Dreptatea, aprilie 1932 (Anul 6, nr. 1349-1373)

1932-04-01 / nr. 1349

ORAȘE I (Sawn)i preolim­inisti,Mj) 1 an ...... 600 lei I 1 an ...... 300 lei 6 luni................. 300 » I 6 luni.................150 Instituțiuni publice și particulare 1000 Iei anual STRĂINĂTATE 1 an ..... . 2000 lei 1­0 luni............. 1000 • I RlBuaiEC V,ASTRA1 I SU IJJ_____I ANDI VI NO. »49 Vineri l Aprilie mt c 6 PAGINI REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA­: BUCUREŞTI,­­ STR. G. CLEMENCEAU, 9 I uman, II TELEFON Redacţia 217/04 Ad­ţia 220/26 Direcţia 248/32 Cinstea în gospodărie dovedită de masse în administra­­ţiunea locală, trebue să fie şi lozinca în gospodăria cen­trală, în opera de guvernare. Partidul nostru este singurul în măsură să o aplice, pentru că nu e ca alte partide, prizonierul partizanilor, ci își trage puterea direct de la masse. (D. Gr. Iunian, Tg.-Jiu) gffr’ '\T. ' După războiu, elementele de dreap­ta au dat toată vina dificultăţilor curente asupra exproprierii. S’a zis: Măcinarea marii proprietăţi — ia­tă racila! Dela marea proprietate cu inventar agricol asigurat, cu o cultură îngrijită pe suprafeţe în­tinse (mai ales de grâu), cu strân­se legături de credit, cu pieţe de desfacere — s’a trecut în haos, la o mică proprietate fără inventar, ne­pregătită, fără credit, etc. Ţăranul n’a mai cultivat grâu în cantitatea de odinioară, nu s’a îngrijit de se­lecţionarea seminţelor, nu şi-a pu­tut organiza oficii de export — ca­re să înlocuiască pe marii proprie­tari. S’a adus un argument şi asu­pra preţului: cultura pe miei făşii de pământ costă mai scump şi-i de calitate inferioară — celei de pe lanuri, etc. Iar pe lângă foştii latifundiari, chiar opinia publică — în căutare de explicaţii — s’a legat de criti­cele de mai sus, ventilate în parla­ment şi în presă... şi purtate cu fre­nezie în discuţiile de cafenea şi de pe stradă. Latifundiile aparţin trecutului pe­rimat. Ele au putut fi cultivate în­­tr’un alt regim social, economie şi politie. Şi chiar atunci ele au răs­turnat nu numai guverne — ei im­perii. Pretutindeni, din vechi timpuri şi până azi, proprietatea evoluiază dela latifundii la o proprietate mij­locie şi chiar mică. In Europa de pildă — aproape în toate ţările s’a ajuns la mica pro­prietate. Şi cu cât rezolvarea pro­ blemei agrare s’a făcut mai de mult în această direcţie — cu atâta sta­re a ţării respective, nu numai a plu­­gărimii, s’a fortificat. Iar greută­­le următoare au găsit-o capabilă de o rezistenţă mai mare. In două state a rămas sistemul marii proprietăţi: Prusia şi Unga­ria. __ După peste un deceniu, putem face serioase constatări — înteme­iate pe fapte indiscutabile — asu­pra rezultatelor date de marea pro­prietate în comparaţie cu proprie­tatea mică. D. I. Mihalache a ridicat această problemă în interviewul acordat ziarului «Adevărul» asupra planu­lui Tardieu, iar noi, în numărul 13 de ori, am comentat-o în articolul de fond. Cum chestia este prea im­portantă revenim astăzi. Vorbind de repercusiunea avută de criză în ţările cu mare şi cu mică proprietate, d. Mihalache — pome­nind de Ungaria — a spus că acest stat d­in pricina marii proprietăţi (care o domină şi politiceşte) su­portă criza mai greu decât ţările cu mică proprietate. Intr’adevăr, ţinând seamă de con­diţiile speciale ale Prusiei şi Unga­riei, — state învinse în războiu, şi împovărate de datorii şi de repara­­­ţii, — putem să detaşăm totuşi agri­cultura din complexul factorilor e­­conomici şi să-i măsurăm forţa de rezistenţă în faţa crizei.