDAR ESTE SCOATEREA POLITICII DIN MINISTERUL DE INSTRUCŢIUNE. Altfel dezastrul bacalaureatului se va mări. In toate ramurile activităţii omeneşti exista o normă de avansare, bazată pe studiile făcute, pe activitate şi pe vechime. Ei bine numai în învăţământul secundar nu există nici o normă. Directorii şi inspectorii nu sunt recrutaţi după vechime şi merit, ci după interese politice. Fiecare partid vine la putere cu directorii şi inspectorii săi. De multe ori sunt numiţi directori tineri, abia eşiti de pe băncile Universităţii, fără nici o ex- perienţă, cari habar n’au de cum trebue condus un liceu şi cari con-] duc şcoala nu după lege şi regulament, ci după ordinile oamenilor politici, cari i-au numit directori. Mi se va spune poate că noua lege a învăţământului secundar va remedia acest rău. Răspund însă că atâta timp, cât în Ministerul de Instrucţie directorii generali fac politică, şi nu şcoală, noua lege se va aplica ca şi cea veche, după interese politice. Vor fi însărcinaţi cu direcţiile liceelor iarăşi cei nechemaţi şi răul nu va fi înlăturat, ci va creşte. Chiar când unii directori, sunt conştienţi de datoriile lor, ei sunt imediat înlăturaţi de Minister, dacă oamenii politici cer. Directorii, fiind numiţi prin politică, iar nu după vechime şi merit, nu-şi fac datoria nici ca directori şi nici ca profesori. De aceea ei n’au nici o autoritate, fapt care dă naştere la nesfârşitele conflicte dintre director şi profesori. De aceste conflicte profită elevii leneşi, cari promoveză din clasă în clasă în urma intervenţiilor oamenilor politici, cari promit directorului să-l menţină, iar profesorilor să-l înlocuiască cu unul din ei. Fireşte că şi unul şi alţii sunt păcăliţi, deoarece conflictul se va rezolvi, după cum cer interesele politicianilor, iar nu ale şcolii. Dealtfel politicianii slăbesc şcoala nu numai prin directorii fără autoritate pe care-i pun, ci şi prin funcţia de preşedinte a Comitetelor şcolare, ce fără drept ocup. Sunt oameni politici, preşedinţi de comitete, cari n’au copii în şcoală şi nici o legătură cu şcoala. Dar, prin directori, ajung să ocupe asemenea demnitate, pentru a face să fie admişi în şcoală nou promovat?, toate nulităţile şi a presa, prin acordări de burse sau pe alte (Citiţi continuarea in pagina II-a) COANA ZINCA de Ion Livianu După lucrurile pe cari le spune din amintire, după felul de a se purta cu oamenii, după bunătatea care radiază din întreaga ei făptură şi mai ales după îmbrăcămintea pe care o poartă şi pe care moda de azi, de ieri şi de mai înnainte cu mult nu a atins-o cu nimic, o poţi afla cu oarecare siguranţă, căror vremuri aparţine Coana Zincuta. Dacă cumva răsfoieşti vreun album vechi de familie, în care s-au mai putut păstra „aghilotipuri“ reprezentând bunicii, străbunicii şi părinţii acestora, nu se poate să nu dai de vreo fotografie de demult în care să recunoşti — după îmbrăcămintea ce înfăţişează — numaidecât, pe Coana Zincuta. Dar, de asemenea, să nu faci imprudenţa să întrebi pe coana Zincuta câţi ani are, fiindcă rişti mai întâi să o capeţi de duşmană, iar în al doilea rând să-ţi răspundă cu o siguranţă ca aceia a şcolarului care ştie bine lecţia pe din afară: şeaptezeci şi doi. Nu Ştiu căror împrejurări se datoreşte faptul, că Coana Zincuta s’a fixat definitiv asupra acestei vârste din care nu vrea să iasă în ruptul capului, nici scăzând ceva, nici adăogând măcar un an peste numărul celor fixaţi de dumneatei odată pentru totdeauna. Aşadar de vreo şeasesprezece ani de când o cunosc, Coana Zincuta are şeaptezeci şi doi de ani. N‘a înaintat cu nimic şi nici nu se hotărăşte să mai schimbe cât de cât, numărul anilor ce pretinde să aibe. După vorbă şi faptă, aparţine de sigur vremurilor de demult căci cuvântul Coanei Zincuta spus răspicat, este literă de evanghelie.] Din această cauză Coana Zincuta a avut mult de suferit, căci, considerând oamenii de azi aşa cum a apucat ea oamenii de odinioară, a împrumutat oarecari sume de bani fără chitanţă, fără poliţe, fără nimic la mână — aşa cum se împrumutau banii