Dreptatea, februarie 1929 (Anul 3, nr. 392-415)

1929-02-01 / nr. 392

ANUL­ul No. 392 v Vineri 1 Februarie 1929 . PAGINI 3 ifi A B IARA (In an ... . ... . ICOO 6 luni................. . 500 3 luni....................250 INU­­ONAMENTE: DUBLU­­ învăţători, preoţi şi săteni In STRĂINĂTATE Un an luni luni 750 375 200 REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA: BUCUREŞTI,­Calea Victoriei40, Etaj! TELEFON: direcţia 379/41 Redact. 313/54 Ad-dra 38/60 ANUNTURI COMERCIALS Sa primesc direct la Adit­a ziarului, $1 la toate agenţiile de publicitate din tari. 3 iEi „Viitorul“ spune ca partidul liberal s’ar fi putut intitula partid „ţărănesc“, „muncitoresc“, „cultu­ral“ etc. ...Şi s’a mulţumit — modest — cu numele de partid al „cointeresărilor“. Poate că discuţia Adresei, la Ca­meră, s’a prelungit in mod neobiş­nuit. Ideologiile, mult timp, înă­bu­­şite, cuvântul încătuşat, adevăru­rile sistematic falsificate, şi-au fă­cut loc spre tribuna, liberală, a parlamentului actual. Vorbind în numele guvernului, d. Gr. Iunian, a fixat, cu o siguranţă magistrală, conturul multiplelor probleme desbâtute. A fost o încheiere stră­lucită a desba­terilor de piană, acum. Dacă am fi constrânşi la o caracterizare de un singur cuvânt a elocinţei şi personalităţii mini­strului de justiţie, acest cuvânt ar fi : inteligenţă... Fiindcă ceea ce iu­­beşte deja primele fraze ale dis­cursului, este acea rază precisă şi străbătătoare purtată asupra fap­telor, a oamenilor şi a ideilor, cu o elementară siguranţă, cu o splen­didă facilitate. O adevărată proiecţiune conti­nuă şi fosforescentă isvorând din gândirea, pe care o simţi darnică şi îmbelşugată, a d-lui lunian. Un neastâmpăr de fulgere pe cu­prinsul chinuit de furtuni şi întu­necimi, al ideologiei : discursul d-lui lunian a descoperit adevă­rata faţă a realităţilor de la noi. Oratoria d-sale este expresia îns­­­ă­şi a făpturii concise, nervoase şi pânditoare a oratorului. Tot ce se poate regreta, pentru acea gală de elocintă de Marti seara, e că d. Iunian n’a avut adversari de talia sa. Şi aceasta cu toate că leaderii opoziţiei erau, cu totii, de faţă, şi se opinteau, impotrivă-i, din răspu­teri. A fost, după cum se spune, un duel oratoric, din care adver­sarii : Duca, Goga, au eşit literal­mente, sfârticaţi. Majorităţile nu şi-au dat, cum e obiceiul, con­cursul de atmosferă şi de clamuri. A împins bunăvoinţa şi cavaleris­mul până la a încuraja cu zâmbete şi cu o atitudine pur sportivă, sfor­ţările mai fericite, ale adversari­lor, de a se degaja. Zadarnică ge­nerozitate. Fiece cuvânt al mini­strului, a fost o „pointă“ infaili­bilă. Cea mai imprudentă victimă, d. Duca, a fost, cu o rară elegantă şi cruţare, ferfeniţit. Cinste învin­sului, fiindcă s’a dovedit un „în­casator” vrednic de milă şi de aprobare. Dar pe deasupra specta­colului, au plutit, pe sborul larg al discursului, adevărurile desprinse. D. Iunian a reliefat, viguros, cuce­ririle esenţiale ale regimului naţio­­nal-ţărănist. Şi fiindcă ceea ce e exprimat lapidar nu poate îngădui o altă formă, cităm pasajul referi­tor la afirmarea nouii generaţii. E destul pentru a justifica o revolu­ţie : „Deocamdată, domnilor, în legă­tură cu constatarea pe care o fă­ceam, pot spune că efectele alege­rilor libere sunt incalculabile , au redat viaţă regimului parlamentar, I’au arătat viabil. Intr’adevăr, nu numai faptul că discutiunile între diversele conceptiuni si diverseie ideologii pot acum să aibă loc în incinta acestui parlament, dar au răspuns și la o preocupare foarte mare a