Dreptatea, septembrie 1929 (Anul 3, nr. 568-593)

1929-09-01 / nr. 568

urai ni No. 15 t Dominica 1 septcamnie 1929 4 pagini • Dreptatea A B 3 Lei I TARA On an r . . . 1000 § luai . • . • . 500 3 luni . . • . . 250 NAMEN DUBLU In STRAIN­ATATE T Ej mvlTAToa, fBEQtl o SATES Un an ... e o 750 0 luni ..... 375 3 luni.................3001 REDACȚIA ȘI ADMINISTRAȚIA 8 BUCUREȘTI -Calea Victoriei 49. Etaj TELEFON I Direcţia 379/41 Rbdact. 313/54 Ad-tia 38/60 ANUNŢURI COMERCIALE Se primei« direct la Ad-d­u darului,­­l la toate agentiile de publicitate din taraI 3 Lei O reflexmne a d-lui N. Iorga la întrebarea de unde banii cu cari se „face politică“ de uneie partide: ...„mai ieri, trecând printr-o stradă principală din Bucureşti, am găsit una măcar din explicaţii: „Clubul partidului X, organizaţia de Ilfov“. Şi îndată mi-am adus aminte de multe denunţuri contra jocului de cărţi care se face acolo, cu câte nenorociri se trag după dânsul. „Şi, astfel, din jocul de cărţi se face­ tesaurul de luptă al tovărăşiei politice...“. BBI££ tmaammmmmmmam Începe de acum semănatul de toamnă! Şi e bine să nu întârziaţi — ca să daţi timp rădăcinii să se lege zdra­văn de pământ, să au o prindă cru­dă gerul iernei. — Îngheţul prăpă­deşte mai repede semănătura proas­pătă, decât pe cea crescută şi în­frăţită. Veţi arunca în cele 3 milioane de hectare de grâu (cât se seamănă pe an, de obicei, în ţara noastră), vre-o 60.000 de vagoane de sămânţă. Şi alte vr’o 1800 vagoane de să­mânţă de orz de toamnă pe vre-o 110.000 hectare. Noroc bun! Dar şi minte înţeleaptă! Căci multă risipă — multă pagu­bă şi multă trudă zadarnică aduce pentru plugar lipsa de înţelepciune — mai ales în momentul când as­­vârle sămânţa în pământ. Să vedem ce se întâmplă cu grâul — ca să vorbim numai de el acu­ma, — dacă-l semănăm aşa cum îl luăm din arie. Mai întâiu risipim pe degeaba vreo 12.000 de vagoane (care costa bani), numai prin faptul că semă­năm cu mâna în loc să semănăm cu maşina. — Semănatul cu maşi­na economiseşte ca î­ a cincea par­te din sămânţă. — Ea seamănă nu­mai ce trebuie — nu iei des şi colo rar, — şi nu rămâne nimic pe dea­supra neîngropat, să usuce soarele sau să mănânce păsările. — Apoi maşina îl seamănă la aceeaş adân­cime de răsare tot­odată. Soarele pătrunde mai lesne şi paiul se coace mai repede, de nu cade aşa uşor la vânt. Iar curăţitul de pălămidă şi de alte bunieni, se face cu multă înlesnire. Dar paguba cea mare nu vine din felul cum semănăm, ci din felul se­minţei pe care o semănăm. Credeţi d-voastre, că semănăm 60.000 de vagoane de grâu, din cari iese firul bob la bob! Cel puţin 3000 vagoane sunt: neghină, măzariene, pălămidă, şi tot felul de burueni, dacă sămânţa se pune necurăţită în pământ, pentru că la noi nu e răs­pândit obiceiul de a se da la vântu­­rătoare şi la tinori sămânţa — ci o seamănă Românul cu totul, aşa cum a adunat-o din arie. Nu cresc oare destule bălării în ţară fără să le semene nimeni! Mai trebuie şi adunate şi semănate pe urma plugului! Să le şi muncim! Să ne murdărim cu ele, de buna noa­stră voie, marfa curată ! Să mergem mai departe cu soco­teala. In cele 60.000 de vagoane de să­mânţă — aşa cum ar ieşi din arie, la noi — sunt pe puţin alte 10 000— 15.000 de vagoane de secară, de ora şi de ovăz. Bună e şi secara — dar de ce să o amesteci cu grâul! La obor se vinde grâul-grău, şi secara­­secară. Iar pe pieţele străine, — aşa ceva (amestecătură) nu se cumpă­ră. De ce să ne batem joc de marfa! Apoi mai sunt alte vre­o 1500 de vagoane de boabe de grâu cari nu încolţesc: ori că sunt seci, ori sunt sfărămate! De ce să le aruncăm la vânt! De ce să nu le oprim ca să le ufăeinăm ori să hrănim anima­lele? Şi în sfârşit, ceea ce rămâne — grâu adevărat, ce soi de grâu el E neam bun! E de neam prost! Pen­­tru că: «ce semănăm, aceea răsare»,­­ «Neam bun de oameni» — «Neam­­ bun de vite» — aşa e cu toate, aşa e şi eu sămânţa de grâu: «neam bun» şi «neam prost». 