Dreptatea, mai 1929 (Anul 3, nr. 465-488)
1929-05-01 / nr. 465
3 Lei nercül * nai 1929 6 PAGINI ABONAMENTE) DUBLU In STRAlNATATB IMTATOft FBE0]I 9 SATED Un an 6 Inni , s 3 luni . . O t » <1 • ■» > • »J,; ! [' 750 375 2U0 REDACTIA SI ADMINISTRAŢIA» BUCURESI ».-Calea Victoriei 40, Etaj TELEFON S Direcgia 379/41 Redact. 313/54 Ad-da 38/60 ANUNTURI comersiale Sa primase direcl la Aditia ziarului şi la toata agenţiile da publicitate din tară. Relativ la ornamentarea Capitalei, „Viitorul*4 spune că măsurile guvernului înseamnă „o rupere cu tradifia, care nădăjduim, va da rezultate mai mult decât mulţumitoare". Intr’adevăr „ruperea cu tradiția de salvatoare — și nu numai în chestii de ornament, dar și la mine, comercializări, C. F. R... aââajia^'i^''wrai‘f'aia anonium După zilele de criză grea prin care a trecut conferinţa experţilor pentru definitiva regulare a chestiunei reparaţiilor, lucrările au fost reluate pe alte baze, dar cu acelaş scop. Exponenţii marilor puteri interesate în această problemă caută acea soluţie care să satisfacă şi principiile de echitate cari stau la baza dreptului la reparaţii şi cauza păcii, care impune solidarizarea intereselor statelor învingătoare cu ale celor ale statelor foste inamice. In discuţiile cari au avut loc şi care urmează încă, nodul problemei poate fi astfel formulat: puterile aliate trebue să primească echivalentul pagubelor lor de răsboi, însă Germania, nu trebue să fie obligată de a plăti mai mult decât îngădue capacitatea ei de plată. In împăcarea acestor două principii de echitate şi de sănătoasă aşezare a păcii rezidă toate dificultăţile problemei reparaţiilor. Şi ele nu sunt de loc mici, deoarece, din experienţa anilor de după răsboi şi din peripeţiile conferinţei de acum se degajează parcă tot mai clar că între cele două principii există o incompatibilitate de fapt. Toate încercările făcute de la răsboi încoace de a da satisfacţie dreptului la reparaţii al ţărilor aliate s’au lovit mereu de mari greutăţi şi soluţiile adoptate au trebuit să fie revizuite. S’a crezut un timp că planul Dawes con- stitue deslegarea cea mai potrivită a problema reparaţiilor sau cea mai puţin proastă din câte s’au încercat şi s’au preconizat. Cu toate marile nedreptăţi pe care acest plan le crea după numai cinci ani de aplicare se încearcă să se reducă şi din ceea ce aduceau anuităţile Dawes, ţările îndreptăţite la reparaţii. E manifestarea din nou a acelui desacord, greu de precizat, dintre principiul dreptului la reparaţii şi principiul capacităţii de plată, amândouă deopotrivă de unanim recunoscute. Distanţa enormă care separă cererile statelor creditoare de oferta Germaniei a făcut ca la un moment dat să se vorbească, chiar oficial, de eşecul conferinţei din Paris. In valoare actuală, puterile creditoare cereau 40 miliarde mărci aur, cari reprezintă valoarea datoriilor de război ale aliaţilor plus o sumă socotită minimul necesar pentru acoperirea pagubelor de război. Germania nu oferea însă decât 26 miliarde în valoare actuală, adică atât cât reprezintă sarcina datoriilor interaliate. Care va fi rezultatul definitiv al desbaterilor din Paris e foarte greu de prevăzut. Ca țară direct înteresată, prin drepturile egale pe cari le avem la despăgubiri, nu putem decât dori să se ajiungă la o asemenea soluţie care să ţină îndeajuns seamă de sarcinile imense cari apasă asupra României de pe urma distrugerilor războiului. Până acum, punctul de vedere românesc — expresiunea drepturilor ei la despăgubiri — a fost mereu nesocotit. Ba chiar s’a refuzat beneficiul acelui principiu ocrotitor al capacităţii de plată, care a fost consimţit în lichidarea conturilor de război cu ţările foste inamice. Nu s’a ţinut de fel seamă de capacitatea de plată a României. Cota care i s’a rezerva