­­ Atât Prusia cât şi Ungaria suferă criza mai cumplit decât celelalte­­ţări, din pricină că ele trăesc sub regimul marii proprietăţi. Iar ma­rea proprietate este rigidă în faţa crizei. Această rigiditate se dato­­reşte la doi factori: salariile şi do­bânzile, care au un minimum fix — destul de urcat graţie condiţiilor care-1 impun. In ţările cu mică proprietate, ţă­­ranul — cultivatorul pământului — se restrânge până la ultima ex­presie : el şi familia lui. Iar credi­tul de care are nevoe ţăranul, orga­­nizând­u-se prin bănci populare şi cooperative săteşti, se poate mai u­­şor plia după situaţia gospodăriei rurale. Care-i însă situaţia la noi ! Exproprierea a transformat ma­rea proprietate în mică proprietate , lăsând însă neschimbat tot edifi­ciul de credit, pentru un alt regim. Din antagonismul acesta au eşit multe rele — nu numai pentru ţă­rănime, dar pentru toată ţara. Cânt, agricultura în alte ţări dă­duse o largă întrebuinţare maşinis­­m­ului, când industrializarea produ­selor agricole trecuse pe primul plan, când creşterea vitelor ajunse­se salvarea statelor producătoare, mai înainte, numai de cereale, — la noi guvernele au lăsat lucrurile să-şi meargă cursul lor nestânjenit. Rezultatele se cunosc. Când au venit naţional-ţărăniştii la putere, gospodăria noastră ţără­nească nu mai avea rezistenţă, iar condiţiile grele economice interne şi externe—prevestitoare ale crizei— ne puneau în imposibilitate să în­deplinim în doi ani ceiace, nu se făcus© timp de un deceniu în do­meniul înzestrării agriculturii. Sub guvernarea naţional-ţăranis­­tă, agriculturaa ţării — lăsată mai înainte de izbeliște — a găsit o nouă îndrumare; s’a venit cu un program, s’a pus bazele unei noui politici economice, luându-se în considerare structura agrară, a sta­tului nostru; s’a pășit la începuturi îmbucurătoare. Dela venirea actua­lului guvern, însă, totul a intrat în haos — mai rău decât înainte de 1928. Guvernanţii dinainte de 1928 lă­sau cel puţin evenimentele să-şi urmeze cursul. Cei de astăzi — ca «tehnicieni» — nu pot încrucişa braţele. Trebue să intervină. Şi in­tervin — cu prima de export şi cu timbrul pe pâine­. In orice caz, cu toate relele pri­cinuite de fantezia economică a gu­vernanţilor noştri post-belici, — to­tuşi noi n’am cunoscut ravagiile crizei de aiuri. Şi încă ceva: regimul marii pro­prietăţi din Prusia şi din Ungaria nu se poate compara cu regimul marii proprietăţi româneşti. Acest regim de sclavaj provocase o serie de răscoalele ţărăneşti — terminate cu revoluţia din 1907. In criza de astăzi, cum ar fi reac­ţionat marea proprietate? Şi cum ar fi reacţionat ţăranii? Credem că formularea întrebări­lor implică de la sine Şi răspunsul. Realităţile şi-au luat sarcina să respingă toate acuzaţiile, ridicate de cei interesaţi — ca şi de gură-cască dela răspântii — contra regimului de mică proprietate. Acest sistem s’a impus. Este destul să trecem în revistă ţările de mică proprietate — cu a­­gricultură mecanică, intensivă, ştiin­ţifică, inustrializată, etc. Nici un cataclism nu le poate da la pământ. Dar, această constatare nu trebue să ne facă să uităm că o muncă u­riaş­ă incumbă conducătorilor pen­tru a aşeza pe baze economice soli­de pe noul proprietar al pământu­lui şi a da un nou avânt industrii­lor agricole şi zooteehnicizării agri­­culturei noastre ! 