Dreptatea, aprilie 1932 (Anul 6, nr. 1349-1373)
1932-04-01 / nr. 1349
ORAȘE I (Sawn)i preoliministi,Mj) 1 an ...... 600 lei I 1 an ...... 300 lei 6 luni................. 300 » I 6 luni.................150 Instituțiuni publice și particulare 1000 Iei anual STRĂINĂTATE 1 an ..... . 2000 lei 10 luni............. 1000 • I RlBuaiEC V,ASTRA1 I SU IJJ_____I ANDI VI NO. »49 Vineri l Aprilie mt c 6 PAGINI REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA: BUCUREŞTI, STR. G. CLEMENCEAU, 9 I uman, II TELEFON Redacţia 217/04 Adţia 220/26 Direcţia 248/32 Cinstea în gospodărie dovedită de masse în administraţiunea locală, trebue să fie şi lozinca în gospodăria centrală, în opera de guvernare. Partidul nostru este singurul în măsură să o aplice, pentru că nu e ca alte partide, prizonierul partizanilor, ci își trage puterea direct de la masse. (D. Gr. Iunian, Tg.-Jiu) gffr’ '\T. ' După războiu, elementele de dreapta au dat toată vina dificultăţilor curente asupra exproprierii. S’a zis: Măcinarea marii proprietăţi — iată racila! Dela marea proprietate cu inventar agricol asigurat, cu o cultură îngrijită pe suprafeţe întinse (mai ales de grâu), cu strânse legături de credit, cu pieţe de desfacere — s’a trecut în haos, la o mică proprietate fără inventar, nepregătită, fără credit, etc. Ţăranul n’a mai cultivat grâu în cantitatea de odinioară, nu s’a îngrijit de selecţionarea seminţelor, nu şi-a putut organiza oficii de export — care să înlocuiască pe marii proprietari. S’a adus un argument şi asupra preţului: cultura pe miei făşii de pământ costă mai scump şi-i de calitate inferioară — celei de pe lanuri, etc. Iar pe lângă foştii latifundiari, chiar opinia publică — în căutare de explicaţii — s’a legat de criticele de mai sus, ventilate în parlament şi în presă... şi purtate cu frenezie în discuţiile de cafenea şi de pe stradă. Latifundiile aparţin trecutului perimat. Ele au putut fi cultivate într’un alt regim social, economie şi politie. Şi chiar atunci ele au răsturnat nu numai guverne — ei imperii. Pretutindeni, din vechi timpuri şi până azi, proprietatea evoluiază dela latifundii la o proprietate mijlocie şi chiar mică. In Europa de pildă — aproape în toate ţările s’a ajuns la mica proprietate. Şi cu cât rezolvarea pro blemei agrare s’a făcut mai de mult în această direcţie — cu atâta stare a ţării respective, nu numai a plugărimii, s’a fortificat. Iar greutăle următoare au găsit-o capabilă de o rezistenţă mai mare. In două state a rămas sistemul marii proprietăţi: Prusia şi Ungaria. __ După peste un deceniu, putem face serioase constatări — întemeiate pe fapte indiscutabile — asupra rezultatelor date de marea proprietate în comparaţie cu proprietatea mică. D. I. Mihalache a ridicat această problemă în interviewul acordat ziarului «Adevărul» asupra planului Tardieu, iar noi, în numărul 13 de ori, am comentat-o în articolul de fond. Cum chestia este prea importantă revenim astăzi. Vorbind de repercusiunea avută de criză în ţările cu mare şi cu mică proprietate, d. Mihalache — pomenind de Ungaria — a spus că acest stat din pricina marii proprietăţi (care o domină şi politiceşte) suportă criza mai greu decât ţările cu mică proprietate. Intr’adevăr, ţinând seamă de condiţiile speciale ale Prusiei şi Ungariei, — state învinse în războiu, şi împovărate de datorii şi de reparaţii, — putem să detaşăm totuşi agricultura din complexul factorilor economici şi să-i măsurăm forţa de rezistenţă în faţa crizei. Atât Prusia cât şi Ungaria suferă criza mai cumplit decât celelalteţări, din