din reparaţiile germane şi deslegarea care s’a dat problemei reparaţiunlor datorate de Austria, Ungaria şi Bulgaria, au amputat în aşa măsură drepturile României încât ea se găseşte azi, sub acest raport, într-o situaţie mult mai rea decât marile puteri aliate. Plăţile pe care ea trebue să le suporte, cu titlu de datorii de război şi sarcina imensă a ridicării ruinelor războiului apasă doborâtor asupra vieţii economice româneşti. Proporţional, aceste sarcini sunt mai mari decât în oricare altă ţară aliată, pe câtă vreme cota de reparaţii alocată este printre cele mai mici. De pe urma reviziunii de acum a problemei reparaţiilor, ar fi să se repare şi nedreptatea făcută României. Principiul capacităţii de plată, îi dă dreptul la un tratament mai puţin vitreg decât cel de care a avut parte până acum. FIDES Codul eroilor 0 societate s’a întrunit Duminică, 1 0 societate care şi-a asumat nobila sarcină de a îngriji de mormintele celor căzuţi în război. După cum se vede «Cultul Eroilor» are un scop care nu poate aduce celor ce activează în sânul societăţii, decât marea mulţumire sufletească a unei înalte datorii împlinite. Şi totuşi câtă frumoasă râvnă, câtă admirabilă stăruinţă de la acei cari conduc «Cultul Eroilor»! Sanctitatea Sa Patriarhul Regent împreună cu domnii miniştri N. Costăchescu, Pan Halippa şi Eduard Mirto au luat parte la adunarea anuală a societăţii «Cultul Eroilor», evidenţiând în cuvinte bine simţite nobila ei silinţă, pentru a păstra neştirbită amintirea celor ce s au jertfit generos spre a înfăptui România Mare. Sanctitatea Sa Patriarhul Regent a ţinut să aducă elogii nu numai muncii neobosite a societăţii , dar pentru perfecta gospodărie ce domneşte în administraţia bunurilor ei. Adunarea de em a fost impresionantă şi prin prezenţa văduvelor celor doi generali eroi, căzuţi pe front, Dragalina şi Poetaş. Gândurile adunării de Duminică s’au îndreptat firesc către Majestatea Sa Regina Maria, a cărei înaltă ocrotire a fost permanent de veghe la bunul mers al societăţii. Inima generoasă a Maiestăţii Sale încercată la atâtea mari fapte, a fost întotdeauna alături de acei ce şi-au propus să păzească amintirea scumpilor morţi ai patriei. Îngrijirea mormintelor soldaţilor căzuţi este o pioasă datorie, cum este o datorie de a îngriji de familiile lor rămase în sarcina Patriei. Cultul eroilor trebue să fie baza educaţiei generale, a naţiunii şi pretutindeni, în şcolile, în cazărmile şi în bisericile ţării trebue scrisă cu slove mari, fraza unui scriitor francez: «Fericiţi acei cari din mormintele lor continuă să vegheze la destinele Patriei»... Un popor trebue să ştie înainte de toate, să onoreze amintirea sacrificiilor din trecut, unde să găsească isvoare de noui energii pentru viitor. Şi «Cultul Patriei» îndeplinește frumos această înaltă misiune. . Tot despre aria nona de H. BLAZIAN ----pdifr Psihologii pretind că viaţa oamenilor este făcută trei sferturi din inconştient şi un sfert, poate chiar mai puţin, din acţiuni conştiente. Bagajul de idei şi de acţiuni e nenumărat şi cu atât mai mult trebue să luptăm in viaţă cu cât vrem să ne desbărăm de aceste lanţuri A picta însemna până acum a reproduce pe cale iluzionistă un obiect. Era o falsă asociaţiune căei a picta nu însemnează a iluziona vaci, case, nuduri sau pereţi; arta picturală este mijlocul de a da suprafeţei prin culoare şi formă viaţă, expresiune emotivă. Un tablou naturalist, oricât de lins şi de exact ar fi copiat, nu conţine niciodată puterea de emoţie a naturii. Cine ar putea susţinea oa- I re, dacă a iubit munţii şi pădurile, că cel mai reuşit peisaj îi dă emoţii naturaliste ? Natura te prinde cu alte vrăjitorii decât cu o imagine plată coloristă. In mijlocul naturii, spunea într’o conferinţă d. Marcel Iancu, am încercat