Dreptatea, iunie 1929 (Anul 3, nr. 489-514)
1929-06-01 / nr. 489
Anul HI NO. 469 c. Sâmbătă l iunie 1929 4 pagini 3 Lei ŢARA A B Un an ... .. 1000 6 luni .... . 500 3 luni .... . 250 O N A M E N DUBLU în STRĂINĂTATE T E, ÎNVĂȚĂTORI, PREOŢI $1 SĂTENI Un an . 750 6 luni ..... 375 3 luni.................200 REDACȚIA ŞI ADMINISTRAŢIA: BUCURE¿TI.Calea Victoriei 49, Etaj TELEFON: Direcţia 379/41 Redacţ. 313/54 Ad-tia 38/60 ANUNŢURI COMERCIALE Se primesc directia Ad-tia ziarului, şi la toate agenţiile de publicitate din tară 3 Lei „ERI, SPUNE „TMOROL“, SE SAVARSEA UN ABUZ, SE FACEA O EROARE, SE CALCA UN DREPT“. CAT DE AMABIL SE POARTA PRESA LIBERALA CU D. VINTILA BRATIANU, PUNANDU-I LA SINGULAR FAPTELE! CONCORDATUL Cu votul de ieri al Camerei s-a îndeplinit formalitatea constituţională a întărirei instrumentului diplomatic încheiat de Vatican cu Statul Român. Concordatul este un fapt împlinit, dar mai ales, un fapt îmbucurător. El era o necesitate de Stat, după cum o dovedea, şi la Senat şi la Cameră, ministrul Cultelor d. Aurel Vlad şi cum o recunoşteau, pe rând, şi reprezentanţii opoziţiunii, d. Averescu şi Al. Lapedatu, la Senat, d-nii I. G. Duca şi N. Iorga, la Cameră — votând pentru ratificarea lui. In treacăt fie spus, la Cameră, numai d. Goga s’a abţinut să facă vreo declaraţiune — probabil pentru că chiar d-sa prezidase o fază a negocierilor duse cu Vaticanul— sau pentru că fusese reţinut aiurea. Obiecţiunile cari s’au ridicat din partea parlamentarilor maghiari, din Cameră, sunt la fel cu cele formulate la Senat. Concordatul nu este pe placul maghiarilor catolici, evident numai din pricini politice, cari sunt evidente. Dar tocmai această mică insurecţiune în contra autorităţii papale, a catolicilor unguri, dovedeşte în mod peremptoriu inanntatea obiecţiunilor ce din altă parte au fost ridicate în contra Concordatului. Ne aducem aminte, în această privinţă, de câteva rânduri din broşura pe care o publica acum un an şi ceva, d. Goldiş, asupra modului în care dusese d-sa ultimile negociaţiuni în chestia Concordatului. D. Goldiş examina atunci ce ar fi fost preferabil: o lege directă, sau un Concordat, pentru a reglementa raporturile Bisericii catolice din România cu Statul? Și d-sa spunea: «... Căci legea și statutul ar fi fost un fapt al Statului român, fără asentimentul manifestat și exprimat al Papei, suprema autoritate a Bisericii catolice... «.... Concordatul însă pune pe agitatori in situație dificilă, fiindcă el poartă în chip manifest aprobarea Papei prin iscălitura rep.„tentantului său.... Sute de milioane de conştiinţi omeneşti de pe Întreg globul terestru iau cunoştinţă că Marele Pontifice de la Borna consfinţeşte situaţiunea de fapt şi de drept a noului stat român dela gurile Dunării, constatând în faţa lumii că cele două milioane şi jumătate de catolici şi-au găsit în acest stat asigurate toate drepturile şi toate condiţiunile de progres şi mulţumire sufletească. D. Aurel Vlad, în cuvântările sale, a pus în evidenţă nu numai avantajele politice pe cari ţara le trage după urma Concordatului, dar, mai ales, faptul că această convenţiune internaţională, devenită lege cu asentimentul tuturor partidelor politice româneşti, nu poate da prilej la disentimente interconfesionale. Concordatul este un element de împăcăciune a spiritelor, ajutând naţiunei în paşnica ei propăşire viitoare. Iar declaraţiunile d-lui Aurel Vlad, făcute în numele guvernului, în privinţa posibilităţilor de revizuire eventuală a actualei legi a cultelor, nu pot decât să aducâ linişte şi în spiritele acelora cari au crezut că au avut de formulat doleanţe în contra Concordatului. Căci, cine s’ar