pricină că ele trăesc sub regimul marii proprietăţi. Iar marea proprietate este rigidă în faţa crizei. Această rigiditate se datoreşte la doi factori: salariile şi dobânzile, care au un minimum fix — destul de urcat graţie condiţiilor care-1 impun. In ţările cu mică proprietate, ţăranul — cultivatorul pământului — se restrânge până la ultima expresie : el şi familia lui. Iar creditul de care are nevoe ţăranul, organizându-se prin bănci populare şi cooperative săteşti, se poate mai uşor plia după situaţia gospodăriei rurale. Care-i însă situaţia la noi ! Exproprierea a transformat marea proprietate în mică proprietate , lăsând însă neschimbat tot edificiul de credit, pentru un alt regim. Din antagonismul acesta au eşit multe rele — nu numai pentru ţărănime, dar pentru toată ţara. Cânt, agricultura în alte ţări dăduse o largă întrebuinţare maşinismului, când industrializarea produselor agricole trecuse pe primul plan, când creşterea vitelor ajunsese salvarea statelor producătoare, mai înainte, numai de cereale, — la noi guvernele au lăsat lucrurile să-şi meargă cursul lor nestânjenit. Rezultatele se cunosc. Când au venit naţional-ţărăniştii la putere, gospodăria noastră ţărănească nu mai avea rezistenţă, iar condiţiile grele economice interne şi externe—prevestitoare ale crizei— ne puneau în imposibilitate să îndeplinim în doi ani ceiace, nu se făcus© timp de un deceniu în domeniul înzestrării agriculturii. Sub guvernarea naţional-ţăranistă, agriculturaa ţării — lăsată mai înainte de izbeliște — a găsit o nouă îndrumare; s’a venit cu un program, s’a pus bazele unei noui politici economice, luându-se în considerare structura agrară, a statului nostru; s’a pășit la începuturi îmbucurătoare. Dela venirea actualului guvern, însă, totul a intrat în haos — mai rău decât înainte de 1928. Guvernanţii dinainte de 1928 lăsau cel puţin evenimentele să-şi urmeze cursul. Cei de astăzi — ca «tehnicieni» — nu pot încrucişa braţele. Trebue să intervină. Şi intervin — cu prima de export şi cu timbrul pe pâine. In orice caz, cu toate relele pricinuite de fantezia economică a guvernanţilor noştri post-belici, — totuşi noi n’am cunoscut ravagiile crizei de aiuri. Şi încă ceva: regimul marii proprietăţi din Prusia şi din Ungaria nu se poate compara cu regimul marii proprietăţi româneşti. Acest regim de sclavaj provocase o serie de răscoalele ţărăneşti — terminate cu revoluţia din 1907. In criza de astăzi, cum ar fi reacţionat marea proprietate? Şi cum ar fi reacţionat ţăranii? Credem că formularea întrebărilor implică de la sine Şi răspunsul. Realităţile şi-au luat sarcina să respingă toate acuzaţiile, ridicate de cei interesaţi — ca şi de gură-cască dela răspântii — contra regimului de mică proprietate. Acest sistem s’a impus. Este destul să trecem în revistă ţările de mică proprietate — cu agricultură mecanică, intensivă, ştiinţifică, inustrializată, etc. Nici un cataclism nu le poate da la pământ. Dar, această constatare nu trebue să ne facă să uităm că o muncă uriaşă incumbă conducătorilor pentru a aşeza pe baze economice solide pe noul proprietar al pământului şi a da un nou avânt industriilor agricole şi zooteehnicizării agriculturei noastre ! 