60.000 de vagoane de sămânţă de grâu de neam prost, — pot d­a Ţării într’un an bun, pe cele 3 milioane ha- cel mult 270.000 vagoane (cam 900 kgr. la ha). Numai 45.000 de vagoane de sămân­ţâ de grâu de neam bun, pot da pe aceeaş întindere, în acelaş an, cu aceleaşi ploi, cu aceeaş muncă, cu aceiaşi plugari, aproape cu 100.000 de vagoane mai mult. Şi încă de pe calitate, şi de pe preţ! Eu am făcut socoteala numai la grâu! Aşa e şi cu celelalte. Şi mai ales cu orzul! Nu este cereală mai plină de a­­mestecături ca orzul românesc. Mergea vorba acum câţiva ani că hamalii din portal Hamburg, n’au­­voit să descarce orzul românesc din vapoare pentru că îi înăbuşia praful şi murdăriile cu cari era a­­mestecat. Eu nu cred — dar mă doare ini­ma că se poate vorbi aşa ceva de Ţara mea. lată marea însemnătate a semin­ţelor curate şi din soiuri alese! Sin­gura, alegerea seminţei, sporeşte producţii­ cu 30% şi-i ridică preţul poate cu alte 20%. De aceea în străinătate­­ este lup­ta şi întrecere mare între învăţaţii agriculturii, cum să producă să­­mânta, de soiuri alese, care să dea, şi mult şi bun. Dintr’o holdă de milioane de spi­ce de grâu (luăm grâul ca pildă, dar aşa se face cu toate plantele mai însemnate), se aleg numai câteva sute de spice, cele mai pline şi cele mai frumoase. Fiecare spic se sea­mănă pe bucăţica lui de pământ, a­­lături de altă bucăţică semănată cu un spic de rând (se zice «martor»), ca să se vadă deosebirea. La sfârşi­tul anului, se vede ce a ieşit din fie­care spic Se opresc—din cele câteva sute de parcele, — numai câteva, cari au dat roade mai frumoase şi cari au ţinut piept mai bine la ger. La secetă, la rugină, la cădere, la scuturare, apoi cari au bobul mai bogat, mai greu, mai frumos. Pen­tru anul viitor se pun la semănat numai cele 3—4 parcele cari au ieşit din frunte. Se urmăresc şi în anul al doilea şi al treilea — până câ din toate rămâne una-două, cari se trage, fiecare din spicul de cel mai bun soi (linie). Aceste seminţe se chiamă «selecţionare». Şi selecţio­narea se urmăreşte pe fel şi fel de căi şi prin fel şi fel de mijloace. Astfel de seminţe selecţionate, nu se răspândesc însă în comerţ până când nu se face o nouă probă: în ce colţuri de ţară le merge tot aşa de bine, ca acolo unde s ’au prăşit. Pentrucă s’a făcut dovada că sămân­ţa bună în satul meu de munte, (unde am umezeală şi adăpost) nu e tot aşa de bună şi în satul d-tale aşezat în Bărăgan unde e vânt şi secetă şi ger. Prin «câmpurile de experienţă»— alţi ani de zile, se urmăreşte: în ce colţuri de ţară îi prieşte fiecărui soi de sămânţă aleasă . — Şi numai după aceea se dă la marea înmul­ţire ca să cumpere numai plugarii din acele părţi* Câte 16—15 ani ţin astfel de în­cercări. (Citiți continuarea în pag. Iha) A doua scrisoare către plugari rfe­i. Mihalache Plugari, semănaţi sămânţă aleasa ! fhrm­ în fatație il­ua­m fracul oposifie. D-l Dinu Brâtianu iarăși publică o serie de invective adresate guver­nului. I­dili (El Așa, de pildă d. prof. putea ușor să afle, deschizând raportul la