Dreptatea, mai 1929 (Anul 3, nr. 465-488)

1929-05-01 / nr. 465

3 Lei nercül * nai 1929 6 PAGINI ABONAMENTE) DUBLU In STRAlNATATB IMTATOft FBE0]I 9 SATED Un an 6 Inni , s 3 luni . . O t » <1 • ■» > • »J,; ! [' 750 375 2U0 REDACTIA SI ADMINISTRAŢIA» BUCURESI ».-Calea Victoriei 40, Etaj TELEFON S Direcgia 379/41 Redact. 313/54 Ad-d­a 38/60 ANUNTURI comersiale Sa primase direcl la Aditia ziarului­ şi la toata agenţiile da publicitate din tară. Relativ la ornamentarea Capitalei, „Viitorul*4 spune că măsurile guvernului înseamnă „o ru­pere cu tradifia, care nădăjduim, va da rezultate mai mult decât mulţumitoare". Intr’adevăr „ruperea cu tradiția d­e salva­toare — și nu numai în chestii de ornament, dar și la mine, comercializări, C. F. R... aââajia^'i^''wrai­‘f'aia anon­ium­ După zilele de criză grea prin care a trecut conferinţa experţilor pentru definitiva regulare a ches­­tiunei reparaţiilor, lucrările au fost reluate pe alte baze, dar cu a­­celaş scop. Exponenţii marilor pu­teri interesate în această problemă caută acea soluţie care să satis­facă şi principiile de echitate cari stau la baza dreptului la reparaţii şi cauza păcii, care impune solida­rizarea intereselor statelor învingă­toare cu ale celor ale statelor foste inamice. In discuţiile cari au avut loc şi care urmează încă, nodul problemei poate fi astfel formulat: puterile aliate trebue să primească echiva­lentul pagubelor lor de răsboi, însă Germania, nu trebue să fie obliga­tă de a plăti mai mult decât îngă­­due capacitatea ei de plată. In îm­păcarea acestor două principii de echitate şi de sănătoasă aşezare a păcii rezidă toate dificultăţile pro­blemei reparaţiilor. Şi ele nu sunt de loc mici, de­oa­rece, din experienţa anilor de du­pă răsboi şi din peripeţiile confe­rinţei de acum se degajează parcă tot mai clar că între cele­­ două principii există o incompatibilita­te de fapt. Toate încercările făcute de la răsboi încoace de a da satis­­facţie dreptului la reparaţii al ţă­rilor aliate s’au lovit mereu de mari greutăţi şi soluţiile adoptate au trebuit să fie revizuite. S’a cre­zut un timp că planul Dawes con- stitue deslegarea cea mai potrivi­tă a problema reparaţiilor sau cea mai puţin proastă din câte­ s’au în­cercat şi s’au preconizat. Cu toate marile nedreptăţi pe care acest plan le crea după numai cinci ani de aplicare se încearcă să se redu­că şi din ceea ce aduceau anuităţi­le Dawes, ţările îndreptăţite la re­paraţii. E manifestarea din nou a acelui desacord, greu de precizat, dintre principiul dreptului la repa­raţii şi principiul capacităţii de plată, amândouă deopotrivă de una­nim recunoscute. Distanţa enormă care separă cererile statelor creditoare de ofer­ta Germaniei a făcut ca la un mo­ment dat să se vorbească, chiar o­­ficial, de eşecul conferinţei din Paris. In valoare actuală, puterile creditoare cereau 40 miliarde mărci aur, cari reprezintă valoa­rea datoriilor de război ale aliaţi­lor plus o sumă socotită minimul necesar pentru acoperirea pagube­lor de război. Germania nu oferea însă decât 26 miliarde în valoare actuală, adică atât cât reprezintă sarcina datoriilor interaliate. Care va fi rezultatul definitiv al desbaterilor din Paris e foarte greu de prevăzut. Ca țară direct în­teresată, prin drepturile egale pe cari le avem la