0 4 Harababura cu legile de chirie continuă. După aceia care prevedea denunţarea contractelor şi în cursa căreia — căci acum apare ca o cursă, vrută or nevrută — legea adusă în discuţia Camerei acum revine asupra dispoziţiei esenţiale. Se înţelege perturbaţia produsă de asemenea contradicţiuni flagrante. şi zăpăceala care domneşte trei săptămâni înainte de epoca mutatului. Nu era mai simplu să se lase libera transacţie ? Dar în loc de soluţiile normale «tehnicienii» preferă reţetele empirice şi bastarde, care nu fac decât să dezorienteze şi să necăjească pe toată lumea. Citim că din produsul jocurilor de noroc se va aloca un procent de douăzeci la sută din venitul brut pentru fondul aviaţiei. Foarte bine! Jocurile de noroc, fiind un vifiu, care nu rentează decât celor care joacă la sigur, să contribue cel puţin pentru o operă naţională atât de necesară... Dar imediat mai citim că de acest impozit vor fi exonerate cele două tripouri de la Sinaia şi Constanţa, singurele unde se mai joacă şi unde un control eficace ar putea asigura venituri serioase. Atunci de ce să mai vorbim de «fondul aviaţiei», care trebue alimentat din «jocuri» — care nu se joacă. Curtea cu juraţi din Ploeşti a achitat pe d-na şi d-ra Lupescu, dureroasele victime ale dramei de la Buzău. Judecătorii populari au răspuns unui sentiment general al opiniei publice... Pe care partea civilă l-a jignit cerând patru sute de mii de lei celor două nefericite — despăgubire pentru suprimarea unei bestii omeneşti... Doamna şi d-ra Lupescu ies cu fruntea sus, înconjurate de stima şi simpatia publică din groaznica, încercare prin care au trecut şi care a durat prea mult... Din motive care nu au urmărit totdeauna o strictă cercetare a adevărului, atât de simplu și de teribil. Astăzi se întruneşte congresul provincial al organizaţiilor partidului naţional-ţărănesc din Vechiul Regat. In aşteptarea marelui congres general al partidului şi potrivit dispoziţiunilor statutare, care orănduiesc viaţa internă a partidului nostru, ca partid de masse, după congresele organizaţiunilor judeţene, au urmat congresele provinciale. După Chişinău, Cernăuţi, Cluj, vine astăzi rândul Bucureştilor. Sistemul acesta de congrese dovedeşte atât esenţa adânc democratică a partidului naţional-ţărănesc, cât şi caracterul lui regnicolar. Partidul naţional-ţărănesc este singurul, care se poate făli, în viaţa noastră publică, cu aceste două caracteristici, ce îi dau putinţa de a exista ca unic organism politic al ţării, care să exprime, în acelaş timp, năzuinţele şi revendicările întregii populaţiuni din hotarele României. Congresul provincial, ca re se întruneşte astăzi, nu are însă numai însemnătatea demonstrativă pe care am subliniat-o mai sus, şi nu este numai o simplă formalitate statutară; în cadrul acţiunii naţionalţărăneşti, congresul organizaţiilor din Vechiul Regat constituie o etapă importantă în lupta pentru dezrobirea politică a masselor populare de la sate şi de la oraş, pentru mântuirea ţării de bântuirile cumplite ale regimului anticontituţional, de haos, anarhie şi dezorganizare economică şi socială, pentru triumful democraţiei naţionale, singura în măsură a face faţă grelelor împrejurări actuale, fiind singura forţă ce se bucură de încrederea întregii naţiuni. Relegaţiile — numeroase şi entuziaste — au început a sosi încă de eri. Ele aduc ecoul tulburător al nemulţumirilor fie pretutindeni, stârnite de guvernarea absurdă, incoherentă, incapabilă, a aşa zisului minister de tehnicieni, dar ele poartă, în acelaş timp, şi nădejdea îndreptărilor viitoare, pe care le aşteaptă numai şi numai de la partidul naţional-ţărănesc. In plenul congresului de astăzi, luând contactul cu conducătorii partidului şi simţindu-se cot la cot cu reprezentanţii ţării întregi, aceste delegaţii îşi vor întări încrederea în propriile lor forţe, răzimate pe forţa