putea gândi sa aducă vreo jignire libertăţii confesionale sau o atingere condiţiunilor de existenţă şi favorabilă desvoltare ale cultelor, toate, din România, în primul rând cultului dominant ! creditul agricol Proectul de lege pentru organizarea creditului funciar rural şi a creditului agricol este gata întocmit şi va fi adus curând în discuţia Parlamentului. Condiţiunile necesare pentru înfăptuirea acestei mari şi utile reforme sunt şi ele în pregătire. din legea pentru circulaţia bunurilor, asupra căreia parlamentul a fost chemat să se pronunţe, se satisface una din principalele condiţiuni pentru ca creditul ipotecar să poată căpăta toată extinderea cuvenită. Sub regimul de azi cu îngrădiri prea rigide şi prea puţin potrivite uzanţelor financiare în toate ţările, creditul ipotecar sub toate formele sale ar fi rămas în practică inaccesibil micii proprietăţi. Paralel cu realizarea acestei condifiuni, guvernul pregăteşte cea de a doua condifiune, nu mai puţin importantă, pentru ca noul regim legal al creditului agricol să dea într’adevăr roadele ce le adaptă ţara. E vorba de mijloacele financiare, fără de cari legea creditului agricol ar rămâne o făgăduială pentru un viitor îndepărtat. Ne oprim asupra condiţiunilor prealabile înfăptuirii creditului agricol, deoarece ele sunt cea mai bună dovadă a felului cum înţelege guvernul actual să realizeze programul său de ridicare a producţiei agricole. Spre deosebire de predecesorii săi postbelici, pentru cari legte noui nu erau aplicate decât în părţile cari se pretau unor exploatări profitabile pentru partizanii guvernului, actualul guvern înţelege să dea conţinut real legilor ce obţin aprobarea parlamentului. In această deosebire de concepţie morală stă chezăşia că în pofida împrejurărilor grele de acum, acest mare deziderat al agriculturii care este îndestularea sa cu credite, va fi de astă dată cât mai complect satisfăcut. Nu numai prin aşezarea ce va căpăta creditul agricol prin noua lege, dar şi prin condiţiunile în care ea va fi apucată. Intru atinerea felurilor urmărite noua lege deschide mari posibilităţi de plasament sigur şi fructuos atât capitalului naţional cât şi celui străin, care sub controlul statului vor putea da agriculturii întreg sprn de care ea are nevoe. PIDES Unchiu şi nepot CORESPONDENŢA LUI ISTON MANIU CU SIMION BĂRNUŢIU (1851 —1864), PUBLICATA DE COR. SUCIM, PROF. SEC. BLAJ 1999, CU AJUTORUL COMITETULUI SERBĂRILOR UNIRII Cu prilejul serbărilor Unirii, între alte publicaţiuni comitetul organizator a aprobat şi tipărirea corespondenţii dintre Ion Maniu şi Simeon Bărnuţiu între anii 1851— 1864. De bună seamă, că această corespondenţă nu prezintă interes din punct de vedere stilistic. Autorul n’a avut de gând să se dea scrisori literare In graiul simplu, patriarhal al Sălajului său de baştină, împestriţat pe aici pe colo cu câte un latinism după moda şcoalei de la Blaj, de pe vremuri, el scrie unchiului său, pe atunci profesor universitar la Iaşi, despre o mulţime de chestiuni care nu pot să nu intereseze pe un Român doritor a-şi cunoaşte trecutul. Din aceste puncte de vedere, corespondenţa de faţă este o mină din cele mai bogate, vrednică de atenţiunea tuturor bunilor Români precum şi de aceea — ceva mai mare — a preţuitorilor de caractere morale. In adevăr, din aceste puncte de vedere, corespondenţa Maniu-Bărnuţiu, e una din cele mai interesante din câte se cunosc. Cervruân verde şi om dintr’o bucată ne apare Ion Maniu dela începutul carierei sale. Fiind nevoit să urmeze cursurile de drept în ungureşte şi nemţeşte la Universitatea din Pesta, el se izbeşte de greutatea cea mare şi anevoe de înlăturat a acestor