0­ 4 Harababura cu legile de chirie continuă. După aceia care prevedea denunţarea contractelor şi în cursa că­reia — căci acum apare ca o cursă, vrută or nevrută — legea adusă în discuţia Camerei acum revine asu­pra dispoziţiei esenţiale. Se înţelege perturbaţia produsă de asemenea contradicţiuni flagran­te. şi zăpăceala care domneşte trei săptămâni înainte de epoca mutatu­lui. Nu era mai simplu să se lase li­bera transacţie ? Dar în loc de soluţiile normale «tehnicienii» preferă reţetele empi­rice şi bastarde, care nu fac decât să dezorienteze şi să necăjească pe toată lumea. Citim că din produsul jocu­rilor de noroc se va aloca un procent de douăzeci la sută din venitul brut pen­tru fondul aviaţiei. Foarte bine! Jocurile de noroc, fiind un vifiu, care nu rentează de­cât celor care joacă la sigur, să contribue cel puţin pentru o operă naţională atât de necesară... Dar imediat mai citim că de acest impozit vor fi exonerate cele două tripouri de la Sinaia şi Constanţa, singurele unde se mai joacă şi unde un control eficace ar putea asigura venituri serioase. Atunci de ce să mai vorbim de «fondul aviaţiei», care trebue ali­­mentat din «jocuri» — care nu se joacă. Curtea cu juraţi din Ploeşti a achitat pe d-na şi d-ra Lu­­pescu, dureroasele victime ale dramei de la Buzău. Judecătorii populari au răspuns unui sentiment general al opiniei publice... Pe care partea civilă l-a jignit cerând patru sute de mii de lei celor două nefericite — despă­gubire pentru suprimarea unei bes­tii omeneşti... Doamna şi d-ra Lupescu ies cu fruntea sus, înconjurate de stima şi simpatia publică din groaznica, încercare prin care au trecut şi care a durat prea mult... Din motive care nu au urmărit totdeauna o strictă cercetare a ade­vărului, atât de simplu și de teribil. Astăzi se întruneşte con­gresul provincial al orga­nizaţiilor partidului naţio­­nal-ţărănesc din Vechiul Regat. In aşteptarea marelui congres general al parti­dului şi potrivit dispoziţi­­unilor statutare, care o­­răndu­iesc viaţa internă a partidului nostru, ca par­tid de masse, după congre­sele organizaţiunilor jude­ţene, au urmat congrese­le provinciale. După Chi­şinău, Cernăuţi, Cluj, vine astăzi rândul Bucureşti­lor. Sistemul acesta de con­grese dovedeşte atât esen­ţa adânc democratică a partidului naţional-ţără­nesc, cât şi caracterul lui regnicolar. Partidul naţional-ţără­nesc este singurul, care se poate făli, în viaţa noas­tră publică, cu aceste două caracteristici, ce îi dau pu­tinţa de a exista ca unic organism politic al ţării, care să exprime, în acelaş timp, năzuinţele şi reven­dicările întregii populaţi­­uni din hotarele României. Congresul provincial, ca­ re se întruneşte astăzi, nu are însă numai însemnă­tatea demonstrativă pe ca­re am subliniat-o mai sus, şi nu este numai o simplă formalitate statutară; în cadrul acţiunii naţional­­ţărăneşti, congresul orga­nizaţiilor din Vechiul Re­gat constituie o etapă im­portantă în lupta pentru dezrobirea politică a mas­­selor populare de la sate şi de la oraş, pentru mântui­re­a ţării de bântuirile cum­plite ale regimului anti­­contituţional, de haos, a­­narhie şi dezorganizare e­­conomică şi socială, pen­tru triumful democraţiei naţionale, singura în mă­sură a face faţă grelelor împrejurări actuale, fiind singura forţă ce se bucură de încrederea întregii na­ţiuni. Relegaţiile — numeroase şi entuziaste — au început a sosi încă de eri. Ele aduc ecoul tulburător al nemul­ţumirilor fie pretutindeni, stârnite de guvernarea ab­surdă, incoherentă, inca­pabilă, a aşa zisului minis­ter de tehnicieni, dar ele poartă, în acelaş timp, şi nădejdea îndreptărilor vii­toare, pe care le aşteaptă numai şi numai de la par­tidul naţional-ţărănesc. In plenul congresului de astăzi, luând contactul cu conducătorii partidului şi simţindu-se cot la cot cu re­prezentanţii ţării întregi, aceste delegaţii îşi vor în­tări încrederea în proprii­le lor forţe, răzimate pe forţa