Dreptatea, octombrie 1929 (Anul 3, nr. 594-619)

1929-10-02 / nr. 594

3 Lei A B TARA Ua «o . • • • 11000 0 luni • • • • • 000 3 luni ..... 250 O N X M K M DUBLU ta STRAINATATE T Ei «VljÂTDB, lJa au « 6 luni • 3 luni . ţBIBL» u i c LA „A bTRA"l * SIBIU Anal in No. 594 c. Miercuri 2 Octombrie 1929 I PAGINII „Vil­orol a descoperit câ guvernul face antisemitism t reap pan» . 750 . 375 . »10 REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA: BUCUREŞTI.­Calea Victoriei 40, Eta) TELEFONI Direcţia 879/41 Redacţ. 813/64 Ad-tia 88/60 ANUNŢURI COMERCIALE Sa primesc direcţia Ud-tia clarului, §1 la toate agenţiile da pupicitate din tare 3 Lei Pupa şmecheria acestei descoperiri bă­nuim că ea este făcută de d. Guță Tătă­­rascu, care a pus în scenă pentru d. Duca cunoscutul spectacol de la Oradia Mare. 31319 CAMPANIILE N­BIKALE încă de astăvară, în preajma în­chiderii Parlamentului, d. Vintilă B Brătianu declarase că «situaţia crea­tă de actualul guvern este intolera­bilă». Cunoaştem—cine nu le cunoa­şte!— suferinţele d-lui Vintilă Brâ­tianu în opoziţie. E o maladie con­genitală, afectând îndeobşte pe şe­fii partidului liberal. De acea chiar ne am explicat, în chip logic şi fi­resc, pentru ce d-lui Vintilă­­Brătia­­nu orişice situaţie, sub orice alt guvern, afară de al d-sale, i se pa­re «intolerabilă». Că, în realitate, situaţia aceasta se mai poate ori­cum... tolera, o dovedeşte însă chiar faptul că d. Vintilă Brătianu, în loc să dea curs liber şi imediat, prin canalul faptelor, exploziei d-sale de indignare verbală, a mai pu­tut răbda totuşi o lungă şi paci­­nică vilegiatură, pentru ca abea la sfârşitul ei — şi încă! — adică a­­cum în pragul iernii să se hotăras­că sau, mai precis, să facă să se spună că s’a hotărât la o acţiune energică şi chiar — bil — violentă. Aşa s’a ajuns să se vorbească de iminenta «campanie de răsturnare», pe care liberalii intenţionează a o deslănţui împotriva guvernului na­ţional-ţărănesc. Planul strategie şi tactica acestei campanii au fost pe larg o d*statute în presa politică de informaţie sensaţională. S’a vorbit de congrese judeţene, cu agitaţii în cla­se, de adunări pe regiuni, cul­minând toate într’un congres gene­ral şi o mare adunare populară la Bucureşti. In linii generale aşa ar fi urmat să se desfăşure faimoasa «campa­nie de răsturnare», preconizată de d. Vintilă Brătianu. Iată însă că de la o vreme încoa­ce aceleaşi ziare politice de infor­maţie sensaţională înregistrează versiunea că d. Vintilă Brătianu, cuprins de milă pentru guvern, nu ar mai fi chiar aşa de hotărât să-l răstoarne, şi că toată «campania» nu s’ar reduce în fond decât la congresul general, care are drept misiune să ratifice şefia d-lui Vinti­lă Brătianu, şi sa reorganizeze par­tidul liberal, în care biata discipli­nă tradiţională a ajuns ferfeliţă, din pricina hârjonelilor diverşilor «copii teribili» de toate nuanţele, mai blonzi şi mai bruni, mai tineri şi mai bătrâni, mai pirpirii şi mai voluminoşi. Iar acum în urmă, tot prin presă, se afirmă că nici acest congres n'ar mai avea loc la data fixată, urmând a suferi o amânare destul de im­portantă, poate chiar — Doamne fe­reşte! — slue die. Nu avansăm toate cele de mai sus ca literă de evanghelie. Sunt totuşi versiuni, care nu pot fi ignorate, fiindcă, după trecerea lor prin etu­va critică a observatorului obiec­tiv, experimentat în izolarea adevă­rului de impurităţile exagerărilor, ele rămân drept oglindiri fugare, dar semnificative, ale unei stări de spirit, ce se defineşte ca preciziune. Este starea de spirit a unei gru­pări politice, în speţă, a partidului liberal, care încearcă o «campanie de