Dreptatea, octombrie 1929 (Anul 3, nr. 594-619)
1929-10-02 / nr. 594
3 Lei A B TARA Ua «o . • • • 11000 0 luni • • • • • 000 3 luni ..... 250 O N X M K M DUBLU ta STRAINATATE T Ei «VljÂTDB, lJa au « 6 luni • 3 luni . ţBIBL» u i c LA „A bTRA"l * SIBIU Anal in No. 594 c. Miercuri 2 Octombrie 1929 I PAGINII „Vilorol a descoperit câ guvernul face antisemitism t reap pan» . 750 . 375 . »10 REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA: BUCUREŞTI.Calea Victoriei 40, Eta) TELEFONI Direcţia 879/41 Redacţ. 813/64 Ad-tia 88/60 ANUNŢURI COMERCIALE Sa primesc direcţia Ud-tia clarului, §1 la toate agenţiile da pupicitate din tare 3 Lei Pupa şmecheria acestei descoperiri bănuim că ea este făcută de d. Guță Tătărascu, care a pus în scenă pentru d. Duca cunoscutul spectacol de la Oradia Mare. 31319 CAMPANIILE NBIKALE încă de astăvară, în preajma închiderii Parlamentului, d. Vintilă B Brătianu declarase că «situaţia creată de actualul guvern este intolerabilă». Cunoaştem—cine nu le cunoaşte!— suferinţele d-lui Vintilă Brâtianu în opoziţie. E o maladie congenitală, afectând îndeobşte pe şefii partidului liberal. De acea chiar ne am explicat, în chip logic şi firesc, pentru ce d-lui VintilăBrătianu orişice situaţie, sub orice alt guvern, afară de al d-sale, i se pare «intolerabilă». Că, în realitate, situaţia aceasta se mai poate oricum... tolera, o dovedeşte însă chiar faptul că d. Vintilă Brătianu, în loc să dea curs liber şi imediat, prin canalul faptelor, exploziei d-sale de indignare verbală, a mai putut răbda totuşi o lungă şi pacinică vilegiatură, pentru ca abea la sfârşitul ei — şi încă! — adică acum în pragul iernii să se hotărască sau, mai precis, să facă să se spună că s’a hotărât la o acţiune energică şi chiar — bil — violentă. Aşa s’a ajuns să se vorbească de iminenta «campanie de răsturnare», pe care liberalii intenţionează a o deslănţui împotriva guvernului naţional-ţărănesc. Planul strategie şi tactica acestei campanii au fost pe larg o d*statute în presa politică de informaţie sensaţională. S’a vorbit de congrese judeţene, cu agitaţii în clase, de adunări pe regiuni, culminând toate într’un congres general şi o mare adunare populară la Bucureşti. In linii generale aşa ar fi urmat să se desfăşure faimoasa «campanie de răsturnare», preconizată de d. Vintilă Brătianu. Iată însă că de la o vreme încoace aceleaşi ziare politice de informaţie sensaţională înregistrează versiunea că d. Vintilă Brătianu, cuprins de milă pentru guvern, nu ar mai fi chiar aşa de hotărât să-l răstoarne, şi că toată «campania» nu s’ar reduce în fond decât la congresul general, care are drept misiune să ratifice şefia d-lui Vintilă Brătianu, şi sa reorganizeze partidul liberal, în care biata disciplină tradiţională a ajuns ferfeliţă, din pricina hârjonelilor diverşilor «copii teribili» de toate nuanţele, mai blonzi şi mai bruni, mai tineri şi mai bătrâni, mai pirpirii şi mai voluminoşi. Iar acum în urmă, tot prin presă, se afirmă că nici acest congres n'ar mai avea loc la data fixată, urmând a suferi o amânare destul de importantă, poate chiar — Doamne fereşte! — slue die. Nu avansăm toate cele de mai sus ca literă de evanghelie. Sunt totuşi versiuni, care nu pot fi ignorate, fiindcă, după trecerea lor prin etuva critică a observatorului obiectiv, experimentat în izolarea adevărului de impurităţile exagerărilor, ele rămân drept oglindiri fugare, dar semnificative, ale unei stări de spirit, ce se defineşte ca preciziune. Este starea de spirit a unei grupări politice, în speţă, a partidului liberal, care încearcă o «campanie de răsturnare», fără a avea pentru o asemenea acţiune de considerabilă importanţă, un temeiu serios, de ordin moral, social sau economic. Liberalii, terorizaţi de năbădăiosul lor şef, s’au agăţat de o formulă: «campania de răsturnare», dar au uitat că o astfel de campanie nu poate fi iniţiată, cu oarecare şanse de succes, decât atunci când împlineşte două esenţiale condiţiuni: să fie ultima expresie a unei lupte în care toate celelalte mijloace de atac contra guvernului au fost epuizate şi să corespundă sentimentelor generale, public verificate, ale majorităţii populaţiunii de pe cuprinsul întregii ţări. Ar putea întruni o campanie de răsturnare, întreprinsă de liberali, aceste condiţiuni! Evident, nu! Atacurile liberale contra guvernului s’au mărginit deocamdată la banale articole de injurii şi calomnii, publicate în oficioasele partidului: Universul, Viitorul sau Independenţa Română. Singura manifestaţie mai serioasă, retragerea din Parlament, s’a produs atât de artificios şi inoportun încât răsunetul ei în ţară şi peste hotare a fost — o putem afirma astăzi cu toată convingerea — absolut nul. Mai departe, liberalii nu au făcut nimic, neîndrăznind să înfrunte poporul în alegerile parţiale, care, dimpotrivă, au dovedit că guvernul se bucură de toate covârşitoarele majorităţi electorale, care au ratificat venirea sa la putere, în iarna anului trecut. Au mai încercat libe.Era o vreme când Universul pretindea la decenţa de gândire, chiar când se aventura pe larimul politic. Era o vreme cind chiar, sub direcţia d-lui Siblian Popescu, se păstra această tradiţie. Şi-au schimbat, însă, lucrurile. Pasiunea politică a învins, cum au pătruns în coloanele Universului reportaje cu cari nu ne obişnuise. E drept că, pe acestea d. Etelian Popescu, probabil, nici nu le citeşte... Dar, nu este admisibil ca să se poată citi într'un ziar care se respectă insinuaţiuni calomnioase, ca cele cuprinse in rîndurile şi printre rîndurile unui articol în care se vorbeşte de chestia minorităţilor. Articolul poartă titlul «Pănaci» — găsim, însă, că «Universul» a mers, dânsul, prea departe... BACŞIŞUL a dat prilej oficiosului liberal pentru câteva observaţii şi pentru manifestarea unei dorinţe: să se facă un manual practic al bacşişului. S’a înţeles către cine mergea această rugăminte şi lumea aşteaptă nerăbdătoare opera capitală a ideologului care ţine băerile pungii cu fondurile dijmuite pentru presa liberală. Până atunci d. Virgil Madgearu a dat cunoscuta circulară care sancţionează grav «bacşişul», iar acum d. Vidrighin directorul general al căilor ferate urmând drumul d-lui ministru al Industriei şi Comerţului a interzis personalului C. F. R■ să primească bacşiş pentru serviciile aduse publicului. In special se subliniază practica veche a unor şefi de gară şi a personalului inferior, de prin unele stapuni unde se fac încărcături de cereale. Demobilizaţii francezi cântau pe o altă arie pe «şeful de gară». La noi, anumiţi şefi de gară făceau să «cânte» pe agricultori şi pe negustorii de cereale. S’a închis, pare-se, era aceasta. CAUŢI - FAPTE - OAMENI Un vizitator care nu ne uită. Este improprietaritul din Fărcădin, generalul Berthelot, răzeşul adoptiv, părtaş al necazurilor soldaţilor noştri din anii întunecaţi ai războiului, împărtăşitorul bucuriilor lor, în ora mântuirii. Românii nu uită şi au ţinut ca amintirile ce leagă de dânşii pe prietenul lor, să fie întărite legându-i şi materialmente de pământul ţării lor. * Generalul Berthe- __lot a dovedit astfel un fel de... adscriptus globae romanae moral. Şi, an