limbi străine aşa de diferite de firea limbei sale materne. El exclamă într’o scrisoare către Bărnuţiu: «Fericiţi (voi) tinerii care aveţi şi puteţi învăţa ştiinţele cele frumoase în limba naţiunei voastre...». Ce bucuros ar trece el examenele în limba italiană, ale cărei cuvinte sonore îi plac mai mult O adevărată nostalgie a latinităţii în această exclamaţie. Nostalgia revine când, încântat poate de exemplul strălucit al unchiului său, fost student al Universităţii din Pavia doreşte şi el să se perfecţioneze la o Universitate italiană Sparta ; voit însă ca el să şi facă studiile superioare, exclusiv în şcoală ungurească şi nemţească şi să cunoască de aproape pătura conducătoare a acestor două naţiuni, cu care neamul nostru atât de mult a avut a face. împrejurările au voit ca acest «Român din Ardeal» să ajungă perceptorul unui fiu al lui Huszár Ferencz, consilier la Curtea de Apel din Pesta, la moşia căruia din Erde- Tagyos judeţul Komárom, Ungariei are prilej să cunoască perfect bine- mentalitatea conducătorilor poporului maghiar. Erau atât de exageraţi în aspiraţiunile lor naţionale, încât nu mai recunoşteau dreptul la viaţă al celorlalte neamuri conlocuitoare, din ţara lor De la aceşti matadori unguri a zis Ion Maniu nu odată cuvinte ca acestea: «cât ce un valah pretinde ceva, să-l loveşti să-i sară dinţii». Nu scapă privirii atente a acestui student, purtarea echivocă a fruntaşilor maghiari Deak Ferencz şi Eötvös József, «inimicii cei mai mari ai naţionalităţilor şi ai liberaţii». Când trebuiau să limpezească punctul de vedere unguresc asupra situaţiei de drept a naţionalităţilor ne-maghiare în noua orânduire de stat austro-ungar la 1865, cel dintâi se făcea bolnav şi nu participa la nici o şedinţă a parlamentului pentru a evita contactul cu deputaţii români, cari solicitau .recizări justificate în această privinţă. Dar ce bine cunoaşte şi caracterzează acest student şi pe frun rişii români ai vremii. In casa luiUojdu, sunt două cluburi politice:românesc şi unguresc. Abil cum era, Gojdu era considerat atât de ‘români cât şi de unguri, ca omuhi. Cu rară intuiţie el vede şi descendenta politică a mitropoiltului Şaguna din atitudinea lui Gojdu al cărei fiu sufletesc, zice Maniu este, îşi da seama şi de caracterul autoritar al mitropolitului Şaguna, care a spus unui număr de 12 români din Sibiu, să tacă, că ei sunt proşti, şi nu ştiu ce e politica — caracter care i-a pricinuit multe vrăşmăşii. Tot aşa cunoaşte şi caracterizează şi pe alţi români: Sigismund Pap de la Chioar, Mihályi şi Man din Maramureş, Pap Janos din Bihor, Mistei şi Babeş din Banat. Pentru toţi aceştia, găseşte caracterizarea justă. Mai aspru in judecata sa este Maniu cu compatrioţii săi, în înţeles mai restrâns, cu sălăjenii, despre cari scrie in 1861 că, «nu au activitatea, energia şi curajul pe care-l au românii de aiurea». Totuş constată şi alti câteva manifestaţii remarcabile. In 18 Septembrie 1861 se ţinea la Băseşti o conferinţă prezidată de vicarul Silvaniei, Demetriu Coroianu, canonicul de la Gherla de mai târziu. La conferinţă au participat 4 profesori entuziaşti de la Beiuş şi fostul deputat din dieta din Pesta, Ion Popovici Desianu, originar din Băseşti. Pe preşedintele conferinţei l-a preţuit şi iubit atât de mult, încât stăruia pe lângă unchiul său să intervină la cei în drept, să-l numească chiar episcop la Gherla, după moartea lui loan Alexi. Soarta a voit însă altfel. Maniu avea sa devină ginerele vicarului Coroiariu luând în căsătorie pe fiica acestuia, d-şoara Clara, mama actua- ■ lului prim-ministru. Trebue să remarcăm acum și partea pur familiară a acestor scrisori. In Decembrie 