pa­gina 15 că tezaurul public trebue să facă față la angajamente neacope­­rite încă de 2100 milioane (citește două miliarde 100 milioane d-le pro­fesor) pentru lichidarea deficitului din 1928. Fiind vorba de angajamen­te cari nu suferă amânare (la 17 Iu­lie s’au plătit 325000 lire sterline, a­­dică circa 265 milioane lei asupra acestor angajamente) acoperirea lor se face din încasările curente ale Într’un nou articol, d. prof■ Ange­­lescu încearcă să jongleze cu cifre­le budgetului așa cum jongla cu te­oriile revalorizării şi stabilizării, după cum îi cerea patronul. Dar d. profesor nu e destul de mlădios pentru acrobaţii de aritme­tică financiară. Mai acum câtva timp, încercând să stabilească ci­fra probabilă a deficitului pe care dorea să l descopere mn pudgetul pe anul în curs, d-sa a uitat să prenu­­mere printre venituri pe acele cari erau destinate în budgetul iniţial­ tezaurului, indiferent de regularea pentru alimentarea fondului de li- * definitivă ce se va da acestor con­chidare­a datoriei statului către Banca Naţională. Acum, d. prof. vrea să demonstre­ze că aplicarea bu­getului pe 1929 nu este stingherită de deficitul bu­getului pe 1928. Şi în acest scop fa­ce afirmaţia extraordinară că de­ficitul bugetului pe anul trecut a fost complect acoperit prin alte re­surse. Şi această afirmaţie o face la numai câteva zile după apariţia raportului consilierului technic ca­re dă destule amănunte despre foar­dele chibzuite politicei financiare a patronului d-sale­­turi. Nu suntem noi de vină dacă d. prof. având aerul că face politică economică, face în realitate politi­că sadea, sau mai exact nism eftin. Controlu­l cu Plain­eş­ti In sfârşit după marea (!) întru­nire liberală de la locuinţa d-lui R. R. Nae din Bilciureştii-Dămboviţei, partidul liberal a luat al doilea con­tact cu poporul din Plăineşti (R. Să­rat), fieful politic al d-lui Victor Slăvescu. D-sa a vnut să ia contact cu po­porul chiar la Plăineşti, dacă nu la R. Sărat, în oraş, pentru a dovedi d-lui V- Brâtianu că d-sa, împotri­va vederilor partidului a înţeles să execute porunca şefului. Zilele acestea partidul liberal va mai lua contact cu poporul: la Si­­riul Buzăului, la Vai-de-Ei în Corj şi la Nătângi în Putna. Şi cu asta se zice că se va împlini politicia-­ cuvântul şefului partidului înainte­­ de înapoierea acestuia în ţară. Baliverne şi palinodii fie cunoaşte indignarea manifes­tată de partidul poporului, prin o­­ficiosul lui, împotriva noastră, ca­re, atunci când discutau chestiunea deficitului de 18 miliarde, vorbeau de «gestiunea liberal- averescană». Am explicat «îndreptării» de ce ne m menţinem această calificare, fiind­­că guvernele averescane au colabo­rat la deficitul d-lui Vintilă Bră­­tianu, realizat între 1918 şi 1928, precum şi fiindcă d. general Ave­­rescu, descoperind în 1926, golul bu­getar de trei miliarde, l-a tăinuit. făcând­u-­se astfel complicele minis­terului de finanţe liberal! După o lungă pauză — de prepa­rative, desigur! — «îndreptarea» re­vine aseară printr’un enorm arti­col cu poze, urmărind demonstra­rea inocenței averescane în catas­trofa bugetară a guvernelor din 1918-1928. Scopul general al articolului este cât protestarea împotriva aproprie­rii pe care o facem, când vorbim de :■ele 18 miliarde deficit, între libe­rali și averescani.