după an, generalul Berthelot se supune chemării pământului românesc — se supune cn dragoste. Este o ocaziune să’și revadă prietenii de odinioară, să calce prin locurile pe cari le-a mai călcat, să refacă noul prietenii, să străbată și meleaguri necunoscute(Continuare din coloana l-a ralii pe ici, colo, să provoace bătăi, de pe urma cărora să poată poza în victime. Dar toate aceste tentative au eşuat într’un ridicol deopotrivă de elocvent, demonstrând evidenta înstrăinare a liberalilor de masse, deşi d. Vintilă Brătianu presupunea poporul cucerit prin lungul d-sale manifest către ţară. Aşa stând lucrurile, se înţelege uşor de ce, încetul cu încetul, ca pania de răsturnare, plănuită şi anunţată cu atâta firească lipsă de convingere, trebuia să sfârşească prin a apare şi în ochii d-lui Vintilă Brătianu drept o profundă eroare politică. Dacă a ajuns realmente d. Vintilă Brătianu la această constatare apoi, hotărât lucru, e în progres,e pe calea cea bună, pe care urmând-o cu mai puţină enervare, şi mai multă limpezime de judecată, va ajunge să descopere că partidului liberal îi mai trebuesc încă ani de răbdare, pentru a se putea purifica şi reface. Numai aşa va putea să se apropie de masse, care — în noua ordine de lucruri din ţara românească — au şi ele, rolul lor, în schimbările de guvern, urmărite de diversele «campanii de răsturnare». O ocaziune să ne cunoască — mai mult şi mai bine. Să se bucure de schimbările în bine pe cari le realizează acest popor ale cărui simpatii generalul le-a câştigat, datorită dragostei ce el ştie să-i arate. IMPIETATEA noastră biurocratică n'are margini. Iată ceea ce ne denunţă — indignat confratele nostru săptămânal Alba lulia: Au venit nişte cercetători din o ţară străină, dar prietenă nouă — la Alba lulia. Intre altele au mers să vadă cetatea, dorind să vadă locurile unde au fost închişi eroiimartiri : Horia, Cloşca şi Crişan. Sosind cercetătorii, conduşi de un intelectual de la noi, la poarta cea mare a cetăţii, acesta le arătă de jos, de din afară, locul unde a fost închis Horia, ferestruia întunecată în piatra de sub cal şi face atenţi pe peregrini, că cu greu vor putea vedea odaia însăşi, deoarece e îngrijită şi încuiată uşa ei. Ci poate vor vedea ceva prin partea de sticlă a uşei. Cheia nu ştie la cine e. Se urcă sus cu toţii, merg la uşă, o găsesc descuiată , o împing înlăuntru cu respect şi inspiraţi, sa privească odaia de supliciu a marelui martir naţional.» Nu mai continuăm cu descripţia confratelui, care s’a găsit înaintea unei orori. Şi Alba lulia se întreabă, dacă nu s’ar putea găsi măcar una din puzderia noastră de societăţi cu scopuri culturale, care să se ocupe într’un gând pios de păstrarea şi îngrijirea locurilor acelora istorice, dacă birocratismul le neglijează. Ne întrebăm şi noi. ZnZWOIa ZM Cooperaţia liberală Vineri a avut loc la Banca centrală a Cooperaţiei alegerea a cinci membri in consiliul de administraţie, doi cenzori şi supleanţii lor. Conform tacticei inaugurate de liberali la cooperative, au adresat şi de astădată un memoriu preşedintelui, d. Cesar Partheniu, invocând neparticiparea lor la alegeri din motive de politică, apoi au înşirat toate celelalte argumente pe care lumea le cunoaşte atât de bine. Adevăratul motiv al retragerii sau abţinerii liberalilor, este tocmai faptul că guvernul excluzând politica din aceaastă instituţie în care a căutat să intre numai elemente cunoscute şi încercate în cooperaţie, se găsesc în neputinţă de a-şi face jocul şi satisface interese care nici pe departe nu au vreo legătură cu cooperaţia. Tărăboiul