Dreptatea, iulie 1928 (Anul 2, nr. 212-237)

1928-07-22 / nr. 230

ANUL n No. 230 . Duminică 22 Iulie 1928 4 PAGINI reptarea 3 LEI Un an • luni, 3 luni. ŢARA 1000 600 260 AIONAMEN DUBLE la STRĂINĂTATE T­E I învățători, preo{i fi săteni Un an ......... 750 • luni.....................675 3 luni.....................200 REDACŢIA Şl ADMINISTRAŢIA: issssaî BUCUREŞTI,­Calea Victoriei 49, Etaj TELEFON: Ne. 38/60 ANUNŢURI COMERCIALE Se primesc direct la Ad­ fra ziarului, şi la toata agenţiile de publicitate din tară.3 LEI Presa liberală a primit ordin să se bucure, zilnic, de succesul neîmprumutului. In materie financiară, acest lucru constituie o adevărată inovație... Ea s’ar putea numi: imprumut prin autosugestiune! „V_autoriz să găseşti bani!“ (Confirmarea oficiala a eşecului) După­ opt luni de tratative, în care timp ministrul de finanţe nu a isbutit decât să acumuleze pa­gube şi să colecteze ofense... Du­pă ruşinosul epilog de la Bucureşti, al expedientelor desnădăjduite, gu­vernul, iată-­l, rezumă şi confirmă printr’un comunicat oficial fali­mentul tuturor străduinţelor sale. Avem cu prilejul acesta, trista satisfacţie de a fi văzut realizân­­du-se temerile noastre toate. Te­meri întemeiate, bineînţeles, nu­mai pe cunoaşterea certă a lipsei de prestigiu a unui guvern care, numai pentru a-și prelungi dicta­tura, își renega programul, — si in contrazicere cu întregul său sistem economic, cu metodele sale financiare, cu organizarea buge­tului, cu un întreg complex de mă­suri fundate pe politica de revalo­rizare, făcea, la un moment dat yoîte-tact, pentru a adopta princi­piul opus (şi furat) al împrumutu­lui străin şi al stabilizării. Atât şi era de ajuns pentru a avea, încă­­odată, siguranţa nepriceperei şi a incapacităţii specialiştilor finan­ciari ai guvernului, în efectuarea unei atât de vaste, complexe şi delicate opt­raţiuni cum se pre­zintă reforma noastră monetară Am afirmat din capul locului în coloanele noastre, că d. Vintilă Brătianu, silit să apeleze la finanţa străină, în momente de strâmto­rare politică, bine cunoscute de această finanţă, va fi pus în faţa condiţiunilor oneroase cari se o­­feră, de obicei, strâmtoraţilor, fa­liţilor şi prodigilor. Am arătat că încă de la primul pas peste gra­niţă, guvernul a săvârşit greşala de a admite, fie şi faţă de un aliat, ■— care putea fi satisfăcut in o mie şi una de alte modalităţi, — principiul funest al revalorizării. Din nefericire, fatalitatea, atrasă de incompetenţa şi incorectitudi­nea unui guvern în desnădejde, a unui guvern în căutare de expe­diente, s’a realizat, pe deantregul. Comunicatul financiar al guvernu­lui, confirmă înfrângerea. E un comunicat artificios de afirmaţii trucate. E comunicatul speranţe­lor viitoare, sau nici măcar atât. E un comunicat negativ. Singura parte pozitivă a comu­nicatului, singura care vorbeşte de certitudini e aceea care se ocupă de convenţiunile privitoare la da­toriile de război, la purtătorii cla rente şi la Stock­ Exchange de la Londra. Unica certitudine este deci confirmarea pagubelor reali­zate de d. Brătianu în decursul dezastruoaselor sale tratative şi pe temeiul principiului de revalo­rizare acceptat cu atâta nesoco­tinţă. Cu alte cuvinte parlamentul va avea să ratifice un spor de da­torii. Să recunoască o creanţă certă, înainte de a trece la capito­lul speranţelor vide. In acest capitol, parlamentul va vota guvernului şi Băncii Naţio­nale pe de o parte, grupului franco­­anglo-american pe de alta, drep­tul, platonic, de