Dreptatea, iunie 1929 (Anul 3, nr. 489-514)

1929-06-01 / nr. 489

Anul HI NO. 469 c. Sâmbătă l iunie 1929 4 pagini 3 Lei ŢARA A B Un an ... .. 1000 6 luni .... . 500 3 luni .... . 250 O N A M E N DUBLU în STRĂINĂTATE T E, ÎNVĂȚĂTORI, PREOŢI $1 SĂTENI Un an . 750 6 luni ..... 375 3 luni.................200 REDACȚIA ŞI ADMINISTRAŢIA: BUCURE¿TI.­Calea Victoriei 49, Etaj TELEFON: Direcţia 379/41 Redacţ. 313/54 Ad-tia 38/60 ANUNŢURI COMERCIALE Se primesc direct­ia Ad-tia ziarului, şi la toate agenţiile de publicitate din tară 3 Lei „ERI,­­ SPUNE „TMOROL“,­­ SE SAVARSEA UN ABUZ, SE FACEA O EROARE, SE CALCA UN DREPT“. CAT DE AMABIL SE POARTA PRESA LIBERALA CU D. VINTILA BRATIANU, PUNAN­­DU-I LA SINGULAR FAPTELE! CONCORDATUL Cu votul de ieri al Camerei s-a îndeplinit formalitatea constitu­ţională a întărirei instrumentu­lui diplomatic încheiat de Vati­can cu Statul Român. Concordatul este un fapt împli­nit, dar mai ales, un fapt îmbu­curător. El era o necesitate de Stat, du­pă cum o dovedea, şi la Senat şi la Cameră, ministrul Cultelor d. Aurel Vlad şi cum o recunoşteau, pe rând, şi reprezentanţii opozi­­ţiunii, d. Averescu şi Al. Lapeda­­tu, la Senat, d-nii I. G. Duca şi N. Iorga, la Cameră — votând pentru ratificarea lui. In treacăt fie spus, la Cameră, numai d. Goga s’a abţinut să facă vreo de­claraţi­une — probabil pentru că chiar d-sa prezidase o fază a negocierilor duse cu Vaticanul— sau pentru că fusese reţinut a­­iurea. Obiecţiunile cari s’au ridicat din partea parlamentarilor ma­ghiari, din Cameră, sunt la fel cu cele formulate la Senat. Concordatul nu este pe placul maghiarilor catolici, evident nu­mai din pricini politice, cari sunt evidente. Dar tocmai această mică insu­­recţiune în contra autorităţii papale, a catolicilor unguri, do­vedeşte în mod peremptoriu ina­­nntatea obiecţiunilor ce din altă parte au fost ridicate în contra Concordatului. Ne aducem aminte, în această privinţă, de câteva rânduri din broşura pe care o publica acum un an şi ceva, d. Goldiş, asupra modului în care dusese d-sa ul­­timile negociaţiuni în chestia Concordatului. D. Goldiş examina atunci ce ar fi fost preferabil: o lege directă, sau un Concordat, pentru a re­glementa raporturile Bisericii catolice din România cu Statul? Și d-sa spunea: «... Căci legea și statutul ar fi fost un fapt al Statului român, fără asentimen­tul manifestat și exprimat al Papei, su­prema autoritate a Bisericii catolice... «.... Concordatul însă pune pe agita­tori in situație dificilă, fiindcă el poar­tă în chip manifest aprobarea Papei prin iscălitura rep.„tentantului său.... Sute de milioane de conştiinţi ome­neşti de pe Întreg globul terestru iau cunoştinţă că Marele Pontifice de la Bo­rna consfinţeşte situaţiunea de fapt şi de drept a noului stat român dela guri­le Dunării, constatând în faţa lumii că cele două milioane şi jumătate de cato­lici şi-au găsit în acest stat asigurate toate drepturile şi toate condiţiunile de progres şi mulţumire sufletească. D. Aurel Vlad, în cuvântările sale, a pus în evidenţă nu numai avantajele politice pe cari ţara le trage după urma Concordatului, dar, mai ales, faptul că această convenţiune internaţională, de­venită lege cu asentimentul tu­turor partidelor politice româ­neşti, nu poate da prilej la disen­­timente interconfesionale. Concordatul este un element de împăcăciune a spiritelor, a­­jutând naţiunei în paşnica ei pro­păşire viitoare. Iar declaraţiunile d-lui Aurel Vlad, făcute în numele guvernu­lui, în privinţa posibilităţilor de revizuire eventuală a actualei le­gi a cultelor, nu­ pot decât să a­­ducâ linişte şi în spiritele acelora cari au crezut că au avut de for­mulat doleanţe în contra Concor­datului. Căci, cine s’ar