Dreptatea, februarie 1929 (Anul 3, nr. 392-415)
1929-02-01 / nr. 392
ANULul No. 392 v Vineri 1 Februarie 1929 . PAGINI 3 ifi A B IARA (In an ... . ... . ICOO 6 luni................. . 500 3 luni....................250 INUONAMENTE: DUBLU învăţători, preoţi şi săteni In STRĂINĂTATE Un an luni luni 750 375 200 REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA: BUCUREŞTI,Calea Victoriei40, Etaj! TELEFON: direcţia 379/41 Redact. 313/54 Ad-dra 38/60 ANUNTURI COMERCIALS Sa primesc direct la Adita ziarului, $1 la toate agenţiile de publicitate din tari. 3 iEi „Viitorul“ spune ca partidul liberal s’ar fi putut intitula partid „ţărănesc“, „muncitoresc“, „cultural“ etc. ...Şi s’a mulţumit — modest — cu numele de partid al „cointeresărilor“. Poate că discuţia Adresei, la Cameră, s’a prelungit in mod neobişnuit. Ideologiile, mult timp, înăbuşite, cuvântul încătuşat, adevărurile sistematic falsificate, şi-au făcut loc spre tribuna, liberală, a parlamentului actual. Vorbind în numele guvernului, d. Gr. Iunian, a fixat, cu o siguranţă magistrală, conturul multiplelor probleme desbâtute. A fost o încheiere strălucită a desbaterilor de piană, acum. Dacă am fi constrânşi la o caracterizare de un singur cuvânt a elocinţei şi personalităţii ministrului de justiţie, acest cuvânt ar fi : inteligenţă... Fiindcă ceea ce iubeşte deja primele fraze ale discursului, este acea rază precisă şi străbătătoare purtată asupra faptelor, a oamenilor şi a ideilor, cu o elementară siguranţă, cu o splendidă facilitate. O adevărată proiecţiune continuă şi fosforescentă isvorând din gândirea, pe care o simţi darnică şi îmbelşugată, a d-lui lunian. Un neastâmpăr de fulgere pe cuprinsul chinuit de furtuni şi întunecimi, al ideologiei : discursul d-lui lunian a descoperit adevărata faţă a realităţilor de la noi. Oratoria d-sale este expresia însăşi a făpturii concise, nervoase şi pânditoare a oratorului. Tot ce se poate regreta, pentru acea gală de elocintă de Marti seara, e că d. Iunian n’a avut adversari de talia sa. Şi aceasta cu toate că leaderii opoziţiei erau, cu totii, de faţă, şi se opinteau, impotrivă-i, din răsputeri. A fost, după cum se spune, un duel oratoric, din care adversarii : Duca, Goga, au eşit literalmente, sfârticaţi. Majorităţile nu şi-au dat, cum e obiceiul, concursul de atmosferă şi de clamuri. A împins bunăvoinţa şi cavalerismul până la a încuraja cu zâmbete şi cu o atitudine pur sportivă, sforţările mai fericite, ale adversarilor, de a se degaja. Zadarnică generozitate. Fiece cuvânt al ministrului, a fost o „pointă“ infailibilă. Cea mai imprudentă victimă, d. Duca, a fost, cu o rară elegantă şi cruţare, ferfeniţit. Cinste învinsului, fiindcă s’a dovedit un „încasator” vrednic de milă şi de aprobare. Dar pe deasupra spectacolului, au plutit, pe sborul larg al discursului, adevărurile desprinse. D. Iunian a reliefat, viguros, cuceririle esenţiale ale regimului naţional-ţărănist. Şi fiindcă ceea ce e exprimat lapidar nu poate îngădui o altă formă, cităm pasajul referitor la afirmarea nouii generaţii. E destul pentru a justifica o revoluţie : „Deocamdată, domnilor, în legătură cu constatarea pe care o făceam, pot spune că efectele alegerilor libere sunt incalculabile , au redat viaţă regimului parlamentar, I’au arătat viabil. Intr’adevăr, nu numai faptul că discutiunile între diversele conceptiuni si diverseie ideologii pot acum să aibă loc în incinta acestui parlament, dar au răspuns și la o preocupare foarte mare a fiecăruia din parlamentari. In ultimul timp se auzea foarte adeseori rostindu-se această îngrijorare : a avut ţara mai de mult oameni de valoare, dar acum generaţii apar din ce în ce mai slabe, din ce în ce mai pipernicite. A fost suficient ca să reîntronăm regimul constituţional parlamentar, pentru ca, prin manifestările pe care o bună seamă din membrii acestei majorităţi le-au prilejuit la această tribună să se vadă că ţara noastră şi lumea politică este departe de a fi lipsită de rezervele necesare pentru acţiunea de închegare şi consolidare pe care ţara o aşteaptă de