­­ «Îndreptarea­ este delicioasă: «...Guvernul prezidat de d. gene­ral Averescu a luat... măsuri ener­gice pentru acoperirea golului bu­getar de trei miliarde, ce­ a prove­nit din calculele greşite ale altor guverne». Aşa­dar, organul d-lui general Averescu nu îndrăzneşte nici acu­ma măcar, să pomenească numele adevăratului autor a ceea ce numeş­te «golul bugetar», întrebuinţând eufemismul «alte guverne», atunci când ar trebui să scrie: «Vintilă Brâtianu». Dacă nici aceasta nu e complici­tate, apoi nu poate fi decât slugăr­nicie, ceea ce e şi mai rău. Cât despre inocenţa averescană în materie de dificite bugetare, ne vom mărgini drept răspuns la în­tregul articol al «îndreptării» la următoarea constatare. Deşi turnura frazei citate ar lăsa să se înţeleagă contrariul, «îndrep­tarea» nu ne spune cam cum a aco­perit d. Averescu golul de trei mi­­miliarde, pe care-l tăinuia. I­r'XP® Este probabil că, la ora când aceste rânduri vor vedea lumina tiparului, «Graf Zeppelin», diri- r jeabilul minune al d-rului Eeke­­ner va fi ajuns de mult la La­­kehurst, pe coasta vestică a A­­mericei, ultima etapă înainte de noua traversare a Atlanticului și reintrarea în hangarul de la Fri­edrichshafen, care va încheia ast­fel sborul în jurul pământului, cea mai senzaţională ispravă a tehnicei moderne Fără îndoială, multă vreme se va mai povesti încă, în amănun­te savante ori anecdotice, epi­soadele acestui raid fenomenal, aşa încât nu putem considera n­e­ comandantului, el însu­şi, neli­niştit şi bolnav. Enervarea generală era spori­tă până la exagerare şi de fap­tul că, în tot timpul traversării Pacificului, aeronava sbura în­­tr’o ceaţă groasă, care nu îngă­duia nici o altă orientare în afa­ră de busolă şi calculele instru­mentelor. Nici un moment, ma­rea sau o insulă oarecare nu fu vizibilă. Spaima unei eventuale rătă­ciri în către sudul, populat de insule sălbatice, sau nordul, în­gheţat şi viforos, stăpânea pe cu­rioşii călători, zăpăciţi şi de vi­teza de 180 k­m. pe oră, şi, mai ales, de ciudăţenia zilei duble; în adevăr, sburând de la Apus spre Răsărit. «Zeppelin»-ul, ca şi Phi­­leas Fogg, eroul lui Jules Verne­din, câştigă o zi asupra soarelui. Sâmbătă, 24 August, începu... tot Sâmbătă, 24 August! Se înţelege uşor entuziasmul pe care-l deslănţui pe bord, apariţia în zare a primului pământ ame­rican: Punta Arena, lângă San Francisco. Sborul minunat abea acum în­cepu: peste portul San Francis­co, cu flota americană din Paci­fic, cuirasate grele şi masive, a­­lături de uşoare hidroavioane, legănate elegant de valuri; apoi­­ coasta Californiană, paradisul American, cu lanţul ei extraordi­nar de superbe staţiuni balnea­re; Hollywood, oraşul cinemato­grafului, deasupra căruia «Zep­­pelin»-ul sbură noaptea, salutat de proectoarele tuturor studio­urilor în revoluţie; în sfârşit, Los Angeles şi aterizarea. Deşi ora 5 dimineaţa, o mulţi­me uriaşă copleşea aerodromul, iar urletele de entuziasm ale si­renelor de fabrici şi de automo­bile, ale mulţimii eşite din munţi,­­ întreceau tot ceea ce se poate ima- r gina. Raenders bănuieşte chiar că americanii au inventat ma­şini speciale de sgom­ot pentru primirea aeronavei. Nu se contaminează de entu­ziasm numai vameşii şi poliţia de frontieră. Paşapoartele şi ba­gajele călătorilor aerinei exami­nate cu atenţie severă, ceremo­nie administrativă după care în­cepe aleea aceea a primirii ofici­ale: discursuri, flori, cereri de autografe, manifestaţii. In a unsprezecea zi a plecării de la Friedrichhafen, «Zeppelin»­­ul a sosit la San Francisco. I­r. Eekener speră să încheie circui­tul în 23 de zile, dintre care nu­mai 12 de sbor. Ocolul pământului în 12 zile­ cât de