1857, Ion Maniu, student la Viena, scria unchiului său: «te rog, dacă nu-mi trimeţi bani, trimite-mi 3ui cuvinte, ca să ştiu de ce să mă fiu». Şi unchiul nu i-a rămas dator. Fiind vorba de cariera nepotului, îl sfătueşte să îmbrăţişeze cariera de inginer, cu mult mai rentabilă, decât cea de avocat. Cu cunoştinţele dobândite în liceul de la Blaj, unchiul e convins, că o să iasă la cale «cu bun progres» şi în şcoala politechnicii din Viena. Nepotul însă, simţindu-se atras mai mult pentru drept, ţine să devină un avocat bun, pentru ca ungurii să nu spună : «Românii nu ai nici statişti nici jurişti». Pe lângă sfaturi părinteşti, unchiul îi trimite o mulţime de cărţi de istorie şi literatură românească. (Maniu cere istoria Românilor, de Laurian şi «cârtiţa» lui Sion : «Suvenire de călătorie în Basarabia», precum şi «altele care ating ţara românească»), aşa încât, mai târziu nepotul, admirabil pregătit, putea să constate cu satisfacţie : că nu îi e frică a vorbi cu orice om şi că poate să stea în faţă cu orice vrăjmaş al Românilor, pentru a apăra dreptul neviolabil al naţiunii sale. Aşa a înţeles să fie «om... în lumea aceasta» nepotul marelui Barnuţiu, de la care ca supremă recompensă, cerea puţin înainte de moarte, un portret, care-i va fi «cel mai scump tezaur în casa sa». Mai mult decât aceste cuvinte şi atitudini, ne înduioşează, în raportul acesta dintre nepot şi unchiu, purtarea dovedită în ceasul din urmă al vieţii lui Bărnuţiu. Acesta simţindu şi sfârşitul, a chemat pe Cuvântul plin de nădejde al M. S. Regina Maria Mercuri s’a ţinut la Cotroceni sub prezidenţia M- S. Regina Maria adunarea generală anuală a societăţii invalizilor de război. După discuţiunile urmate cei de faţă şi-au putut da seama de o tristă realitate, constatată prea tîrziu: invalizii, orfanii şi văduvele de război, nu sunt ajutaţi după cum s’ar cuveni şi după cum este obligaţiunea morală a tuturor supravieţuitorilor războiului, valizi. Toţi cei prezenţi la adunare au fost de acord că pînă în prezent ajutoarele şi pensiunile invalizilor sunt extrem de reduse şi au propus revizuirea invalizilor (cu scopul de a se reduce numărul lor), precum şi revizuirea pensiilor, probabil în scopul de a se mări. Se pare că a fluturat şi ideia desfiinţării societăţii, însă M. S. Regina Maria a arătat că societatea nu poate fi desfiinţată înainte de a se pune ceva care s’o înlocuiască. Cuvintele M. Sale au găsit ecou între cei prezenţi, aşa că departe de a se desfiinţa Societatea, suntem convinşi că se vor căuta noui norme de conducere, care să pună Societatea în situaţiunea de a corespunde menirii pentru care a fost creată. Opinăm că înainte de orice revizuire, este necesară o revizuire a modului de conducere, în sensul ca toţi acei care conduc societatea, dar absolut toţi să o conducă în mod onorific, reducîndu se în acelaşi timp cheltuelile de biurou la strictul necesar. Din discuţiuni a mai reeşit un fapt deosebit de important: grija permanentă a M. S. Regina pentru aceşti nefericiţi copiii ai Patriei. Acest fapt a fost scos în evidenţă de către toţi vorbitorii, care au închinat cuvinte pline de gratitudini* pentru Regina Maria* tovarăşa de suferinţi, de duioşie, de speranţe şi de bucurii ale noastre, ale tuturora, împărţite de toţi Toată suflarea romînească se raliază la opiniunile exprimate de MS. Regina Maria şi este de acord că «Statul are obligaţiunea să ajute societatea, nu s’o distrugă». Fireşte, e un adevăr în cuvintele regale, un mare adevăr, putem adăuga. In adevăr, problema se poate rezolva (se putea mult mai lesne mai de mult) plasând în primul rînd pe invalizi în oficii publice. Instituţiunile particulare