despăgubiri, nu pu­tem decât dori să se ajiungă la o asemenea soluţie care să ţină în­deajuns seamă de sarcinile imense cari apasă asupra României de pe urma distrugerilor războiului. Până acum, punctul de vedere ro­mânesc — expresiune­a­­ drepturi­lor ei la despăgubiri — a fost me­reu nesocotit. Ba chiar s’a refuzat beneficiul acelui principiu ocroti­tor al capacităţii de plată, care a fost consimţit în lichidarea contu­rilor de război cu ţările foste ina­mice. Nu s’a ţinut de fel seamă de capacitatea de plată a României. Cota care i s’a rezerva din repara­ţiile germane şi deslegarea care s’a dat problemei reparaţiunlor da­torate de Austria, Ungaria şi Bul­garia, au amputat în aşa măsură drepturile României încât ea se gă­seşte azi, sub acest raport, într-o situaţie mult mai rea decât­ m­arile puteri aliate. Plăţile pe care ea tre­bue să le suporte, cu titlu de dato­rii de război şi sarcina imensă a ridicării ruinelor războiului apasă doborâtor asupra vieţii economice româneşti. Proporţional, aceste sar­cini sunt mai mari decât în ori­care altă ţară aliată­, pe câtă vre­me cota de reparaţii alocată este printre cele mai mici. De pe urma reviziunii de acum a problemei reparaţiilor, ar fi să se repare şi nedreptatea făcută Româ­niei. Principiul capacităţii de pla­tă, îi dă dreptul la un tratament mai puţin vitreg decât cel de care a avut parte până acum. FIDES Codul eroilor 0 societate s’a întrunit Duminică, 1 0 societate care şi-a asumat nobila­­ sarcină de­ a îngriji de mormintele celor căzuţi în război. După cum se vede «Cultul Eroi­lor» are un scop care nu poate adu­ce celor ce activează în sânul socie­tăţii, decât marea mulţumire sufle­tească a unei înalte datorii împli­nite. Şi totuşi câtă frumoasă râvnă, câtă admirabilă stăruinţă de la acei cari conduc «Cultul Eroilor»! Sanctitatea Sa Patriarhul Regent împreună cu domnii miniştri N. Co­stăchescu, Pan­ Halippa şi Edu­ard Mirto au luat parte la aduna­rea anuală a societăţii «Cultul E­­roilor», evidenţiân­d în cuvinte bine simţite nobila ei silinţă, pentru a păstra neştirbită amintirea celor ce s au jertfit generos spre a înfăptui România Mare. Sanctitatea Sa Patriarhul Regent a ţinut să aducă elogii nu numai muncii neobosite a societăţii , dar pentru perfecta gospodărie ce dom­neşte în administraţia bunurilor ei. Adunarea de em­ a fost impresionan­tă şi prin prezenţa văduvelor celor doi generali eroi, căzuţi pe front, Dragalina şi Poetaş. Gândurile adunării de Duminică s’au îndreptat firesc către Majesta­tea Sa Regina Maria, a cărei înaltă ocrotire a fost permanent de veghe la bunul mers al societăţii. Inima generoasă a Maiestăţii Sa­le încercată la atâtea mari fapte, a fost întotdeauna alături de acei ce şi-au propus să păzească aminti­rea scumpilor morţi ai patriei. Îngrijirea mormintelor soldaţilor căzuţi este o pioasă datorie, cum este o datorie de­ a îngriji de fami­liile lor rămase în sarcina Patriei. Cultul eroilor trebue să fie baza e­­ducaţiei generale, a naţiunii şi pre­tutindeni, în şcolile, în cazărmile şi în bisericile ţării trebue scrisă cu slove mari, fraza unui scriitor fran­cez: «Fericiţi acei cari din mormin­tele lor continuă să vegheze la des­tinele Patriei»... Un popor trebue să ştie înainte de toate, să onoreze amintirea sa­crificiilor din trecut, unde să gă­sească isvoare de noui energii pen­tru viitor. Şi «Cultul Patriei» înde­plinește frumos această înaltă mi­siune.