partidului, în care militează, vor căpăta îndru­mările cele mai potrivite acţiunii viitoare, şi se vor întoarce, apoi la casele lor, ducând cuvântul apropia­tei izbânzi. Prezenţa unui număr a­­tât de impunător de dele­gaţi este o desminţire drastică dată de partid in­sinuărilor adversarilor în ceea ce priveşte neaminti­­tul lui contact cu massele mari. Popularitatea lui este in­tactă. E, cu toate insinuă­rile adversarilor, singurul organism politic din ţara românească bogat de a­­ceasta popularitate, Con­gresul de astăzi, o pune din nou în evidenţă. Ii urăm spor la muncă şi lumină. GHICITORUL IN CAFEA D. Nae Ionescu, un soiu de Sâr Peladan cu turban oriental şi transe de taumaturg în politica noastră, profetizează cu insinuări şi mângâieri feline: «nu e nevoie să fii ghicitor în cafea, pentru a-fi ţ­a seama, că rosturile pe care le va împlini...». Piei drace! Noi cunoaştem de mult pe d. Nae Ionescu în iposta­za de «ghicitor în cafea». Profi­tând de anumite evenimente tul­buri d­in viaţa publică românească a ieşit — cum spune Românul — «ca păduchele în frunte». Ţiganca ghicitoare în cafea sau ghioc, pri­vind rumeneala din obrajii fetiţei îi prezice un Păr-Frumos în preajmă. Nu însemnează că ea l-a adus! Ţăranul mai are un pro­verb: «musca se întoarce obosită de la arat înfiptă pe coarnele boi­lor...». Taumaturgul de la «Cuvântul» — care rămâne, cu toate rebusu­rile lui perfide, una dintre cele mai seducătoare personalităţi pu­blicistice din România — lansea­ză din nou obişnuita sa arie cons­tituţională. Nae Ionescu nu e un ziarist şi — cu atât mai puţin — nu posedă elementarele cunoştinţe de drept constituţional român şi european, lucru foarte rar pe meleagurile noastre. Pledoariile lui sunt pro domo, adică mici şi mari combinaţiuni magice din mixturile lui de anticameră. Cap dialectic şi profesor «imbatabil» de logică, învăluit într’un văl sub­­fire de misticism şi famisterie, construieşte amuzante castele de carton, care te fac să uiţi papul, cleiul, pensula şi fantezia, pentru a-l bate amical şi surâzător pe umăr. Despre «puterile constituţio­nale ale Regelui» (cum spune o expresie luată din Constituţie), despre art. 33, 34 şi art. 87 («Per­soana Regelui este inviolabilă. Miniştrii lui sunt răspunzători. Niciun act al Regelui nu poate a­­vea tărie dacă nu va fi contrasem­nat de un ministru, prin care a­­cesta devine chiar răspunzător de acel act») d. Nae Ionescu are o teo­rie — şi pace! — , Teoria Stăpâ­nului. Zadarnic vom aminti ins­piraţia belgiană şi occidentalizan­­tă a dreptului nostru constituţio­nal. Ni se opun veşnic clişee luate din dreptul bizantin, abolit pe te­ritoriul României­ Mari, afară de rari cazuri din Dreptul civil (art. 1912). Pregătirea Teologală şi emi­namente ortodoxă îi joacă feste. Teoria aceasta constituţională s’ar putea defini: Dumnezeu şi sfinţii Săi. El porunceşte, dar până la El, sfinţii te pot mânca. Deaceia e necesar să aduci: smirnă, tămâ­ie, colivă, colaci, lumânări... Acuităţi: «Din iniţiativa Lui. După socoteala şi voinţa Lui». («Cuvântul», 31,3.32). Vă înşelaţi, d-le Nae Ionescu: Constituţia românească pe care o interpretaţi atât de... original, spune clar în art. 33: «toate pu­terile Statului emană dela Naţi­une, care nu le poate exercita de­cât numai prin delegaţiune şi du­pă principiile şi regulile aşezate în Constituţiunea de faţă». Iar art. 34, atât de clar şi hotărâtor în discuţia «constituţionalităţii» Dar totul este bine, când se sfârş \actualului guvern, spune: «pute­­­­şeşte bine, rea legislativă se exercită colectiv de către Rege şi Reprezentaţiu­­nea Naţională». Degeaba