Dreptatea, septembrie 1929 (Anul 3, nr. 568-593)
1929-09-01 / nr. 568
urai ni No. 15 t Dominica 1 septcamnie 1929 4 pagini • Dreptatea A B 3 Lei I TARA On an r . . . 1000 § luai . • . • . 500 3 luni . . • . . 250 NAMEN DUBLU In STRAINATATE T Ej mvlTAToa, fBEQtl o SATES Un an ... e o 750 0 luni ..... 375 3 luni.................3001 REDACȚIA ȘI ADMINISTRAȚIA 8 BUCUREȘTI -Calea Victoriei 49. Etaj TELEFON I Direcţia 379/41 Rbdact. 313/54 Ad-tia 38/60 ANUNŢURI COMERCIALE Se primei« direct la Ad-du darului,l la toate agentiile de publicitate din taraI 3 Lei O reflexmne a d-lui N. Iorga la întrebarea de unde banii cu cari se „face politică“ de uneie partide: ...„mai ieri, trecând printr-o stradă principală din Bucureşti, am găsit una măcar din explicaţii: „Clubul partidului X, organizaţia de Ilfov“. Şi îndată mi-am adus aminte de multe denunţuri contra jocului de cărţi care se face acolo, cu câte nenorociri se trag după dânsul. „Şi, astfel, din jocul de cărţi se face tesaurul de luptă al tovărăşiei politice...“. BBI££ tmaammmmmmmam Începe de acum semănatul de toamnă! Şi e bine să nu întârziaţi — ca să daţi timp rădăcinii să se lege zdravăn de pământ, să au o prindă crudă gerul iernei. — Îngheţul prăpădeşte mai repede semănătura proaspătă, decât pe cea crescută şi înfrăţită. Veţi arunca în cele 3 milioane de hectare de grâu (cât se seamănă pe an, de obicei, în ţara noastră), vre-o 60.000 de vagoane de sămânţă. Şi alte vr’o 1800 vagoane de sămânţă de orz de toamnă pe vre-o 110.000 hectare. Noroc bun! Dar şi minte înţeleaptă! Căci multă risipă — multă pagubă şi multă trudă zadarnică aduce pentru plugar lipsa de înţelepciune — mai ales în momentul când asvârle sămânţa în pământ. Să vedem ce se întâmplă cu grâul — ca să vorbim numai de el acuma, — dacă-l semănăm aşa cum îl luăm din arie. Mai întâiu risipim pe degeaba vreo 12.000 de vagoane (care costa bani), numai prin faptul că semănăm cu mâna în loc să semănăm cu maşina. — Semănatul cu maşina economiseşte ca î a cincea parte din sămânţă. — Ea seamănă numai ce trebuie — nu iei des şi colo rar, — şi nu rămâne nimic pe deasupra neîngropat, să usuce soarele sau să mănânce păsările. — Apoi maşina îl seamănă la aceeaş adâncime de răsare totodată. Soarele pătrunde mai lesne şi paiul se coace mai repede, de nu cade aşa uşor la vânt. Iar curăţitul de pălămidă şi de alte bunieni, se face cu multă înlesnire. Dar paguba cea mare nu vine din felul cum semănăm, ci din felul seminţei pe care o semănăm. Credeţi d-voastre, că semănăm 60.000 de vagoane de grâu, din cari iese firul bob la bob! Cel puţin 3000 vagoane sunt: neghină, măzariene, pălămidă, şi tot felul de burueni, dacă sămânţa se pune necurăţită în pământ, pentru că la noi nu e răspândit obiceiul de a se da la vânturătoare şi la tinori sămânţa — ci o seamănă Românul cu totul, aşa cum a adunat-o din arie. Nu cresc oare destule bălării în ţară fără să le semene nimeni! Mai trebuie şi adunate şi semănate pe urma plugului! Să le şi muncim! Să ne murdărim cu ele, de buna noastră voie, marfa curată ! Să mergem mai departe cu socoteala. In cele 60.000 de vagoane de sămânţă — aşa cum ar ieşi din arie, la noi — sunt pe puţin alte 10 000— 15.000 de vagoane de secară, de ora şi de ovăz. Bună e şi secara — dar de ce să o amesteci cu grâul! La obor se vinde grâul-grău, şi secarasecară. Iar pe pieţele străine, — aşa ceva (amestecătură) nu se cumpără. De ce să ne batem joc de marfa! Apoi mai sunt alte vreo 1500 de vagoane de boabe de grâu cari nu încolţesc: ori că sunt seci, ori sunt sfărămate! De ce să le aruncăm la vânt! De ce să nu le oprim ca să le ufăeinăm ori să hrănim animalele? Şi în sfârşit, ceea ce rămâne — grâu adevărat, ce soi de grâu el E neam bun! E de neam prost! Pentru că: «ce semănăm, aceea răsare», «Neam bun de oameni» — «Neam bun de vite» — aşa e cu toate, aşa e şi eu sămânţa de grâu: «neam bun» şi «neam prost». 