partidului, în care militează, vor căpăta îndrumările cele mai potrivite acţiunii viitoare, şi se vor întoarce, apoi la casele lor, ducând cuvântul apropiatei izbânzi. Prezenţa unui număr atât de impunător de delegaţi este o desminţire drastică dată de partid insinuărilor adversarilor în ceea ce priveşte neamintitul lui contact cu massele mari. Popularitatea lui este intactă. E, cu toate insinuările adversarilor, singurul organism politic din ţara românească bogat de aceasta popularitate, Congresul de astăzi, o pune din nou în evidenţă. Ii urăm spor la muncă şi lumină. GHICITORUL IN CAFEA D. Nae Ionescu, un soiu de Sâr Peladan cu turban oriental şi transe de taumaturg în politica noastră, profetizează cu insinuări şi mângâieri feline: «nu e nevoie să fii ghicitor în cafea, pentru a-fi ţa seama, că rosturile pe care le va împlini...». Piei drace! Noi cunoaştem de mult pe d. Nae Ionescu în ipostaza de «ghicitor în cafea». Profitând de anumite evenimente tulburi din viaţa publică românească a ieşit — cum spune Românul — «ca păduchele în frunte». Ţiganca ghicitoare în cafea sau ghioc, privind rumeneala din obrajii fetiţei îi prezice un Păr-Frumos în preajmă. Nu însemnează că ea l-a adus! Ţăranul mai are un proverb: «musca se întoarce obosită de la arat înfiptă pe coarnele boilor...». Taumaturgul de la «Cuvântul» — care rămâne, cu toate rebusurile lui perfide, una dintre cele mai seducătoare personalităţi publicistice din România — lansează din nou obişnuita sa arie constituţională. Nae Ionescu nu e un ziarist şi — cu atât mai puţin — nu posedă elementarele cunoştinţe de drept constituţional român şi european, lucru foarte rar pe meleagurile noastre. Pledoariile lui sunt pro domo, adică mici şi mari combinaţiuni magice din mixturile lui de anticameră. Cap dialectic şi profesor «imbatabil» de logică, învăluit într’un văl subfire de misticism şi famisterie, construieşte amuzante castele de carton, care te fac să uiţi papul, cleiul, pensula şi fantezia, pentru a-l bate amical şi surâzător pe umăr. Despre «puterile constituţionale ale Regelui» (cum spune o expresie luată din Constituţie), despre art. 33, 34 şi art. 87 («Persoana Regelui este inviolabilă. Miniştrii lui sunt răspunzători. Niciun act al Regelui nu poate avea tărie dacă nu va fi contrasemnat de un ministru, prin care acesta devine chiar răspunzător de acel act») d. Nae Ionescu are o teorie — şi pace! — , Teoria Stăpânului. Zadarnic vom aminti inspiraţia belgiană şi occidentalizantă a dreptului nostru constituţional. Ni se opun veşnic clişee luate din dreptul bizantin, abolit pe teritoriul României Mari, afară de rari cazuri din Dreptul civil (art. 1912). Pregătirea Teologală şi eminamente ortodoxă îi joacă feste. Teoria aceasta constituţională s’ar putea defini: Dumnezeu şi sfinţii Săi. El porunceşte, dar până la El, sfinţii te pot mânca. Deaceia e necesar să aduci: smirnă, tămâie, colivă, colaci, lumânări... Acuităţi: «Din iniţiativa Lui. După socoteala şi voinţa Lui». («Cuvântul», 31,3.32). Vă înşelaţi, d-le Nae Ionescu: Constituţia românească pe care o interpretaţi atât de... original, spune clar în art. 33: «toate puterile Statului emană dela Naţiune, care nu le poate exercita decât numai prin delegaţiune şi după principiile şi regulile aşezate în Constituţiunea de faţă». Iar art. 34, atât de clar şi hotărâtor în discuţia «constituţionalităţii» Dar totul este bine, când se sfârş \actualului guvern, spune: «puteşeşte bine, rea legislativă se exercită colectiv de către Rege şi Reprezentaţiunea Naţională». Degeaba