fiecăruia din parlamentari. In ultimul timp se auzea foarte a­­deseori rostindu-se această îngri­jorare : a avut ţara mai de mult oameni de valoare, dar acum ge­neraţii apar din ce în ce mai slabe, din ce în ce mai pipernicite. A fost suficient ca să reîntronăm regimul constituţional parlamen­tar, pentru ca, prin manifestările pe care o bună seamă din membrii acestei majorităţi le-au prilejuit la această tribună să se vadă că ţara noastră şi lumea politică este de­parte de a fi lipsită de rezervele necesare pentru acţiunea de înche­gare şi consolidare pe care ţara o aşteaptă de la noi“. Fireşte, i-a fost uşor oratorului să descopere, sub solemnitatea di­verselor atitudini ale opoziţiei pre­zente, trăsăturile schimonosite ale făţărniciilor corespondente. In par­tea aceasta de analiză agresivă şi de polemică, d. Iunian a obţinut efecte indescriptibile de umor, din simpla prezintare a feluritelor mu­tre, demascate şi surprinse. Faţă de atâta suverană tehnică şi de a­­tâta neobosită spontaneitate, ve­chiul truc al politicianilor rutinaţi, de a arunca în discuţie, probleme delicate şi situaţii gingaşe s’au do­vedit inutile. D. Duca încercând să reînvie chestiunea constituţio­nală a prilejuit adversarului său ministerial una din cele mai fulgu­rante replici şi în acelaş timp, o vitejească şi definitivă caracteri­zare a împrejurărilor noui: „Şi, domnilor, îndrăznesc chiar să spun că singurul partid, care a dovedit şi temeinicul lui devota­ment faţă de Coroană, dar şi ho­tărârea de a lupta, pentru a face imposibilă orice adum­brire a pres­tigiului ei, a fost partidul nostru (aplauze pe băncile majorităţii). Am continuat şi am reuşit să punem de acord cei doi factori con­stituţionali care au cuvânt hotărâ­tor în desvoltarea vieţii politice a unui stat Constituţional: Coroana şi poporul (aplauze prelungite, ex­­clamatiuni de bravo!). Am căutat şi am reuşit să facem imposibilă acreditarea în viitor a acelei iluzii la stabilirea căreia aţi lucrat atât în trecut, (exclamatiuni de bravo pe băncile majorităţii) că între popor şi Coroană se poate interpune, prin încercări nejustifi­cate- un partid politic, oricare ar fi el.­­Şi, dacă nu am fi făcut decât a­­tât şi încă bine merităm de la ţara noastră, pentru că în chipul ace­sta am asigurat atmosfera prielni­că pentru o normală desvoltare şi propăşire a statului nostru (aplauze prelungite pe băncile majorităţii)“. Acest pasaj înseamnă, fără doar şi poate, tranşarea definitivă a ori­căror tentative de intrigă şi de e­­chivoc. Cine vorbeşte cu aseme­nea claritate şi tărie, poate sfida in linişte, uneltirile politicianismu­lui. Ale politicianismului căruia nu-i rămâne decât calea ispăşirii, că­tre o „reabilitare“ (aşa cum i-a oferit-o d. lunian) la urma urmii, posibilă. ALD. s Luminosul discurs al d-lui Gr. lunian întrebare Oficiosul liberal ne pune o întreba­re. lat-o­­ ,,nn opera imensă care sa făcut de la 1866 până la 1928, care-i aportul noilor critici de azi ?” Liberalii ne cer socoteală: de ce partidul naţional-ţărănesc n'a făcut nimic la 1866 ? Păi... cum era să facă __ dacă acest partid nu exista în 1866? Iar după războiul naţional-ţărăniş­­ti — ţinuţi In opoziţie până acum — ce aport de guvernare aţi fi vrut să aducă? Partidul naţional-ţărănesc a adus ţării un aport de opoziţie: trezirea con­ştiinţei cetăţeneşti, — după cum a spus d. Gr. Iunian In discursu-i la mesagiu... ceia ce, trebue să recunoas­că chiar adversarii, este un aport foarte însemnat. Ideologia politică în decursul vremei de C. Rădulescu-Motru Subiectul