Dreptatea, octombrie 1932 (Anul 6, nr. 1503-1529)

1932-10-01 / nr. 1503

ANII VI NO. 1503 Sâmbăta 1 Octombrie 1932 c 4 PAGINI 2 ICN o 1%A MAi I' IIi 1 an.................. 2000 lei luni . . . .f. 1000I ORAȘE SATE (Sitani, Preoți. J»»iulien) 1 an.................. 600 lei I 1 an ...... 300 lei (î Iuni 300 » I 6 luni 150 » Instituţiuni publice m particulare ipec lei anual STRĂINĂTATE REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA: BUCUREŞTI, STR. Q. CLEMENCEAU, 91 TELEFON Redacţia 217/01 Ad-tia 220/251 a M u M t a a i Se primesa direct la Ad-j.la ziarului şi la toata aganţiila dî jumistitia din ţară taxele de francare plătice in numerar cont. aprobărei Direcţiunei Generale P.T. T No. 11.8561128 D. A. C. Cuza nu putea scăpa ocaziunea de feri de a-şi expune părerile sale asupra Ligii Naţiunilor... Camera ascultându-l şi-a destins nervii, râzând, după tensiunea severă la care fusese supusă de către năbădăiosul domn Lupu. Declaraţiile d-lui Al.vaina-Voevod asupra demisiei d-lui Titulescu şi negocierilor cu Rusia : Întrebarea d-lui Konarl la Cameră provoacă intervenția tatarei partidelor Răspunsul primului-ministri după notele stenografice D■ O. Goga a ţinut să întrebe ori guvernul la Cameră asupra cauzelor demisiei d-lui Titulescu, ministrul României la Londra. Pentru a face această interpelare d. Goga a recurs la un subterfugiu ne potrivit in deosebi unui șef de partid — cum se pretinde d-sa — cu atât mai insolit, cu cât d. președinte al consiliului nu vroia o eschivare a desbaterei, — ceea ce d. Goga ştia prea bine. N’avea decât să aştepte venirea — anunţată — a d-lui Vaida la Cameră, spre a-şi desvolta întrebarea. A ţinut însă, pentru motive care scapă celui mai elementar bun simţ, să-şi facă întrebarea numai de cât şi împotriva şi a regulamentului Adunărei şi a voinţei majoritâţei. De aci scandalul de care ne ocupăm în altă parte — şi pe care şi primul ministru a ţinut a-l blama, spectacol neadmisibil şi nepetrecut nicăeri într’un Parlament, fiind vorba de o chestiune atât de serioasă, întrebarea d-lui Goga era suficientă spre a determina, lămuririle. S’au crezut însă autorizaţi a interveni reprezentanţii tuturor partidelor şi grupurilor. Dintre care unii — ca penibilul domn Roseţeanu — au căutat să facă a devia desbaterile. Dar au fost puşi la locul lor. Rând pe rând s'au urcat la tribună d-nii dr. Lupu, Victor Antonescu — în numele d-lui Duca — George Brătianu, C■ Argetoianu, Lozar Rădăceanu, socialist; A. C. Cuza, Roşeţeanu şi Zelea Codreanu. D. Al. Vaida-Voevod, preşedintele consiliului a putut lua în sfârşit cuvântul, rostind discursul ce urmează, foarte des întrerupt de aplauzele prelungite ale majorităţei, aplauze la care uneori s'a asociat şi opoziţia. D. DR. AL. VAIDA-VOEVOD, domnule preşedinte, domnilor deputaţi, regret că dintr’o simplă întrebare, în mod firesc de altcum, discuţiunea a degenerat. Vă întreb: oare în Camera cărei Ţări şi cărei Naţii s’ar mai putea întâmpla ca atunci când sunt astfel de tratative importante, când Liga Naţiunilor este întrunită în conferinţă plenară, să se perindeze nouă oratori, cari să dea aspectul pentru străinătate — cu toate că subliniază, că un caz de pericol suntem cu toţii solidari — pare că nouă păreri ar fi fost exprimate la această tribună. Domnilor, găsesc firească întrebarea oricăruia dintre domnii de pe băncile opoziţiei: care este cauza demisiunii domnului Titulescu? Dar, daţi-mi voie, fiindcă a venit vorba de „uzanţă parlamentară”, să lămurim ce va să zică Parlament? Reprezentanţii aleşi ai Naţiunii — aleşi nu numai prin vot, aleşi şi în privinţa calităţilor. (Aplauze). Şi atunci, domnilor, arătaţi-mi dv. în istoria politică a unei ţări că în Parlament în momente de acestea grele s’ar fi întâmplat scene ca cele petrecute azi în Camera noastră? Uzanţă parlamentară? Da, înseamnă să te adresezi prezidentului Camerei, să te adresezi ministrului de resort. Şi, domnilor, aşa s-a întâmplat şi la noi până acum. Aceasta a fost tradiţia. Niciodată oricât de mari au fost luptele în opoziţie ale partidului nostru, fie când am avut onoarea să colaborez cu domnul Victor Antonescu, fie cu domnul dr. Lupu, or cu domnul Argetoianu sau cu domnul Goga — fiindcă am avut onoarea pe rând să fiu cu aceşti domni tovarăş de muncă şi de luptă — aduceţi-vă aminte, întotdeauna întrebam, fie că era Ion Brătianu, fie că era Vintilă Brătianu, fie că era domnul general Averescu, acela care răspundea în momentul respectiv.» de soarta ţării spuneam, domnule, am vrea să facem o interpelare, am vrea să punem în discuţie cutare chestiune. Şi am vrea să ştim, pentru ca nu cumva prin vreun cuvânt să compromitem interesele ţării, pe care d-ta le aperi şi le reprezinţi în numele tuturor şi ale majorităţii şi ale minorităţii. Vă convine interpelarea sau nu? (Aplauze prelungite şi îndelung repetate pe băncile majorităţii). Dacă vă convine, în cari limite putem să o facem? Acestea au fost uzanţele Domnilor, nu de mult, abia au trecut câteva săptămâni, fără ca dumnealor să se fi adresat la mine, şi am pus la dispoziţia şefilor partidelor de opoziţie totdeauna întregul material, referitor la aceste chestiuni, pentru că repet nu am mai mare răspundere, nici eu, nici alţii de pe aceste bănci decât oricare dintre dv., fie şef, fie simplu deputat. Domnilor, am găsit deplină înţelegere şi cred că d. doctor Lupu a fost de acord. Domnilor, în această chestiune am avut onoarea să pun la dispoziţia, atât a d-lui George Brătianu, cât şi a d-lui Inculeţ, ca reprezentant al partidului liberal, fiindcă dumneaor vroiau să interpeleze guvernul, întregul dosar. După ce s-au desvoltat interpelările, după aceia i-am ţinut la curent, cu toate fazele evoluţiei care au urmat. Este aşa? (Aprobări). Vasăzică, eu mi-am împlinit datoria, pentru ca să împart răspunderile. Eu înţeleg, dacă aşi veni în calitatea mea de ministru de externe, şi aşi zice: nu stau de vorbă cu opoziţia, aş înţelege ca dv. să veniţi la aceasta tribună şi să mă interpelaţi. Câtă vreme însă eu îmi ţin de datorie, ca, cu întreaga loialitate şi sinceritate să vă arăt adevărul întreg, am dreptul să fac apel la dv., să nu se mai repete scenele de astăzi şi să binevoiţi, ca în oricare chestiune să vă adresaţi mie şi numai dacă nu veţi primi depline lămuriri, atunci să poftiţi la această tribună (Aplauze prelungite şi îndelung repetate pe băncile majorităţii). Domnilor deputaţi, nu am întrerupt pe nici unul dintre oratori, pot cere cu drept cuvânt să nu fiu întrerupt nici eu, pentru că dacă este vorba de reflecţiunile pe care le-am făcut în sufletul meu, ascultând expunerile, cari s’au făcut dela această tribună, atunci trebuia ca, la fiecare cuvânt al oratorului, să intervin și să întrerup. Domnilor, eu nu vreau să polemizez. Am să fac însă unele constatări, pentru că este datoria mea ca să le fac. Înainte de toate, nu mă îndoese și sunt perfect convins de declaraţia tuturor oratorilor — şi cred că şi oratorii socialişti s’ar alătura, în momente grele, de declaraţiile celorlalţi... D. I. I. MIRESCU: Pentru voi nu există o chestie a Basarabiei, întrucât a fost tranşată în congrese internaţionale şi naţionale D. Dr. AL. VAIDA VOEVOD: ...că atunci când ţara ar fi periclitată în existenţa ei, n’ar fi nici o deosebire între partide. Această declaraţie o iau la cunoştinţă, desigur este sinceră. Aici încetează orice deosebire de partid. importanţa societăţii NAŢIUNILOR In rest însă, domnilor, au căzut aici cuvinte cari m’au atins pe mine foarte dureros, nu numai pentrucă momentan sunt răspunzător, in calitatea mea oficială, ci pentrucă m’au atins în adâncul convingerilor mele. Eu cred că Liga Naţiunilor este un instrument de mare importanţă pentru întreaga omenire. Când ne dăm seama, domnilor, cum războaiele din trecut izbucneau pentru neînţelegeri între diferiţi diplomaţi, ori pentru neînţelegeri pe tema unei frontiere, adesea de câţiva kilometri, iar între popoare din frageda copilărie, se nutrea ura unora con fi a altora, ca după aceia ele să servească de carne de tun pentru ambiţii sau interese materiale ale celor care diriguiau soarta popoarelor, când ne dăm seama de acestea, vedem că este un mare progres al omenirii, că diplomaţii tuturor statelor se întrunesc, schimbă idei, schimbă păreri şi în discuţii contradictorii se lămuresc idei care până atunci formau controverse, ca după aceia încetul cu încetul, evident nu de astăzi pe mâine, să se mai atenueze urile între popoare, iar conflictele, adesea neserioase, să poată pe cale amabilă şi prietenească să fi aplanate, cruţând vieţile şi averile popoarelor. Domnilor, ştiu bine zeflemelele care se debitează în presa umoristică şi în o mulţime de ziare, de o mulţime de autori şi de scriitori, la toate ocaziunile, prin diferite spectacole şi reprezentanţii pe socoteala Ligii Naţiunilor. Domnilor, o ideie nouă pătrunde greu, o ideie nouă nu este înţeleasă la început, nici chiar de selecţii neamurilor. Pe încetul însă se va sălăşlui în sufletul viitoarelor generaţii, iertarea şi priceperea unora faţă de alţii şi aceasta trebuie să fie una din sursele evoluţiei omenirii, nu către pacea eternă căci în aceia astăzi nu putem crede, dar spre evitarea jertfelor sângeroase pentru unele idei şi unele ţinte care se pot caracteriza: vanitatea vanităţilor care însă provoacă catastrofe de nevindecat pentru mii şi mii de oameni şi de familii. De aceia, domnilor, cred că pentru o eraţiiue, în situaţiunea noastră geografică şi în starea evoluţiei sociale şi istorice în care ne găsim, rămâne o singură cale: să susţinem cu toată dragostea, convingerea şi însufleţirea: ideia Ligii Naţiunilor, „ --------= = X—=-------- Relaţiile cu Rusia Domnilor deputaţi, s’a pus în dis , românii, o naţiune care abia ne cuţie relaţiunile între noi şi întrevedem înfăptuită unitatea naţiona. Rusia. Iă, trebue să tindem ca prin pacea asigurată în exterior să putem să Am avut onoarea, abia cu câteva săptămâni înainte să răspund d-lui Jîrătianu şi d-lui Inculeţ, Care în numele partidelor lor nu au interpelat şi le mulţumesc şi acum de faptul că răspunsul meu, care a fost dat aproape in limitele stabilite in prealabil, a fost luat la cunoştinţă şi de dumnealor şi de onorata Cameră Cred că oricare dintre dv. care îşi dă seama de situaţiunea reală, va ajunge la convingerea că este bine, că este necesar, căci ni se iupune, ca în urmărirea ideilor Ligii