departe a rămas Jules Verne, a cărui imaginaţie era so­cotită, pe timpul său, înflăcăra­tă şi chiar nebunească A­sia şi America, relatare făcută de un fericit confrate al nostru, d. Gustav Kanders de la «Neue Freie Presse», care a participat la acest extraordinar voiaj. Ne-am aşteptat fără îndoială la descrierea unor minunate pei­sagii, cu întinderi sclipitoare de apă, presărate de superbi­stoli, insule mici inelare, construite de munca stăruitoare, seculară, a mărgeanului, cu buchete de pal­mieri şi peisagii opulente verdea­­­ţă grasă şi flori uriaşe, vegetaţie­­ copioasă de Ecuator. Nimic din toate acestea. De la Tokio, «Zeppelin»-ul a plecat pe vreme rea. Prudenţa d-rului Eekener, de data aceasta învinsă de ambiţie şi cutezanţă. Circumstanţele erau primejdioa­se, atmosfera Extremului Om­­astăzi drept tardivă relatarea p­ent nu se mai supunea pronosti­­sborului peste Pacific, primul­­ curilor meteorologiştilor euro­sbor al unei aeronave asupra peni, iar pasagerii se simţeau­­ aşa în­cât pentru pasagerii dibi­­undelor marelui ocean dintre A-1 nervoşi, iritaţi, certăreţi în jurul s­tabilului la sfârşitul zilei de Documente vrâncene Paleografia e un domeniu în care nu avem prea mulţi cerce­tători. E un merit ce revine în întregime d-lui profesor Dimi­­trie Gusti de a fi stimulat cerce­tări fructuoase şi în această di­recţie. In vara anului 1927 Asociaţia Română pentru Monografii So­ciale de sub conducerea d-lui Gusti a întreprins monografierea sociologică a satului Nerej din Vrancea. Bătând îndelung drumurile Vrancei, doi membri ai Asocia­ţiei, d-nii C. D. Constantinescu- Mirceşti şi H. H. Stahl, au întâl­nit ascunse în lăzi şi în «buciu­me», păstrate cu grijă de răzeşi, acte ce nu trebuiau să se piardă. «Purtate de ici colea, îngro­pate în pământ în vremuri ne­liniştite, astăzi aproape putrezi­te, ele s’ar fi prăpădit fără de urmă, odată cu generaţia bătrâ­nilor de astăzi, care singuri le mai înţeleg rostul». De aceia, domnii Constantinei I­cu şi Stahl au găsit nimerit să strângă, cât mai e timpul, toate aceste acte, pentru a le pune la îndemâna celor ce ar voi să cu­noască mai bine trecutul Vran­cei. Studiind istoricul regiunii şi vechea organizaţie sătească în urmele sale răzăşeşti care mai dăinuesc, tinerii şi merituoşii noştri cercetători au strâns într’­un volum, întitulat «Documente vrâncene», zapise­diate, foiţe de zestre, izvoade, cărţi domneşti, hotărnicii, răvaşe, ş. a. Sunt do­cumente destul de importante, dar mai ales autorii atrag aten­ţia asupra caracterului de origi­nalitate pe care îl au. Regiunea Vrancei este, prin excelenţă, o regiune răzăşească, aşezată lăturalnic faţă de orice drum de comunicaţie şi nu a a­­vut de cât foarte târziu contact cu Domnia. De aceia s’au păs­trat aci forme de viaţă de atâta profundă originalitate. Ţăranii aceştia de pe văile Vrancei îşi stăpâneau, de pildă, până în plin secol al XIX-lea, toţi munţii, într’o devălmăşie re­gională, de un caracter cât se poa­te de arhaic. Instituţie pur ţără­nească, odată venită în contact cu boerul, — atunci când la 1802 a încăput Vrancea în mâinile lui Iordache Ruset, — ea se strică, se desface, asistăm la operaţiu­nea imensă a «aruncătorii mun­ţilor», care a ţinut decenii şi care astăzi încă frământă, în adân­curi, Vrancea. Actele ţărăneşti, curat ţără­neşti pe care le scot la iveală domnii Constantinescu şi Stahl, înfăţişează o întreagă lume nouă, un întreg drept obicinielnic ru­ral, de o vigoare nebănuită încă de nimeni. In