matadorii dictatoriali s’au transformat subit în apologeţi constituţionali. Hegel a transcris într’un moment de extraordinară pătrundere psihologică. List der Vernunft, «Şiretenia raţiunii» se arată aici în toată splendoarea sa. S’ar putea vorbi de adevărate interpolări, conştiente şi inconştiente.. aso-^Mm s’a întâmplat cu codificările lui Justinian de-a lungul veacurilor. «Cuvântul» nu poate seziza — e vorba şi de afinităţi elective — spiritul şi textul pactului fundamental românesc. Constituţia noastră este rousseau-istă în aşezarea ei iniţială, proclamând dictatura «voinţii poporului» prin declaraţia tranşantă, că «toate puterile Statului emană dela naţiune».Aici are dreptate Iuliu Maniu, constituţionalist de nobilă formaţie apuseană. Voinţa poporului nu se exprimă prin «aclamaţie», ci printr’un sistem de elecţiune şi divizare a Puterilor Statului, menit unui reciproc control pentru a nu îngădui hatârul, turcismele, fanariotismele şi bizantinismele, ci pentru a pune bazele, treptat-treptat, unui Stat european. , Ilegalitatea este una din formele integrării statale şi primatul Executivei nu există într’o constituţie de structură montesquieniană. Cel mai fervent monarhist, citind Cuvântul ar trebui să facă nod ortodox batistei, exclamând în faţa taumaturgului: fereşte-mă, Doamne, de prieteni, fiindcă de duşmani mă apăr singurii M vcniu. Viitorul de aseară a fost pus în cunoştinţă de ziarul Le Temps, cu data de 27 Martie, despre un discurs al d-lui Tardieu care afirma că, încă de la 2 Martie, un aide-mémoire al ministerului de afaceri străine francez, a pus în cunoştinţă la Geneva, statele din Mica înţelegere, şi prin urmare şi pe noi, despre proectul unei apropieri economice între Statele dunărene închipuit de primul ministru al Republicei franceze. Ziarul liberal vede o nepotrivire între cele declarate de d. Tardieu şi afirmaţiunea guvernului nostru că nu ar fi fost pus oficial în cunoştinţă despre existenţa acestui proect. Nepotrivirea aceasta, noi, pe temeiul telegramelor şi pe acela al declaraţiunilor d-lui ministru de externe Ghica, (la o expunere făcută presei) şi ale d-lui N. Iorga (la Cameră), eram aduşi să o constatăm încă de mult Este foarte adevărat că, în numele guvernului, d. N. Iorga spunea că nu ştie nimic despre acea propunere şi că probabil şi d. Ghica nu ştia nimic, căci altfel ar fi ştiut şi d-sa ceva despre proectul Tardieu... Dar, tot atât de adevărat este că d. Ghica, pe seama sa, declara ziariştilor că a primit, la Geneva, acel aide-mémoire. Nu mai era deci nevoie de declaraţiunile din darea de seamă a desbaterilor Senatului francez pentru ca să constatăm — nu numai o nepotrivire între declaraţiunile d-lui Tardieu şi acelea ale guvernului nostru, prin gura şefului său — dar o nepotrivire chiar între afirmaţiuni aproape simultan făcute de primul ministru şi ministrul său de externe. Această nepotrivire era veche şi noi o semnalam la timp. * Oricum ar fi, însă, suntem de acord cu oficiosul liberal că guvernul datoreşte o lămurire. Dealtmintrelea, chiar eri, d. I. Mihalache, vî(Citiți continuarea In pag. , H a). NOTE Portalul naţional-ţărănesc continuă seria congreselor regionale. După manifestaţia impozantă de la Cluj (28 Martie a. c.), azi are loc la Bucureşti congresul organizaţiilor din Regat, care îşi vor spune cuvântul asemeni fraţilor din Basarabia şi Ardeal, pentru a culmina simfonic în marele congres al partidului de la sfârşitul lui April. In vederea congresului bucureştean, casa noastră de la «Dreptatea» este vizitată