ar putea deasemeni fi de un eficace ajutor. Sunt o serie de funcţiuni uşoare, la ministere şi alte administraţii publice unde ar fi putut să fie plasaţi invalizii, în loc de oameni voinici, al căror loc e la muncă pozitivă. Dar, în sfârşit, să sperăm că de azi, cuvintele regale vor fi deşteptat suficiente rezonanţe în opinia publică. Intrucît priveşte guvernul şi partidul naţional-ţărănesc acesta şi-a făcut şi va continua să-şi facă pe deplin datoria faţă de invalizi • Zece ani de-a rîndul, reprezentanţii în Cameră ai partidului naţional-ţărănesc au ridicat glasul în favoarea invalizilor, orfanilor şi văduvelor de războiRăsunătoarele interpelări pe care le-au desvoltat deputaţii naţional-ţărănişti, precum şi discuţiunile ce au avut loc cu prilejul bugetului şi a diferitelor legi pentru invalizi, au avut darul să trezească şi mai viu interes pentru aceşti nonorleii ai vieţii. Guvernul şi-a manifestat toată solicitudinea sa şi trecînd de la vorbe la fapte a creat un prim fond de patru mlioane de lei din diurnile deputaţilor şi senatorilor, fond permanent organizat în sînul corpurilor legiuitoare, care vor administra acest fond, ţinîndu-l la dispoziţia societăţii. Guvernul, va aviza, după cum a spus ministrul sănătăţii d. Sever Dan şi în Cameră şi la adunarea generală a invalizilor, la mijloace materiale care să vină efectiv în ajutorul lor. Guvernul de sub preşidenţia d-lui I. Maniu, nu înţelege să se poarte cu invalizii, cum au făcut-o guvernele trecute, care i-au gonit din curtea Patriarhiei cu paturile de armă ale tinerilor soldaţi din regimentul de jandarmi adiunat la Prefectura Poliţiei Capitalei. Guvernul a dat dovadă că vrea să realizeze tot ce incumbă o înaltă datorie morală pentru invalizi. Şi guvernul îşi va ţine cuvântul, căci ştie oricine, că atunci cînd d. Iuliu Maniu face făgădueli concrete, le realizează. Sfârşind acest articol gândul nostru se îndreaptă tot spre M. S- Regina Maria care poartă un interes permanent societăţii de invalizi şi nmtiniţîlor de război pe care cu adevărat voeşte să-i vadă ocrotiţi, aşa după cum cere datoria noastră de recunoştinţă, a tuturor. M. S. REGINA MARIA CURSA. Atacurile pătimaşe îndreptate de cîteva ziare împotriva d-lui Dem. Dobrescu, preşedintele comisiei interimare a municipiului Bucureşti jp,unul din luptătorii pentru mai multă dreptate omenească, nu impresionează pe nimeni — fiind cunoscute mobilul He Calomniei. Calomnia părea vmsuficientă. Atunci detractorii â»dlui Dobrescu au ornat-o cu inturii. Neadevărurile §i ^insultele, — determinate fie de simţul patriotard al unora, care văd în «.Liga Drepturilor Omului» o instituţie subversivă, fie de firele intrigăriei, fie de flair-ul şantajului, — n’au impresionat nici pe d. Dobrescu, nici lumea politică şi nici pe cetitori. Dar repezirea acestor lucruri într’o parte a presei a făcut să cadă în cursă şi un ziar serios, ca «Neamul Rominesc» — care în numărul de eri vorbeşte despre «excentricul părinte» al municipiului şi despre «ameninţarea unei liste a opoziţiiei unite la viitoarele alegeri comunale pentru Capitală». A căzut în cursă şi ziarul d-lui N. Iorga? Ne deprinsese doar cu mai multă claritate de vederi. OAMENI NEVINOVAŢI. Cu prilejul unui schimb de replici între d. Gr. Iunian, ministrul, justiţiei, şi între d. Traian Moş nu, mai mult general (după propria declaraţie) decit senator, — şi care nu scapă un prilej pentru a-şi exhiba simţul naţional şi brava războinică, — cel dintîi s’a adresat cu aceste vorbe celui de-al douza— «In tot cazul, eu n'am dat ordin să se omoare oameni nevinovaţi». D. general Moşoiu n’a mai ripostat nimic. Acesta-i punctul principal al chestiei