­ ­. Tot despre aria nona de H. BLAZIAN ----pdifr Psihologii pretind că viaţa oame­nilor este făcută trei sferturi din inconştient şi un sfert, poate chiar mai puţin, din acţiuni conştien­te. Bagajul de idei şi de acţiuni e nenumărat şi cu atât mai mult tre­bue să luptăm in viaţă cu cât vrem să ne desbărăm de aceste lanţuri A picta însemna până acum a re­produce pe cale iluzionistă un o­­biect. Era o falsă asociaţiune căei a picta nu însemnează a iluziona vaci, case, nuduri sau pereţi; arta picturală este mijlocul de a da su­prafeţei prin culoare şi formă via­ţă, expresiune emotivă. Un tablou naturalist, oricât de lins şi de exact ar fi copiat, nu con­­­ţine niciodată puterea de emoţie a­­ naturii. Cine ar putea susţinea oa- I re, dacă a iubit munţii şi pădurile, că cel mai reuşit peisaj îi dă emo­ţii naturaliste ? Natura te prinde cu alte vrăjito­rii decât cu o imagine plată colo­ristă. In mijlocul naturii, spunea într’o conferinţă d. Marcel Iancu, am în­cercat întotdeauna un sentiment de proporţie uriaşă, de surpriză şi de minune. Numai o natură nouă mi-ar putea creia sensaţii. Artistul naturalist mi-l închi­ui atunci ca pe un atlant care forjea­ză un nou continent sau o insulă reală, cum face Axel Borg al lui Strindberg. Cincisprezece artişti pictori na­­turalişti impresionişti în faţa ace­­luiaşi peisagiu vor face 15 tablouri complect diferite. Există altceva de­cât emotivitatea şi creaţia artistică? Artele nu cunosc şi nu întrebu­inţează decât în idealul greco-ro­­ma­n iluzia perspectivei. Democrit spune că Egipţienii au cunoscut ştiinţa matematică a perspectivei; nimănui însă nu i-ar fi trecut prin gând să utilizeze a­­ceastă victorie a ştiinţei pentru a produce iluzii în artă. Cât de pu­ţini sunt, la noi ca şi în alte ţări, cunoscătorii artelor ce au fost nu­mite primitive­­ începând din Caldeia, Egipt, E­­truria, până la arta neagră, cât de mulţi sunt aceia care înaintea ar­tei bizantine şi gotice au un surâs binevoitor enunţând că toate aces­tea sunt arte primitive, fiindcă nu aplică perspectiva. Pentru noi nu există, din acest punct de vedere, artă primitivă şi artă civilizată. Omul care se exprimă din necesi­tăţi interioare şi poate da un fior de bucurie, spaimă, surpriză, groa­ză, devine omul artei şi nu al tim­pului în care a trăit. Noi înţelegem ca un Boşmar din centrul Africei poate, împins de o dragoste neţăr­murită pentru zeul său, să creeze statuia miraculoasă care să nu su­fere comparaţie cu artele civilizate. Cultura nu are nimic de-a face cu misterul, cu creaţia, cu arta. Arta bizantină a exprimat bogă­ţia materialului şi a formei, ritmul liniei şi al culorilor; a îndrăzni să numeşti aceasta primitivism fiind că artiştii lor nu aveau nevoie de perspectivă, înseamnă a ignora cele mai simple lucruri din lume. Care dintre impresioniştii şi din­tre romanticii noştri au ştiut să redea ritmul veştmintelor bizanti­ne, unitatea dintre arhitectură şi or­namentaţiile lor . Tympanonul renumitei biserici din Moissac este un moment cul­minant pentru arta romanică din Franţa. Nu în subiect şi în anec­dotă, care se repetă în fiecare bi­serică de sat se găseşte interesul acestei opere, ci