liberal cu motive de ordin politic constitue numai un pretext pentru a găsi o scuză activităţii lor ce se descoperă a fi departe de un model de administraţie sau numai de simplă administraţie corectă, fără preocupări politice. Cu ocazia alegerii de Vineri, lumea a fost pusă în faţa unui caz destul de interesant. Anume, că deşi legea băncilor populare nu admite împrumuturi individuale, totuși s’au acordat asemeni împrumuturi unor persoane agreate de liberali. Iată o listă elocventă prin maiestatea cifrelor, care indică sumele persoanelor devenite ele înşile «bănci populare»: Preot P. Cuciuma, Basarabia, lei 456.000; I. Novac, Tulcea 325.0110 lei; Petre Bucur, Râmnicul Sărat, lei 280.060; Iuliu Mihalcea, Buzău, lei 600.000; Preot D. Brânzei, Dorohoi lei 400.000; Anton Păduraru, Bucureşti lei 400.000; E. Petriui, Bucureşti, ministerul domenii, 2.100.000 lei; Al. Nasta, Bucureşti, Casa Impropr. lei 3.000.000; C. Banu, Bucureşti, fost ministru, lei 100.652; Al. Alexiu din familia Brătianu, 131.997 lei; d-ra Victoria Zaharescu, artista din Bucureşti (?) lei 209.006; Ion Berceanu, lei 150.000; Primăria Chişinău prin Gherman Panten şi Consorţii lei 9.900.000; Virgil Pascu şi Petre Popa lei 1.000 000. Cazul domnişoarei cooperatoare artistă în Bucureşti, ne arată de ce fel de simţ de cooperaţie erau pătrunşi liberalii în acordarea creditelor. înţelegem acum de ce nu le convine să părăsească această citadelă şi cât de rău se simt când sunt date pe faţă operaţiunile lor cooperatiste. In vorbe, mureau de dragul cooperaţiei, în fapt, ţărănimea era lăsată pe mâna băncilor liberale care speculau ţărănimea, iar creditul cu patru la sută era acordat unor persoane, fără drept de a se împrumuta în condiţiunile în care își acordau împrumuturile. In vreme ce opoziţia se pregăteşte de ceea ce mulţi cred că pot numi «campanie de răsturnare» ţara întreagă secundează cu râvnă guvernul naţional-ţărănesc în sforţările sale pentru înlăturarea relelor abătute asupra ei de guvernările liberalo-averescane. Se munceşte mult in toate ramurile de activitate, pentrucă fiecare a căpătat încrederea în ziua de mâine şi convingerea că munca productivă găseşte deacum încolo condiţiunile cuvenite pentruca să nu se irosească la zadar. Nimeni nu mai speculează efectele probabile ale revalorizării şi nici nu se teme de sdruncinul monetar care pândea orice afacere. Introducerea unui regim economic corespunzător realităţilor dă certitudinea de stabilitate şi in acelaş timp speranţa că prin înlesnirea legăturilor comerciale şi financiare cu străinătatea se crează putinţa de a pune in valoare bogăţiile şi energiile latente ale ţării. Înlăturarea arbitrariului, în ce priveşte raporturile dintre industrie şi agricultură a făcut dovada deplină a bunelor roade ce se pot aştepta de la promovarea intereselor agricole ale ţării. (Un an agricol început sub cele mai negre auspicii — regiuni imense lipsite de hrană şi sămânţă, o iarnă fără precedent care a distrus sute de mii hectare cu semănături — se închee totuş cu o recoltă foarte abundentă, mulţumită, în mare parte, sforţărilor pentru sporirea cu orice preţ a suprafeţelor însămânţate. Semii, după recoltă, guvernul şi toţi factorii cari pot ceva în aceasta direcţie, se străduesc să înlesnească valorificarea, cât mai bună a produselor agricole. Alarma tendenţioasă pe care o dau unii în jurul COMUNE chestiunii scăderii preţurilor la cereale, nu este decât ecoul falsificat al străduinţelor ce se depun pentru înlăturarea unui rău endemic după râsboi. Ani dea rândul agricultorii au fost lipsiţi