ceia ce priveşte transcrierea, autorii ţin să precizeze că n’au făcut-o în arhive, la masa de lucru încărcată cu dicţionare,­­ ci cu trudă, alergând pe jos zeci de chilometri pentru un act, sco­tocind din casă în casă, uneori pe furiş, având de luptat împo­triva prejudecăţii curente că ac­tul căruia i se ia copia «i se ia şi tăria», — într’un cuvânt, în condiţiuni tehnice destul de in­grate. Totuşi, autorii se măgulesc cu credinţa că textul a fost tot­deauna corect redat — ba, poate, mai corect decât l-ar fi putut da un paleograf de arhive — pen­tru faptul că tot cotrobăind re­giunea în sus şi în jos, ei au a­­juns să cunoască oamenii şi lo­curile, familiarizându-se astfel cu numirile proprii atât de deo­sebite în acest ţin­ut. Lucrarea domnilor Constanti­­inescu şi Stahl aduce însă, în a­­celaşi timp, o valoroasă contri­buţie la cunoaşterea originilor îndepărtate şi nebuloase ale dreptului românesc. Intr’adevăr, domnul profesor Nicolae Iorga, face în prefaţa volumului afirmaţiunea extrem de măgulitoare pentru autori că actele vrâncene sunt printre cele mai preţioase din documentele care îi permit să enunţe părerea că dreptul românesc, oricare ar fi unele din originile lui, cât de depărtate, a fost, în mare parte şi după codurile bizantino­­austriace, un product şi unul în continuă desvoltare şi adaptare, al spiritului creator al acestui popor, capabil de sinteze şi aici, ca şi în artă şi poezie. Documentele strânse cu atâta frumoasă râvnă de domnii Con­­stantinescu-Mirceşti şi H. H. Stahl, adevărate revelaţii în pri­vinţa obiceiurilor de drept ale acestei părţi izolate şi atât de româneşti care e ţinutul Vran­cei, sunt menite să ocupe loc de cinste în biblioteca tuturor pri­cepătorilor. Cartea se recomandă prin ea însăşi şi noi nu facem decât să-i semnalăm apariţia, rămânând ca specaliştii să-i adâncească va­loarea. H. BLAZIAN Un ziar care­­şi-a făcut o­ specia­litate din atacur­i aduse admiinistra­­ţiunii ministerului de război, nu lasă să treacă zi până ce nu se face ecoul unei noui calomnii. Aceasta sub făţarnica pretenţiu­­ne că apără prestigiul armatei — care i-ar fi foarte drag! Sunt prac­tice detestabile ale unor condeie destrăbălate. In alt loc, dăm­­ nouă dezminţire celei mai pnaspete născociri a ace­­lui ziar. Toate cele publicate sub masca anonimă «ofiţerii şi reangajaţii reg. 91 inf.» sunt false, de la început până la sfârşit, şi inspiraţia de cea mai vădită rea credinţă. Tentativa această calomnioasă este cu atât mai îndrăzneaţă, cu cât ea se pune la adăpostul unor persoane fictive. Căci cine va pu­tea crede, că «ofiţeri şi reangajaţi» s’ar putea preta la astfel de denun­ţuri defăimătoare şi mincinoase! Pe baza unor indiscutabile fapte, precis controlate, noi am pus lu­crurile la punct. Insă, nu este mai puţin adevărat că s’ar cădea să se pună odată ca­­păt unor astfel de practice jos­­nice. Ziarişti, cari au pretenţiunea că nu au girant responsabil pentru că propria lor conştiinţă (?!) le servă drept îngrădire înpotriva u­­nor excese ale condeiului, cari afi­şează o sfidătoare seninătate în faţa legilor ţării, ar trebui chemaţi să dovedească de fapt că legea pe­nală, — ca să precizăm, art. 294 şi urm. c. p­ — nu a fost înfruntată de dânşii. Căci suntem cu toţii de acord să recunoaştem că practica respec- toasă a libertăţii condeiului, are drept corolar răspunderea în faţa legii a celui ce-l mânueşte. Şi mimai astfel vom ajunge să purificăm atmosfera din anumite unghere ale presei noastre.

Next