în compoziţia şi felul cum fiecare figură se ordo­nează arhitecturii. Fiecare culţ e ritmat muzical; bogăţia formei se odihneşte pe materialul modest şi citeşti sufletul limpede al acelor anonimi, care, într’o asemenea ar­monie, din credinţă creiau forma. Oricât de lăudabilă este abilita­tea, în artă ea nu înlocueşte însă niciuna din calităţile pozitive ce se cer creatorului. A iluziona este o prestidigitaţie care aparţine dome­niului teatral, căci virtuozitatea este una, iar creaţia artistică alta. Un fals premeditat a fost comis în cultura noastră de către Winter­­mann şi de către cei ce au scris, sub beţia romantică, istoria artelor gre­­co-romane. Generaţii vor trebui să lupte până ce se va îndepărta şi nimici prejudecata care susţine că frumo­sul grec este singurul motiv de artă. Grotescul, surpriza, expresia, sub­tilul, minunea sunt mijloace de care uzează şi au uzat artele şi care nu au fost privite cu nepărti­­nire de către cei ce nu vroiau să cunoască nici arta gotică, nici pe cea bizantină, nici pe cea persană sau africană, arabă sau asiatică, cu repercusiuni totuşi mai adânci de­cât clasicul grec în sufletul uma­nităţii. Impresioniştii au dat prima lovi­tură violentă compoziţiei în ta­blou, Renoir renunţă la formă, la linie, la volum ca şi Monet, o casă în soare devine o pată de lumină, to­talul este natura fizică văzută prin­tr’o deschidere de mărimea ramei, operă de analiză. A­bea neoimpresioniștii și Cézanne au început să compună din nou ceia ce pierduse impresionismul. Cubismul, nume acceptat de pic­tura nouă franceză în urma unei injurioase critici a lui Vauzelles, prilejuită de un tablou al lui Bra­que, se leapădă de orice încercare de a incita. Porneşte totuşi de la un obiect pe care ochiul îl prinde şi se bucură de conţinutul lui. Sim­ţul se scoboară în materialul acela, îl pricepe, îl pipăe, îl urmăreşte în bogăţia sa, în surpriza jocurilor de volum, de geometrie, de lumină, apoi începe transpunerea într’o altă lume a emoţiilor culese : tabloul este o operă sintetică. In arta pur abstractă, tabloul nu mai este o o­­glindă, ci o creaţie. Tabloul nu se mai citeşte, nu mai redă, ci crează, realizarea vitalităţii noi cum sunt florile şi toată fauna. Apropierea de această artă nu de­pinde atât de intelect, de raţiune, ci de sensibilitate şi de emotivita­tea individului. Dacă se mai găsesc amintiri de o­­biecte din natură ele sunt momente de contrast cu un material nou şi nu mai au valoarea realităţii lor. Nu trebue, în asemenea opere, să cântăm prin fantezie personagii sau anecdote; le vom găsi poate cum putem găsi şi în formaţiunile no­rilor arta abstracta, unde anecdota dispare cu totul, evitând tocmai confuzia priceperii. Arta noastră s’a ocupat cu pro­blema tehnică; este arta care vrea să constrângă materialul la o anu­me expresie. S’a spus de­ aceia de multe ori că este speculativă. E însă o serioasă revizuire a tuturor mijloacelor de care dispunem. Cu­loarea ca şi piatra, lemnul ca şi grăuntele de nisip se pot întrebuin­ţa în tablou, relief sau sculptură, cu condiţia de a creia o unitate plastică în stare să trăiască şi să emoţioneze ca orice vietate ce ne înconjoară. Unii compun riguros, alţii sunt lirici. Trebue să iubeşti şi să pri­cepi natura, stelele şi gângâniile ei pentru a te întrece