matadorii dictatoriali s’au transformat subit în apolo­geţi constituţionali. Hegel a tran­scris într’un moment de extraor­dinară pătrundere psihologică. List der Vernunft, «Şiretenia ra­ţiunii» se arată aici în toată splen­doarea sa. S’ar putea vorbi de a­­devărate interpolări, conştiente şi inconştiente.. aso-^Mm s’a întâm­plat cu codificările lui Justinian de-a lungul veacurilor. «Cuvântul» nu poate seziza — e vorba şi de afinităţi elective — spiritul şi textul pactului funda­mental românesc. Constituţia noastră este rousseau-istă în aşe­zarea ei iniţială, proclamând dic­tatura «voinţii poporului» prin declaraţia tranşantă, că «toate pu­terile Statului emană dela naţiu­ne».­­Aici are dreptate Iuliu Ma­­niu, constituţionalist de nobilă formaţie apuseană. Voinţa poporului nu se expri­mă prin «aclamaţie», ci printr’un sistem de elecţiune şi divizare a Puterilor Statului, menit unui re­ciproc control pentru a nu îngă­dui hatârul, turcismele, fanario­­tismele şi bizantinismele, ci pen­tru a pune bazele, treptat-treptat, unui Stat european. , Ilegalitatea este una din for­mele integrării statale şi prima­tul Executivei nu există într’o constituţie de structură montes­­quieniană. Cel mai fervent mo­narhist, citind Cuvântul ar trebui să facă nod ortodox batistei, ex­clamând în faţa taumaturgului: fereşte-mă, Doamne, de prieteni, fiindcă de duşmani mă apăr sin­gurii M vcniu. Viitorul de aseară a fost pus în cunoştinţă de ziarul Le Temps, cu data de 27 Martie, despre un dis­curs al d-lui Tardieu care afirma că, încă de la 2 Martie, un aide-mé­­moire al ministerului de afaceri străine francez, a pus în cunoştinţă la Geneva, statele din Mica înţele­gere, şi prin urmare şi pe noi, des­pre proectul unei apropieri econo­mice între Statele dunărene închi­puit de primul ministru al Repu­blicei franceze. Ziarul liberal vede o nepotrivire între cele declarate de d. Tardieu şi afirmaţiunea guvernului nostru că nu ar fi fost pus oficial în cu­noştinţă despre existenţa acestui proect. Nepotrivirea aceasta, noi, pe te­meiul telegramelor şi pe acela al declaraţiunilor d-lui ministru de externe Ghica, (la o expunere făcu­tă presei) şi ale d-lui N. Iorga (la Cameră), eram aduşi să o constatăm încă de mult Este foarte adevărat că, în nume­le guvernului, d. N. Iorga spunea că nu ştie nimic despre acea pro­punere şi că probabil şi d. Ghica nu ştia nimic, căci altfel ar fi ştiut şi d-sa ceva despre proectul Tar­dieu... Dar, tot atât de adevărat este că d. Ghica, pe seama sa, declara zia­riştilor că a primit, la Geneva, acel aide-mémoire. Nu mai era deci nevoie de decla­­raţiunile din darea de seamă a des­­baterilor Senatului francez pentru ca să constatăm — nu numai o ne­potrivire între declaraţiunile d-lui Tardieu şi acelea ale guvernului nostru, prin gura şefului său — dar o nepotrivire chiar între afirmaţi­­uni aproape simultan făcute de pri­mul ministru şi ministrul său de externe. Această nepotrivire era veche şi noi o semnalam la timp. * Oricum ar fi, însă, suntem de a­­cord cu oficiosul liberal că guver­nul datoreşte o lămurire. Dealtmin­­trelea, chiar eri, d. I. Mihalache, vî­(Citiți continuarea In pag. , H a). NOTE Portalul naţional-ţărănesc continuă seria congreselor regionale. După mani­festaţia impozantă de la Cluj (28 Martie a. c.), azi are loc la Bucureşti congresul organizaţiilor din Regat, care îşi vor spune cuvântul asemeni fraţilor din Ba­sarabia şi Ardeal, pentru a culmina sim­fonic în marele congres al partidului de la sfârşitul lui April. In vederea congresului bucureştean, casa noastră de la «Dreptatea» este vi­zitată