a contracta un îm­prumut, — un împrumut tot atât de hipotetic şi de chimeric ca cel pe care 1-aţi văzut realizându-se până acum. In asemenea conditiuni, fixarea unui maximum şi divizarea aces­tuia în tranşe repartizate pe date mai mult sau mai puţin certe (ime­diat” sau „la toamnă") ar consti­tui tot atâtea comice amănunte, puerile abilitări de aventurieri fi­nanciari, dacă în joc n’ar fi presti­giul şi situaţia statului. Intr’un cu­vânt, în comunicatul care nu pre­cizează decât activitatea viitoare, şi în vid, a parlamentului, nu con­ţine decât o deşartă enumerare de veleităţi şi de aspiraţii în dome­niul aritmetic al finanţei. Ca şi pâ­nă azi guvernul urmăreşte să ob­ţină 250 milioane de dolari, (—mai mult ar fi sufocant, mai puţin, ne­îndestulător—) împărţiţi în nu mai ştim câte rate , fără a preciza, fi­reşte, nici cursul de emisiune, nici dobânzile, cum se face în o­­perațiunile încheiate.­. O singură deosebire, repetăm : de data asta un vot al parlamentului e chemat să legifereze această năzuință a guvernului, această bună intenție a grupului financiar străin. Se afirmă, totuș, că guver­nul a contractat, sub formă de a­­vans, un credit de 20 milioane de dolari (echivalentul aproximativ al deficitului bugetar pe ultimele patru luni) care spre deosebire de sumele aleatorii de la „toam­nă”, se va acorda „imediat”. (De altfel, de-a lungul comunicatului ne poticnim mereu de acest „se va” acest „o­ră” pe care poporul l-a denumit, în limbaju-i plastic „porc de­ câine”)..­ Vom avea deci o spar­gere de plafon, atât şi nimic mai mult- împrumutul rămâne fugacea himeră urmărită de răsuflul ast­matic al ministrului de finanţe. De stabilizare deci, nici nu se poate discuta. Comunicatul: cristalizarea im­pertinenței neputincioase, tentati­vă neisbutită de a se acoperi sub sonoritatea frazelor, sub presti­giul afirmatiu­nei, neantul fapte­lor. Convocarea parlamentului, un simplu spectacol, votul său, un hocus-pocus al șarlatanismului po­­litico-financiar al guvernului. Și peste toate : „O eră nouă începe, etc.".-. ..-Literatură guvernamen­tală, și încă din cea mai proastă-L­V. Comunicatul partidului Naţional - Ţărănesc cu privire la Tratativele pentru împrumut Comitetul de direcţie al parti-1­ei în schimb nimic pozi­­dului Naţional-Ţărănesc, întrunit tiv, acesta convoacă par­ia ziua de 20 Iulie crt. sub preşe­dinţia d-lui Iuliu Maniu, faţă de comunicatul guvernului privitor la rezultatul tratativelor pentru con­tractarea unui imprumut şi reali­zarea stabilizării legale a leului, constată următoarele: 1) Guvernul nu a reuşit să încheie împrumutul extern şi să realizeze sta­bilizarea legală a leului. Cu toată tendinţa sa de a ascunde adevărul, din însuş comunicatul guver­nului reese clar că , deşi a făcut în prealabil con­cesiuni care se cifrează la miliarde, guvernul com­promiţând prestigiul şi creditul ţării, n’a izbutit să facă altceva decât să dea o opţiune care obligă numai statul român, fără să oblige pe bancheri şi din care lipsesc toate con­diţiunile esenţiale ale unui contract de împru­mut. Ca urmare a unor pro­­misiuni vagi a băncilor străine, guvernul n’a pu­tut anunţa decât deschide­rea unui credit de expe­dient destinat Băncii Na­ţionale, — credit pentru a cărei obţinere n’ar fi fost nevoe de umilitoare tratative timp de opt luni — pentru a-i per­mite să spargă plafonul emisiunii, adică pentru a face o operaţiune combă­tută cu vehemenţă timp de trei ani de către d. Vin­tilă Brătianu, autorul con­venţiunei de