cu ea în crea­ţie. Nu e deci o atitudine. Arta este ultima libertate. Aca­demia şi legile i-au ucis elanul. Nu există nicăei’i motive care să ne impună a picta aşa sau altfel. Formele, lumina, volumele, accen­tele, ritmul sunt şi au fost mereu corespondenţele raporturilor exte­(Citiţi continuarea în pag. 11­ a) Liberalii in plina discordie D. Brătianu refuză orice contact, celor ce vor să „reformeze“ partion! Chestiunea e veche şi cunoscută­ D. Brătianu plecând în străină­tate, a făcut o recom­andaţiune pre­cisă fruntaşilor liberali în grija cărora a lăsat partidul: a) să se păs­treze faţă de guvern atitudinea im­pusă de d-sa, adică o atitudine de expectativă de câteva luni şi b) să nu se facă în partid nici un fel de organizare alta, care să ia ati­tudine în vre-o chestiune, oricare ar fi aceia. Recomandaţiunea d-lui Brătianu nu a fost ascultată de­cât până în clipa când d-sa a părăsit teritoriul ţării­ Din clipa când şeful partidu­lui liberal a trecut frontiera, am­bele cereri ale d-sale au fost aban­donate. Şi ceia ce este mai impor­tant, au fost abandonate de către chiar aceia, cari primiseră însărci­narea să le păstreze. Faptul a fost repede aflat de că­tre şeful partidului liberal, care a făcut să parvie la urechile d-Ior I. G. Duca şi O. Argetoianu reproşul d-sale, pentru această... — cum să-i zicem î­n indelicateţă. In adevăr, d- Brătianu s’a arătat deplin nemulţumit şi de către or­ganizaţia tineretului liberal, in ca­re d-sa vede începutul unei dimi­nuări viitoare a autorităţii d-sale de şef al partidului şi de atitudinea, pe de altă parte, a fruntaşilor par­tidului, cari şi-au îngăduit să aibe în parlament şi în presă altă ţinu­tă în afară de aceia recomandată de d-sa­­ţi. Din aceste două fapte şi altele mai mărunte, şeful partidului libe­ral a intrat în conflict cu o parte din fruntaşii de seamă ai partidu­lui, cu tineretul liberal şi chiar cu o parte destul de apreciabilă din grosul partidului său. Dar să explicăm lucrurile. Se ştie că între alte scopuri pro­puse de tineretul liberal pentru a fi realizate, în afară de cele anun­ţate public, se mai intenţionează de către acesta realizarea unui scop ascuns: curăţirea partidului de e­­lementele compromise. Tineretul tinde să scoată din viaţa politică a partidului liberal, acea clică de incapabili, şi de pro­fitori, care a acaparat pe d. Bră­tianu şi l-a împins, peste capul par­tidului, la o sumă de greşeli de pe urma cărora partidul a avut de suferit atât. D. Brătianu a fost in­format de acest lucru şi în preocu­parea d-sale stă acum, nu să plece urechea la mişcarea tineretului, ci să o îmj­iedice prin orice mijloa­ce, chiar dacă pentru aceasta ar fi nevoe de jertfele cele­ mai grele. • Pe de altă­ parte d. Brătianu este nemulţumit şi de atitudinea celor cari, peste recomandaţiunea d-sale, au dat o altă directivă partidului de­cât aceia hotărâtă de d-sa. Sub acest punct de vedere cade conflictul mereu accentuat dintre d-sa şi d-nii Duca şi Argetoianu, cari, în timpul lipsei d-lui Brătia­nu din ţară au făcut unele acte ne­­împărtăşite de şeful partidului li­beral. Nu le vom înşira aci, fiindcă în majoritate ele sunt cunoscute. Vom afirma numai că din cauza acestor conflicte ivite, d. Vintilă Brătianu refuză pe deoparte să vie în parla­ment iar pe de alta