Naţiunilor să căutăm o normalizare a relaţiunilor noastre cu Rusia. Acum trebue ca fiecare stat să caute să trăiască în pace, iar noi evoluăm normal spre ţinta culturii progresului şi a bunei stări în interior. (Aplauze pe băncile majorităţii). Care metode sunt mai bune, care sunt mai puţin bune, cine este mai potrivit, cine este mai puţin potrivit de a realiza înţelegerea cu toţi vecinii noştri şi astfel şi cu Rusia, aceasta nu depinde nici de mine, nici de altul dintre dv., pentru că viaţa politică aduce fluctuaţii, viaţa politică aduce incidente, iar în momentul când Liga Naţiunilor se întruneşte pentru a discuta probleme vitale pentru ţara noasă (Citiţi continuarea în pag. IV-a). Scandalagii şi politician!#! Jmpenilenfi Opoziţia din Camera a pierdut noţiunea elementarelor norme de uzanţe parlamentare. Comunicările se fac totdeauna la început de şedinţă. S’au fixat 20 de minute, ce întampla, o ai, să se aduci comunicări extravagante, despre Tutanhamon şi mama lui, despre felinarele din Fălticeni şi Odorheiu, câteodată despre triporile d-lui dr. IV. Lupu şi despre vitejia refugiată a poetului Tavi , care ţine chiar ceasuri. Scandalul îl provoca d. Goga printr’un subterfugiu nedemn şi era mărit, umflat, dus la proporţii omerite de matadorul tripourilor, d. dr. N. Lupu, căruia îi ţineau hangul ai fi zis o ceată de hăuitori. I . D. Goga s’a încercat să coalizeze opoziţia împotriva majorităţii, încercarea a dat fiasco din motive îndreptăţite. A luat cuvântul în chestie de regulament şi profitând de amabilitatea extremă a imparţialului preşedinte, a vrut să mistifice Camera declarând că vrea să pună în discuţiune chestiunea demisiunii d-lui N. Titulescu. După această nedemnă manoperă, d. Goga a stârnit protestul legitim al majorităţii care nu înţelege să se facă complicea tentativei releale încercate. Şi atunci s’a dezlănţuit spectacolul acela ruşinat pe care nici o minoriate din nici un parlament nu l-a mai dat, ţinând isonul acelui om politic cu pretenţiuni de respectabilitate şi cu făgăduiela formală de a fi obiectiv. Timp de opv membrii minorităţii, afară de socialdemocraţi, au vrut pare-se să arate tribunelor înţesate de curioşi că nici cel mai mic simţ de demnitate şi de răspundere nu-i stăpâneşte. In două rânduri, preşedintele nu a putut pune capăt tumultului decât suspendând şedinţa. A fost o ruşine, pe care incinta Camerii nu a mai înregistrat-o. Lăsând, însă, aceste scene ruşinoase, să vorbim şi de un alt aspect al şedinţii de ieri. N’au putut să-şi calce pe inimă impenitenţii politiciani ca să evite de a cădea în politicianismul ieftin, pâinea de toate zilele, măcar în momentul când făceau solemna declaraţiune că într’o chestiune care interesa ţara, ei se vor menţine în sfere senine. Tristul spectacol pe care primul ministru îl înfiera în termeni drastici, ei l’au dat sub pretextul de a se lămuri şi a lămuri opinia publică asupra nedomiririlor produse de demisia d-lui N. Titulescu. D. Goga, în primul rând cu toată făţărnicia precauţiercilor oratorice pe cari le lua, cu tot tonul pătruns cu care ne asigura că il preocupă mimai interesele cele mari ale ţării nu punea de fapt niciun fel de mănuşi pentru a face din chestiunea care (pretindea dânsul că-l nedumereşte dureros, pretextul unor meschine şi tosnice exerciţii de polemică politicianistă. Şi fireşte, domnului Goga, se găsea imediat cineva care să-i ţină isonul, pe un ton şi mai minor şi de o vulgaritate extremă, un