întotdeauna un sentiment de proporţie uriaşă, de surpriză şi de minune. Numai o natură nouă mi-ar putea creia sensaţii. Artistul naturalist mi-l închiui atunci ca pe un atlant care forjează un nou continent sau o insulă reală, cum face Axel Borg al lui Strindberg. Cincisprezece artişti pictori naturalişti impresionişti în faţa aceluiaşi peisagiu vor face 15 tablouri complect diferite. Există altceva decât emotivitatea şi creaţia artistică? Artele nu cunosc şi nu întrebuinţează decât în idealul greco-roman iluzia perspectivei. Democrit spune că Egipţienii au cunoscut ştiinţa matematică a perspectivei; nimănui însă nu i-ar fi trecut prin gând să utilizeze această victorie a ştiinţei pentru a produce iluzii în artă. Cât de puţini sunt, la noi ca şi în alte ţări, cunoscătorii artelor ce au fost numite primitive începând din Caldeia, Egipt, Etruria, până la arta neagră, cât de mulţi sunt aceia care înaintea artei bizantine şi gotice au un surâs binevoitor enunţând că toate acestea sunt arte primitive, fiindcă nu aplică perspectiva. Pentru noi nu există, din acest punct de vedere, artă primitivă şi artă civilizată. Omul care se exprimă din necesităţi interioare şi poate da un fior de bucurie, spaimă, surpriză, groază, devine omul artei şi nu al timpului în care a trăit. Noi înţelegem ca un Boşmar din centrul Africei poate, împins de o dragoste neţărmurită pentru zeul său, să creeze statuia miraculoasă care să nu sufere comparaţie cu artele civilizate. Cultura nu are nimic de-a face cu misterul, cu creaţia, cu arta. Arta bizantină a exprimat bogăţia materialului şi a formei, ritmul liniei şi al culorilor; a îndrăzni să numeşti aceasta primitivism fiind că artiştii lor nu aveau nevoie de perspectivă, înseamnă a ignora cele mai simple lucruri din lume. Care dintre impresioniştii şi dintre romanticii noştri au ştiut să redea ritmul veştmintelor bizantine, unitatea dintre arhitectură şi ornamentaţiile lor . Tympanonul renumitei biserici din Moissac este un moment culminant pentru arta romanică din Franţa. Nu în subiect şi în anecdotă, care se repetă în fiecare biserică de sat se găseşte interesul acestei opere, ci în compoziţia şi felul cum fiecare figură se ordonează arhitecturii. Fiecare culţ e ritmat muzical; bogăţia formei se odihneşte pe materialul modest şi citeşti sufletul limpede al acelor anonimi, care, într’o asemenea armonie, din credinţă creiau forma. Oricât de lăudabilă este abilitatea, în artă ea nu înlocueşte însă niciuna din calităţile pozitive ce se cer creatorului. A iluziona este o prestidigitaţie care aparţine domeniului teatral, căci virtuozitatea este una, iar creaţia artistică alta. Un fals premeditat a fost comis în cultura noastră de către Wintermann şi de către cei ce au scris, sub beţia romantică, istoria artelor greco-romane. Generaţii vor trebui să lupte până ce se va îndepărta şi nimici prejudecata care susţine că frumosul grec este singurul motiv de artă. Grotescul, surpriza, expresia, subtilul, minunea sunt mijloace de care uzează şi au uzat artele şi care nu au fost privite cu nepărtinire de către cei ce nu vroiau să cunoască nici arta gotică, nici pe cea bizantină, nici pe cea persană sau africană, arabă sau asiatică, cu repercusiuni totuşi mai adânci decât clasicul grec în sufletul umanităţii. Impresioniştii au dat prima lovitură violentă compoziţiei în tablou, Renoir renunţă la formă, la linie, la volum ca şi Monet, o casă în soare devine o pată de lumină, totalul este natura fizică văzută printr’o deschidere de mărimea ramei, operă de analiză. Abea neoimpresioniștii și Cézanne au început să compună din nou ceia ce pierduse impresionismul. Cubismul, nume acceptat de pictura nouă franceză în urma unei injurioase critici a lui Vauzelles, prilejuită de un tablou al lui