putea gând­i sa aducă vreo jignire libertăţii con­fesionale sau o atingere condiţiu­­nilor de existenţă şi favorabilă des­voltare ale cultelor, toate, din Ro­mânia, în primul rând cultului do­minant ! creditul agricol Proectul de lege pentru organi­zarea­ creditului funciar rural şi a creditului agricol este gata întoc­mit şi va fi adus curând în discu­ţia Parlamentului. Condiţiunile ne­cesare pentru înfăptuirea acestei mari şi utile reforme sunt şi ele în pregătire. din legea pentru circulaţia bu­nurilor, asupra căreia parlamentul a fost chemat să se pronunţe, se sa­tisface una din principalele condi­­ţ­iuni pentru ca creditul ipotecar să poată căpăta toată extinderea cu­venită. Sub regimul de azi cu în­grădiri prea rigide şi prea puţin potrivite uzanţelor financiare în toate ţările, creditul ipotecar sub toate formele sale ar fi rămas în practică inaccesibil micii proprie­tăţi. Paralel cu realizarea acestei condifiuni, guvernul pregăteşte cea de a doua condifiune, nu mai pu­­ţin importantă, pentru ca noul re­gim legal al creditului agricol să dea într’adevăr roadele ce le ad­aptă ţara. E vorba de mijloacele financiare, fără de cari legea cre­ditului agricol ar rămâne o făgă­­duială pentru un viitor îndepărtat. Ne oprim asupra condiţiunilor prealabile înfăptuirii creditului a­­gricol, deoarece ele sunt cea mai bună dovadă a felului cum înţelege guvernul actual să realizeze pro­gramul său de ridicare a produc­ţiei agricole. Spre deosebire de predecesorii săi postbelici, pentru cari legte noui nu erau aplicate decât în păr­ţile cari se pretau unor exploatări profitabile pentru partizanii guver­nului, actualul guvern înţelege să dea conţinut real legilor ce obţin aprobarea parlamentului. In ac­eas­tă deosebire de concepţie morală stă chezăşia că în pofida împreju­rărilor grele de acum, acest mare deziderat al agriculturii care este îndestularea sa cu credite, va fi de astă dată cât mai complect satis­­făcut. Nu numai prin aşezarea ce va căpăta creditul agricol prin noua lege, dar şi prin condiţiunile în care ea va fi apucată. Intru a­­tinerea felurilor urmărite noua le­ge deschide mari posibilităţi de pla­sament sigur şi fructuos atât capi­talului naţional cât şi celui străin, care sub controlul statului vor putea da agriculturii întreg sprn de care ea are nevoe. PIDES Unchiu şi nepot CORESPONDENŢA LUI ISTON MANIU CU SIMION BĂRNUŢIU (1851 —1864), PUBLICATA DE COR. SU­CIM, PROF. SEC. BLAJ 1999, CU AJUTORUL COMI­TETULUI SERBĂRILOR UNIRII Cu prilejul serbărilor Unirii, în­tre alte publicaţiuni comitetul or­ganizator a aprobat şi tipărirea co­respondenţii dintre Ion Maniu şi Simeon Bărnuţiu între anii 1851— 1864. De bună seamă, că această co­respondenţă nu prezintă interes din punct de vedere stilistic. Autorul n’a avut de gând să se dea scrisori literare In graiul simplu, patriar­hal al Sălajului său de baştină, îm­pestriţat­ pe aici pe colo cu câte un latinism după moda şcoalei de la Blaj, de pe vremuri, el scrie un­chiului său, pe atunci profesor uni­versitar la Iaşi, despre o mulţime de chestiuni care nu pot să nu in­tereseze pe un Român doritor a-şi cunoaşte trecutul. Din aceste puncte de vedere, co­respondenţa de faţă este o mină din cele mai bogate, vrednică de atenţiunea tuturor bunilor Români precum şi de aceea — ceva mai mare — a preţuitorilor de caracte­re morale. In adevăr, din aceste puncte de vedere, corespondenţa Maniu-Băr­­nuţiu, e una din cele mai intere­­sante din câte se cunosc. Ce­rv­ruân verde şi om dintr’o bucată ne apare Ion Maniu dela începutul ca­rierei sale. Fiind nevoit să urmeze cursurile de drept în ungureşte şi nemţeşte la Universitatea din Pes­ta, el se izbeşte de greutatea cea mare şi anevoe de înlăturat