răsturnare», fără a avea pentru o asemenea acţiune de considera­bilă importanţă, un temeiu serios, de ordin moral, social sau econo­mic. Liberalii, terorizaţi de năbădăio­sul lor şef, s’au agăţat de o formu­lă: «campania de răsturnare», dar au uitat că o astfel de campanie nu poate fi iniţiată, cu oarecare şanse de succes, de­cât atunci când împli­neşte două esenţiale condiţiuni: să fie ultima expresie a unei lupte în care toate celelalte mijloace de a­­tac contra guvernului au fost epui­zate şi să corespundă sentimentelor generale, public verificate, ale ma­jorităţii populaţiunii de pe cuprin­sul întregii ţări. Ar putea întruni o campanie de răsturnare, întreprinsă de liberali, aceste condiţiuni! Evident, nu! Atacurile liberale contra guver­nului s’au mărginit deocamdată la banale articole de injurii şi calom­nii, publicate în oficioasele parti­dului: Universul, Viitorul sau In­dependenţa Română. Singura ma­nifestaţie mai serioasă, retragerea din Parlament, s’a produs atât de artificios şi inoportun încât răsu­netul ei în ţară şi peste hotare a fost — o putem afirma astăzi cu toată convingerea — absolut nul. Mai departe, liberalii nu au făcut nimic, neîndrăznind să înfrunte po­porul în alegerile parţiale, care, dimpotrivă, au dovedit că guvernul se bucură de toate covârşitoarele majorităţi electorale, care au rati­ficat venirea sa la putere, în iarna anului trecut. Au mai încercat libe.Era o vreme când Uni­versul pretindea la de­cenţa de gândire, chiar când se aventura pe la­rimul politic. Era o vreme cind chiar, sub direcţia d-lui Sib­lian Popescu, se păstra această tra­­diţie. Şi-au schimbat, însă, lucrurile. Pasiunea politică a învins, cum au pătruns în coloanele Universu­lui reportaje cu cari nu ne obiş­nuise. E drept că, pe acestea d. Etelian Popescu, probabil, nici nu le citeşte... Dar, nu este admisibil ca să se p­oată citi într'un ziar care se r­es­­pectă insinuaţiuni calomnioase, ca cele cuprinse in rîndurile şi prin­tre rîndurile unui articol în care se vorbeşte de chestia minorită­ţilor. Articolul poartă titlul «Păn­aci» — găsim, însă, că «Universul» a mers, dânsul, prea departe... BACŞIŞUL a dat prilej oficiosului liberal pentru câteva observaţii şi pentru manifestarea unei dorinţe: să se facă un manual practic al bacşişu­lui. S’a înţeles către cine mergea această rugăminte şi lumea aşteap­tă nerăbdătoare opera capitală a i­­deologului care ţine băerile pun­gii cu fondurile dijmuite pentru presa liberală. Până atunci d. Virgil Madgearu a dat cunoscuta circulară care sanc­ţionează grav «bacşişul», iar acum d. Vidrighin directorul general al căilor ferate urmând drumul d-lui ministru al Industriei şi Comerţului a interzis personalului C. F. R■ să primească bacşiş pentru serviciile aduse publicului. In special se subliniază practica veche a unor şefi de gară şi a per­sonalului inferior, de prin unele sta­puni unde se fac încărcături de ce­reale. Demobilizaţii francezi cântau pe o altă arie pe «şeful de gară». La noi, anumiţi şefi de gară fă­ceau să «cânte» pe agricultori şi pe negustorii de cereale. S’a închis, pare-se, era aceasta. CAUŢI - FAPTE - OAMENI Un vizitator care nu ne uită. Este improprietaritul din Fărcădin, generalul Berthelot, răzeşul adoptiv, părtaş al necazurilor soldaţilor noştri din anii întunecaţi ai războiului, îm­­părtăşitorul bucuriilor lor, în ora mân­tuirii. Românii nu uită şi au ţinut ca amin­tirile ce leagă de dânşii pe prietenul lor, să fie întărite legându-i şi materi­almente de pămân­­tul ţării lor. * Generalul Berthe- __­lot a dovedit astfel un fel de­... adscriptus globae romanae moral. Şi, an după an, generalul