Braque, se leapădă de orice încercare de a incita. Porneşte totuşi de la un obiect pe care ochiul îl prinde şi se bucură de conţinutul lui. Simţul se scoboară în materialul acela, îl pricepe, îl pipăe, îl urmăreşte în bogăţia sa, în surpriza jocurilor de volum, de geometrie, de lumină, apoi începe transpunerea într’o altă lume a emoţiilor culese : tabloul este o operă sintetică. In arta pur abstractă, tabloul nu mai este o oglindă, ci o creaţie. Tabloul nu se mai citeşte, nu mai redă, ci crează, realizarea vitalităţii noi cum sunt florile şi toată fauna. Apropierea de această artă nu depinde atât de intelect, de raţiune, ci de sensibilitate şi de emotivitatea individului. Dacă se mai găsesc amintiri de obiecte din natură ele sunt momente de contrast cu un material nou şi nu mai au valoarea realităţii lor. Nu trebue, în asemenea opere, să cântăm prin fantezie personagii sau anecdote; le vom găsi poate cum putem găsi şi în formaţiunile norilor arta abstracta, unde anecdota dispare cu totul, evitând tocmai confuzia priceperii. Arta noastră s’a ocupat cu problema tehnică; este arta care vrea să constrângă materialul la o anume expresie. S’a spus de aceia de multe ori că este speculativă. E însă o serioasă revizuire a tuturor mijloacelor de care dispunem. Culoarea ca şi piatra, lemnul ca şi grăuntele de nisip se pot întrebuinţa în tablou, relief sau sculptură, cu condiţia de a creia o unitate plastică în stare să trăiască şi să emoţioneze ca orice vietate ce ne înconjoară. Unii compun riguros, alţii sunt lirici. Trebue să iubeşti şi să pricepi natura, stelele şi gângâniile ei pentru a te întrece cu ea în creaţie. Nu e deci o atitudine. Arta este ultima libertate. Academia şi legile i-au ucis elanul. Nu există nicăei’i motive care să ne impună a picta aşa sau altfel. Formele, lumina, volumele, accentele, ritmul sunt şi au fost mereu corespondenţele raporturilor exte(Citiţi continuarea în pag. 11 a) Liberalii in plina discordie D. Brătianu refuză orice contact, celor ce vor să „reformeze“ partion! Chestiunea e veche şi cunoscută D. Brătianu plecând în străinătate, a făcut o recomandaţiune precisă fruntaşilor liberali în grija cărora a lăsat partidul: a) să se păstreze faţă de guvern atitudinea impusă de d-sa, adică o atitudine de expectativă de câteva luni şi b) să nu se facă în partid nici un fel de organizare alta, care să ia atitudine în vre-o chestiune, oricare ar fi aceia. Recomandaţiunea d-lui Brătianu nu a fost ascultată decât până în clipa când d-sa a părăsit teritoriul ţării Din clipa când şeful partidului liberal a trecut frontiera, ambele cereri ale d-sale au fost abandonate. Şi ceia ce este mai important, au fost abandonate de către chiar aceia, cari primiseră însărcinarea să le păstreze. Faptul a fost repede aflat de către şeful partidului liberal, care a făcut să parvie la urechile d-Ior I. G. Duca şi O. Argetoianu reproşul d-sale, pentru această... — cum să-i zicem în indelicateţă. In adevăr, d- Brătianu s’a arătat deplin nemulţumit şi de către organizaţia tineretului liberal, in care d-sa vede începutul unei diminuări viitoare a autorităţii d-sale de şef al partidului şi de atitudinea, pe de altă parte, a fruntaşilor partidului, cari şi-au îngăduit să aibe în parlament şi în presă altă ţinută în afară de aceia recomandată de d-saţi. Din aceste două fapte şi altele mai mărunte, şeful partidului liberal a intrat în conflict cu o parte din fruntaşii de seamă ai partidului, cu tineretul liberal şi chiar cu o parte destul de apreciabilă din grosul partidului său. Dar să explicăm lucrurile. Se ştie că între alte scopuri propuse de tineretul liberal pentru a fi realizate, în afară de cele anunţate public, se mai intenţionează de către acesta realizarea unui scop ascuns: curăţirea partidului