a a­­cestor limbi străine­ aşa de dife­rite de firea limbei sale materne. El exclamă într’o scrisoare către Bărnuţiu: «Fericiţi (voi) tinerii care aveţi şi puteţi învăţa ştiinţele cele frumoase în limba naţiunei voastre...». Ce bucuros ar trece el examenele în limba italiană, ale cărei cuvinte sonore­ îi plac mai mult­ O adevărată nostalgie a latin­ită­ţii în această exclamaţie. Nostalgia revine când, încântat poate de exem­plul strălucit al unchiului său, fost student al Universităţii din Pavia doreşte şi el să se perfecţioneze la o Universitate italiană Sparta ; voit însă ca el să şi facă studiile su­perioare, exclusiv în şcoală ungu­rească şi nemţească şi să cunoas­­că de aproape pătura conducătoare a acestor două naţiuni, cu care nea­mul nostru atât de mult­ a avut a face. împrejurările au voit ca acest «Român din Ardeal» să ajungă per­ceptorul unui fiu al lui Huszár Fe­rencz, consilier la Curtea de Apel din Pesta, la moşia căruia din Erde- Tagyos judeţul Komárom, Ungari­­ei are prilej să cunoască perfect­­ bine- mentalitatea conducătorilor poporului maghiar. Erau atât de exageraţi în aspiraţiunile lor na­ţionale, încât nu mai recunoşteau dreptul la viaţă al celorlalte nea­muri conlocuitoare, din ţara lor De la aceşti matadori unguri a zis Ion Maniu nu odată cuvinte ca acestea: «cât ce un valah pretinde ceva, să-l loveşti să-i sară dinţii». Nu scapă privirii atente a aces­tui student, purtarea echivocă a fruntaşilor maghiari Deak Ferencz şi Eötvös József, «inimicii cei mai mari ai naţionalităţilor şi ai liber­aţii». Când trebuiau să limpezeas­­că punctul de vedere unguresc a­­supra situaţiei de drept a naţiona­lităţilor ne-maghiare în noua orân­duire de stat austro-ungar la 1865, cel dintâi se făcea bolnav şi nu participa la nici o şedinţă a parla­mentului pentru a evita contactul cu deputaţii români, cari solicitau .­recizări justificate în această pri­vinţă. Dar ce bine cunoaşte şi caracte­­­r­zează acest student şi pe frun ri­şii români ai vremii. In casa lui­­Uojdu, sunt două cluburi politice:­­românesc şi unguresc. Abil cum era, Gojdu era considerat atât de ‘români cât şi de unguri, ca omu­­hi. Cu rară intuiţie el vede şi des­cendenta politică a mitropoiltului Şaguna din atitudinea lui Gojdu al cărei fiu sufletesc, zice Maniu este, îşi da seama şi de caracterul autoritar al mitropolitului Şagu­na, care a spus unui număr de 12 români din Sibiu, să tacă, că ei sunt proşti, şi nu ştiu ce e politica — caracter care i-a pricinuit multe vrăşmăşii. Tot aşa cunoaşte şi ca­racterizează şi pe alţi români: Si­gismund Pap de la Chioar, Mihályi şi Man din Maramureş, Pap Janos din Bihor, Mistei şi Babeş din Ba­nat. Pentru toţi aceştia, găseşte ca­racterizarea justă. Mai aspru in judecata sa este Maniu cu compa­trioţii săi, în înţeles mai restrâns, cu sălăjenii, despre cari scrie in 1861 că, «nu au activitatea, ener­gia şi curajul pe care-l au românii de aiurea». Totuş constată şi alti câteva manifestaţii remarcabile. In 18 Septembrie 1861 se ţinea la Bă­seşti o conferinţă prezidată de vi­carul Silvaniei, Demetriu Cor­oia­­nu, canonicul de la Gherla de mai târziu. La conferinţă au participat 4 profesori entuziaşti de la Beiuş şi fostul deputat din dieta din Pesta, Ion Popovici Desianu, originar din Băseşti. Pe preşedintele conferin­ţei l-a preţuit şi iubit atât de mult, încât stăruia pe lângă unchiul său să intervină la cei în drept, să-l numească chiar episcop la Gherla, după moartea lui loan Alexi. Soar­ta a voit însă altfel. Maniu avea sa devină ginerele vicarului Coroiariu luând în căsătorie pe fiica aces­tuia, d-şoara Clara, mama actua- ■ lului prim-ministru. Trebue să remarcăm acum și par­tea pur familiară a acestor scrisori. In