Berthelot se supune chemării pământului româ­nesc — se supune cn dragoste. Este o ocaziune să’și revadă prietenii de odinioară, să calce prin locurile pe cari le-a mai călcat, să refacă noul prietenii, să străbată și meleaguri ne­cunoscute­(Continuare din coloana l-a­ ralii pe ici, colo, să provoace bătăi, de pe urma cărora să poată poza în victime. Dar toate aceste tentative au eşuat într’un ridicol deopotrivă de elocvent, demonstrând evidenta înstrăinare a liberalilor de masse, deşi d. Vintilă Brătianu presupu­nea poporul cucerit prin lungul d-sale manifest către ţară. Aşa stând lucrurile, se înţelege uşor de ce, încetul cu încetul, ca pania de răsturnare, plănuită şi anunţată cu atâta firească lipsă de convingere, trebuia să sfârşească prin a apare şi în ochii d-lui Vin­tilă Brătianu drept o profundă e­­roare politică. Dacă a ajuns realmente d. Vintilă Brătianu la această constatare apoi, hotărât lucru, e în progres,­e pe ca­lea cea bună, pe care urmând-o cu mai puţin­ă enervare, şi mai multă limpezime de judecată, va ajunge să descopere că partidului liberal îi mai trebuesc încă ani de răbdare, pentru a se putea purifica şi refa­ce. Numai aşa va putea să se apro­pie de masse, care — în noua ordi­ne de lucruri din ţara românească — au şi ele, rolul lor, în schimbările de guvern, urmărite de diversele «campanii de răsturnare­». O ocaziune să ne cunoască — mai mult şi mai bine. Să se bucure de schimbările în bine pe cari le realizează acest popor ale că­rui simpatii generalul le-a câştigat, da­torită dragostei ce el ştie să-i arate. IMPIETATEA noastră biurocratică n'are margini. Iată ceea ce ne denunţă — indignat confratele nostru săptămânal Alba lulia: Au venit nişte cercetători din o ţară străină, dar prietenă nouă — la Alba lulia. Intre altele au mers să vadă cetatea, dorind să vadă lo­curile unde au fost închişi eroii­­martiri : Horia, Cloşca şi Crişan. Sosind cercetătorii, conduşi de un intelectual de la noi, la poarta cea mare a cetăţii, acesta le arătă de jos, de din afară, locul unde a fost închis Horia, ferestruia întunecată în piatra de sub cal şi face atenţi pe peregrini, că cu greu vor putea vedea odaia însăşi, deoarece e în­grijită şi încuiată uşa ei. Ci poate vor vedea ceva prin partea de sti­clă a uşei. Cheia nu ştie la cine e. Se urcă sus cu toţii, merg la uşă, o găsesc descuiată , o împing în­­lăuntru cu respect şi inspiraţi, sa privească odaia de supliciu a ma­relui martir naţional.» Nu mai continuăm cu descripţia confratelui, care s’a găsit înaintea unei orori. Şi Alba lulia se întreabă, dacă nu s’ar putea găsi măcar una din puz­deria noastră de societăţi cu scopu­ri culturale, care să se ocupe în­­tr’un gând pios de păstrarea şi în­grijirea locurilor acelora istorice, dacă birocratismul le neglijează. Ne întrebăm şi noi. ZnZWOIa Z­M Cooperaţia liberală Vineri a avut loc la Banca centra­lă a Cooperaţiei alegerea a cinci membri in consiliul de administra­ţie, doi cenzori şi supleanţii lor. Conform tacticei inaugurate de li­berali la cooperative, au adresat şi de astădată un memoriu preşedinte­lui, d. Cesar Partheniu, invocând neparticiparea lor la alegeri din mo­tive de politică, apoi au înşirat toa­te celelalte argumente pe care lu­mea le cunoaşte atât de bine. Adevăratul motiv al retragerii sau abţinerii liberalilor, este tocmai faptul că guvernul excluzând poli­tica din aceaastă instituţie în care a căutat să intre numai elemente cu­noscute şi încercate în cooperaţie, se găsesc în neputinţă de a-şi face jo­­cul şi satisface interese care nici pe departe nu au vre­o legătură cu co­operaţia. Tărăboiul liberal cu motive de