odinioară — şi parte din bani i-a pierdut din această pricină. De atunci s-a hotărât să nu mai dea bani cu împrumut. Cât priveşte „toaletele“ Coanei Zincuta, cu greu le-ai putea afla astăzi undeva. Numai prin picturile murale de prin biserici mai întâlneşti câte o veche ctitorită, ale cărei veştminte aduc în mare parte cu acelea pe care le îmbracă Coana Zincuţa la zile mari. Cine o cunoaşte o ştie, Coana Zinca are şi azi rochie cu trenă, mâneci lungi strânse la manşetă şi cu bufanţi la umeri, guler de dantelă ridicat puţin în susul gâtului aşa cum se vede din fotografii rochia soţiei ultimului rege al Franţei, iar la juponul care constitue o a doua rochie, Coana Zinca are prevăzut încă buzunarul unde îşi ţine micile economii zilnice şi batista, cât un şervet de masă. Cu mult înainte de război, Coana Zincuta a renunţat să mai călătorească din mai multe pricini. Mai întâi de frică, căci, obişnuită o viaţă întreagă să umble cu trăsura cu doi cai, Coana Zincuta are o frică groaznică de automobil şi chiar de tren, deşi niciodată nu şi-a mărturisit de ruşine această frică. In al doilea rând, călătoria cu trenul o indispune din cauza toaletelor de azi ale femeii. Nu pricepe Coana Zinca şi pace, cum îngăduie bărbaţii, soţiilor şi fiicelor lor, să umble cu rochi transparente, cu braţe goale, cu fuste scurte, cu gâturi goale „de să văd toate aslea“ — după propria expresie a dumneatei. Cu toată groaza ce o are să călătorească departe, să-şi părăsească grădiniţa în care muşcatele, tiparoasele, creitele şi mixidrele constitue unica ocupaţie a Coanei Zincuta, totuşi, un eveniment cu adevărat grav, a determinat-o să întreprindă anul trecut o călătorie în Ardeal. Un nepot la care ţinea Coana Zincuta ca la ochii din cap s‘a îmbolnăvit grav şi doctorii l’au trimis la aer, în ţinutul Braşovului. A plâns Coana Zincuta la plecarea nepotului, ca la o înmormântare. Trei zile n’a mâncat şi n‘a dormit. Şi cu toate că în fiecare zi primea scrisori dela nepot, în care acesta îi spunea că e sănătos, că are poftă de mâncare, că s‘a îngrăşat, că o duce bine, totuşi, într’o bună dimineaţă Coana Zincuta a înştiinţat pe cei dimprejurul său că pleacă la Braşov. Faptul a uimit întreaga familie şi nimeni n’a vrut să creadă în hotărârea Coanei Zincuta. Ce se întâmplase însă? ce determinase eroica hotărâre a bătrânei? Un şoltic din familie suflase la ureche, într’o seară, Coanei Zincuta, că nepotul dela Braşov este grav de tot şi că scrisorile în care i se anunţă însănătoşirea acestuia, sunt plăsmuite de membrii familiei ca să o inducă în eroare. Atât i-a trebuit Coanei Zincuţa ca să se hotărască să meargă la faţa locului, să se convingă singură de adevăr Plecarea Coanei Zincuţa la Braşov a fost un adevărat eveniment, cum rar fi-e dat să vezi în viaţă Mai întâi, dumneatei a chemat la o convorbire între patru ochi pe strănepoata sa, d-na Panait femeie serioasă trecută de 50 de ani, căreia i-a dat în primire „sculele“ sale: cercei, inele, ceasornice, colieruri, brăţări, recomandându-i că în caz dacă „se prăpădeşte pe acolo“ să le dea cutăruia şi cutăruia, un fel de testament verbal. A chemat apoi pe bucătăreasa Nastasia căreia i-a dat în primire florile şi găinile. Seara, a „cinstit“ pe sergentul de stradă să aibe grijă de casă în lipsa ei, oferindu-i acestuia şi o rochie veche de tafta I pentru soţia lui deşi sergentul nu era căsătorit, după cum s-a aflat în urmă. A doua zi la patru dimineaţa, Coana Zincuta era urcată în birje, deşi trenul de Predeal pleca la 8.45. In geamantanul Coanei Zincuta era o adevărată băcănie: îşi luase dumneatei atâta mâncare, cât i-ar fi ajuns până la Londra de ar fi călătorit acolo. Când după patru ore de aşteptare pe peronul gărei, Coana Zincuta s-a văzut instalată în compartimentul de clasa II cu care călătorea, a răsuflat liniştită şi s’a închinat. Uitasem să adaog că pe pieptul Coanei Zincuta atârna o iconiţă şi o cruce făcătoare de minuni, cu ajutorul cărora pretindea dumneatei că a salvat de la moarte nu ştiu ce copil, că a fost ferită de hoţi la 1872, că a salvat re