tot mai des de căciuli, cojoace, ipingele şi vlagă ţărănească. Vom sublinia din nou deosebirile metodologice dintre partidul nostru şi celelalte partide. Noi reprezentăm o democraţie ţărănească şi hotărârile se iau de jos în sus. Numai după ce se vor vota moţiunile regionale şi se va distila voinţa poporului — picături de miere dintr’o câmpie cu flori — se va găşi la precizarea noilor puncte tactice în cadrul ideologiei permanente a partidului. «La volonté générale» — bătrâna înţelepciune a lui Jean-Jacques are o valabilitate de nedesminţit pentru toate democraţiile din lume, fiindcă poporul nu poate şi nu trebue să fie «o amfibie politică» (Al. Vaida). O democraţie ţărănească îşi exprimă «voinţa» printr’o serie de elaborate, care încep dela micul sfat sau grup al satului. «Reprezentanţa este oglindirea celui absent», spunea Leibnitz. Partidele ciocoieşti antebelice din Romănia-mică formulaseră în alt mod problematica Reprezentanţei. Regele şi Dorobanţul. Oricine va recunoaşte teoria istoric deformată a lui Petrake Carp, modernizată cu dichisuri, sulimanuri şi parfumuri ortodoxe în dialectica bizantină a d-lui Nae Ionescu, directorul «Cuvântului» sau în practica «constituţională» a d-lui C. Argetoianu. Iar d-l Octavian Goga abia aşteaptă să realizeze «Reprezentanţa» după vechiul metod... Toți aceşti domni îşi imaginează, că nu s’a schimbat nimic dela războiu încoace. Iluziile roze şi poftele nemăsurate la o «tutelare» a poporului vor fi curând spulberate de realităţile aspre ale unei ţărănimi, Care se deşteaptă la conştiinţa de sine. Letargia rurală nu mai poate dura. Primele rândunele ale unei primăveri politice sunt aceste congrese regionale şi aceste tipuri de tirani hotărâţi şi încruntaţi veniţi să-şi apere drepturile şi independenţa acţiunei... ANUNŢURI Se primesc direct la Adiţia ziarului şi la toata agenţiile de publicitate din ţară işti Hindenburg, Hitler şi Republica germană Adolf Hitler spunea într-unul din discursurile recente, cu acel patos contagios şi vulgar, că unul din marile merite ale vieţii lui şi satisfacţia ironică a unei cariere contestate este de a fi văzut la picioarele Mareşalului Hindenburg partidul social-democrat german. Hitler numeşte pe social-democraţi «oamenii lui Crispien»,adică acel teoretician mediocru, care ar fi declarat într’un moment de slăbiciune sau de prea mare entuziasm internaţionalist, că nu cunoaşte «o patrie Germania», ci se simte cetăţean a Lumii, locuind întâmplător în regiunea prusiana). Hitler vede în Hindenburg — cu umilul respect al soldatului faţă de negeralul său — Imperiul şi gldiia militară germană. Hitler mângâie social-democraţia în modul următor: «ciumă marxistă», «Jidoviţi», «trădătorii din Noembrie», «bandiţii mânuitori ai loviturii de pumnal administrată poporului german pe la spate în 1918—1919». Faptul, că «El» — Adolf Hitler — a reuşit să aducă pe aceşti «trădători» să se prosterneze la picioarele Mareşalului Hindenburg pentru că se temeau să nu ajungă naţional-socialiştii la putere e un succes definitiv al politicei patriotarde germane. Ca un al doilea apostol Pavel, Hitler a convertit pe păgâni la crucea creştină şi germanică, fie chiar negamată... Avem impresia, că Adolf Hitler nu exagerează, deşi îi stă în obiceiu. In aceste alegeri a fost înfrântă veritabil în principiile ei iniţiale numai social-democraţia. Adversarul de la trecutele alegeri la Preşedinţia Republicei germane a devenit omul adorat. Dar oamenii lui Cristien, Scheidemann, Hermann Miller-Franken şi Rudolf Breitscheid nu