or­­din politic constitue numai un pre­text pentru a găsi o scuză activită­ţii lor ce se descoperă a fi departe de un model de administraţie sau numai de simplă administraţie co­rectă, fără preocupări politice. Cu ocazia alegerii de Vineri, lu­mea a fost pusă în faţa unui caz des­tul de interesant. Anume, că deşi legea băncilor populare nu admite împrumuturi individuale, totuși s’au acordat asemeni împrumuturi unor persoane agreate de liberali. Iată o listă elocventă prin maies­tatea cifrelor, care indică sum­ele persoanelor devenite ele înşile «bănci populare»: Preot P. Cucium­a, Basarabia, lei 456.000; I. Novac, Tulcea 325.0110 lei; Petre Bucur, Râmnicul Sărat, lei 280.060; Iuliu Mihalcea, Buzău, lei 600.000; Preot D. Brânzei, Dorohoi lei 400.000; Anton Păduraru, Bucu­reşti lei 400.000; E. Petriui, Bucu­reşti, ministerul domenii, 2.100.000 lei; Al. Nasta, Bucureşti, Casa Im­­propr. lei 3.000.000; C. Banu, Bucu­reşti, fost ministru, lei 100.652; Al. Alexiu din familia Brătianu, 131.997 lei; d-ra Victoria Zaharescu, artista din Bucureşti (?) lei 209.006; Ion Ber­­ceanu, lei 150.000; Primăria Chişinău prin Gherman Panten şi Consorţii lei 9.900.000; Virgil Pascu şi Petre Popa lei 1.000 000. Cazul domnişoarei cooperatoare artistă în Bucureşti, ne arată de ce fel de simţ de cooperaţie erau pă­trunşi liberalii în acordarea credi­telor. înţelegem acum de ce nu le convine să părăsească această cita­delă şi cât de rău se simt când sunt date pe faţă operaţiunile lor coope­ratiste. In vorbe, mureau de dragul cooperaţiei, în fapt, ţărănimea era lăsată pe mâna băncilor liberale care speculau ţărănimea, iar credi­tul cu patru la sută era acordat u­­nor persoane, fără drept de a se îm­prumuta în condiţiunile în care își acordau împrumuturile. In vreme ce opoziţia se pregăteşte de ceea ce mulţi cred că pot numi «campanie de răsturnare» ţara în­treagă secundează cu râvnă guver­nul naţional-ţărănesc în sforţările sale pentru înlăturarea relelor abă­tute asupra ei de guvernările libera­­lo-averescane. Se munceşte mult in toate ramurile de activitate, pentru­­că fiecare a căpătat încrederea în ziua de mâine şi convingerea că munca productivă găseşte deacum încolo condiţiunile cuvenite pentru­­ca să nu se irosească la zadar. Ni­meni nu mai speculează efectele pro­babile ale revalorizării şi nici nu se teme de sdruncinul monetar care pândea orice afacere.­­ Introducerea unui regim economic corespunzător realităţilor dă certi­tudinea de stabilitate şi in acelaş timp speranţa că prin înlesnirea le­găturilor comerciale şi financiare cu străinătatea se crează putinţa de a pune in valoare bogăţiile şi energii­­le latente ale ţării. Înlăturarea ar­­bitrariului, în ce priveşte raportu­rile dintre industrie şi agricultură a făcut dovada deplină a bunelor roade ce se pot aştepta de la promo­varea intereselor agricole ale ţării. (Un an agricol început sub cele mai negre auspicii — regiuni imense lip­site de hrană şi sămânţă, o iarnă fără precedent care a distrus sute de mii hectare cu semănături — se închee totuş cu o recoltă foarte a­­bundentă, mulţumită, în mare parte, sforţărilor pentru sporirea cu orice preţ a suprafeţelor însămânţate. Semii, după recoltă, guvernul şi toţi factorii cari pot ceva în aceasta direcţie, se străduesc să înlesneas­că valorificarea, cât mai bună a produselor agricole. Alarma tenden­ţioasă pe care o dau unii în jurul COMUNE chestiunii scăderii preţurilor la ce­reale, nu este decât ecoul falsificat al străduinţelor ce se depun pentru înlăturarea unui rău endemic după râsboi. Ani dea rândul agricultorii au fost lipsiţi de putinţa de a-şi va­­lorifica