de faţă se poate trata din două puncte de vedere. Se poate, mai întâi arăta, evoluţia de înţeles prin care au trecut diferiţi termini politici în decursul întrebuinţării lor în via­ţa politică. S’ar arăta oarecum sema­­stologlca marilor noastre cuvinte-pro­­gram în politică. Căci dacă în denu­mirile înţelesului obiectelor naturii moarte nu încap multe schimbări, în denumirile idealurilor noastre politi­ce schimbările de înţeles sunt frec­vente, fiindcă însăşi viaţa politică este într’o perpetuă schimbare. Nu din acest punct de vedere va fi fă­cută această conferinţă. Ci din al doi­­le«», şi anume: se va arăta evoluţia înţelesului pe care ideile politice, ca totalitate, ca ideologie, au avut-o în decursul vremei. Se vor arăta rolul şi prestigul pe care gândirea Europe» a acordat-o după vreme ideologiei, ca factor în viaţa politică. Dramatică e­­voluţie urmează această ideologie in adevăr­­ începe în istoria culturei europene prin a fi considerată ca fructul raţiu­­nei, ca ultima expresie a realului şi eternului. Ideologia politică din open­­le unui Platon şi Aristoteles este în­soţită de prestigiul care se da raţiune­ însăşi. Dar nu mult după aceea ideo­logia politică, atacată de viermele scepticismului sofist a fost considera­tă ca un simplu exerciţiu de retorică- Ideologia se ridică din nou în timpul scolasticei. Ea este din nou fructul raţiunei, dar al raţiunei încătuşate, robite de dogmele bisericei. Totuşi iu mare stimă. Ideologia politică este în cursul veacurilor de mijloc un stâlp al edificiului social. Ea este tălmăci­rea a principii raţionale a poruncilor bisericei creştine. Din această mare stimă o scoboară curentul n­ouei fi­losofii engleze, numită filosofia aso­­ciaţionistă, care învaţă că origine orişicărei idei stă în sensibilitatea in­dividului. Ideologia este dar o creaţie a experienţei fiecăruia. Transportată pe pământul Franţei filosofia engleză dete rezultate surprinzătoare. Ideolo­­gia politică deveni aci o experienţă mintală a idealului. Intelectualii fran­cezi prinseră din ce­­ ce gustul de a-şi făuri în imginaţie planuri de o noua organizaţie a societăţii. Acestei experienţe mintale a urmat marea ex­perienţă a revoluţiei din 1789. După revoluţie urmează reacţiunea.Restau­­ratorii ordinei sociale dispreţuiră ideo­logia. Pentru Napoleon ea este ope­ra vizionarilor periculoşi. In Germa­nia filosofia lui Hegel îi dete însă din nou un lustru. Ea se ridică din nou pe culmile raţiunei. Prin mijloci­rea dialecticei, care explică totul la Hegel, ideologia se confundă cu fina­litatea spiritului omenesc şi împreu­nă cu acesta cu finalitatea universu­lui, înţelesul dat însă ideologiei de că­tre Hegel era prea vag, prea puţin u­­tilizabil în viaţa practică. De aceea ei rămase în întrebuinţările pe care voi­­ră filosofii să le facă. Mai utilizabil fu înţelesul pe care îl căpăta ideolo­gia lui Karl Marx, socialistul. La Marx, ideologia este considerată ca an produs al conştiinţei de clasă. Dia­lectica hegeliană influenţează şi pe Carl Marx, dar aplicaţia acestei dia­lectici este cu totul alta. Pentru Marx dinamismul istoriei omeneşti constă in lupta de clasă. Interesele de clasă prin opoziţia ce ele deşteaptă, trezesc conştiinţa. Această conştiinţă inter­pretează conflictele economice dintre clasele societăţii. Ideile de morală, de drept, de filosofie nu sunt decât reflexul cestei funcţiuni interpretati­ve a conştiinţei. Adevărata realitate stă în structura economică şi în inte­resele de clasă; în ideologie nu gă­sim decât oglindirea acestei