Decembrie 1857, Ion Maniu, stu­dent la Viena, scria unchiului său: «te rog, dacă nu-mi trimeţi bani, tri­mite-mi 3ui cuvinte, ca să ştiu de ce să mă fiu». Şi unchiul nu i-a ră­mas dator. Fiind vorba de cariera nepotului, îl sfătueşte să îmbrăţi­şeze cariera de inginer, cu mult mai rentabilă, decât cea de avocat. Cu cunoştinţele dobândite în liceul de la Blaj, unchiul e convins, că o să iasă la cale «cu bun progres» şi în şcoala politechnicii din Viena. Nepotul însă, simţindu-se atras mai mult pentru drept, ţine să de­vină un avocat bun, pentru ca un­gurii să nu spună : «Românii nu ai nici statişti nici jurişti». Pe lângă sfaturi părinteşti, un­chiul îi trimite o mulţime de cărţi de istorie şi literatură românească. (Maniu cere istoria Românilor, de Laurian şi «cârtiţa» lui Sion : «Su­venire de călătorie în Basarabia», precum şi «altele care ating ţara ro­mânească»), aşa încât, mai târziu nepotul, admirabil pregătit, putea să constate cu satisfacţie : că nu îi e frică a vorbi cu orice om şi că poa­te să stea în faţă cu orice vrăjmaş al Românilor, pentru a apăra drep­tul neviolabil al naţiunii sale. Aşa a înţeles să fie «om... în lu­mea aceasta» nepotul marelui Bar­­nuţiu, de la care ca supremă recom­pensă, cerea puţin înainte de moar­te, un portret, care-i va fi «cel mai scump tezaur în casa sa». Mai mult decât aceste cuvinte şi atitudini, ne înduioşează, în rapor­tul acesta dintre nepot şi unchiu, purtarea dovedită în ceasul din ur­mă al vieţii lui Bărnuţiu. Acesta simţindu şi sfârşitul, a chemat pe Cuvântul plin de nădejde al M. S. Regina Maria Mercuri s’a ţinut la Cotroceni sub prezidenţia M- S. Regina Maria a­­dunarea generală anuală a socie­tăţii invalizilor de război. După discuţiunile urmate cei de faţă şi-au putut da seama de o tristă realitate, constatată prea tîr­­ziu: invalizii, orfanii şi văduvele de război, nu sunt ajutaţi după cum s’ar cuveni şi după cum este obli­gaţiunea morală a tuturor supra­vieţuitorilor războiului, valizi. Toţi cei prezenţi la adunare au fost de acord că pînă în prezent a­­jutoarele şi pensiunile invalizilor sunt extrem de reduse şi au propus revizuirea invalizilor (cu scopul de a se reduce numărul lor), precum şi revizuirea pensiilor, probabil în scopul de a se mări. Se pare că a fluturat şi ideia des­fiinţării societăţii, însă M. S. Regi­na Maria a arătat că societatea nu poate fi desfiinţată înainte de a se pune ceva care s’o înlocuiască. Cu­vintele M. Sale au găsit ecou între cei prezenţi, aşa că departe de a se desfiinţa Societatea, suntem convin­şi că se vor căuta noui norme de conducere, care să pună Societatea în situaţiunea de a corespunde me­nirii pentru care a fost creată. Opinăm că înainte de orice revi­zuire, este necesară o revizuire a modului de conducere, în sensul ca toţi acei care conduc societatea, dar absolut toţi să o conducă în mod onorific, reducîndu se în acelaşi timp cheltuelile de biurou la stric­tul necesar. Din discuţiuni a mai reeşit un fapt deosebit de important: grija permanentă a M. S. Regina pentru aceşti nefericiţi copiii ai Patriei. Acest fapt a fost scos în evidenţă de către toţi vorbitorii, care au în­chinat cuvinte pline de gratitudini* pentru Regina Maria* tovarăşa de suferinţi, de duioşie, de speranţe şi de bucurii ale noastre, ale tuturora, împărţite de toţi­ Toată suflarea romînească se ra­liază la opiniunile exprimate de M­­S. Regina Maria şi este de acord că «Statul are obligaţiunea să a­­jute societatea, nu s’o distrugă». Fireşte, e un adevăr în cuvintele regale, un mare adevăr, putem a­­dăuga. In adevăr, problema se poate re­zolva (se putea m­ult mai lesne mai de mult) plasând în pri­mul rînd pe invalizi în oficii pu­blice. Instituţiunile