tot mai des de căciuli, cojoace, i­­pingele şi vlagă ţărănească. Vom subli­nia din nou deosebirile metodologice din­tre partidul nostru şi celelalte partide. Noi reprezentăm o democraţie ţărăneas­că şi hotărârile se iau de jos în sus. Numai după ce se vor vota moţiunile re­gionale şi se va distila voinţa poporului — picături de miere dintr’o câmpie cu flori — se va găşi la precizarea noilor puncte tactice în cadrul ideologiei per­manente a partidului. «La volonté générale» — bătrâna înţe­lepciune a lui Jean-Jacques are o vala­bilitate de nedesminţit pentru toate de­mocraţiile din lume, fiindcă poporul nu poate şi nu trebue să fie «o amfibie po­litică» (Al. Vaida). O democraţie ţără­nească îşi exprimă «voinţa» printr’o serie de elaborate, care încep dela micul sfat sau grup al satului. «Reprezentanţa este oglindirea celui absent», spunea Leib­nitz. Partidele ciocoieşti antebelice din Romănia-mică formulaseră în alt mod problematica Reprezentanţei.­ Regele şi Dorobanţul. Oricine va recunoaşte teoria istoric deformată a lui Petrake Carp, modernizată cu dichisuri, sulimanuri şi parfumuri ortodoxe în dialectica bizan­tină a d-lui Nae Ionescu, directorul «Cu­vântului» sau în practica «constituţiona­lă» a d-lui C. Argetoianu. Iar d-l Oct­a­­vian Goga abia aşteaptă să realizeze «Re­prezentanţa» după vechiul metod... Toți aceşti domni îşi imaginează, că nu s’a schimbat nimic dela războiu în­coace. Iluziile roze şi poftele nemăsurate la o «tutelare» a poporului vor fi curând spulberate de realităţile aspre ale unei ţărănimi, Care se deşteaptă la conştiin­ţa de sine. Letargia rurală nu mai poate dura. Primele rândunele ale unei pri­măveri politice sunt aceste congrese re­gionale şi aceste tipuri de tirani hotă­râţi şi încruntaţi veniţi să-şi apere drep­turile şi independenţa acţiunei... A­NUNŢURI Se primesc direct la Adiţia ziarului şi la toata agenţiile de publicitate din ţară işti Hindenburg, Hitler şi Republica germană Adolf Hitler spunea într-unul din discursurile recente, cu acel patos contagios şi vulgar, că unul din ma­rile merite ale vieţii lui şi satis­facţia ironică a unei cariere contes­tate este de a fi văzut la picioarele Mareşalului Hindenburg partidul so­cial-democrat german. Hitler numeş­te pe social-democraţi «oamenii lui Crispien»,­­adică acel teoretician mediocru, care ar fi declarat într’un moment de slăbiciune sau de prea mare entuziasm internaţionalist, că nu cunoaşte «o patrie Germania», ci se simte cetăţean a Lumii, locuind întâmplător în regiunea prusiana). Hitler vede în Hindenburg — cu u­­milul respect al soldatului faţă de negeralul său — Imperiul şi gld­iia militară germană. Hitler mângâie social-democraţia în modul următor: «ciumă marxistă», «Jidoviţi», «tră­dătorii din Noembrie», «bandiţii mânuitori ai loviturii de pumnal administrată poporului german pe la spate în 1918—1919». Faptul, că «El» — Adolf Hitler — a reuşit să aducă pe aceşti «trădători» să se prosterneze la picioarele Mareşalu­lui Hindenburg pentru că se temeau să nu ajungă naţional-socialiştii la putere e un succes definitiv al po­liticei patriotarde germane. Ca un al doilea apostol Pavel, Hitler a convertit pe păgâni la crucea creş­tină şi germanică, fie chiar nega­­mată... Avem impresia, că Adolf Hitler nu exagerează, deşi îi stă în obiceiu. In aceste alegeri a fost înfrântă veritabil în principiile ei iniţiale numai social-democraţia. Adversa­rul de la trecutele alegeri la Preşe­dinţia Republicei germane a deve­nit omul adorat. Dar oamenii lui Cristien, Scheidemann, Hermann Miller-Franken şi Rudolf Brei­tscheid nu mai mint de muli