revalorizare a leului încheiat în Iunie 1925 între Stat şi Banca Naţională. Insuccesul politic şi fi­nanciar al guvernului este prin urmare com­plet. 2) Ţara, care se află de câţiva ani într’o criză e­­conomică gravă, datorită unei îndrumări total gre­şite, a mai pierdut 8 luni din cauză că guvernul lip­sit şi de pricepere poli­tică şi financiară şi de autoritate morală a pre­­făcut o operaţiune finan­ciară de interes general combătută de el până a­­cuma, într'un mijloc de salvare politică a partidu­lui liberal. In felul aces­ta s’a făcut dovada pe care ţara trebue să o în­registreze, că guvernul d-lui Vintilă Brătianu nu numai că nu are dreptul de a guverna această ţară dar este şi­ incapabil de a o scoate din criza econo­mică în care se găseşte. 3) In urma acestui in­succes ca să ascundă în­frângerea consecutivă ■unor discuţii lipsite de îndemânare, în cursul că­rora guvernul a consimţit să cedeze totul fără a­pan­lamentul său spre a ob­ţine în scopul de a salva aparenţele împuternici­rea, în realitate de a contracta un împrumut fără a preciza condiţiu­­nile lui esenţiale, ceea ce nu înseamnă altceva de­cât putinţa de a continua nişte tratative care au durat prea mult şi până acum şi spre a dispune în mod nelimitat asupra des­tinelor financiare ale ţă­rii. 4) Ţinând seamă de fap­tul că guvernul actual s-a impus ţării prin mijloace abuzive, prin furt de urne şi teroare, darea unui mandat în alb de cătr­e un parlament ilegal, în sco­pul salvării sale politice pe de o parte iar pe de altă parte spre a încre­dinţa mâinilor sale nedi­bace destinele economice ,tirania partidului liberal ale ţării, este un adevă­rat atentat în contra na­­ţiunei şi a celor mai vi­tale interese ale sale. In aceste condiţiuni partidul Naţional Ţărănesc consi­deră înlăturarea imedia­tă a guvernului ca o ne­cesitate absolută pentru ţară, căci nu se mai poate tolera un­ guvern falimen­tar să-şi continue jocul cu primejduirea intereselor evidente ale naţiunei. 5) Partidul Naţional Ţă­rănesc este conştient de datoria sa pe care şi-o va îndeplini prin cea mai ho­­tărită luptă, pentru a ză­dărnici această încercare a guvernului, pentru a îm­piedica — în cugetul na­ţiunei — solidarizarea Co­roanei cu actele dispe­rate ale unui guvern, preocupat numai de deţi­nerea puterii şi pentru a elibera naţiunea de sub CONVOCARE Comitetul de direcţie al Partidului Naţional-Ţărănesc convoacă pe parlamentarii partidului împreună cu toţi foştii candidaţi ai par­tidului la alegerile pentru Cameră şi Senat din 1927 şi pe membrii comitetului de direcţie, al comitetului executiv central şi al comite­telor provinciale al Vechiului Regat, al Ardealului şi Banatului, al Basarabiei şi Bucovinei la Ş­EDINŢA care va avea loc în Bucureşti în ziua de Joi 26 Iulie 3 p. m. şi Vineri 27 Iulie 1928 la ora 10 a. m. în Sala Ziariştilor, B-dul Carol. La ordinea de zi: 1) Operaţiunile de verificare a Adunării şi a Biroului; 2) Expunerea Preşedintelui p­artidului; 3) Dezbateri asupra împrumutului, stabilizării şi politicii finan­ciare ; 4) Dezbateri asupra rapoartelor prezentate de Birou şl de rapor­tori Preşedintele Partidului Naţional-Ţărănesc (ss) IULIU MANIU Secretar General (ss) VIRGIL MADGEARU 1928 La ora Sindicatului „Viitorul“ confirmă uşurinţă cu care se semnează Jurnalele Consiliului de Miniştri publice, uşurinţa cu care se iscălesc jurnalele consiliului de miniştrii sub guvernarea liberală. Constatarea este dureroasă şi sin­ceritatea „Viitorului“ nu va putea a­­duce decât