refuză tot aşa de categoric să ia contact cu aceia cari se erijează în promotorii «re­formării» partidului liberal. * Ceia ce este de reţinut în deosebi, este faptul că nemulţumirile pe ca­re le are de Vintilă Brătianu din partea propriilor săi partizani, în loc să fie diminuate printr’o atitu­dine de împăciuire treptată, ele au dus dimpotrivă la o discordie de­plină în partidul liberal, discordie care poate avea rezultate cu mult mai grave de­cât şi le poate imagi­na opinia publică. Am mai avut prilej să ne ocupăm de presa liberală scrisă pentru po­pulaţia satelor. Am citat şi f­ragmen­te din ignominiile ce publică «Poş­ta ţăranilor», ziar liberal care se ti­păreşte la Bucureşti şi e deci, direct inspirat de conducerea partidului. Am renmrcat nu odată, că un ziar scris pentru ţărănime trebue să aibă o ţinută demnă, ceia ce nu e cazul nici al «Poştei», nici a celorlalte fi­ţuici ce apar în diferite părţi ale ţării. Ziarele liberale pentru popor sunt adevărate cloace, desgustătoare. Sun­tem convinşi că nimeni nu citeşte proza aceia murdară. Dacă revenim cu desgust, o facem aceasta pentru a sublinia odată mai mult, mentali­tatea liberală, care e totdeauna a­­ceiaşi în manifestările ei verbale şi scrise. Liberalii sunt adepţii minciunii pe care o practică conştient şi in­conştient. N’au putut trăi decât din minciunii, dar începe să se ispră­vească şi cu minciunile. In faţa a­­devărului, minciunile nu mai au trecere, ele pot să pună într’o situa­ţie ridicolă pe cei cari le debitează. Ni se aduce la cunoştinţă că în­­tr'un sat din Moldova, nişt­e foşti deputaţi de-al domnului general Da­­vidoglu, adresăndu-se ţărănimii i-a spus: — Vedefi, aveţi guvern Ma­­niu, plătiţi dări mai mari. — Să plătim dacă d-voastră libe­ralii aţi furat ţara, o facem şi pe asta, a glăsuit un sătean ca de cinci­zeci de ani. — Păi noi o să le scădem, o să vă uşurăm viaţa, continuă să stăruias­­că fostul deputat liberal. — Ba să ne daţi pace domnilor, îi replică săteanul, că ne-am săturat cât ne-aţi uşurat-o. Zece ani ne-au­ tot uşurat-o de-am ajuns la sapă de lemn. Săteanul avea perfectă dreptate. Zece ani de guvernare liberală după război, ne-a uşurat pe toţi şi de sănătate, şi de bani, lăsându-ne şi pe noi, şi ţara într-o situaţie mi­zeră. Nimeni nu vrea să mai revină timpurile acelea de tristă aducere aminte. Nimeni nu râvneşte după capacitatea financiară a d-lui Vin­tilă Brătianu, nimeni nu vrea să se repete povestea comisioanelor şi gra­selor şperţuri ale d-lor Tancred Con­stantinescu, Victo­r Antonescu et comp. Nu­, acele timpuri nu le mai vrea ţăranul român, care, încreză­tor în guvernul lui, aşteaptă vinde­carea tuturor­ relelor lăsate ţării de liberali. Presa liberală pentru ţărănime, scrie că în Basarabia s’a dat porumb stricat pentru regiunile în lipsă. E o minciună, tot atât de gogonată ca şi afirmațiunea făcută în Cameră de un deputat liberal că în Vlaşca s’a împărţit în câteva comune po­rumb stricat. Deputatul Isac a dove­dit că liberalul a spus minciuni. Altă fiţuică liberală minte spu­nând că guvernul n'a acordat cre­dite pentru agricultură. N’a acor­dat? Am dori să ni se dea un răs­puns nu în presa liberală, ci să vină în Cameră d. Duca şi să afirme a­­colo, că zecile de milioane pentru înseminţări nu s’ar fi dat la timp. Dacă