internaţiona­lişti, stringent marxişti (rămâne o vagă coloratură ideologică şi o me­todă de cercetare sociologică), mul­­ţumindu-se să rămână buni republi­cani, democraţi, evoluţionişti şi oa­meni de guvernământ în colaborări Când Philip Scheidemann, sub pre­siunea masselor populare înebunite de­ groaza războiului și de mizerie luau cu asalt palatul imperial ber­­linez, vis-a-vis de Lustgarten, a pro­clamat Republica de la o fereastră istorică, camaradul său Ebert l-a mustrat amarnic. Scheidemann tre­buia să temporizeze entuziasmul masselor populare. Dar Ebert a a­­juns primul prezident al Reichului şi Republicei germane... In zece ani de guvernare indirec­tă sau colaboraţionistă social-demo­­craţia s’a uzat. Coincidenţa crizei mondiale a aprins din nou massele populare. De­ astă dată suflul nu mai merge în direcţia socializantă, ci în direcţia reacţionară. Toţi mon­ştrii şi strigoii trecutului au fost repuşi în cirulaţie. Generali cu bărbi venerabile, prinţi zaharisiţi, industriaşi cu veleităţi politice au fost luaţi în antrepriza de o mână de tineri demagogi, jumătate artişti rataţi şi altă jumătate escroci sen­timentali. E caracteristică prove­nienţa literaturizantă a celor 3 co­rifei ai naţional-socialismului ger­man: Hitler (pictor neizbutit), Jo­seph Goebbels (romancier ratat cu talent de actor), Alfred Rosenberg (ziarist şi ideolog cu trecut aven­turos). Corpul doctrinar erei­at până a­­cum n’a luat din sânul ideologic al Republicei decât un vag socialism­­anexând fără cruţare din arsenalul Imperiului şi al imperialismului: wagneriasmul, Houston Stewart Chamberlain, Nietzsche, Wilhelm II, Hegel apologet al Statului prusian, cruzimea teutonică şi ştiinţa mo­dernă a regizoratului Reinhardt­ Piscator. Vom aminti în primul rând acea carte stranie şi dezarti­culată a lui Alfred Rosenberg: Der Mythos des XX Jahrhunderts (Mi­tul veacului XX), care alăturată gazetăriei de la «Völkischerr Beobach­ter» cu campaniile teribile împotri­va bolşevismului, iudaismului, ma­soneriei şi (voalat) catolicismului, au dat lozincile de luptă şi au in­dicat duşm­anii. Adolf Hitler, figura centrală şi patetică, a evocat anii închisorilor şi un soiu de filosofie mpărţite pe capitolaşe ca porţile diurne la birt ieften pentru uzul haimanalelor proletariene şi a stu­denţilor inculţi, într’o carte de ma-' re răsunet intitulată «Mein Kampf».­ Mesagele de Crăciun, de Anul Nou şi polemici copioase în stil grandi­locvent le prezintă un Wilhelm III, care ştie să comande şi să fie ora­i­golios. Al treilea pilon, Joseph Goe­­be­ls, director de gazetă, romancier quasiantobiografie şi orator form­i -­­ dabil a răscolit Prusia şi metropola, care intenţionau să rămână cu ex­clusivitate roşii. «Berlin bleibt rot», blazonul marxist şi marxisto-leni­­nist începe să dispară. «Der An­griff» (Atacul) şi «Caietele lunare» minează din toate părţile ideologia adversă. Această neaşteptată creştere a curentului naţional-socialist, care de la 9 deputaţi a sărit în alegerile de la 14 Septembrie 1931 la 107 de­putaţi a polarizat în alt gen for­ţele republicane. Hindenburg, omul reacţiunei extrem naţionaliste de­­cum 7 ani a devenit omul pe care trebuie să-l opună lui Hitler (care­­de la 614 milioane alegători a cres­cut până la aproape 12 milioane voturi). Prin actualele alegeri nu s-a lă­murit definitv situaţia internă Germaniei. Creşterea în­ rândurile comuniste e tenace, deşi fără am­ploare­. Indecizia şi dezorientarea cetăţeanului a atins apogeul. Re­publica a fost salvată. Până când? PETRE MARC Centenarul morţii lui Hegel a fost săr­bătorit cu mare fast şi solemnitate de întreaga intelectualitate mondială. Ma­rile publicaţii streine ,­ «Kantstudien», «Logos», «Revue de Métaphysique et de Morale», «Revue philosophique», au fost în întregime închinate studiului gândi­rii hegeliene, complexă până la inepui­­sabil. Numele lui Hegel se împleteşte cu toate domeniile culturii.