scăderea prestigiului ţării inlăuntru şi în străinătate. Noi ne-am permis să arătăm opi­niei publice că în actualul guvern sunt miniştri uşuratici şi am fost a­­cuzaţi de calomnie. Nu cumva „Vii­torul“ care găseşte uşuratic întreg guvernul liberal se poate considera cestei ţări nu am divulgat opiniei că face acte de patriotism (?) Ziarul „Viitorul“ in numărul său de ori pretinde că schimbările de nume se fac cu miile și că consiliul de miniștrii nu are datoria de a con­trola jurnalele pe care le semnează, astfel s’a iscălit jurnalul de schim­bare a­ d-lui Elia de Bellagio fost Kira Kirschen. Nu ne miră mentalitatea „Viitoru­lui", deoarece nenorocita guvernare de 8 ani a partidului liberal ne-a dat dovezi de incapacitate. Astăzi se con­firmă ceea ce noi pentru prestigiul a Bacalaureatul de prof. dr. Al. Vasilescu După rezultatul dat de 53 cpm­i­­i special după război, se face sim­i, se vede că, din 6538 candidaţi, au reuşit numai 2870, adică un pro­cent de 43,89%. Rezultatul acesta este dezastruos şi ne arată destul de clar starea rea în care se află învăţământul nostru secundar. A absolvi, 8 clase de liceu 5638 şi a reuşi la bacalaureat numai 2870, înseamnă, după cea mai sim­plistă logică, că 3668 absolvenţi au fost promovaţi din clasă in clasă, fără să inveţe. Şi, în cazul acesta, nu sunt vinovaţi absolvenţii, cari, au căzut la bacalaureat, CI SUNT VINO­VAŢI PROFESORII, CARI I-AU PRO­MOVAT DIN CLASA IN CLASA, DEŞI N’AU INVAŢAT. înţeleg indul­gentă un an, doi, dar nu opt ani. Când am intrat în liceul Carol I din Craiova, în 1897, eram în clasa I cu 90 elevi. Ei bine în clasa VIII am ajuns numai 5, căci 85 elevi, unii rămăseseră reptenţi, iar alţii se în­ prea multă politică şi prea puţină şcoală, înfiinţări de şcoli, numiri şi transfe­rări de profesori secundari, cu toate că avem lege, s-au făcut după intere­se politice. Sunt recompensaţi, de­coraţi, etc., numai profesorii cari fac parte din partidul de la putere, chiar dacă sunt nulitaţi sau nu-şi fac da­toria. Ministerul este informat de ac­tivitatea profesorilor de şefii politici de judeţe, iar nu de inspectori. Nu se pne seama de multe ori de cele ce raportează inspectorii, ci de cele ce comunică oamenii politici. Din acea­stă cauză profesorii cei buni sunt descurajaţi şi nu lucrează cu toată dragostea. Când se va face istoricul învăţământul în această epocă, se va putea constata, din dosarele Ministe­rului, că cel puţin 85% din cereri au fost rezolvate după cum cereau inte­resele partidului, care era la putere. Chiar şi d-1 C. Kiriţescu, care ne-a­şreptaseră către alte şcoli cu carac­ vorbit de Turtucaia Culturală, ro­ter practic, văzând că în liceu merge­m de de multe ori asemenea păcate, greu. Şi In cazul acesta întreb: nu ! Sunt ^sigur că dacă d-1 Kiriţescu şi era mai bine ca cei 3668 candidaţi, căzuţi la bacalaureat, să fie lăsaţi repetenţi în decursul celor 8 ani, pentru a-i îndrepta către alte ocupa­­ţiuni, la o vârstă, când se puteau în­drepta cu folos. Era un bine şi pen­tru ei şi pentru ţară. Dacă nu se vor lua măsuri reale de îndreptare şi ne vom mulţumi numai cu facere de statistici şi cu stabiliri de coefi­ciente, vom ajunge cu timpul să avem sute de mii de proletari, semidocţi, cari vor fi un pericol pentru ţară. Vom căuta, în cele ce urmează, să arătăm cauzele scăderii învăţământu­lui secundar, fiindcă scăderea nu este regională, numai în teritoriile alipite, ci generală. La Ploeşti, coefi­cientul este tot aşa de mic, ca şi la Chişinău. Astfel, în