de putinţa de a-şi valorifica cum se cuvine recolta, căci in afară de faptul că urcările sezonale ale leului, produceau importante scăderi de preţuri, enormele taxe de export din trecut exercitau o presiune, am putea zice mecanică, asupra valoarei obţinute de cultivatori pentru produsele lor. Sub acest raport, constatările făcute de d. Charles Rist, eminentul economist cu însărcinarea de consilier tehnic pe lângă Banca Naţională trebue să facă să reflecteze opoziţia. Aprecierile motivate ale d-lui Rist, asupra procesului de însănătoşire a vieţii economice au greutatea lor incontestabilă. Opinia publică, din ţară şi din străinătate, găseşte un reazim solid în declaraţiile d-lui Rist privitoare la desfăşurarea crizei. Consolidarea definitivă a stabilizării, treptata intensificare a exportului şi bunele efecte pe care nu va întârzia să le producă sporirea circulaţiei fiduciare asupra tuturor ramurilor de activitate, sunt semnele vădite ale fazei noi în care a intrat economia generală a ţării noastre. De altfel, d. Ch. Rist vede lucrurile astfel cum le văd toţi oamenii pricepuţi şi de bună credinţă. Îmbunătăţirea situaţiei economice este o constatare la îndemâna fiecăruia şi adevărul că nestabilizarea, împrumutul şi legile de descătuşare a iniţiativelor particulare pot fi pricinile agravării crizei economice este de mult de domeniu public. NOTE Martorul Xenopol Un proces, istoric, politic şi familial. Părţile: d. Ch. V. Bibescu, nepot direct al lui Gheorghe Bibescu; d-na Eliza IBrătianu, nepoată a lui Ştirbei Vodă, frate bun cu Vodă Bibescu. Obiectul litigiului: fosta Bibescu, partizan al unirii sau nul O parenteză: idiosincrasiile bibesevino ale partidului liberal sunt vechi- Așa se explică judecata sumară și absolută pe care făcea doară’ wuHwtianu asupra ro-1 mini istorie al Iui Bibescu Vodă, in scrisoarea sa către d. William Martin-D. G. V. Bibescu invoacă mărturia lul Emile Ollivier, ministrul lui Napoleon III, care atribue lui Gheorghe Bibescu un rol contrariu. Adevărul, însă, este la mijloc — cum o dovedeşte martorul Al. Xenopolu. Cu ani înaintea domniei lui Bibescu idea unirii, nu mai plutea, începuse să se închege Când prin Regulamentul Organic se iniţia unificarea legislativă a celor două ţări, Iordache Catargiu, comisar moldovean, propunea de a dreptul unirea, Iancu Văcărescu, la 1830 blestema Milcovul despărţitor. La 1834, o scrisoare a unui boer, sub pseudonimul Bois le Comte, scrisoare publicată in Moniteur Universel din 18 Sept. 1859, vorbea despre «unirea celor două principate şi ridicarea unui principe străin», şi semnala declaraţiunile în favoarea acestei idei, a lui Beizadea Chira din Moldova, a vornicului Filipescu din Muntenia... Nu se putea ca şi Bibescu, un spirit înaintat să nu fie câştigat ideii unirii. Dealmintrelea o dovedea în timpul domniei sale. Se încorona în costumul lui Mihai Viteazul, care închipuia şi pe atunci i- realul unirii realizat o clipă. Ilânsul suprima vămile:«... hotar, să înţelege sub această numire linia înconjurătoare amînduror principaturi», făcea să se voteze legea naturalizărilor, un regim de favoare moldovenilor, cari n’aveau decât să facă o cerere pentru a fi naturalizaţi. Este probabil, însă, — şi atât de omenesc, ca Bibescu să fi mângâiat nădejdea unirii în persoana sa. Ceea ce este sigur, este că alegerile sub căimăcămie se făceau in favoarea sa. Deputaţii erau gata să-l voteze, la 23 ianuarie 1859. Insă, cu douăzeci de zile înainte Cuza fusese ales la Iaşi, şi spune Xenopolu: «Deputaţii, spărieţi de pasiunea poporană, cu toate că erau hotărâţi