60.000 de vagoane de sămânţă de grâu de neam prost, — pot da Ţării într’un an bun, pe cele 3 milioane ha- cel mult 270.000 vagoane (cam 900 kgr. la ha). Numai 45.000 de vagoane de sămânţâ de grâu de neam bun, pot da pe aceeaş întindere, în acelaş an, cu aceleaşi ploi, cu aceeaş muncă, cu aceiaşi plugari, aproape cu 100.000 de vagoane mai mult. Şi încă de pe calitate, şi de pe preţ! Eu am făcut socoteala numai la grâu! Aşa e şi cu celelalte. Şi mai ales cu orzul! Nu este cereală mai plină de amestecături ca orzul românesc. Mergea vorba acum câţiva ani că hamalii din portal Hamburg, n’auvoit să descarce orzul românesc din vapoare pentru că îi înăbuşia praful şi murdăriile cu cari era amestecat. Eu nu cred — dar mă doare inima că se poate vorbi aşa ceva de Ţara mea. lată marea însemnătate a seminţelor curate şi din soiuri alese! Singura, alegerea seminţei, sporeşte producţii cu 30% şi-i ridică preţul poate cu alte 20%. De aceea în străinătate este lupta şi întrecere mare între învăţaţii agriculturii, cum să producă sământa, de soiuri alese, care să dea, şi mult şi bun. Dintr’o holdă de milioane de spice de grâu (luăm grâul ca pildă, dar aşa se face cu toate plantele mai însemnate), se aleg numai câteva sute de spice, cele mai pline şi cele mai frumoase. Fiecare spic se seamănă pe bucăţica lui de pământ, alături de altă bucăţică semănată cu un spic de rând (se zice «martor»), ca să se vadă deosebirea. La sfârşitul anului, se vede ce a ieşit din fiecare spic Se opresc—din cele câteva sute de parcele, — numai câteva, cari au dat roade mai frumoase şi cari au ţinut piept mai bine la ger. La secetă, la rugină, la cădere, la scuturare, apoi cari au bobul mai bogat, mai greu, mai frumos. Pentru anul viitor se pun la semănat numai cele 3—4 parcele cari au ieşit din frunte. Se urmăresc şi în anul al doilea şi al treilea — până câ din toate rămâne una-două, cari se trage, fiecare din spicul de cel mai bun soi (linie). Aceste seminţe se chiamă «selecţionare». Şi selecţionarea se urmăreşte pe fel şi fel de căi şi prin fel şi fel de mijloace. Astfel de seminţe selecţionate, nu se răspândesc însă în comerţ până când nu se face o nouă probă: în ce colţuri de ţară le merge tot aşa de bine, ca acolo unde s ’au prăşit. Pentrucă s’a făcut dovada că sămânţa bună în satul meu de munte, (unde am umezeală şi adăpost) nu e tot aşa de bună şi în satul d-tale aşezat în Bărăgan unde e vânt şi secetă şi ger. Prin «câmpurile de experienţă»— alţi ani de zile, se urmăreşte: în ce colţuri de ţară îi prieşte fiecărui soi de sămânţă aleasă . — Şi numai după aceea se dă la marea înmulţire ca să cumpere numai plugarii din acele părţi* Câte 16—15 ani ţin astfel de încercări. (Citiți continuarea în pag. Iha) A doua scrisoare către plugari rfei. Mihalache Plugari, semănaţi sămânţă aleasa ! fhrm în fatație iluam fracul oposifie. D-l Dinu Brâtianu iarăși publică o serie de invective adresate guvernului. Idili (El Așa, de pildă d. prof. putea ușor