Ploeşti, din 82 băeţi au reuşit 19 şi din 70 fete au reuşit 21. Chiar şi în Bucureşti, Iaşi şi Craiova, coeficientul este sub 50%. Am spus că vinovaţi sunt profe­sorii, cari au promovat din clasă în clasă pe cei căzuţi la bacalaureat. Dacă însă în Ministerul de Instrucţie ar fi fost oameni prevăzători şi dacă aceşti oameni ar fi făcut şcoală, nu politică, N’AM FI AJUNS NICIODATA LA ACEST REZULTAT DEZAS­TRUOS. Arta de a guverna înseamnă arta de a prevedea. Ei bine, conducătorii Ministerului de Instrucţie n’au prevă­zut nimic. Deşi, cel puţin din 1914, se ştia că vom intra în război, şi deci că vor muri mulţi profesori, deşi se spera să luăm cel puţin Ardealul, totuş, din 1912 nu s’a mai ţinut nici o seziune de capacitate pentru profe­sori până în 1919. Dacă cei din Mi­nisterul de Instrucţie ar fi fost oa­meni prevăzători, aşa cum trebue să fie orice conducători, ar fi ţinut nu numai seziuni ordinare din 3 în 3 ani, ci seziuni extraordinare în fie­care an, cel puţin în 1913—1916. In cazul acesta, Ministerul ar fi avut la dispoziţie un număr de profesori, cari ar fi umplut golurile celor morţi în război sau, după război, i-ar fi fost trimişi în locurile vacante din terito­riile alipite. Deşi nu n’a ţinut examene de ca­pacitate din 1912, deşi mulţi profe­sori au căzut morţi pe câmpul de luptă, Ministerul comite, după război, trei noi şi mari greşeli.] 1) Face în 1919 un examen de ca­pacitate, fapt care face să intre în învăţământ multe nulităţi. 2) Deşi nu avea profesori, nici pen­tru şcolile existente, totuş înfiinţează foarte multe şcoli secundare, aproa­pe în toate târguşoarele şi le umple cu suplinitori de ocazie. 3) Nu ia nici o măsură, ca prin or­ganele sale de control, inspectori, să controleze activitatea ştiinţifică şi didactică a unor asemenea profe­sori. Cu tot regretul trebue să spunem că, in Ministerul de Instrucţie, in­­Cltaţi continuarea în pag. II-a) toţi directorii generali inamovibili din Minister ar lucra, după lege şi cum cer interesele şcoalei, iar nu după cerinţele politicii, răul s’ar în­drepta repede. Şi cred că atunci, când legiuitorul i-a făcut inamovi­bili, i-a făcut tocmai ca să nu mai fie supuşi fluctuaţiunilor politice. DE ACEEA PRIMA CONDIŢIE PEN­­TRU BUNUL MERS AL ÎNVĂŢĂ­MÂNTULUI SECUNDAR ESTE SCOA­TEREA POLITICII DIN MINISTERUL DE INSTRUCŢIUNE. Altfel dezastrul bacalaureatului se va mări. In toate ramurile activităţii ome­neşti exista o normă de avansare, ba­zată pe studiile făcute, pe activitate şi pe vechime. Ei bine numai în în­văţământul secundar nu există nici­ o normă. Directorii şi inspectorii nu sunt recrutaţi după vechime şi me­rit, ci după interese politice. Fiecare partid vine la putere cu directorii şi inspectorii săi. De multe ori sunt nu­miţi directori tineri, abia eşiti de pe băncile Universităţii, fără nici o ex-­ perienţă, cari habar n’au de cum­ trebue condus un liceu şi cari con-] duc şcoala nu după lege şi regula­ment, ci după ordinile oamenilor po­litici, cari i-au numit directori. Mi se va spune poate că noua lege a în­văţământului secundar va remedia acest rău. Răspund însă că atâta timp, cât în Ministerul de Instrucţie directorii generali fac politică, şi nu şcoală, noua lege se va aplica ca şi cea veche, după interese politice. Vor fi însărcinaţi cu direcţiile liceelor ia­răşi cei nechemaţi şi răul nu va fi înlăturat, ci va creşte. Chiar când unii directori, sunt conştienţi de da­­toriile lor, ei sunt imediat înlăturaţi de Minister, dacă oamenii politici