particulare ar putea deasemeni fi de un eficace a­­jutor. Sunt o serie de funcţiuni u­­şoare, la ministere şi alte adminis­traţii publice unde ar fi putut să fie plasaţi invalizii, în loc de oa­meni voinici, al căror loc e la mun­că pozitivă. Dar, în sfârşit, să spe­răm că de azi, cuvintele regale vor fi deşteptat suficiente rezonanţe în opinia publică. Intrucît priveşte guvernul şi par­tidul naţional-ţărănesc acesta şi-a făcut şi va continua să-şi facă pe deplin datoria faţă de invalizi • Zece ani de-a rîndul, reprezentan­ţii în Cameră ai partidului naţio­­n­al-ţărănesc au ridicat glasul în favoarea invalizilor, orfanilor şi vă­duvelor de război­­Răsunătoarele interpelări pe care le-au desvoltat deputaţii naţional-ţărănişti, precum şi discuţiunile ce au avut loc cu prilejul bugetului şi a diferitelor legi pentru invalizi, au avut darul să trezească şi mai viu interes pen­tru aceşti nonorleii­ ai vieţii. Guvernul şi-a manifestat toată solicitudinea sa şi trecînd de la vor­be la fapte a creat un prim fond de patru mlioane de lei din diurnile deputaţilor şi senatorilor, fond per­manent organizat în sînul corpuri­lor legiuitoare, care vor administra acest fond, ţinîndu-l la dispoziţia societăţii. Guvernul, va aviza, după cum a spus ministrul sănătăţii d. Sever Dan şi în Cameră şi la adunarea generală a invalizilor, la mijloace materiale care să vină efectiv în ajutorul lor. Guvernul de sub preşidenţia d-lui I. Man­iu, nu înţelege să se poarte cu invalizii, cum au făcut-o guverne­le trecute, care i-au gonit din curtea Patriarhiei cu paturile de armă ale tinerilor soldaţi din regimentul de jandarmi adiunat la Prefectura Poliţiei Capitalei. Guvernul a dat dovadă că vrea să realizeze tot ce incumbă o înaltă datorie morală pentru invalizi. Şi guvernul îşi va ţine cuvântul, căci ştie oricine, că atunci cînd d. Iuliu Maniu face făgădueli concrete, le realizează. Sfârşind acest articol gândul nos­tru se îndreaptă tot spre M. S- Re­gina Maria care poartă un interes permanent societăţii de invalizi şi nmtin­iţîlor de război pe care cu a­­devărat voeşte să-i vadă ocrotiţi, aşa după cum cere datoria noastră de recunoştinţă, a tuturor. M. S. REGINA MARIA CURSA.­­ Atacurile pătimaşe îndreptate de cîteva ziare împotriva d-lui Dem. Dobrescu, preşedintele comisiei in­terimare a municipiului Bucureşti jp,unul din luptătorii pentru mai multă dreptate omenească, nu im­presionează pe nimeni — fiind cu­noscute mobilul He Calomniei. Calomnia părea vmsuficientă. A­­tunci detractorii â»dlui Dobrescu au ornat-o cu inturii.­ Neadevărurile §i ^insultele, — de­terminate fie de­ simţul patriotard al unora, care văd în «.Liga Drep­turilor Omului» o instituţie sub­versivă, fie de firele intrigăriei, fie de flair-ul şantajului, — n’au im­presionat nici pe d. Dobrescu, nici lumea politică şi nici pe cetitori. Dar repezirea acestor lucruri în­tr’o parte a presei a făcut să cadă în cursă şi un ziar serios, ca «Nea­mul Rominesc» — care în numărul de eri vorbeşte despre «excentricul părinte» al municipiului şi despre «ameninţarea unei liste a opoziţiiei unite la viitoarele alegeri comuna­le pentru Capitală». A căzut în cursă şi ziarul d-lui N. Iorga? Ne deprinsese doar cu mai multă claritate de vederi. OAMENI NEVINOVAŢI. Cu prilejul unui schimb de re­plici între d. Gr. Iunian, ministrul, justiţiei, şi între d. Traian Moş nu, mai mult general (după propria­­ declaraţie) decit senator, — şi care nu scapă un prilej pentru a-şi ex­hiba simţul naţional şi brav­a războinică, — cel dintîi s’a adresat cu aceste vorbe celui de-al douza­— «In tot cazul, eu n'am dat or­din să se omoare oameni nevino­vaţi». D. general Moşoiu n’a mai ripos­tat nimic. Acesta-i punctul principal al