­­ Ultimul număr apărut al «Revistei de Filosofie», acest organ clasic al culturii noastre, în genere lipsită de publicata »totaler ni & ncvere, face COT COb TüVUfltS^ le mai sus menţionate răscolind unele din aspectele adâncimii hegeliene. Despre a­­ceasta selectă şi nespus de valoroasă tri­bună a mişcării filosofice de la noi, care nu va mai apare din cauza lipsei totale de mijloace (hârţoagele d-lui N. Iorga o duc), ar trebui să se spună mult. Şi ar trebui să o facem mai ales pentru ini­ţiatorul ei, pentru cel ce o conduce, d. prof. Rădulescu-Motru. Supralicitatorii şi beneficiarii naţionalismului, «marile personalităţi ale zilei, dar numai ale ei, au fost sărbătorite aşa de mult încât a început să se plictisească lumea. Se zice că pentru «merite culturale» omul însă care s’a ţinut cu modestie la o parte, o­­mul care a gândit aşa cum nu la noi ci în străinătate se obişnueşte, unde valori­le de cultură mai impun, mai au pres­tigiul pe care-l merită spiritualul, la în­­cheerea celor 30 ani de muncă în dome­niul şcolii, nu a fost nici în treacăt a­­mintit, nu de parlamentarii «subţiri» ai d-lui Iorga, ci de periodic de cari înre­­gistrează totul, ce trebue şi mai ales ce nu trebue. Numele-i creşte însă monu­mental în spirite, se strecoară durabil în gând. E o recompensă pe care nu o au, nu o vor avea, nu o pot avea ceilalţi, suprasărbătoriri. Sumarul celor şase studii asupra filo­­sofiei lui Hegel, scrise de competenţi, sunt prisosul intelectualităţii filosofice române pentru Georg Wilhelm Friede­­rich Hegel. Filosofia lui Hegel e extrem de dificilă. Poate cea mai grea din toate sistemele de gândire pe care le-a înre­gistrat istoria spiritului european. In «Centenarul lui Hegel», d. Metru insistă asupra semnificaţiei generale hegelianismului pentru cultura occi­dentală, asupra influenţelor lui în cul­tura noastră şi asupra elementelor cari vor rămâne def­initiv cum este, dialectica, această metodă fecundă şi universală de cercetare. In­­comemorarea lui «Hegel», d. Petrovici schiţează liniile mari şi de­finitorii ale celei mai covârşitoare per­­sonalităţi postkantiane «Teoria Statului la Hegel», de d. N. Petrescu, «Biologia hegeliană» de d. Eugeniu Speranţă, tHe­­gel şi filosofia religiei», de d. I. Nisi­­peanu, şi «renaşterea hegelianismului» de d. Mircea Florian, dau o icoană relativ complectă despre ceea ce este filosofia hegeliană. Ar fi fost foarte util un studiu asu­pra metafizicei. Deasemenea o problemă frumoasă şi actuală este «Hegel şi mar­xismul». Oricum preşedintele societăţei Române de Filosofie şi colaboratorii «Re­­vistei de Filosofie» şi-au făcut datoria frumos. Filosof­ia, se zice, e un lux care presupune mediu adecvat natur­ei ei Pen­tru a se desvolta şi mai presupune sub­stratul necesar de calităţi rassei. In con­tra teoriei rezistentei celulii, improvi­zată pentru a justifica comodităţi con­­damnabile, continui să cred că a filo­ Sofa e o necesitate, independentă de con­tingente, a cărei satisfacere, existenţa unor gânduri ca V. Conta, Păreau şi Rădulescu-Motru, dovedeşte că e e posibilă și de către celula autohtonă. Asta spui în mod absolut obiectiv. — n. tatu — •--------------­ ­­axele de b­ancare plă­tite în numerar cont. a­­probărei Direcțiunei Ge­nerale H. T. T. No. 31.8561928

Next