să dea glasurile lui Bibescu, votară cu toţii, de teamă, pe Bibescu... Ce putea face alt Bibescu, decât să se deziste! In Cadrilater in goana după arme în contra guvernului, presa liberală speculează cu îndârjire şi cu rea credinţă chestia coloniştilor macedoneni. împotriva bunului simţ şi al sentimentului de răspundere profesională, ziarele liberale inventează fapte cari nu s’au petrecut şi gânduri pe care autoritatea nu le-a avut faţă de aceşti colonişti. «Guvernul deposedează pe colonişti»; «situaţia coloniştilor ameninţată»; «colonişti macedoneni măcelăriţi în Cadrilater» — iată titlurile alarmante cu care presa liberală agită opinia publică a ţărei şi bagă zîzanie între populaţia locală şi coloniştii macedoneni din Cadrilater. Comunicatele oficiale date de ministerul domeniilor au pus lucrurile la punct. Societatea Macedo-Română, organul oficios al fraţilor macedoneni, a demascat şi pe agitatori, şi s’a pus garantă a cuminţeniei coloniştilor din Cadrilater, ca şi a bunelor intenţiuni ale guvernului. Numai Viitorul nu dezarmează, cu toate că speriat de repercusiunile campaniei sale aţâţătoare, alattăeri da îndărăt, schiţând o timidă dezaprobare a unui manifest provocator, anonim, căruia tot dânsul ii da ospitalitate în coloanele sale. Realitatea, însă, este cu totul alta. Vom cita un caz edificator, menit să pună în lumină care este situaţia adevărată în Cadrilater. Duminică a avut loc la Bazargic alegerea pentru Camera de comerţ. Alegerea s’a desfăşurat în cea mai deplină ordine şi in deplină libertate. Candidatul partidului naţionalţărănist la această alegere, a fost d. Cristen Vela un fruntaş al comerţului din Caliacra, român macedonean, care a obţinut un zdrobitor succes asupra candidatului liberal, fostul prefect Voinescu. Românii macedoneni din Caliacra au dat tot sprijinul lor candidatului naţional-ţărănist şi în acelaş timp, populaţia bulgară şi turcă din acest district, s’a arătat mai mult de cât binevoitoare macedoneanului Velo. In adevăr, dacă succesul d-lui Velo dovedeşte simpatiile pe cari şi le-a câştigat în populaţiunea locală, candidatura sa, a unui macedonean, şi alegerea sa, într’un colegiu unde majoritatea voturilor o dau bulgarii şi turcii, face deplină dovadă că nici un antagonism serios nu există între autohtoni şi macedoneni. Pentru lumea de bună credinţă, acesta e cel mai bun răspuns ce-l poate căpăta campania neserioasă şi pătimaşe a ziarelor liberale. D. Louis Barthou este în afară de omul politic cunoscut, şi bibliofilul faimos despre care adversarul său Charles Maurras a scris o carte elogioasă. Este o curiozitate a spiritului civilizat, o ciudăţenie franţuzească, dacă vreţi, ca în acelaş număr al organului royalist să apară un Barthou schimonosit până la cea mai inumană caricatură de către Léon Daudet şi, alături un alt Barthou lustruit până la strălucire de către Maurras. Să trecem însă peste aceste aspecte ale vieţii politice şi literare franceze. Intenţia noastră a fost doar să stăruim asupra amănuntului, că Barthou deşi ministru de justiţie îşi trage faima mai mult din studiile sale literare, printre care e şi acea documentată «Viaţă amoroasă a lui Richard Wagner» — aşa cum d. Herriot deşi primar permanent al Lyonului este autorul acelor contemplative pagini din «Pădurile Normandiei» şi autorul recentei cărţi despre Beethoven... Aşadar, eruditul domn Barthou în afară de calitatea de «garde des sceaux», ministrul de justiţie în guvernul Republicei— mai are şi calitatea de recensent literar ocazional la «Le Temps». Într’un număr recent al marelui ziar — «le plus grand journal de la République» — d. Barthou se ocupă de cartea lui Maurice Redus, «Monsieur Thiers». Consideraţiile d-lui Barthou evidenţiază încă odată spiritul său de discernământ istoric şi subtilitatea sa scriitoricească, înainte de a-şi spune părerile despre cartea lui Redus — recenseidul nostru face câteva profunde observaţii asupra acelui desbătut «monsieur» susceptibil să ia toata nuanţele, dela ironie până la respect. Poporul francez continuă să spună «Monsieur Voltaire» desigur cu o nuanţă deosebită de dul dea spune «Monsieur Thiers»... Flaubert în burghezofobia sa faimoasă credea că i se spune aşa lui Thiers pentru că ar întrupa tipul burghezului «prud’hommesque», cu toate slăbiciunile şi însuşirile francezului mijlociu. Şi totuşi acest «monsieur Thiers» a fost unul din cei mai de seamă oameni politici ai veacului al nouăsprezecilea. «Uitarea nu e judecată» ne spune Barthou — şi faptul că generaţiile de astăzi ale Franţei nu şi pot descoperi nici un sentiment pentru Thiers nu înseamnă că umbra lui întinsă pe câteva pagini mari ale istoriei, ar fi în descreştere. Chateaubriand vedea în Thiers un «mare senior al Renaşterii» — imagine foarte depărtată de acea a micului burghez, acceptată pe nedrept de francezi. Thiers, sub înfăţişarea sa lucidă ascundea o sensibilitate tulburată, aproape o duioşie — şi acest fond sensibil se demască în faţa unei opere de artă. «El avea pentru artă un cult naiv, foarte înduioşător; dar acest credincios n’are decât credinţa, el nu poate să-şi aleagă altarele»... Ca istoric, Thiers şi-a ales altare ce conveneau mai bine spiritului său lucid şi incomparabilei sale limpezimi. D. Barthou observă că meritul cărţii lui Redus este de a fi reuşit un portret clar al eroului său, definindu-i caracterul prin cele câteva fraze excepţionale extrase din discursuri. D. Barthou se fereşte de a subscrie toate cuvintele «mari» ce sunt atribuite, după decesul oamenilor însemnaţi, răposaţilor, îndoiala d-lui Barthou este dintre cele mai îndreptăţite. Cel puţin trei sferturi din aceste «cuvinte» ce sunt destinate să rămână posterităţii n’au fost rostite decât în imaginaţia unor biografi prea zeloşi Aceste suplimente de fraze geniale şi postume falsifică figurile istoriei... Dar Maurice Redus nu atribue lui Thiers , ci îi restitue unele fraze date de unii biografi altor decedaţi iluştri. Aşa, de pildă, acel definit cuvânt «Regele domneşte dar nu guvernează», sentinţă în care se recunoaşte lesne spiritul succint al lui Thiers — este fraza lui Thiers rostită la 1830. Iar în 1867, nainte cu trei ani de catastrofa imperiului, Thiers a rostit acea impresionantă profeţie: «Nici o eroare nu mai e de comis»... Pe de altă parte Redus nu urmează obişnuinţa tuturor biografilor — de-a arăta personajul său impecabil, trecând peste greşelile inerente unei existenţe atât de vaste. Thiers îşi trage gloria din evenimentele mari pe care a ştiut să le stăpânească. Dupa ce prevăzuse dezastrul aventurii răsboinice de la 1870, el a fost şi mântuitorul providenţial al patriei primejduite. In 1833 (deja!) d. de Montrond spunea lui Talleyrand că «Thiers nu este prea impertinent pentru un parvenit»... Și bătrânul Talleyrand răspundea: «Thiers n’a parvenit -ci a ajuns». Și atunci Thiers nu «ajunsese» decât ministru. Marea lui misiune începea abia, închinată tuturor acţiunilor ce «tind la siguranţa, prosperitatea şi gloria francezilor»... Thiers, închee d. Barthou şi-a cucerit gloria pe drumuri «câteodată dureroase»... Sd. Campania derăsturnare Se ceartă vânătorii pe pielea ursului din pădure.