cum se cuvine recolta, căci in afară de faptul că urcările sezo­­nale ale leului, produceau impor­tante scăderi de preţuri, enormele taxe de export din trecut exercitau o presiune, am putea zice mecanică, asupra valoarei obţinute de culti­vatori pentru produsele lor. Sub acest raport, constatările fă­cute de d. Charles Rist, eminentul economist cu însărcinarea de consi­­lier tehnic pe lângă Banca Naţiona­lă trebue să facă să reflecteze opo­ziţia. Aprecierile motivate ale d-lui Rist, asupra procesului de însănă­toşire a vieţii economice au greuta­tea lor incontestabilă. Opinia publică, din ţară şi din străinătate, găseşte un reazim solid în declaraţiile d-lui Rist privitoare la desfăşurarea crizei. Consolidarea definitivă a stabilizării, treptata in­tensificare a exportului şi bunele e­­fecte pe care nu va întârzia să le producă sporirea circulaţiei fidu­­ciare asupra tuturor ramurilor de activitate, sunt semnele vădite ale fazei noi în care a intrat economia generală a ţării noastre. De altfel, d. Ch. Rist vede lucru­rile astfel cum le văd toţi oamenii pricepuţi şi de bună credinţă. Îm­bunătăţirea situaţiei economice este o constatare la îndemâna fiecăruia şi adevărul că ne­stabilizarea, îm­prumutul şi legile de descătuşare a iniţiativelor particulare pot fi prici­­nile agravării crizei economice este de mult de domeniu public. NOTE Martorul­ Xenopol Un proces, istoric, politic şi familial. Părţile: d. Ch. V. Bibescu, nepot direct al lui Gheorghe Bibescu; d-na Eliza I­­Brătianu, nepoată a lui Ştirbei Vodă, frate bun cu Vodă Bibescu. Obiectul li­tigiului: fost­a Bibescu, partizan al uni­rii sau nul O parenteză: idiosincrasiile bi­­besevino ale par­tidului liberal sunt vechi- Așa se explică jude­­cata sumară și absolută pe care făcea d­oa­­ră­­’ wuHwtianu asupra ro-1 mini istorie al Iui Bibescu Vodă, in scrisoarea sa către d. William Martin-D. G. V. Bibescu invoacă mărturia lul Emile Ollivier, ministrul lui Napoleon III, care atribue lui Gheorghe Bibescu un rol contrariu. Adevărul, însă, este la mijloc — cum o dovedeşte martorul Al. Xenopolu. Cu ani înaintea domniei lui Bibescu idea u­­nirii, nu mai plutea, începuse să se în­chege­ Când prin Regulamentul Organic se iniţia unificarea legislativă a celor două ţări, Iordache Catargiu, comisar moldovean, propunea de a dreptul unirea, Iancu Văcărescu, la 1830 blestema Mil­­covul despărţitor. La 1834, o scrisoare a unui boer, sub pseudonimul Bois le Comte, scrisoare publicată in Moniteur Universel din 18 Sept. 1859, vorbea des­pre «unirea celor două principate şi ridi­carea unui principe străin», şi semnala declaraţiunile în favoarea acestei idei, a lui Beizadea Chira din Moldova, a vor­­nicului Filipescu din Muntenia... Nu se putea ca şi Bibescu, un spirit înaintat să nu fie câştigat ideii unirii. Dealmin­­trelea o dovedea în timpul domniei sale. Se încorona în costumul lui Mihai Vi­teazul, care închipuia şi pe atunci i- realul unirii realizat o clipă. Ilânsul su­prima vămile:«... hotar, să înţelege sub această numire linia înconjurătoare a­mînduror principaturi», făcea să se vo­teze legea naturalizărilor, un regim de favoare moldovenilor, cari n’aveau de­cât să facă o cerere pentru a fi natura­lizaţi. Este probabil, însă, — şi atât de ome­nesc, ca Bibescu să fi mângâiat nădejdea unirii în persoana sa. Ceea ce este sigur, este că alegerile sub căimăcămie se făceau in favoarea sa. De­putaţii erau gata să-l voteze, la 23 ia­nuarie 1859. Insă, cu douăzeci de zile înainte Cuza fusese ales la Iaşi, şi­­ spune Xenopolu: «Deputaţii, spărieţi de pasiunea poporană, cu toate că erau ho­tărâţi să dea glasurile lui Bibescu, vo­tară cu toţii, de teamă, pe Bibescu­..