fost coreligionar politic care ţinea să declare că vorbeşte în numele partidului d-lui mareşal Averescu. Indoindu-ne că acest domn ar avea dreptul să afirme că mentalitatea sub-primară de care da dovadă era de esenţa gândirei politice a partidului d-lui mareşal, nu avem decât o singură nedomirire: cum s’a putut că acel domn Roşeţeanu a părăsit pe d. Octavian Goga? Prea se potriveau bine felurile de a gândi ale acestor doi oratori, deşi trebuie să recunoaştem o diferenţă de formă care exista între felul lor de a le exprima. D. Goga păstrând cu toată perfidia sa o oarecare eleganţă sub care camufla acţiunea sa politicianistă. Dar, pentru ca să revenim la acesta din urmă, constatăm că, în pofida angajamentului ce lua de a păstra, în intervenţiuinea sa de ieri, acea mijlocie pe care o impune omului politic chestiunile de mare interes pentru ţară, care nu pot fi apanajul nici unui partid politic, d. Octavian Goga, mai încadra întrebarea pe care o punea în două gesturi, urâte şi censurabile. I Debuta mai întâi prin o ten-I tativă de mistificare a biroului Camerii. Profitând de lipsa preşedintelui consiliului, d. Goga încerca să-şi plaseze întrebarea şi să producă astfel, în lipsa unui răspuns imediat din partea băncii ministeriale, o anumită atmosferă, sub motivul anodin de a vorbi într’o chestie de regulament... Când şi-a descoperit adevăratul scop, adică acea meschină încercare, majoritatea a reacţionat. Al doilea gest, gestul final al unei chivuţe cu gesturi obscene în desperare de a mai găsi argumente şi invective, d. Octavian Goga îl comitea după răspunsul plin de demnitate al preşedintelui consiliului. Lecţiunea de discreţie patriotică pe care i-o administra d. dr. Vaida Voevod, îl exasperase — se vede. Căci d. Octavian Goga, cu toate asigurările date, dădea drum temperamentului şi năravurilor sale politicianiste, fără să păstreze măcar decorul unei aparente decenţe, chiar şi perfidă sau numai ironică. Noul şef, al unui nou partid, a fost pur şi simplu lamentabilul politician pe care l-am mai cunoscut și altădată. A dovedit-o în replica pe care a dat-o ieri d-lui Vaida. In pagina IV-a : D. VIRGIL MADGEARU A LUAT CONTACT LA GENEVA CU EXPERŢII Azi se va depăşite raportul asupra situaţiei financiare a României Cronica Teatrală TEATRUL REGINA MARIA: „AH UCIS“ Dramă de Maurice Rostani Curioasă figură aceia a lui Maurice Rostand! O mamă, poetă cu sensibile antene, Rosemond Gerard; iar tată, acel necontestat rege al verbului şi panaşului din ultimulpătrar de veac, Edmond Rostand. Şi tragică, atât cât plumbul unei moşteniri prea grele poate târî după sine. In viaţa lui Maurice Rostand, este tragedia pe care , în mare, poporul grec o trăeşte de ani de zile. Acea tragedie care te face mic, şi aruncă, în avânturi, piedică, în elanuri, piatră.. Zadarnic să ridici pe câmpiile Marathonului uimitoare apeducturi; să clădeşti stadioane; să zideşti catedrale; să înalţi palate. Toate par mici, meschine şi inutile, prin raport la trecut, şi niciodată Atena nu va fi oraşul sforţărilor de azi, ci al marmurei vibrante de eri, în care strămoşii au încrustat geniul lor în eternitate. Această grea povară — a moştenirii, este o realitate la Maurice Rostand. Sensibil şi vibrant — cu oarecare independenţă în alură ce face ţara şi totuş originalitatea generaţiilor de azi — tânărul poet a încercat să se descătuşeze, să asvârle o tutelă, să renunţe la o moştenire şi să se caute, să se realizeze