să afle, deschizând raportul la pagina 15 că tezaurul public trebue să facă față la angajamente neacoperite încă de 2100 milioane (citește două miliarde 100 milioane d-le profesor) pentru lichidarea deficitului din 1928. Fiind vorba de angajamente cari nu suferă amânare (la 17 Iulie s’au plătit 325000 lire sterline, adică circa 265 milioane lei asupra acestor angajamente) acoperirea lor se face din încasările curente ale Într’un nou articol, d. prof■ Angelescu încearcă să jongleze cu cifrele budgetului așa cum jongla cu teoriile revalorizării şi stabilizării, după cum îi cerea patronul. Dar d. profesor nu e destul de mlădios pentru acrobaţii de aritmetică financiară. Mai acum câtva timp, încercând să stabilească cifra probabilă a deficitului pe care dorea să l descopere mn pudgetul pe anul în curs, d-sa a uitat să prenumere printre venituri pe acele cari erau destinate în budgetul iniţial tezaurului, indiferent de regularea pentru alimentarea fondului de li- * definitivă ce se va da acestor conchidarea datoriei statului către Banca Naţională. Acum, d. prof. vrea să demonstreze că aplicarea bugetului pe 1929 nu este stingherită de deficitul bugetului pe 1928. Şi în acest scop face afirmaţia extraordinară că deficitul bugetului pe anul trecut a fost complect acoperit prin alte resurse. Şi această afirmaţie o face la numai câteva zile după apariţia raportului consilierului technic care dă destule amănunte despre foardele chibzuite politicei financiare a patronului d-saleturi. Nu suntem noi de vină dacă d. prof. având aerul că face politică economică, face în realitate politică sadea, sau mai exact nism eftin. Controlul cu Plaineşti In sfârşit după marea (!) întrunire liberală de la locuinţa d-lui R. R. Nae din Bilciureştii-Dămboviţei, partidul liberal a luat al doilea contact cu poporul din Plăineşti (R. Sărat), fieful politic al d-lui Victor Slăvescu. D-sa a vnut să ia contact cu poporul chiar la Plăineşti, dacă nu la R. Sărat, în oraş, pentru a dovedi d-lui V- Brâtianu că d-sa, împotriva vederilor partidului a înţeles să execute porunca şefului. Zilele acestea partidul liberal va mai lua contact cu poporul: la Siriul Buzăului, la Vai-de-Ei în Corj şi la Nătângi în Putna. Şi cu asta se zice că se va împlini politicia- cuvântul şefului partidului înainte de înapoierea acestuia în ţară. Baliverne şi palinodii fie cunoaşte indignarea manifestată de partidul poporului, prin oficiosul lui, împotriva noastră, care, atunci când discutau chestiunea deficitului de 18 miliarde, vorbeau de «gestiunea liberal- averescană». Am explicat «îndreptării» de ce ne m menţinem această calificare, fiindcă guvernele averescane au colaborat la deficitul d-lui Vintilă Brătianu, realizat între 1918 şi 1928, precum şi fiindcă d. general Averescu, descoperind în 1926, golul bugetar de trei miliarde, l-a tăinuit. făcându-se astfel complicele ministerului de finanţe liberal! După o lungă pauză — de preparative, desigur! — «îndreptarea» revine aseară printr’un enorm articol cu poze, urmărind demonstrarea inocenței averescane în catastrofa bugetară a guvernelor din 1918-1928. Scopul general al articolului este cât protestarea împotriva aproprierii pe care o facem, când vorbim de :■ele 18 miliarde deficit, între liberali și averescani. «Îndreptarea este delicioasă: «...Guvernul prezidat de d. general Averescu a luat... măsuri energice pentru acoperirea golului bugetar de trei