realităţi. Cu schimbarea structurei economice se schimbă de la sine şi ideologia. Ideologia este clar aruncată din nou pe al doilea plan. Ea urmează de la sine ca o umbră egoismului de clasă. Concluzia logică a socialismului lui Karl Marx duce la dispreţuirea ideo­logiei şi glorificarea procedeurilor violente, dictatoriale. Proletarii vor ajunge la victorie deplină, nu prin impunerea ideologiei lor politice, ci prin revoluţionarea structurei econo­mice. Bolşevismul a venit, după, răz­boi, să execute gândul lui Karl Marx. înainte de război, socialismul n’a avut curajul să execute gândul ce de­curgea în mod logic din concepţia lui Marx. De ce? Fiindcă în fondul culturei Europene era o tendinţă în­­radăcinată care oprea această execu­tare. Era tendinţa individualismului, care îşi găsise, în însăşi ţara lui He­gel şi Marx o aşa de strălucită expre­sie în teoria autonomiei personalită­ţii din filosofia lui Kant. Inteligenţa europeană îşi varia gradul de presti­giu pe care îl acorda ideologii în ge­nere, şi a ideologic politice ales­ liberalismului, dar lucru curios, în acelaş timp, ea respecta din ce în ce mai mult drep­­turile personalităţii. Ideologia ca pro­dus al raţiunei, al sensibilităţii, sau al intereselor individuale, putea să fie pusă în discuţie, individul însă, nu. Drepturile individului sunt continuu în creştere. Din ciocnirea acestei ten­dinţe înrădăcinate în spiritul euro­pean cu înţelesul ideologiei, din con­cepţia socialismului a rezultat un con­­promis, caracteristic pentru a doua jumătate a secolului al 19-lea, a re­zultat identificarea ideologiei poli­tice cu „profesiile de credinţă”. Ideile politice cari conduceau pe omul poli­tic, de la sfârşitul secolului al 19-lea, nu erau nici oglindirea intereselor lui personale, nici elaboraţia raţiunei lui, ci erau profesia lui de credinţă, adică un ceva mistic. Profesia de credinţă urma să se propage prin mijloace se­­mi-violente şi semi-raţionale. Profesia de credinţă trebuia înconjurată de o atmosferă de entuziasm, de aposto­lat. Astfel, sfârşitul secolului al 19-lea ne hărăzi ideologia democratismului, umanitarismului, socia­lismului, naţionalismului, conservato­rismului feminismului, poporanismu­lui, şi alte multe „isme*‘, ideologii în care partea sentimentală era aproape covârşitoare. însăşi socialismul, care în mod logic, ar H trebuit să dispre­ţuiască apostolatul de idol, s’a pus In fruntea acestui apostolat, şi a dat din sânul lui apostoli, cari reamintesc pe aedi din primele timpuri ale creş­tinismului. Marele război dintre anii 1914— 1918 a înmormântat pentru totdeauna ideologia politică în înţelesul de pro­fesie de credinţă. Socialismul a deve­nit curat relovuţionar, fără propagan­dă ideologică. Restul grupărilor po­litice nu mai aşteaptă o victorie de la propaganda sentimentală. Peste tot ideologia are tendinţe să-şi găsească o bază ştiinţifică. Cererea după spe­­cialişti şi după competinţi este în creştere. Nici un om politic serios nu mai crede astăzi că se pot rezolva problemele de la ordinea zile prin afişarea unei profesii de credinţă. Este caracteristic în această privin­ (Cititi continuata« <« us«>*»« . După conferinţele prefecţilor odinioară şi astăzi. — înlăturarea preocupărilor politice. — Acţiunea ticăloasă a liberalilor Sau încheiat la ministerul de în­terne conferinţele prefecţilor. Tre­buie să recunoaştem că aceste con­ferinţe nu constituesc o inovaţie a noului regim; ele se ţineau din când în când şi sub trecutele gu­verne, când prefecţii din toată ţara, în grup compact, sau în