­. Ce putea face alt Bibescu, decât să se deziste! In Cadrilater in goana după arme în contra guvernului, presa liberală speculea­ză cu îndârjire şi cu rea credinţă chestia coloniştilor macedoneni. împotriva bunului simţ şi al sen­timentului de răspundere profesio­nală, ziarele liberale inventează fap­te cari nu s’au petrecut şi gânduri pe care autoritatea nu le-a avut faţă de aceşti colonişti. «Guvernul deposedează pe colo­nişti»; «situaţia coloniştilor ame­ninţată»; «colonişti macedoneni mă­celăriţi în Cadrilater» — iată titlu­rile alarmante cu care presa libe­rală agită opinia publică a ţărei şi bagă zîzanie între populaţia locală şi coloniştii macedoneni din Cadri­later. Comunicatele oficiale date de mi­nisterul domeniilor au pus lucrurile la punct. Societatea Macedo-Româ­nă, organul oficios al fraţilor ma­cedoneni, a demascat şi pe agitatori, şi s’a pus garantă a cuminţeniei co­loniştilor din Cadrilater, ca şi a bunelor intenţiuni ale guvernului. Numai Viitorul nu dezarmează, cu toate că speriat de repercusiu­nile campaniei sale aţâţătoare, alat­­tăeri da îndărăt, schiţând o timidă dezaprobare a unui manifest provo­­cator, anonim, căruia tot dânsul ii da ospitalitate în coloanele sale. Realitatea, însă, este cu totul alta. Vom cita un caz edificator, menit să pună în lumină care este situa­ţia adevărată în Cadrilater. Duminică a avut loc la Bazargic alegerea pentru Camera de comerţ. Alegerea s’a desfăşurat în cea mai deplină ordine şi in deplină liber­tate. Candidatul partidului naţional­­ţărănist la această alegere, a fost d. Cristen Vela un fruntaş al co­merţului din Caliacra, român ma­cedonean, care a obţinut un zdro­bitor succes asupra candidatului liberal, fostul prefect Voinescu. Românii macedoneni din Calia­cra au dat tot sprijinul lor candi­datului naţional-ţărănist şi în ace­laş timp, populaţia bulgară şi tur­că din acest district, s’a arătat mai mult de cât binevoitoare macedo­neanului Velo. In adevăr, dacă succesul d-lui Velo dovedeşte simpatiile pe cari şi le-a câştigat în populaţiunea lo­cală, candidatura sa, a unui mace­donean, şi alegerea sa, într’un co­legiu unde majoritatea voturilor o dau bulgarii şi turcii, face deplină dovadă că nici un antagonism se­rios nu există între autohtoni şi ma­cedoneni. Pentru lumea de bună credinţă, acesta e cel mai bun răspuns ce-l poate căpăta campania neserioasă şi pătimaşe a ziarelor liberale. D. Louis Barthou este în afară de omul politic cunoscut, şi biblio­filul faimos despre care adversa­rul său Charles Maurras a scris o carte elogioasă. Este o curiozitate a spiritului civilizat, o ciudăţenie franţuzeas­că, dacă vreţi, ca în acelaş număr al organului royalist să apară un Barth­ou schimonosit până la cea mai inumană caricatură de către Léon Daudet şi, alături un alt Barthou lustruit până la strălu­cire de către Maurras. Să trecem însă peste aceste as­pecte ale vieţii politice şi literare franceze. Intenţia noastră a fost doar să stăruim asupra amănun­tului, că Barthou deşi ministru de justiţie îşi trage faima mai mult din studiile sale literare, printre care e şi acea documentată «Via­ţă amoroasă a lui Richard Wag­ner» — aşa cum d. Herriot deşi primar permanent al Lyonului este autorul acelor contemplative pagini din «Pădurile Normandi­­ei» şi autorul recentei cărţi des­pre Beethoven... Aşa­dar, eruditul domn Bar­thou în afară de calitatea de «­garde des sceaux», ministrul de justiţie în guvernul Republicei— mai are şi calitatea de recensent literar ocazional la «Le Temps». Într’un număr recent al marelui ziar — «le plus grand journal de