miliarde, ce a provenit din calculele greşite ale altor guverne». Aşadar, organul d-lui general Averescu nu îndrăzneşte nici acuma măcar, să pomenească numele adevăratului autor a ceea ce numeşte «golul bugetar», întrebuinţând eufemismul «alte guverne», atunci când ar trebui să scrie: «Vintilă Brâtianu». Dacă nici aceasta nu e complicitate, apoi nu poate fi decât slugărnicie, ceea ce e şi mai rău. Cât despre inocenţa averescană în materie de dificite bugetare, ne vom mărgini drept răspuns la întregul articol al «îndreptării» la următoarea constatare. Deşi turnura frazei citate ar lăsa să se înţeleagă contrariul, «îndreptarea» nu ne spune cam cum a acoperit d. Averescu golul de trei mimiliarde, pe care-l tăinuia. Ir'XP® Este probabil că, la ora când aceste rânduri vor vedea lumina tiparului, «Graf Zeppelin», diri- r jeabilul minune al d-rului Eekener va fi ajuns de mult la Lakehurst, pe coasta vestică a Americei, ultima etapă înainte de noua traversare a Atlanticului și reintrarea în hangarul de la Friedrichshafen, care va încheia astfel sborul în jurul pământului, cea mai senzaţională ispravă a tehnicei moderne Fără îndoială, multă vreme se va mai povesti încă, în amănunte savante ori anecdotice, episoadele acestui raid fenomenal, aşa încât nu putem considera ne comandantului, el însuşi, neliniştit şi bolnav. Enervarea generală era sporită până la exagerare şi de faptul că, în tot timpul traversării Pacificului, aeronava sbura într’o ceaţă groasă, care nu îngăduia nici o altă orientare în afară de busolă şi calculele instrumentelor. Nici un moment, marea sau o insulă oarecare nu fu vizibilă. Spaima unei eventuale rătăciri în către sudul, populat de insule sălbatice, sau nordul, îngheţat şi viforos, stăpânea pe curioşii călători, zăpăciţi şi de viteza de 180 km. pe oră, şi, mai ales, de ciudăţenia zilei duble; în adevăr, sburând de la Apus spre Răsărit. «Zeppelin»-ul, ca şi Phileas Fogg, eroul lui Jules Vernedin, câştigă o zi asupra soarelui. Sâmbătă, 24 August, începu... tot Sâmbătă, 24 August! Se înţelege uşor entuziasmul pe care-l deslănţui pe bord, apariţia în zare a primului pământ american: Punta Arena, lângă San Francisco. Sborul minunat abea acum începu: peste portul San Francisco, cu flota americană din Pacific, cuirasate grele şi masive, alături de uşoare hidroavioane, legănate elegant de valuri; apoi coasta Californiană, paradisul American, cu lanţul ei extraordinar de superbe staţiuni balneare; Hollywood, oraşul cinematografului, deasupra căruia «Zeppelin»-ul sbură noaptea, salutat de proectoarele tuturor studiourilor în revoluţie; în sfârşit, Los Angeles şi aterizarea. Deşi ora 5 dimineaţa, o mulţime uriaşă copleşea aerodromul, iar urletele de entuziasm ale sirenelor de fabrici şi de automobile, ale mulţimii eşite din munţi, întreceau tot ceea ce se poate ima- r gina. Raenders bănuieşte chiar că americanii au inventat maşini speciale de sgomot pentru primirea aeronavei. Nu se contaminează de entuziasm numai vameşii şi poliţia de frontieră. Paşapoartele şi bagajele călătorilor aerinei examinate cu atenţie severă, ceremonie administrativă după care începe aleea aceea a primirii oficiale: discursuri, flori, cereri de autografe, manifestaţii. In a unsprezecea zi a plecării de la Friedrichhafen, «Zeppelin»ul a sosit la San Francisco. Ir. Eekener speră să încheie circuitul în 23 de zile, dintre care numai 12 de sbor. Ocolul pământului în 12 zile cât