singur. Cine, spectator uimit, a asistat la straniile lui manifestări pe diversele arene intelectuale ale Parisului; la afişarea publică a unor idei umanitare sau ultragios pacifiste, prin fauburgurile şi banlieul-ul Parisian; la declamarea patetică şi puţin snobă a odelor pentru amnistie pe scene de music-hall; la toată această goană după un nume propriu şi o eliberare, nu se poate să nu fi simţit şi să fi trăit alături tragedia tinerească a poetului. Şi nimeni alta nu a înţeles-o poate mai bine, decât Sarah Bernard, divina Sarah, care — bătrână amputată şi tragică — a ţinut totuş în „La Gloire” să patroneze destinul fiului, după cum odinioară zidise gloria neştearsă a tatălui. Vremurile s’au scurs, şi rana poetului — pentrucă „La Gloire” fără să fie o cădere, nu a fost o biruinţă — a sângerat aceiaşi. Ea şi-a dus înainte dâra de sânge şi nelinişti, căutând vindecare, în fiecare nouă piesă, în fiecare nouă odă, dar nici „Arhanghelul”, nici „Am ucis” nu i-au dat liniştea, ce îşi trage seva din răsunetul, instabilitatea şi puerilitatea gloriei. „AM UCIS” — este un caz de conştiinţă. Sub ploaia gloanţelor, în faţa unei guri căscate de tranşee, un soldat — deci nu un om — a ucis un duşman. Pentru că în război, noţiunea om este înlocuită prin „duşmani”. Apoi, războiul a încetat, gropile au fost astupate, inimile celor rămaşi au închis ca în nişte imense sicrie imagina celor dispăruţi, iar cei cari au trăit tragedia de plumb şi fier, cei cari au împuns, tăiat şi străpuns la comandă, au redevenit... oameni. Şi atunci începe a doua tragedie a sufletului. Omul care a ucis, vrea să ştie, să cunoască, să sufere şi să uite. Cel care a ucis — în piesă, un francez — porneşte deci pentru reconstituirea — în plin — a ceia ce el numeşte, oroarea sa. Va sosi în oraşul liniştit şi universitar din provincia germană, în care părinţii celui ucis păstrează amintirea copilului lor; va intra an casă, va avea permanentă remuşcarea, va suferi şi va fi absolvit, prin adoptarea lui de către părinţii celui pe care l-a ucis, dar pe care, fără să vrea, a început să-l sub de TUDOR ŞOIMARU combaterea şomajului. Sâptâmâna de 40 de ore O telegramă din Geneva a anunţat săptămâna trecută, că consiliul de administraţie al Biuroului internaţional al Muncii s-a întrunit în sesiune extraordinară pentru a discuta propunerea prezentată de către delegatul italian, senatorul Michelis. D. Michelis a desvoltat îndelung proectul său care a fost susţinut şi de delegaţii Franţei, Germaniei, Canadei, Cehoslovaciei şi Austriei. Propunerea d-lui Michel's, în rezumat, cerea să se stabilească de urgenţă o uniformitate internaţională care să sancţioneze o reducere a orelor de lucru ca mijloc de apărare contra şomajului şi, intr’un chip general, ca mijloc de absorbire a unei părţi din şomeuri în procesul producţiei». Propunerea Michelis nu este, de altfel, decât o interpretare a fascismului. Consiliul naţional al Corporaţiilor Regatului Italiei votase la 15 iunie trecut o rezoluţie în care se cereau acorduri internaţionale în scopul de a se realiza reducerea permanentă a orariului de lucru, drept consecinţă a programului tehnic şi ca apărare contra tristelor consecinţa ale crizei. Dar însuşi consiliul corporaţiilor nu făcea decât să reia un proect deja discutat de mult timp şi aplicat în mai multe ţări. In Ianuarie 1931 la a 51-a sesiune a consiliului, grupul muncitoresc ceruse micşorarea orelor de lucru, nu ca măsură temporară, ci definitivă. La