politico-patriotico-naţionale. * Cei ce-au ucis la noi din incapacitate oameni nevinovaţi sau au dat ordin de omor — se ridică de obiceiu împotriva acelora cari n’au nici o victimă pe sufletul lor, nici chiar degerarea degetului mic din piciorul unui soldat. COINCIDENŢE «Îndreptarea» se miră de unele potriviri de cifre în rezultatele alegerii dela Vlaşca. Aşa-i. Cînd alegătorii vin de bună voe la urnă, cînd voturile se dau după convingeri, — preşedintele biuroului de votare poate constata unele potriviri de cifre, datorite capricioasei întâmplări. Cînd însă alegerile sunt măsluite, cifrele se aranjează în aşa fel — ca, pentru garantarea exactităţii, nici o potrivire să nu aibă loc. MORAVURILE. «Viitorul» spune că guvernarea naţional-ţărănistă, numai în şase luni, a schimbat în rău moravurile ţării — dînd România cu jumătate de secol îndărăt... Vina şi a liberalilor, care — după o guvernare de 60 ani —au lăsat nişte moravuri atît de uşor influenţabile şi o ţară pe rotiţe de skating, puţind fi cu înlesnire purtată cînd înainte, cînd înapoi... ------=□= POLEMICI .... FAPTE • SCHIMBĂRI LA «LE TEMPS» De multă vreme «Le Temps» a încetat să mai fie un mare ziar. «Le plus grand journal de la Republique» — este o adevărată instituţie a celei de-a treia republici. Pronosticurile sau comentariile apărute în «Le Temps» nu sunt simple improvizaţii gazetăreşti — ci adevărate directive a căror sursă e întotdeauna Ministerul de Externe. D. Adrien Hebrard directorul actual al marelui ziar se retrage, cedând conducerea odată cu proprietatea, unui consorţiu de bancheri. Noul director a fost designat în persoana d-lui Louis Mill (nu Pierre Mille, romancierul, cum anunţa o telegramă).... «Le Temps» nu este însă un ziar preţios numai datorită articolelor de politică generală, întotdeauna bine informate şi bine gândite , ci şi foiletoanelor sale literare semnate de Paul Souday, criticul atât de stimat şi atât de contestat, deopotrivă. A FOST EXECUTAT! Studentul care a tras câteva focuri de revolver asupra d-lui Waldemarae, primul ministru al Lituaniei, a fost condamnat la moarte. Intr’una din cazărmile din Kovno el a fost executat, după ce cererea de grațiere înaintată de apărătotrul său, a fost respinsă. FIUL DUCELUI DE TALLEYRAND O telegramă sumară relatează că Prințul de Sagan, fiul ducelui de Talleyrand a murit în urma unei răni ce și-a pricinuit-o singur «fiind nenorocit în dragoste»... UN ACADEMICIAN ILUSTRU Academia Română a ales un nou membru în persoana Marchizului de Saint-Aulaire, fostul ministru al Franţei în România. Un prieten din grele vremuri, care a stat printre noi şi ne-a întărit nădejdile atunci când trei sferturi de ţară zăceau sub ocupaţie vrăjmaşă, o limpede inteligentă franceză şi o nobilă inimă, alături de o frumoasă figură de cărturar. iată cine este domnul de Saint-Aulaire. Academia Română se onorează primind în sânul ei o atât de luminoasă personalitate. ALEGERILE ENGLEZE Azi se vor cunoaşte rezultatele alegerilor parlamentare din Anglia. Ziarele europene publică amănunţite reportagii asupra modului cum decurg aceste alegeri. O libertate absolută, o permanentă veghe a legii şi o formidabilă campanie de afişe şi de întruniri, iată trăsăturile esenţiale ale acestor alegeri. Poporul englez ia parte la alegerile pentru Camera Comunelor, intr’o însufleţire sărbătorească şi deplin conştient de marile lui drepturi şi datorii. Odiseia unor arhive Poliţia e pe urmele arhivelor şi actelor, sustrase de d. Motaş şi plimbate pentru a nu fi găsite, prin tot Bucureştiul. La urma-urmei, e posibil ca documentele s’o fi şters din proprie iniţiativa (Citiți continuarea în pag. II.a)