de elementele compromise. Tineretul tinde să scoată din viaţa politică a partidului liberal, acea clică de incapabili, şi de profitori, care a acaparat pe d. Brătianu şi l-a împins, peste capul partidului, la o sumă de greşeli de pe urma cărora partidul a avut de suferit atât. D. Brătianu a fost informat de acest lucru şi în preocuparea d-sale stă acum, nu să plece urechea la mişcarea tineretului, ci să o îmjiedice prin orice mijloace, chiar dacă pentru aceasta ar fi nevoe de jertfele cele mai grele. • Pe de altă parte d. Brătianu este nemulţumit şi de atitudinea celor cari, peste recomandaţiunea d-sale, au dat o altă directivă partidului decât aceia hotărâtă de d-sa. Sub acest punct de vedere cade conflictul mereu accentuat dintre d-sa şi d-nii Duca şi Argetoianu, cari, în timpul lipsei d-lui Brătianu din ţară au făcut unele acte neîmpărtăşite de şeful partidului liberal. Nu le vom înşira aci, fiindcă în majoritate ele sunt cunoscute. Vom afirma numai că din cauza acestor conflicte ivite, d. Vintilă Brătianu refuză pe deoparte să vie în parlament iar pe de alta refuză tot aşa de categoric să ia contact cu aceia cari se erijează în promotorii «reformării» partidului liberal. * Ceia ce este de reţinut în deosebi, este faptul că nemulţumirile pe care le are de Vintilă Brătianu din partea propriilor săi partizani, în loc să fie diminuate printr’o atitudine de împăciuire treptată, ele au dus dimpotrivă la o discordie deplină în partidul liberal, discordie care poate avea rezultate cu mult mai grave decât şi le poate imagina opinia publică. Am mai avut prilej să ne ocupăm de presa liberală scrisă pentru populaţia satelor. Am citat şi fragmente din ignominiile ce publică «Poşta ţăranilor», ziar liberal care se tipăreşte la Bucureşti şi e deci, direct inspirat de conducerea partidului. Am renmrcat nu odată, că un ziar scris pentru ţărănime trebue să aibă o ţinută demnă, ceia ce nu e cazul nici al «Poştei», nici a celorlalte fiţuici ce apar în diferite părţi ale ţării. Ziarele liberale pentru popor sunt adevărate cloace, desgustătoare. Suntem convinşi că nimeni nu citeşte proza aceia murdară. Dacă revenim cu desgust, o facem aceasta pentru a sublinia odată mai mult, mentalitatea liberală, care e totdeauna aceiaşi în manifestările ei verbale şi scrise. Liberalii sunt adepţii minciunii pe care o practică conştient şi inconştient. N’au putut trăi decât din minciunii, dar începe să se isprăvească şi cu minciunile. In faţa adevărului, minciunile nu mai au trecere, ele pot să pună într’o situaţie ridicolă pe cei cari le debitează. Ni se aduce la cunoştinţă că într'un sat din Moldova, nişte foşti deputaţi de-al domnului general Davidoglu, adresăndu-se ţărănimii i-a spus: — Vedefi, aveţi guvern Maniu, plătiţi dări mai mari. — Să plătim dacă d-voastră liberalii aţi furat ţara, o facem şi pe asta, a glăsuit un sătean ca de cincizeci de ani. — Păi noi o să le scădem, o să vă uşurăm viaţa, continuă să stăruiască fostul deputat liberal. — Ba să ne daţi pace domnilor, îi replică săteanul, că ne-am săturat cât ne-aţi uşurat-o. Zece ani ne-au tot uşurat-o de-am ajuns la sapă de lemn. Săteanul avea perfectă dreptate. Zece ani de guvernare liberală după război, ne-a uşurat pe toţi şi de sănătate, şi de bani, lăsându-ne şi pe noi, şi ţara într-o situaţie mizeră. Nimeni nu vrea să mai revină timpurile acelea de tristă aducere aminte. Nimeni nu râvneşte după capacitatea financiară a d-lui Vintilă Brătianu, nimeni nu vrea să se repete povestea comisioanelor şi graselor şperţuri ale d-lor Tancred Constantinescu, Victor Antonescu et comp. Nu, acele timpuri nu le mai vrea ţăranul român, care, încrezător în guvernul lui, aşteaptă vindecarea tuturor relelor lăsate ţării de liberali. Presa liberală pentru ţărănime, scrie că în