mai mint de muli internaţionalişti, stringent marxişti (rămâne o vagă coloratură ideologică şi o metodă de cercetare sociologică), mulţumindu-se să rămână buni republicani, democraţi, evoluţionişti şi oameni de guvernământ în colaborări Când Philip Scheidemann, sub presiunea masselor populare înebunite de groaza războiului și de mizerie luau cu asalt palatul imperial berlinez, vis-a-vis de Lustgarten, a proclamat Republica de la o fereastră istorică, camaradul său Ebert l-a mustrat amarnic. Scheidemann trebuia să temporizeze entuziasmul masselor populare. Dar Ebert a ajuns primul prezident al Reichului şi Republicei germane... In zece ani de guvernare indirectă sau colaboraţionistă social-democraţia s’a uzat. Coincidenţa crizei mondiale a aprins din nou massele populare. De astă dată suflul nu mai merge în direcţia socializantă, ci în direcţia reacţionară. Toţi monştrii şi strigoii trecutului au fost repuşi în cirulaţie. Generali cu bărbi venerabile, prinţi zaharisiţi, industriaşi cu veleităţi politice au fost luaţi în antrepriza de o mână de tineri demagogi, jumătate artişti rataţi şi altă jumătate escroci sentimentali. E caracteristică provenienţa literaturizantă a celor 3 corifei ai naţional-socialismului german: Hitler (pictor neizbutit), Joseph Goebbels (romancier ratat cu talent de actor), Alfred Rosenberg (ziarist şi ideolog cu trecut aventuros). Corpul doctrinar ereiat până acum n’a luat din sânul ideologic al Republicei decât un vag socialismanexând fără cruţare din arsenalul Imperiului şi al imperialismului: wagneriasmul, Houston Stewart Chamberlain, Nietzsche, Wilhelm II, Hegel apologet al Statului prusian, cruzimea teutonică şi ştiinţa modernă a regizoratului Reinhardt Piscator. Vom aminti în primul rând acea carte stranie şi dezarticulată a lui Alfred Rosenberg: Der Mythos des XX Jahrhunderts (Mitul veacului XX), care alăturată gazetăriei de la «Völkischerr Beobachter» cu campaniile teribile împotriva bolşevismului, iudaismului, masoneriei şi (voalat) catolicismului, au dat lozincile de luptă şi au indicat duşmanii. Adolf Hitler, figura centrală şi patetică, a evocat anii închisorilor şi un soiu de filosofie mpărţite pe capitolaşe ca porţile diurne la birt ieften pentru uzul haimanalelor proletariene şi a studenţilor inculţi, într’o carte de ma-' re răsunet intitulată «Mein Kampf». Mesagele de Crăciun, de Anul Nou şi polemici copioase în stil grandilocvent le prezintă un Wilhelm III, care ştie să comande şi să fie oraigolios. Al treilea pilon, Joseph Goebels, director de gazetă, romancier quasiantobiografie şi orator formi - dabil a răscolit Prusia şi metropola, care intenţionau să rămână cu exclusivitate roşii. «Berlin bleibt rot», blazonul marxist şi marxisto-leninist începe să dispară. «Der Angriff» (Atacul) şi «Caietele lunare» minează din toate părţile ideologia adversă. Această neaşteptată creştere a curentului naţional-socialist, care de la 9 deputaţi a sărit în alegerile de la 14 Septembrie 1931 la 107 deputaţi a polarizat în alt gen forţele republicane. Hindenburg, omul reacţiunei extrem naţionaliste decum 7 ani a devenit omul pe care trebuie să-l opună lui Hitler (carede la 614 milioane alegători a crescut până la aproape 12 milioane voturi). Prin actualele alegeri nu s-a lămurit definitv situaţia internă Germaniei. Creşterea în rândurile comuniste e tenace, deşi fără amploare. Indecizia şi dezorientarea cetăţeanului a atins apogeul. Republica a fost salvată. Până când? PETRE MARC Centenarul morţii lui Hegel a fost sărbătorit cu mare