cer. Directorii, fiind numiţi prin poli­tică, iar nu după vechime şi merit, nu-şi fac datoria nici ca directori şi nici ca profesori. De aceea ei n’au nici o autoritate, fapt care dă naştere la nesfârşitele conflicte dintre direc­tor şi profesori. De aceste conflicte profită elevii leneşi, cari promoveză din clasă în clasă în urma interven­ţiilor oamenilor politici, cari promit directorului să-l menţină, iar profe­sorilor să-l înlocuiască cu unul din ei. Fireşte că şi unul şi alţii sunt pă­căliţi, deoarece conflictul se va re­zolvi, după cum cer interesele politi­­cianilor, iar nu ale şcolii. Dealtfel politicianii slăbesc şcoala nu numai prin directorii fără autori­tate pe care-i pun, ci şi prin funcţia de preşedinte a Comitetelor şcolare, ce fără drept ocup. Sunt oameni poli­tici, preşedinţi de comitete, cari n’au copii în şcoală şi nici o legătură cu şcoala. Dar, prin directori, ajung să ocupe asemenea demnitate, pentru a face să fie admişi în şcoală nou promovat?, toate nulităţile şi a presa, prin acordări de burse sau pe alte (Citiţi continuarea in pagina II-a) COANA ZINCA de Ion Livianu După lucrurile pe cari le spune din amintire, după felul de a se purta cu oamenii, după bunătatea care radiază din întreaga ei făp­tură şi mai ales după îmbrăcămin­tea pe care o poartă şi pe care moda de azi, de ieri şi de mai în­­nainte cu mult nu a atins-o cu ni­mic, o poţi afla cu oarecare sigu­ranţă, căror vremuri aparţine Coa­na Zincuta. Dacă cumva răsfoieşti vreun al­bum vechi de familie, în care s-au mai putut păstra „aghilotipuri“ re­prezentând bunicii, străbunicii şi părinţii acestora, nu se poate să nu dai de vreo fotografie de de­mult în care să recunoşti — după îmbrăcămintea ce înfăţişează — numai­decât, pe Coana Zincuta. Dar, de asemenea, să nu faci imprudenţa să întrebi pe coana Zincuta câţi ani are, fiindcă rişti mai întâi să o capeţi de duşmană, iar în al doilea rând să-ţi răspun­dă cu o siguranţă ca aceia a şco­larului care ştie bine lecţia pe din afară: şeapte­zeci şi doi. Nu Ştiu căror împrejurări se da­­toreşte faptul, că Coana Zincuta s’a fixat definitiv asupra acestei vârste din care nu vrea să iasă în ruptul capului, nici scăzând ce­va, nici adăogând măcar un an peste numărul celor fixaţi de dum­­neatei odată pentru totdeauna. Aşa­dar de vreo şeasesprezece ani de când o cunosc, Coana Zincuta are şeapte­zeci şi doi de ani. N‘a înaintat cu nimic şi nici nu se ho­tărăşte să mai schimbe cât de cât, numărul anilor ce pretinde să aibe. După vorbă şi faptă, aparţine de sigur vremurilor de demult căci cuvântul Coanei Zincuta spus răspicat, este literă de evanghelie.] Din această cauză Coana Zincuta a avut mult de suferit, căci, con­siderând oamenii de azi aşa cum a apucat ea oamenii de odinioară, a împrumutat oarecari sume de bani fără chitanţă, fără poliţe, fără nimic la mână — aşa cum se îm­prumutau banii odinioară — şi parte din bani i-a pierdut din a­­ceastă pricină. De atunci s-a hotărât să nu mai dea bani cu împrumut. Cât pri­veşte „toaletele“ Coanei Zincuta, cu greu le-ai putea afla astăzi un­deva. Numai prin picturile murale de prin biserici mai întâlneşti câte o veche ctitorită, ale cărei veştm­inte aduc în mare parte cu acelea pe­ care le îmbracă Coana Zincuţa la zile mari. Cine o cunoaşte o ştie, Coana Zinca are şi azi rochie cu trenă, mâneci lungi strânse la manşetă şi cu bufanţi la umeri, guler de dan­telă ridicat puţin în susul gâtului aşa cum se vede din fotografii ro­chia soţiei ultimului rege al Fran­ţei, iar