gru­puri mai mici pe regiuni se adunau la ministerul de Interne, unde mi­nistrul sau subsecretarii de stat —■ liberali sau averescani — le indi­cau normele noui inventate pentru combaterea opoziţiei, aşa încât ac­ţiunea lor politică să îmbrace cât mai puţin vestmântul abuzului şi i­­legalităţii. Cu aceste... probleme de stat, se ocupau odinioară conferinţele ad­ministrative dela ministerul de In­terne. Dar vremurile s’au schimbat — şi guvernele de asemenea. Regi­murilor impopulare de arbitraj şi dezorganizare, preocupate exclu­­ziv de menţinerea lor la putere îm­potriva voinţei naţiunei ,le-a suc­cedat regimul legal, constituţional şi parlamentar al partidului naţio­­nal-ţărănesc. O atmosferă nouă — de învio­rare şi regenerare — domneşte în întreaga ţară; o râvnă nouă a cu­i prins întreg poporul; năzuinţa spre­ munca rodnică, aducătoare de pro­păşire stăpâneşte astăzi toate cla­sele sociale ale neamului nostru. In această atmosferă nouă şi proaspătă, au decurs şi conferin­ţele prefecţilor de la ministerul de interne, în care — pentru prima dată — s’au discutat excluziv che­stiuni de interes obștesc, abando­­nându-se toate preocupările mes­chine de politică de partid.­­* In schimb, s’au pus la punct toate marile probleme la ordinea zilei, și în primul rând aceea a ajutoră­rii sătenilor din regiunile înfome­tate. D. Ion Mihalache, ministrul Agriculturii şi Domeniilor a expus prefecţilor planul de aproviziona­re, insistând în special asupra im­portantului punnct — trecut cu ve­derea sub guvernarea liberală—al însămânţărilor de primăvară. In legătură cu aceeaşi grea si­tuaţie a lipsurilor din ţară, d. I. Ră­­ducanu a pus problema şomerilor, îndemnând judeţele să contribuie cât mai mult la ajutorarea lor. S’a discutat apoi necesitatea u­­nui nou impuls, în cooperaţie; d. mi­nistru Alevra a pus chestiunea cir­culaţiei autobuzelor, iar d. Iuliu Moldovanu, secretarul general al ministerului Sănătăţii Publice, s’a ocupat de proasta situaţie sanitară a satelor­ O singură chestiune politică s’a desbătut — şi aceea provocată de partidul liberal, care în nici o clipă nu înţelege să cedeze In fa­ţa inte­reselor obşteşti, cl nu urmăreşte decât interesele lui proprii, indife­rent de mijloacele, care ar putea fi dăunătoare Statului. * S’a relevat în adevăr că la sate primarii încă abe­rali, precum şi unii func­ţionari nărăviţi, puşi în slujba aceluiaş clan poli­tic, continuă să facă pro­pagandă împotriva nou­­­lor impozite. Liberalii, prin presa lor, au încercat să ne desmin­­tă, când am formulat pen­tru prima oară această a­­cuzaţie. Iată o confirma­re oficială, care nu mai admite replică. D. Ministru Eduard Mar­ta a dat prefecţilor in­strucţiunile necesare pen­tru combaterea acestei propagande-Noi trebue totuşi să re­levant această incalifica­bilă atitudine a unui par­tid de opoziţie, care face atâta paradă din patriotis­mul său- dar care nu ezită să întreprindă acţiuni îm­potriva intereselor Statu­lui, atunci c­ând e vorba să-şi ajungă unele mes­chine scopuri politice de partid Rentabilitatea exploatărilor publice In afară de justificările teore­tice, scoase din spiritul vremii, pentru aşezarea valorificării bunu­rilor publice pe baze comerciale, reforma este dictată de nevoia de a se asigura colectivităţilor publice o rentabilitate sporită din exploa­tarea bunurilor lor. In vremuri ca cele de după răz­boi, când nevoile Statului sunt ex­ceptional de mari, firesc este ca nici una din sursele sale de veni­turi să nu fie prost gospodărită. Este singurul mijloc de a da