la République» — d. Barthou se ocupă de cartea lui Maurice Re­dus, «Monsieur Thiers». Consideraţiile d-lui Barthou e­­videnţiază încă odată spiritul său de discernământ istoric şi subtili­tatea sa scriitoricească, înainte de a-şi spune părerile despre car­tea lui Redus — recenseidul nos­tru face câteva profunde observa­ţii asupra acelui desbătut «mon­sieur» susceptibil să ia toata nu­anţele, dela ironie până la res­pect. Poporul francez continuă să spună «Monsieur Voltaire» desi­g­ur cu o nuanţă deosebită de d­ul dea spune «Monsieur Thier­s»... Flaubert în burghezo­fobia sa faimoasă credea că i se spune aşa lui Thiers pentru că ar întrupa ti­pul burghezului «prud’hommes­­que», cu toate slăbiciunile şi în­suşirile francezului mijlociu. Şi totuşi acest «monsieur T­h­i­e­r­s» a fost unul din cei mai de seamă oameni politici ai vea­cului al nouăsprezecilea. «Uita­rea nu e judecată» ne spune Bar­thou — şi faptul că generaţiile de astăzi ale Franţei nu şi pot descoperi nici un sentiment pen­tru Thiers nu înseamnă că umbra lui întinsă pe câteva pagini mari ale istoriei, ar fi în descreştere. Chateaubriand vedea în Thiers un «mare senior al Renaşterii» — imagine foarte depărtată de acea a micului burghez, acceptată pe nedrept de francezi. Thiers, sub înfăţişarea sa luci­dă ascundea o sensibilitate tulbu­rată, aproape o duioşie — şi a­­cest fond sensibil se demască în faţa unei opere de artă. «El avea pentru artă un cult naiv, foarte înduioşător; dar a­­cest credincios n’are decât credin­ţa, el nu poate să-şi aleagă alta­rele»... Ca istoric, Thiers şi-a ales alta­re ce conveneau mai bine spiritu­lui său lucid şi incomparabilei sale limpezimi. D. Barthou observă că meritul cărţii lui Redus este de a fi reu­şit un portret clar al eroului său, definindu-i caracter­ul prin cele câteva fraze excepţionale extrase din discursuri. D. Barthou se fereşte de­ a sub­scrie toate cuvintele «mari» ce sunt atribuite, după decesul oa­menilor însemnaţi, răposaţilor, îndoiala d-lui Barthou este din­tre cele mai îndreptăţite. Cel pu­ţin trei sferturi din aceste «cuvin­te» ce sunt destinate să rămână posterităţii n’au fost rostite de­cât în imaginaţia unor biografi prea zeloşi Aceste suplimente de fraze geniale şi postume falsifică figurile istoriei... Dar Maurice Redus nu atri­bue lui Thiers , ci îi restitue u­­nele fraze date de unii biografi altor decedaţi iluştri. Aşa, de pildă, acel definit cu­vânt «Regele domneşte dar nu gu­vernează», sentinţă în care se re­cunoaşte lesne spiritul succint al lui Thiers — este fraza lui Thiers rostită la 1830. Iar în 1867, nain­­te cu trei ani de catastrofa impe­riului, Thiers a rostit acea im­presionantă profeţie: «Nici o e­­roare nu mai e de comis»... Pe de altă parte Redus nu ur­mează obişnuinţa tuturor biogra­filor — de-a arăta personajul său impecabil, trecând peste greşelile inerente unei existenţe atât de vaste. Thiers îşi trage gloria din eve­nimentele mari pe care a ştiut să le stăpânească. Du­pa ce prevăzuse dezastrul a­­venturii răsboinice de la 1870, el a fost şi mântuitorul providenţial al patriei primejduite. In 1833 (deja!) d. de Montrond spunea lui Talleyrand că «Thiers nu es­te prea impertinent pentru un parvenit»... Și bătrânul Talleyrand răspun­dea: «Thiers n’a parvenit -ci a a­­juns»­. Și atunci Thiers nu «ajunsese» decât ministru. Marea lui misiu­­ne începea abia, închinată tuturor acţiunilor ce «tind la siguranţa, prosperitatea şi gloria france­zilor»... Thiers, închee d. Barthou şi-a cucerit gloria pe drumuri «câteo­­dată dureroase»... Sd. Campania de­­răsturnare Se ceartă vânătorii pe pielea ursului din pădure.

Next