la noi“. Fireşte, i-a fost uşor oratorului să descopere, sub solemnitatea diverselor atitudini ale opoziţiei prezente, trăsăturile schimonosite ale făţărniciilor corespondente. In partea aceasta de analiză agresivă şi de polemică, d. Iunian a obţinut efecte indescriptibile de umor, din simpla prezintare a feluritelor mutre, demascate şi surprinse. Faţă de atâta suverană tehnică şi de atâta neobosită spontaneitate, vechiul truc al politicianilor rutinaţi, de a arunca în discuţie, probleme delicate şi situaţii gingaşe s’au dovedit inutile. D. Duca încercând să reînvie chestiunea constituţională a prilejuit adversarului său ministerial una din cele mai fulgurante replici şi în acelaş timp, o vitejească şi definitivă caracterizare a împrejurărilor noui: „Şi, domnilor, îndrăznesc chiar să spun că singurul partid, care a dovedit şi temeinicul lui devotament faţă de Coroană, dar şi hotărârea de a lupta, pentru a face imposibilă orice adumbrire a prestigiului ei, a fost partidul nostru (aplauze pe băncile majorităţii). Am continuat şi am reuşit să punem de acord cei doi factori constituţionali care au cuvânt hotărâtor în desvoltarea vieţii politice a unui stat Constituţional: Coroana şi poporul (aplauze prelungite, exclamatiuni de bravo!). Am căutat şi am reuşit să facem imposibilă acreditarea în viitor a acelei iluzii la stabilirea căreia aţi lucrat atât în trecut, (exclamatiuni de bravo pe băncile majorităţii) că între popor şi Coroană se poate interpune, prin încercări nejustificate- un partid politic, oricare ar fi el.Şi, dacă nu am fi făcut decât atât şi încă bine merităm de la ţara noastră, pentru că în chipul acesta am asigurat atmosfera prielnică pentru o normală desvoltare şi propăşire a statului nostru (aplauze prelungite pe băncile majorităţii)“. Acest pasaj înseamnă, fără doar şi poate, tranşarea definitivă a oricăror tentative de intrigă şi de echivoc. Cine vorbeşte cu asemenea claritate şi tărie, poate sfida in linişte, uneltirile politicianismului. Ale politicianismului căruia nu-i rămâne decât calea ispăşirii, către o „reabilitare“ (aşa cum i-a oferit-o d. lunian) la urma urmii, posibilă. ALD. s Luminosul discurs al d-lui Gr. lunian întrebare Oficiosul liberal ne pune o întrebare. lat-o ,,nn opera imensă care sa făcut de la 1866 până la 1928, care-i aportul noilor critici de azi ?” Liberalii ne cer socoteală: de ce partidul naţional-ţărănesc n'a făcut nimic la 1866 ? Păi... cum era să facă __ dacă acest partid nu exista în 1866? Iar după războiul naţional-ţărănişti — ţinuţi In opoziţie până acum — ce aport de guvernare aţi fi vrut să aducă? Partidul naţional-ţărănesc a adus ţării un aport de opoziţie: trezirea conştiinţei cetăţeneşti, — după cum a spus d. Gr. Iunian In discursu-i la mesagiu... ceia ce, trebue să recunoască chiar adversarii, este un aport foarte însemnat. Ideologia politică în decursul vremei de C. Rădulescu-Motru Subiectul de faţă se poate trata din două puncte de vedere. Se poate, mai întâi arăta, evoluţia de înţeles prin care au trecut diferiţi termini politici în decursul întrebuinţării lor în viaţa politică. S’ar arăta oarecum semastologlca marilor noastre cuvinte-program în politică. Căci dacă în denumirile înţelesului obiectelor naturii moarte nu încap multe schimbări, în denumirile idealurilor noastre politice schimbările de înţeles sunt frecvente, fiindcă însăşi viaţa politică este într’o perpetuă schimbare. Nu din acest punct de vedere va fi făcută această conferinţă. Ci din al doile«», şi anume: se va arăta evoluţia înţelesului pe care ideile politice, ca totalitate, ca ideologie, au avut-o în decursul vremei. Se vor arăta rolul şi prestigul pe care gândirea Europe» a acordat-o după vreme ideologiei, ca factor în viaţa politică. Dramatică evoluţie urmează această ideologie in adevăr începe în istoria culturei europene prin a fi considerată ca fructul raţiunei, ca ultima expresie a realului şi eternului. Ideologia politică din openle unui Platon şi Aristoteles este însoţită de prestigiul care se da raţiune însăşi. Dar nu mult după aceea