la juponul care constitue o a doua rochie, Coana Zinca are prevăzut încă buzunarul unde îşi ţine micile economii zilnice şi ba­tista, cât un şervet de masă. Cu mult înainte de război, Coa­na Zincuta a renunţat să mai că­lătorească din mai multe pricini. Mai întâi de frică, căci, obiş­nuită o viaţă întreagă să umble cu trăsura cu doi cai, Coana Zin­cuta are o frică groaznică de au­tomobil şi chiar de tren, deşi nici­odată nu şi-a mărturisit de ruşine această frică. In al doilea rând, călătoria cu trenul o indispune din cauza toa­letelor de azi ale femeii. Nu pri­cepe Coana Zinca şi pace, cum în­găduie bărbaţii, soţiilor şi fiicelor lor, să umble cu rochi transparente, cu braţe goale, cu fuste scurte, cu gâturi goale „de să văd toate as­lea“ — după propria expresie a dumneatei. Cu toată groaza ce o are să că­lătorească departe, să-şi pără­sească grădiniţa în care muşcate­le, tiparoasele, creitele şi mix­­i­­drele constitue unica ocupaţie a Coanei Zincuta, totuşi, un eveni­ment cu adevărat grav, a deter­­minat-o să întreprindă anul trecut o călătorie în Ardeal. Un nepot la care ţinea Coana Zincuta ca la ochii din cap s‘a îm­bolnăvit grav şi doctorii l’au tri­mis la aer, în ţinutul Braşovului. A plâns Coana Zincuta la ple­carea nepotului, ca la o înmormân­tare. Trei zile n’a mâncat şi n‘a dormit. Şi cu toate că în fiecare zi primea scrisori dela nepot, în care acesta îi spunea că e sănă­tos, că are poftă de mâncare, că s‘a îngrăşat, că o duce bine, totuşi, într’o bună dimineaţă Coana Zin­cuta a înştiinţat pe cei dimprejurul său că pleacă la Braşov. Faptul a uimit întreaga familie şi nimeni n’a vrut să creadă în ho­tărârea Coanei Zincuta. Ce se în­tâmplase însă? ce determinase e­­roica hotărâre a bătrânei? Un şol­­tic din familie suflase la ureche, într’o seară, Coanei Zincuta, că nepotul dela Braşov este grav de tot şi că scrisorile în care i se anunţă însănătoşirea acestuia, sunt plăsmuite de membrii familiei ca să o inducă în eroare. Atât i-a trebuit Coanei Zincuţa ca să se hotărască să meargă la faţa locu­lui, să se convingă singură de a­­devăr­ Plecarea Coanei Zincuţa la Bra­şov a fost un adevărat eveniment, cum rar fi-e dat să vezi în viaţă Mai întâi, dumneatei a chemat la o convorbire între patru ochi pe strănepoata sa, d-na Panait femeie serioasă trecută de 50 de ani, că­reia i-a dat în primire „sculele“ sale: cercei, inele, ceasornice, co­­lieruri, brăţări, recomandându-i că în caz dacă „se prăpădeşte pe a­­colo“ să le dea cutăruia şi cută­­ruia, un fel de testament verbal. A chemat apoi pe bucătăreasa Nas­tasia căreia i-a dat în primire flo­rile şi găinile. Seara, a „cinstit“ pe sergentul de stradă să aibe grijă de casă în lipsa ei, oferindu-i a­­cestuia şi o rochie veche de tafta I pentru soţia lui deşi sergentul nu era căsătorit, după cum s-a aflat în urmă. A doua zi la patru dimi­­neaţa, Coana Zincuta era urcată în birje, deşi trenul de Predeal pleca la 8.45. In geamantanul Coanei Zincuta era o adevărată băcănie: îşi luase dumneatei atâta mâncare, cât i-ar fi ajuns până la Londra de ar fi călătorit acolo. Când după patru ore de aştep­tare pe peronul gărei, Coana Zin­cuta s-a văzut instalată în com­partimentul de clasa II cu care că­lătorea, a răsuflat liniştită şi s’a închinat. Uitasem să adaog că pe pieptul Coanei Zincuta atârna o iconiţă şi o cruce făcătoare de minuni, cu ajutorul cărora pretindea dum­neatei că a salvat de la moarte nu ştiu ce copil, că a fost ferită de hoţi la 1872, că a salvat re­

Next