de departe a rămas Jules Verne, a cărui imaginaţie era socotită, pe timpul său, înflăcărată şi chiar nebunească Asia şi America, relatare făcută de un fericit confrate al nostru, d. Gustav Kanders de la «Neue Freie Presse», care a participat la acest extraordinar voiaj. Ne-am aşteptat fără îndoială la descrierea unor minunate peisagii, cu întinderi sclipitoare de apă, presărate de superbistoli, insule mici inelare, construite de munca stăruitoare, seculară, a mărgeanului, cu buchete de palmieri şi peisagii opulente verdeaţă grasă şi flori uriaşe, vegetaţie copioasă de Ecuator. Nimic din toate acestea. De la Tokio, «Zeppelin»-ul a plecat pe vreme rea. Prudenţa d-rului Eekener, de data aceasta învinsă de ambiţie şi cutezanţă. Circumstanţele erau primejdioase, atmosfera Extremului Omastăzi drept tardivă relatarea pent nu se mai supunea pronostisborului peste Pacific, primul curilor meteorologiştilor eurosbor al unei aeronave asupra peni, iar pasagerii se simţeau aşa încât pentru pasagerii dibiundelor marelui ocean dintre A-1 nervoşi, iritaţi, certăreţi în jurul stabilului la sfârşitul zilei de Documente vrâncene Paleografia e un domeniu în care nu avem prea mulţi cercetători. E un merit ce revine în întregime d-lui profesor Dimitrie Gusti de a fi stimulat cercetări fructuoase şi în această direcţie. In vara anului 1927 Asociaţia Română pentru Monografii Sociale de sub conducerea d-lui Gusti a întreprins monografierea sociologică a satului Nerej din Vrancea. Bătând îndelung drumurile Vrancei, doi membri ai Asociaţiei, d-nii C. D. Constantinescu- Mirceşti şi H. H. Stahl, au întâlnit ascunse în lăzi şi în «buciume», păstrate cu grijă de răzeşi, acte ce nu trebuiau să se piardă. «Purtate de ici colea, îngropate în pământ în vremuri neliniştite, astăzi aproape putrezite, ele s’ar fi prăpădit fără de urmă, odată cu generaţia bătrânilor de astăzi, care singuri le mai înţeleg rostul». De aceia, domnii Constantinei Icu şi Stahl au găsit nimerit să strângă, cât mai e timpul, toate aceste acte, pentru a le pune la îndemâna celor ce ar voi să cunoască mai bine trecutul Vrancei. Studiind istoricul regiunii şi vechea organizaţie sătească în urmele sale răzăşeşti care mai dăinuesc, tinerii şi merituoşii noştri cercetători au strâns într’un volum, întitulat «Documente vrâncene», zapisediate, foiţe de zestre, izvoade, cărţi domneşti, hotărnicii, răvaşe, ş. a. Sunt documente destul de importante, dar mai ales autorii atrag atenţia asupra caracterului de originalitate pe care îl au. Regiunea Vrancei este, prin excelenţă, o regiune răzăşească, aşezată lăturalnic faţă de orice drum de comunicaţie şi nu a avut de cât foarte târziu contact cu Domnia. De aceia s’au păstrat aci forme de viaţă de atâta profundă originalitate. Ţăranii aceştia de pe văile Vrancei îşi stăpâneau, de pildă, până în plin secol al XIX-lea, toţi munţii, într’o devălmăşie regională, de un caracter cât se poate de arhaic. Instituţie pur ţărănească, odată venită în contact cu boerul, — atunci când la 1802 a încăput Vrancea în mâinile lui Iordache Ruset, — ea se strică, se desface, asistăm la operaţiunea imensă a «aruncătorii munţilor», care a ţinut decenii şi care astăzi încă frământă, în adâncuri, Vrancea. Actele ţărăneşti, curat ţărăneşti pe care le scot la iveală domnii Constantinescu şi Stahl, înfăţişează o întreagă lume nouă, un întreg drept obicinielnic rural, de o vigoare nebănuită încă de nimeni. In