ideologia politică, atacată de viermele scepticismului sofist a fost considerată ca un simplu exerciţiu de retorică- Ideologia se ridică din nou în timpul scolasticei. Ea este din nou fructul raţiunei, dar al raţiunei încătuşate, robite de dogmele bisericei. Totuşi iu mare stimă. Ideologia politică este în cursul veacurilor de mijloc un stâlp al edificiului social. Ea este tălmăcirea a principii raţionale a poruncilor bisericei creştine. Din această mare stimă o scoboară curentul nouei filosofii engleze, numită filosofia asociaţionistă, care învaţă că origine orişicărei idei stă în sensibilitatea individului. Ideologia este dar o creaţie a experienţei fiecăruia. Transportată pe pământul Franţei filosofia engleză dete rezultate surprinzătoare. Ideologia politică deveni aci o experienţă mintală a idealului. Intelectualii francezi prinseră din ce ce gustul de a-şi făuri în imginaţie planuri de o noua organizaţie a societăţii. Acestei experienţe mintale a urmat marea experienţă a revoluţiei din 1789. După revoluţie urmează reacţiunea.Restauratorii ordinei sociale dispreţuiră ideologia. Pentru Napoleon ea este opera vizionarilor periculoşi. In Germania filosofia lui Hegel îi dete însă din nou un lustru. Ea se ridică din nou pe culmile raţiunei. Prin mijlocirea dialecticei, care explică totul la Hegel, ideologia se confundă cu finalitatea spiritului omenesc şi împreună cu acesta cu finalitatea universului, înţelesul dat însă ideologiei de către Hegel era prea vag, prea puţin utilizabil în viaţa practică. De aceea ei rămase în întrebuinţările pe care voiră filosofii să le facă. Mai utilizabil fu înţelesul pe care îl căpăta ideologia lui Karl Marx, socialistul. La Marx, ideologia este considerată ca an produs al conştiinţei de clasă. Dialectica hegeliană influenţează şi pe Carl Marx, dar aplicaţia acestei dialectici este cu totul alta. Pentru Marx dinamismul istoriei omeneşti constă in lupta de clasă. Interesele de clasă prin opoziţia ce ele deşteaptă, trezesc conştiinţa. Această conştiinţă interpretează conflictele economice dintre clasele societăţii. Ideile de morală, de drept, de filosofie nu sunt decât reflexul cestei funcţiuni interpretative a conştiinţei. Adevărata realitate stă în structura economică şi în interesele de clasă; în ideologie nu găsim decât oglindirea acestei realităţi. Cu schimbarea structurei economice se schimbă de la sine şi ideologia. Ideologia este clar aruncată din nou pe al doilea plan. Ea urmează de la sine ca o umbră egoismului de clasă. Concluzia logică a socialismului lui Karl Marx duce la dispreţuirea ideologiei şi glorificarea procedeurilor violente, dictatoriale. Proletarii vor ajunge la victorie deplină, nu prin impunerea ideologiei lor politice, ci prin revoluţionarea structurei economice. Bolşevismul a venit, după, război, să execute gândul lui Karl Marx. înainte de război, socialismul n’a avut curajul să execute gândul ce decurgea în mod logic din concepţia lui Marx. De ce? Fiindcă în fondul culturei Europene era o tendinţă înradăcinată care oprea această executare. Era tendinţa individualismului, care îşi găsise, în însăşi ţara lui Hegel şi Marx o aşa de strălucită expresie în teoria autonomiei personalităţii din filosofia lui Kant. Inteligenţa europeană îşi varia gradul de prestigiu pe care îl acorda ideologii în genere, şi a ideologic politice ales liberalismului, dar lucru curios, în acelaş timp, ea respecta din ce în ce mai mult drepturile personalităţii. Ideologia ca produs al raţiunei, al sensibilităţii, sau al intereselor individuale, putea să fie pusă în discuţie, individul însă, nu. Drepturile individului sunt continuu în creştere. Din ciocnirea acestei tendinţe înrădăcinate în spiritul european cu înţelesul ideologiei, din concepţia socialismului a rezultat un conpromis, caracteristic pentru a doua jumătate a secolului al 19-lea, a rezultat identificarea ideologiei politice cu „profesiile de credinţă”. Ideile politice cari conduceau pe omul politic, de la sfârşitul secolului al 19-lea, nu erau nici oglindirea intereselor lui