sarci­­nelor fiscale o justificare morală și de a le face suportabile contri­buabililor. Sub acest raport, Statul român se găsea într’o situaţie foarte fa­vorabilă. Ca proprietar al unor bogăţii imense, el ar fi putut, prin­­tr’o bună valorificare a lor, să-şi creeze venituri atât de importante încât să-şi poată acoperi multe din nevoile sale, fără să recurgă la spo­rirea necontenită a sarcinilor fis­cale. In documentata expunere de mo­tive la proectul de lege pentru co­mercializarea avuţiei publice, d. ministru Madgearu ne prezintă aspectele diferite ale problemei în aşa fel încât fiecare din noi îşi poate da seama cât de grabnic necesară era reforma adusă în fața parlamentului. Aşa, de pildă, chestiunea renta­bilității bunurilor economice ale Statului, apare sub o lumină cu totul nouă, după ce aflăm, din ex­punerea de motive de care vor­bim, că Statul nu recuperează de­cât 1,5 la sută, din exploatarea bu­nurilor sale. Şi pentru ca să ajungă la a­­ceastă cifră, minusculă, s-a ţinut seamă şi de veniturile monopolu­rilor, deşi acestea au un caracter strict fiscal. Da­r ele ar fi deduse din veniturile totale, exploatarea întreprinderilor economice ale Sta­tului ar apare deficitară, aşa cum este în realitate. Urmările acestei situaţii sunt din cele mai păgubitoare pentru e­­conomia generală. Bunurile statului, evaluate în mo­dul cel mai prudent posibil, repre­zintă o avere de aproape 5 mili­arde lei aur, adică peste 150 mi­liarde lei hârtie. Raportate la averea naţională, aceste bunuri reprezintă aproape o zecime. Or, se înţelege cât de mult rău face ţării faptul că o ze­cime din averea sa, este prost ex­ploatată. Deficitul acesteia apasă greu asupra veniturilor generale, o mare parte din ele servind la a­­coperirea deficitului. Revenim la ceea ce am spus mai sus și anume că din cauza exploa­tării deficitare a bunurilor Statului, sarcinele fiscale au de suportat un spor complimentar, ce ar putea fi înlăturat prin introducerea unor norme sănătoase în regimul de exploatare a serviciilor și între­prinderilor publice cu caracter e­­conomic. In afară de această pagubă in­directă, mai rezultă una directă, şi mult mai importantă,­­ deşi greu de calculat. E vorba de piedicele ce isvo­­răsc pentru întreaga activitate e­­conomică a ţării din proasta func­ţionare a întreprinderilor econo­mice ale Statului. Printre acestea, cele mai de seamă sunt căile de comunicaţie, căi ferate, poştă, servicii de navi­gaţie, porturi, etc. Or, a devenit un adevăr banal că mare parte din relele de care suferă viaţa econo­mică a României de la război în­coace se datoresc in primul rând condiţiunilor extrem de proaste la care funcţionează serviciile publice de comunicaţii şi transport. Nevoia de a remedia grabnic a­­ceastă situaţie este firul călăuzitor al proectului de lege prezentat de d. ministru al industriei şi comer­ţului, spre discuţia şi aprobarea parlamentului. Lipsa de rentabilitate nu poate fi continuată multă vreme fără cai să ducă la ruina întreprinderii cărei se găseşte în această situaţie. E-­­xem­plu viu îl găsim, de pildă, în si­tuaţia de azi a căilor ferate. Cu toate marile sacrificii făcute de Stat pentru refacerea acestui ser­viciu, el se găseşte într’un hal de­plorabil. Acelaş lucru se constată, într’o măsură şi mai mare în toate cele­lalte servicii şi întreprinderi econo­mice ale Statului. După cum o constată d. minis­tru Madgearu ,,a se continua mai departe cu metodele actuale, ar fi să se condamne la ruină exploată­rile de stat, ca paralizie viaţa eco­nomică, care este