chestiei politico-patriotico-naţio­­nale. * Cei ce-au ucis la noi din inca­pacitate oameni nevinovaţi sau au dat ordin de omor — se ridică de obiceiu împotriva acelora cari n’au nici o victimă pe sufletul lor, nici chiar degerarea degetului mic di­n piciorul unui soldat. COINCIDENŢE­ «Îndreptarea» se miră de unele potriviri de cifre în rezultatele ale­gerii dela Vlaşca. Aşa-i. Cînd alegătorii vin de bună voe la urnă, cînd voturile se dau după convingeri, — preşedintele biurou­­lui de votare poate constata unele potriviri de cifre, datorite capri­cioasei întâmplări. Cînd însă alegerile sunt măsluite, cifrele se aranjează în aşa fel — ca, pentru garantarea exactităţii, nici o potrivire să nu aibă loc. MORAVURILE. «Viitorul» spune că guvernarea naţional-ţărănistă, numai în şase luni, a schimbat în rău moravurile ţării — dînd România cu jumătate de secol îndărăt... Vina şi a liberalilor, care — după o guvernare de 60 ani —au lăsat niş­te moravuri atît de uşor influenţa­­bile şi o ţară pe rotiţe de skating, puţind fi cu înlesnire purtată cînd înainte, cînd înapoi... ------=□= POLEMICI .... FAPTE • SCHIMBĂRI LA «LE TEMPS» De multă vreme «Le Temps» a încetat să mai fie un mare ziar. «Le plus grand journal de la Republique» — este o adevărată instituţie­ a celei de-a treia repu­blici. Pronosticurile sau comen­tariile apărute în «Le Temps» nu sunt simple improvizaţii ga­zetăreşti — ci adevărate directi­ve a căror sursă e întotdeauna Ministerul de Externe. D. Adrien Hebrard directorul actual al marelui ziar se retrage, cedând conducerea odată cu pro­prietatea, unui consorţiu de ban­cheri. Noul director a fost desig­nat în persoana d-lui Louis Mill (nu Pierre Mille, romancierul, cum anunţa o telegramă).... «Le Temps» nu este însă un ziar preţios numai datorită arti­colelor de politică generală, în­totdeauna bine informate şi bine gândite , ci şi foiletoanelor sale literare semnate de Paul Souday, criticul atât de stimat şi atât de contestat, deopotrivă. A FOST EXECUTAT! Studentul care a tras câteva fo­curi de revolver asupra d-lui Wal­­demarae, primul ministru al Litua­niei, a fost condamnat la moarte. In­tr’una din cazărmile din Kovno el a fost executat, după ce cererea de gra­țiere înaintată de apărătotrul său, a fost respinsă. FIUL DUCELUI DE TALLEYRAND O telegramă sumară relatează că Prinț­ul de Sagan, fiul ducelui de Talleyrand a murit în urma unei răni ce și-a pricinuit-o singur «fiind nenorocit în dragoste»... UN ACADEMICIAN ILUSTRU Academia Română a ales un nou membru în persoana Marchizului de Saint-Aulaire, fostul ministru al Franţei în România. Un prieten din grele vremuri, care a stat printre noi şi ne-a în­tărit nădejdile atunci când trei sferturi de ţară zăceau sub ocupa­ţie vrăjmaşă, o limpede inteligen­­tă franceză şi­ o nobilă inimă, ală­­turi de­ o frumoasă figură de căr­turar. iată cine este domnul de Saint-Aulaire. Academia Română se onorează primind în sânul ei o atât de lu­minoasă personalitate. ALEGERILE ENGLEZE Azi se vor cunoaşte rezultatele alegerilor parlamentare din Anglia. Ziarele europene publică amănun­ţite reportagii asupra modului cum decurg aceste alegeri. O libertate absolută, o permanentă veghe a legii şi o formidabilă campanie de afişe şi de întruniri, iată trăsătu­rile esenţiale ale acestor alegeri. Poporul englez ia parte la alege­rile pentru Camera Comunelor, in­­tr’o însufleţire sărbătorească şi deplin conştient de marile lui drep­turi şi datorii. O­diseia unor arhive Poliţia e pe urmele arhivelor şi actelor, sustrase de d. Motaş şi plim­bate pentru a nu fi găsite, prin tot Bucureştiul. La urma-urmei, e posibil ca documentele s’o fi şters din proprie iniţiativa (Citiți continuarea în pag. II.a)

Next