personale, nici elaboraţia raţiunei lui, ci erau profesia lui de credinţă, adică un ceva mistic. Profesia de credinţă urma să se propage prin mijloace semi-violente şi semi-raţionale. Profesia de credinţă trebuia înconjurată de o atmosferă de entuziasm, de apostolat. Astfel, sfârşitul secolului al 19-lea ne hărăzi ideologia democratismului, umanitarismului, socialismului, naţionalismului, conservatorismului feminismului, poporanismului, şi alte multe „isme*‘, ideologii în care partea sentimentală era aproape covârşitoare. însăşi socialismul, care în mod logic, ar H trebuit să dispreţuiască apostolatul de idol, s’a pus In fruntea acestui apostolat, şi a dat din sânul lui apostoli, cari reamintesc pe aedi din primele timpuri ale creştinismului. Marele război dintre anii 1914— 1918 a înmormântat pentru totdeauna ideologia politică în înţelesul de profesie de credinţă. Socialismul a devenit curat relovuţionar, fără propagandă ideologică. Restul grupărilor politice nu mai aşteaptă o victorie de la propaganda sentimentală. Peste tot ideologia are tendinţe să-şi găsească o bază ştiinţifică. Cererea după specialişti şi după competinţi este în creştere. Nici un om politic serios nu mai crede astăzi că se pot rezolva problemele de la ordinea zile prin afişarea unei profesii de credinţă. Este caracteristic în această privin (Cititi continuata« <« us«>*»« . După conferinţele prefecţilor odinioară şi astăzi. — înlăturarea preocupărilor politice. — Acţiunea ticăloasă a liberalilor Sau încheiat la ministerul de înterne conferinţele prefecţilor. Trebuie să recunoaştem că aceste conferinţe nu constituesc o inovaţie a noului regim; ele se ţineau din când în când şi sub trecutele guverne, când prefecţii din toată ţara, în grup compact, sau în grupuri mai mici pe regiuni se adunau la ministerul de Interne, unde ministrul sau subsecretarii de stat —■ liberali sau averescani — le indicau normele noui inventate pentru combaterea opoziţiei, aşa încât acţiunea lor politică să îmbrace cât mai puţin vestmântul abuzului şi ilegalităţii. Cu aceste... probleme de stat, se ocupau odinioară conferinţele administrative dela ministerul de Interne. Dar vremurile s’au schimbat — şi guvernele de asemenea. Regimurilor impopulare de arbitraj şi dezorganizare, preocupate excluziv de menţinerea lor la putere împotriva voinţei naţiunei ,le-a succedat regimul legal, constituţional şi parlamentar al partidului naţional-ţărănesc. O atmosferă nouă — de înviorare şi regenerare — domneşte în întreaga ţară; o râvnă nouă a cui prins întreg poporul; năzuinţa spre munca rodnică, aducătoare de propăşire stăpâneşte astăzi toate clasele sociale ale neamului nostru. In această atmosferă nouă şi proaspătă, au decurs şi conferinţele prefecţilor de la ministerul de interne, în care — pentru prima dată — s’au discutat excluziv chestiuni de interes obștesc, abandonându-se toate preocupările meschine de politică de partid.* In schimb, s’au pus la punct toate marile probleme la ordinea zilei, și în primul rând aceea a ajutorării sătenilor din regiunile înfometate. D. Ion Mihalache, ministrul Agriculturii şi Domeniilor a expus prefecţilor planul de aprovizionare, insistând în special asupra importantului punnct — trecut cu vederea sub guvernarea liberală—al însămânţărilor de primăvară. In legătură cu aceeaşi grea situaţie a lipsurilor din ţară, d. I. Răducanu a pus problema şomerilor, îndemnând judeţele să contribuie cât mai mult la ajutorarea lor. S’a discutat apoi necesitatea unui nou impuls, în cooperaţie; d. ministru Alevra a pus chestiunea circulaţiei autobuzelor, iar d. Iuliu Moldovanu, secretarul general al ministerului Sănătăţii Publice, s’a ocupat de proasta situaţie sanitară a satelor O singură chestiune politică s’a desbătut — şi aceea provocată de partidul liberal, care în nici o clipă nu înţelege să cedeze In faţa intereselor obşteşti, cl nu urmăreşte decât interesele lui proprii, indiferent de mijloacele, care ar putea fi dăunătoare Statului. * S’a relevat în adevăr că la sate primarii încă aberali, precum şi unii