influenţată de gestiunea şi funcţionarea marilor servicii publice economice şi la sustragerea treptată dar sigură a unei considerabile avuţii a Statu­lui”. Alungând tot ce este influenţa politică şi metode de acaparare în folosul particularilor, din exploată­rile publice şi punând exploatarea lor pe baze consacrate de expe­rienţă şi de bun simţ, noul regim al comercializării va contribui la prosperitatea ţării printr-o bună va­lorificare a bunurilor Statului şi prin asigurarea funcționării nor­male a serviciilor sale publice. Dacă n’aveţi respect de cu­­rs, dar cel puţin de cei 900.000 de sacri­ficaţi pentru întregirea neamului. D, Grigore lunian la Cameri pactului Kellog JL - Camera a ratificat eri pactul Kellog cu însufleţirea pe care o pune întreaga naţiune română în manifestările ei de pace. A fost mai mult decât transf­or­mar­ea în lege a unui angajament de pace al Statului român: a fost un prilej de a reafirma voinţa fermă a Ro­mâniei de a contribui din toate puterile sale la consolidarea păcii. Rând pe rând, vorbitorii toţi, reprezentând partide cu programe de guvernământ mult diferite, sau chiar opuse, au adus adeziu­nea lor deplină la actul de solida­rizare a Rovmiei cu toate naţiuni­le semnatare ale pactului Kellog. Cuvântarea d-lui ministru de ex­terne a scos şi mai bine în relief caracterul solemn al manifestării, pacifice de omi. întreaga atitudine a României de după împlinirea idealului naţio­nal, este o mărturie a străduinţelor ei permanente de a-şi da sprijinul la acţiunea de organizare a păcii pe alte baze decât în trecut. Ca stat membru în Societatea Naţiunilor şi ca naţiune aşezată în­tr’o parte a Europei încă puternic frământată de veleităţi Şi tembinţe primejdioase Păcii, România a a­­vut fără întrerupere o atitudine ca­re i-a atras laudele Şi recunoştinţa forurilor internaţionale. Aderarea la pactul Kellog Şi ra­tificarea lui intr'o atmosferă de so­lidaritate naţională fac parte din­­tr’o politică ce­ a devenit tradiţio­nală. România doreşte pacea find­­că ea răspunde năzuinţelor ei de progres şi cerinţelor organice ale fazei de evoluţie în care se găseşte naţiunea română. Eforturile mari pe cari ni le im­pun desăvârşirea închegării naţio-­ nale printr’o grea operă de refacere Şi înzestrare, nu-şi vor putea da toate roadele decât într’o conlucrar re internaţională, bazată pe respec-, tul tratatelor şi pe încrederea re­­ciprocă a tuturor ţărilor. Pactul Kellog, prin înalta sa va-­­loare morală, ca legământ de pa­ce a principalelor ţări de pe toate continentele, răspunde în totul as­piraţiilor României. De aceea, rati­-j iicăndu-l, parlamentul român, ca reprezentant al naţiunii, n’a făcut decât să-şi îndeplinească o îndato­rire către sine, bucuros că poate furniza o nouă mărturie a simţă­­mintelor pacifice ale ţării. Iar do­rinţa sa cea mai vie este ca toate statele semnatare să dea pactului aceeaşi valoare de legământ moral pe care îl dă naţiunea română. Vinul şi Brătienii „Viitorul face următoarea propa­gandă în favoarea vinului: „Este în ţara românească o tradi­ţie veche, sunt moravuri strămoşeşti cari cer ca în anumite zile rare ale anului să se îngădue omului, copleşit de greutăţi şi nevoi, o clipă de veselă uitare a grijilor,­­ pentru ca a doua nu să reînceapă cu o nouă energie lupta dârză pentru viaţă şi progres”. Acum înţelegem de ce liberalii au „copleşit" cu atâtea „greutăţi " şi „nevoi" poporul, pentru că cetăţenii să caute cât mai multe „clipe" de „veselă uitare" şi deci să consume cât mai mult vin din viile Brătianu...

Next