am relevat aceste câteva lu­cruri, e pentru a accentua odată mai mult cum înţelege d. Vintilă Brătianu să facă educaţia tînărului , vot obştesc şi educaţia politică a ţă­rănimii. Cină se petrec asemenea lu­cruri de ce se mai miră liberalii că sunt urîţi în tatăl AL­­AS. Viitorul se arată foarte nemulţu­mit, că «poza lălâie» a d-lui D. R. Ioaniţescu a apărut în unele ziare. Nu ştim dacă lumea este de ace­iaşi părere cu foaia partidului li­beral. Ne întrebăm însă, dacă poza d-lui D. R. Ioaniţescu este «lălâie», cum vor trebui caracterizate pozele­, fru­museţilor­ liberale: d-nii Traian Mo­­şoiu, Vintilă Brătianu, Ghiţă Popes­­cu sau Cottescu ? Viitorul e imprudent. Când partidul liberal excelează prin frumuseţi ca cele de mai sus, e mai bine să nu se vorbească de fu­nie în casa spânzuratului. M­usciculă liberală Ziarele anunță că s’au înregistrat la ultimul timp plăci de gramofon fi care pot cânta două ceasuri nein-i trerupt. c=:^1.-ar- furtului liberal are un cântec care durează de zece ani... In plină campanie electorală, An­glia a fost sustrasă un moment a­­cestei campanii de către aceia ce constitue cel mai mare eveniment al anului ei politic, discuţia la bu­get. Ea a avut loc începând cu 16 Aprilie. Anul acesta interesul acestui bu­get era cu atît mai mare cu cit, pe anume puncte din el avea să fie schiţată lupta electorală. Strălucirea Cancelarului Eşichie­rului, Winston Churchill, apoi, a ştiut să adauge unei materii poate, în sine, aride, un ingenios acces de combativitate care nu era decît de aşteptat. O notă izbeşte de la început în structura bugetului englez pe anul acesta: lipsa de demagogism elec­toral. Multă lume s’ar fi aşteptat dela omul politic atît de subiectiv şi mi­litant care e actualul Cancelar al Eşichierului, să pună în bugetul său anume reforme care să capteze massa alegătorilor. Presa onestă recunoaşte însă că ridicarea taxei pe ceai şi anticipa­rea uşurărei de taxe agricole sunt singurele note menite să aibe ecou în această massă, fără însă ca exi­stenţa lor în buget să fie altceva decît produsul natural al unei poli­tici de atenţie şi grije faţă de ne­ Cronica Externă * voile mult încărcatului contribua­bil englez. Deasemenea reducerea de 17 mii. 500.000 lire în cheltuelile armatei e rezultatul unui proces lent al opi­niei engleze în privinţa dezarmării. Alte note «drastice» bughtul Chur­chill nu posedă, — în ciuda aştep­tărilor — şi opinia engleză de cu­rând exaltată de excedentul fru­mos pe anul trecut al d-lui Chur­chill, a salutat cu încredere ultima sa realizare în această materie. Pe noi însă ne interesează mai mult latura politică luată de discu­ţia bugetului. E vorba de faimosul atac al fo­stului ministru de finanţe laburist, d. Snowden — împotriva aranja­mentelor datoriilor de răsboi ale Aliaţilor, datorii care încarcă sim­ţitor bugetul englez. Se ştie că Anglia are o datorie de 7.700.000­ 000 lire. Din aceasta, suma datorită în afară e de 1.000. 000.000 aproximativ, şi reveni­tă mai ales Statelor Unite. Prin aşa numitul aranjament din 1922 (sau Declaraţie) Balfour între An­glia şi Puterile Aliate, Anglia a convenit să şteargă din datorii­le acestora faţă de dânsa cam 1.000. 000­ 000 de lire — imens sacri­ficiu, reproşat * adesea guvernului. (Citiţi continuarea în pag. 11­ a)

Next