funcţionari nărăviţi, puşi în slujba aceluiaş clan politic, continuă să facă propagandă împotriva noulor impozite. Liberalii, prin presa lor, au încercat să ne desmintă, când am formulat pentru prima oară această acuzaţie. Iată o confirmare oficială, care nu mai admite replică. D. Ministru Eduard Marta a dat prefecţilor instrucţiunile necesare pentru combaterea acestei propagande-Noi trebue totuşi să relevant această incalificabilă atitudine a unui partid de opoziţie, care face atâta paradă din patriotismul său- dar care nu ezită să întreprindă acţiuni împotriva intereselor Statului, atunci când e vorba să-şi ajungă unele meschine scopuri politice de partid Rentabilitatea exploatărilor publice In afară de justificările teoretice, scoase din spiritul vremii, pentru aşezarea valorificării bunurilor publice pe baze comerciale, reforma este dictată de nevoia de a se asigura colectivităţilor publice o rentabilitate sporită din exploatarea bunurilor lor. In vremuri ca cele de după război, când nevoile Statului sunt exceptional de mari, firesc este ca nici una din sursele sale de venituri să nu fie prost gospodărită. Este singurul mijloc de a da sarcinelor fiscale o justificare morală și de a le face suportabile contribuabililor. Sub acest raport, Statul român se găsea într’o situaţie foarte favorabilă. Ca proprietar al unor bogăţii imense, el ar fi putut, printr’o bună valorificare a lor, să-şi creeze venituri atât de importante încât să-şi poată acoperi multe din nevoile sale, fără să recurgă la sporirea necontenită a sarcinilor fiscale. In documentata expunere de motive la proectul de lege pentru comercializarea avuţiei publice, d. ministru Madgearu ne prezintă aspectele diferite ale problemei în aşa fel încât fiecare din noi îşi poate da seama cât de grabnic necesară era reforma adusă în fața parlamentului. Aşa, de pildă, chestiunea rentabilității bunurilor economice ale Statului, apare sub o lumină cu totul nouă, după ce aflăm, din expunerea de motive de care vorbim, că Statul nu recuperează decât 1,5 la sută, din exploatarea bunurilor sale. Şi pentru ca să ajungă la această cifră, minusculă, s-a ţinut seamă şi de veniturile monopolurilor, deşi acestea au un caracter strict fiscal. Dar ele ar fi deduse din veniturile totale, exploatarea întreprinderilor economice ale Statului ar apare deficitară, aşa cum este în realitate. Urmările acestei situaţii sunt din cele mai păgubitoare pentru economia generală. Bunurile statului, evaluate în modul cel mai prudent posibil, reprezintă o avere de aproape 5 miliarde lei aur, adică peste 150 miliarde lei hârtie. Raportate la averea naţională, aceste bunuri reprezintă aproape o zecime. Or, se înţelege cât de mult rău face ţării faptul că o zecime din averea sa, este prost exploatată. Deficitul acesteia apasă greu asupra veniturilor generale, o mare parte din ele servind la acoperirea deficitului. Revenim la ceea ce am spus mai sus și anume că din cauza exploatării deficitare a bunurilor Statului, sarcinele fiscale au de suportat un spor complimentar, ce ar putea fi înlăturat prin introducerea unor norme sănătoase în regimul de exploatare a serviciilor și întreprinderilor publice cu caracter economic. In afară de această pagubă indirectă, mai rezultă una directă, şi mult mai importantă, deşi greu de calculat. E vorba de piedicele ce isvorăsc pentru întreaga activitate economică a ţării din proasta funcţionare a întreprinderilor economice ale Statului. Printre acestea, cele mai de seamă sunt căile de comunicaţie, căi ferate, poştă, servicii de navigaţie, porturi, etc. Or, a devenit un adevăr banal că mare parte din relele de care suferă viaţa economică a României de la război încoace se datoresc in primul rând condiţiunilor extrem de proaste la care funcţionează serviciile publice de comunicaţii şi transport. Nevoia de a remedia grabnic această situaţie este firul călăuzitor al proectului de lege prezentat de d. ministru al industriei şi comerţului, spre discuţia şi aprobarea parlamentului. Lipsa de rentabilitate nu poate fi continuată multă