Basarabia s’a dat porumb stricat pentru regiunile în lipsă. E o minciună, tot atât de gogonată ca şi afirmațiunea făcută în Cameră de un deputat liberal că în Vlaşca s’a împărţit în câteva comune porumb stricat. Deputatul Isac a dovedit că liberalul a spus minciuni. Altă fiţuică liberală minte spunând că guvernul n'a acordat credite pentru agricultură. N’a acordat? Am dori să ni se dea un răspuns nu în presa liberală, ci să vină în Cameră d. Duca şi să afirme acolo, că zecile de milioane pentru înseminţări nu s’ar fi dat la timp. Dacă am relevat aceste câteva lucruri, e pentru a accentua odată mai mult cum înţelege d. Vintilă Brătianu să facă educaţia tînărului , vot obştesc şi educaţia politică a ţărănimii. Cină se petrec asemenea lucruri de ce se mai miră liberalii că sunt urîţi în tatăl ALAS. Viitorul se arată foarte nemulţumit, că «poza lălâie» a d-lui D. R. Ioaniţescu a apărut în unele ziare. Nu ştim dacă lumea este de aceiaşi părere cu foaia partidului liberal. Ne întrebăm însă, dacă poza d-lui D. R. Ioaniţescu este «lălâie», cum vor trebui caracterizate pozele, frumuseţilor liberale: d-nii Traian Moşoiu, Vintilă Brătianu, Ghiţă Popescu sau Cottescu ? Viitorul e imprudent. Când partidul liberal excelează prin frumuseţi ca cele de mai sus, e mai bine să nu se vorbească de funie în casa spânzuratului. Musciculă liberală Ziarele anunță că s’au înregistrat la ultimul timp plăci de gramofon fi care pot cânta două ceasuri nein-i trerupt. c=:^1.-ar- furtului liberal are un cântec care durează de zece ani... In plină campanie electorală, Anglia a fost sustrasă un moment acestei campanii de către aceia ce constitue cel mai mare eveniment al anului ei politic, discuţia la buget. Ea a avut loc începând cu 16 Aprilie. Anul acesta interesul acestui buget era cu atît mai mare cu cit, pe anume puncte din el avea să fie schiţată lupta electorală. Strălucirea Cancelarului Eşichierului, Winston Churchill, apoi, a ştiut să adauge unei materii poate, în sine, aride, un ingenios acces de combativitate care nu era decît de aşteptat. O notă izbeşte de la început în structura bugetului englez pe anul acesta: lipsa de demagogism electoral. Multă lume s’ar fi aşteptat dela omul politic atît de subiectiv şi militant care e actualul Cancelar al Eşichierului, să pună în bugetul său anume reforme care să capteze massa alegătorilor. Presa onestă recunoaşte însă că ridicarea taxei pe ceai şi anticiparea uşurărei de taxe agricole sunt singurele note menite să aibe ecou în această massă, fără însă ca existenţa lor în buget să fie altceva decît produsul natural al unei politici de atenţie şi grije faţă de ne Cronica Externă * voile mult încărcatului contribuabil englez. Deasemenea reducerea de 17 mii. 500.000 lire în cheltuelile armatei e rezultatul unui proces lent al opiniei engleze în privinţa dezarmării. Alte note «drastice» bughtul Churchill nu posedă, — în ciuda aşteptărilor — şi opinia engleză de curând exaltată de excedentul frumos pe anul trecut al d-lui Churchill, a salutat cu încredere ultima sa realizare în această materie. Pe noi însă ne interesează mai mult latura politică luată de discuţia bugetului. E vorba de faimosul atac al fostului ministru de finanţe laburist, d. Snowden — împotriva aranjamentelor datoriilor de răsboi ale Aliaţilor, datorii care încarcă simţitor bugetul englez. Se ştie că Anglia are o datorie de 7.700.000 000 lire. Din aceasta, suma datorită în afară e de 1.000. 000.000 aproximativ, şi revenită mai ales Statelor Unite. Prin aşa numitul aranjament din 1922 (sau Declaraţie) Balfour între Anglia şi Puterile Aliate, Anglia a convenit să şteargă din datoriile acestora faţă de dânsa cam 1.000. 000 000 de lire — imens sacrificiu, reproşat * adesea guvernului. (Citiţi continuarea în pag. 11 a)