ceia ce priveşte transcrierea, autorii ţin să precizeze că n’au făcut-o în arhive, la masa de lucru încărcată cu dicţionare, ci cu trudă, alergând pe jos zeci de chilometri pentru un act, scotocind din casă în casă, uneori pe furiş, având de luptat împotriva prejudecăţii curente că actul căruia i se ia copia «i se ia şi tăria», — într’un cuvânt, în condiţiuni tehnice destul de ingrate. Totuşi, autorii se măgulesc cu credinţa că textul a fost totdeauna corect redat — ba, poate, mai corect decât l-ar fi putut da un paleograf de arhive — pentru faptul că tot cotrobăind regiunea în sus şi în jos, ei au ajuns să cunoască oamenii şi locurile, familiarizându-se astfel cu numirile proprii atât de deosebite în acest ţinut. Lucrarea domnilor Constantiinescu şi Stahl aduce însă, în acelaşi timp, o valoroasă contribuţie la cunoaşterea originilor îndepărtate şi nebuloase ale dreptului românesc. Intr’adevăr, domnul profesor Nicolae Iorga, face în prefaţa volumului afirmaţiunea extrem de măgulitoare pentru autori că actele vrâncene sunt printre cele mai preţioase din documentele care îi permit să enunţe părerea că dreptul românesc, oricare ar fi unele din originile lui, cât de depărtate, a fost, în mare parte şi după codurile bizantinoaustriace, un product şi unul în continuă desvoltare şi adaptare, al spiritului creator al acestui popor, capabil de sinteze şi aici, ca şi în artă şi poezie. Documentele strânse cu atâta frumoasă râvnă de domnii Constantinescu-Mirceşti şi H. H. Stahl, adevărate revelaţii în privinţa obiceiurilor de drept ale acestei părţi izolate şi atât de româneşti care e ţinutul Vrancei, sunt menite să ocupe loc de cinste în biblioteca tuturor pricepătorilor. Cartea se recomandă prin ea însăşi şi noi nu facem decât să-i semnalăm apariţia, rămânând ca specaliştii să-i adâncească valoarea. H. BLAZIAN Un ziar careşi-a făcut o specialitate din atacuri aduse admiinistraţiunii ministerului de război, nu lasă să treacă zi până ce nu se face ecoul unei noui calomnii. Aceasta sub făţarnica pretenţiune că apără prestigiul armatei — care i-ar fi foarte drag! Sunt practice detestabile ale unor condeie destrăbălate. In alt loc, dăm nouă dezminţire celei mai pnaspete născociri a acelui ziar. Toate cele publicate sub masca anonimă «ofiţerii şi reangajaţii reg. 91 inf.» sunt false, de la început până la sfârşit, şi inspiraţia de cea mai vădită rea credinţă. Tentativa această calomnioasă este cu atât mai îndrăzneaţă, cu cât ea se pune la adăpostul unor persoane fictive. Căci cine va putea crede, că «ofiţeri şi reangajaţi» s’ar putea preta la astfel de denunţuri defăimătoare şi mincinoase! Pe baza unor indiscutabile fapte, precis controlate, noi am pus lucrurile la punct. Insă, nu este mai puţin adevărat că s’ar cădea să se pună odată capăt unor astfel de practice josnice. Ziarişti, cari au pretenţiunea că nu au girant responsabil pentru că propria lor conştiinţă (?!) le servă drept îngrădire înpotriva unor excese ale condeiului, cari afişează o sfidătoare seninătate în faţa legilor ţării, ar trebui chemaţi să dovedească de fapt că legea penală, — ca să precizăm, art. 294 şi urm. c. p — nu a fost înfruntată de dânşii. Căci suntem cu toţii de acord să recunoaştem că practica respec- toasă a libertăţii condeiului, are drept corolar răspunderea în faţa legii a celui ce-l mânueşte. Şi mimai astfel vom ajunge să purificăm atmosfera din anumite unghere ale presei noastre.