vreme fără cai să ducă la ruina întreprinderii cărei se găseşte în această situaţie. E-xemplu viu îl găsim, de pildă, în situaţia de azi a căilor ferate. Cu toate marile sacrificii făcute de Stat pentru refacerea acestui serviciu, el se găseşte într’un hal deplorabil. Acelaş lucru se constată, într’o măsură şi mai mare în toate celelalte servicii şi întreprinderi economice ale Statului. După cum o constată d. ministru Madgearu ,,a se continua mai departe cu metodele actuale, ar fi să se condamne la ruină exploatările de stat, ca paralizie viaţa economică, care este influenţată de gestiunea şi funcţionarea marilor servicii publice economice şi la sustragerea treptată dar sigură a unei considerabile avuţii a Statului”. Alungând tot ce este influenţa politică şi metode de acaparare în folosul particularilor, din exploatările publice şi punând exploatarea lor pe baze consacrate de experienţă şi de bun simţ, noul regim al comercializării va contribui la prosperitatea ţării printr-o bună valorificare a bunurilor Statului şi prin asigurarea funcționării normale a serviciilor sale publice. Dacă n’aveţi respect de curs, dar cel puţin de cei 900.000 de sacrificaţi pentru întregirea neamului. D, Grigore lunian la Cameri pactului Kellog JL - Camera a ratificat eri pactul Kellog cu însufleţirea pe care o pune întreaga naţiune română în manifestările ei de pace. A fost mai mult decât transformarea în lege a unui angajament de pace al Statului român: a fost un prilej de a reafirma voinţa fermă a României de a contribui din toate puterile sale la consolidarea păcii. Rând pe rând, vorbitorii toţi, reprezentând partide cu programe de guvernământ mult diferite, sau chiar opuse, au adus adeziunea lor deplină la actul de solidarizare a Rovmiei cu toate naţiunile semnatare ale pactului Kellog. Cuvântarea d-lui ministru de externe a scos şi mai bine în relief caracterul solemn al manifestării, pacifice de omi. întreaga atitudine a României de după împlinirea idealului naţional, este o mărturie a străduinţelor ei permanente de a-şi da sprijinul la acţiunea de organizare a păcii pe alte baze decât în trecut. Ca stat membru în Societatea Naţiunilor şi ca naţiune aşezată într’o parte a Europei încă puternic frământată de veleităţi Şi tembinţe primejdioase Păcii, România a avut fără întrerupere o atitudine care i-a atras laudele Şi recunoştinţa forurilor internaţionale. Aderarea la pactul Kellog Şi ratificarea lui intr'o atmosferă de solidaritate naţională fac parte dintr’o politică ce a devenit tradiţională. România doreşte pacea findcă ea răspunde năzuinţelor ei de progres şi cerinţelor organice ale fazei de evoluţie în care se găseşte naţiunea română. Eforturile mari pe cari ni le impun desăvârşirea închegării naţio- nale printr’o grea operă de refacere Şi înzestrare, nu-şi vor putea da toate roadele decât într’o conlucrar re internaţională, bazată pe respec-, tul tratatelor şi pe încrederea reciprocă a tuturor ţărilor. Pactul Kellog, prin înalta sa va-loare morală, ca legământ de pace a principalelor ţări de pe toate continentele, răspunde în totul aspiraţiilor României. De aceea, rati-j iicăndu-l, parlamentul român, ca reprezentant al naţiunii, n’a făcut decât să-şi îndeplinească o îndatorire către sine, bucuros că poate furniza o nouă mărturie a simţămintelor pacifice ale ţării. Iar dorinţa sa cea mai vie este ca toate statele semnatare să dea pactului aceeaşi valoare de legământ moral pe care îl dă naţiunea română. Vinul şi Brătienii „Viitorul face următoarea propagandă în favoarea vinului: „Este în ţara românească o tradiţie veche, sunt moravuri strămoşeşti cari cer ca în anumite zile rare ale anului să se îngădue omului, copleşit de greutăţi şi nevoi, o clipă de veselă uitare a grijilor, pentru ca a doua nu să reînceapă cu o nouă energie lupta dârză pentru viaţă şi progres”. Acum înţelegem de ce liberalii au „copleşit" cu atâtea „greutăţi " şi „nevoi" poporul, pentru că cetăţenii să caute cât mai multe „clipe" de „veselă uitare" şi deci să consume cât mai mult vin din viile Brătianu...