fast şi solemnitate de întreaga intelectualitate mondială. Marile publicaţii streine , «Kantstudien», «Logos», «Revue de Métaphysique et de Morale», «Revue philosophique», au fost în întregime închinate studiului gândirii hegeliene, complexă până la inepuisabil. Numele lui Hegel se împleteşte cu toate domeniile culturii. Ultimul număr apărut al «Revistei de Filosofie», acest organ clasic al culturii noastre, în genere lipsită de publicata »totaler ni & ncvere, face COT COb TüVUfltS^ le mai sus menţionate răscolind unele din aspectele adâncimii hegeliene. Despre aceasta selectă şi nespus de valoroasă tribună a mişcării filosofice de la noi, care nu va mai apare din cauza lipsei totale de mijloace (hârţoagele d-lui N. Iorga o duc), ar trebui să se spună mult. Şi ar trebui să o facem mai ales pentru iniţiatorul ei, pentru cel ce o conduce, d. prof. Rădulescu-Motru. Supralicitatorii şi beneficiarii naţionalismului, «marile personalităţi ale zilei, dar numai ale ei, au fost sărbătorite aşa de mult încât a început să se plictisească lumea. Se zice că pentru «merite culturale» omul însă care s’a ţinut cu modestie la o parte, omul care a gândit aşa cum nu la noi ci în străinătate se obişnueşte, unde valorile de cultură mai impun, mai au prestigiul pe care-l merită spiritualul, la încheerea celor 30 ani de muncă în domeniul şcolii, nu a fost nici în treacăt amintit, nu de parlamentarii «subţiri» ai d-lui Iorga, ci de periodic de cari înregistrează totul, ce trebue şi mai ales ce nu trebue. Numele-i creşte însă monumental în spirite, se strecoară durabil în gând. E o recompensă pe care nu o au, nu o vor avea, nu o pot avea ceilalţi, suprasărbătoriri. Sumarul celor şase studii asupra filosofiei lui Hegel, scrise de competenţi, sunt prisosul intelectualităţii filosofice române pentru Georg Wilhelm Friederich Hegel. Filosofia lui Hegel e extrem de dificilă. Poate cea mai grea din toate sistemele de gândire pe care le-a înregistrat istoria spiritului european. In «Centenarul lui Hegel», d. Metru insistă asupra semnificaţiei generale hegelianismului pentru cultura occidentală, asupra influenţelor lui în cultura noastră şi asupra elementelor cari vor rămâne definitiv cum este, dialectica, această metodă fecundă şi universală de cercetare. Incomemorarea lui «Hegel», d. Petrovici schiţează liniile mari şi definitorii ale celei mai covârşitoare personalităţi postkantiane «Teoria Statului la Hegel», de d. N. Petrescu, «Biologia hegeliană» de d. Eugeniu Speranţă, tHegel şi filosofia religiei», de d. I. Nisipeanu, şi «renaşterea hegelianismului» de d. Mircea Florian, dau o icoană relativ complectă despre ceea ce este filosofia hegeliană. Ar fi fost foarte util un studiu asupra metafizicei. Deasemenea o problemă frumoasă şi actuală este «Hegel şi marxismul». Oricum preşedintele societăţei Române de Filosofie şi colaboratorii «Revistei de Filosofie» şi-au făcut datoria frumos. Filosofia, se zice, e un lux care presupune mediu adecvat naturei ei Pentru a se desvolta şi mai presupune substratul necesar de calităţi rassei. In contra teoriei rezistentei celulii, improvizată pentru a justifica comodităţi condamnabile, continui să cred că a filo Sofa e o necesitate, independentă de contingente, a cărei satisfacere, existenţa unor gânduri ca V. Conta, Păreau şi Rădulescu-Motru, dovedeşte că e e posibilă și de către celula autohtonă. Asta spui în mod absolut obiectiv. — n. tatu — •-------------- axele de bancare plătite în numerar cont. aprobărei Direcțiunei Generale H. T. T. No. 31.8561928