a 55 a sesiune, în octombrie, grupul muncitor a ridicat din nou chestiunea săptămiânel de 49 ore iar la a 56-a sesiune consiliul a adoptat după propunerea delegatului francez,de Jouchaux, o rezoluţie în care se spunea că, pentru a atenua nefericitele rezultate ale depresiunei economice şi şomajului, se impune atacarea directă a cauzelor crizei. Rezoluţia trebuia să fie discutată cu propunerea d-lui Michelis. Aceasta din urmă consista nu în introducerea unei inovaţii ci în întinderea ei asupra tuturor statelor, in unificarea internaţională a săptămânei de 40 de ore care a şi primit un început de aplicare. Astfel, în Germania, guvernul Reichului a fost autorizat să reducă la 40 ore pe săptămână lucrul în industrii, unde o astfel de reducere este tehniceşte posibilă. In Polonia, in Cehoslovacia au fost pregătite proecte de legi tinzând la adoptarea săptămânii de 40 de ore în oarecari administraţii- In Franţa un proect de lege cam în acelaş sens a fost propus de socialişti. Cu toate acestea, examenul care a făcut obiectul problemei reducerii duratei lucrului, considerat ca remediu al şomajului, a ridicat sumedenie de dificultăţi. S-a arătat astfel că din cauza intensităţei concurenţei comerciale este foarte greu să se ajungă la o soluţie prin mijlocul unor măsuri pur naţionale. Este vorba, după cum spune de Michelis, de o problema internaţională şi tocmai în aceasta stă propunerea delegatului italian, adică să se stabileasca o uniformitate internaţională care să impună o reducere a orelor de lucru. O altă chestiune care se pune este aceea de a se şti cum va fi posibil să se menţină salariile actuale micşorând orele de lucru. De asemenea mai trebuie ştiut de unde se vor putea lua capitalurile necesare pentru a retribui mâna de lucru cu mult mai numeroasă. Un ziar italian, organ al corporaţiilor fasciste, încearcă să dem un răspuns acestor întrebări. «Dacă salariile, spune acesta, rămân aşa cum sunt, cu toată reducerea zilei de lucru, preţul de cost al produselor se va mări, este adevărat, dar această mărire va fi uşoară. Pe de altă parte, vor putea fi folositoare capitalurile dar şi cheltuelile făcute pentru a veni în ajutorul şomerilor se vor micşora. Statul va putea deci afecta pentru plata lucrătorilor cu muncă efectivă sumele pe care le absorbe acum serviciul subsidiilor vărsate şomerilor. Serviciile biuroului internaţional al Muncii cred că se va comite o greşală subestimând dificultăţile şi complexitatea problemei. Nici o tentativă sistematică n’a fost făcută până acum de vreun stat, pentru reducerea duratei normale a lucrului hebdomadar la mai puţin de 48 ore pentru toate industriile şi acestea sau întreprinderile particulare în cari a fost pusă în aplicare săptămâna de 44 sau de 40 ore constitue excepţiuni dar în nici un caz o regulă. mwvuAj, tu//nwn wie 'jJu/nwtA-lui liberal de a şi disputa întâetarea în declaraţiile de la tribuna Camerei, a oferit şi gri cu prilejul declaraţiilor asupra demisiei d-lui Titulescu un spectacol vrednic de Cărăbuş. Amândoi la tribună, d-nii George Brătianu şi Victor Antonescu, se tocmeau care să ia cuvântul mai înainte. După incidentele violente de mai înainte acest intermezzo umoristic a fost de natură să provoace o general,fi destindere. D. N. Titulescu ar fi avut asistând fără să fie văzut, la şedinţa de ori a Camerei, de multe ori o amară ironie de buze... Căci sub cuvânt de a-şi exprime nedumeririle asupra motivelor demisiei d-sale, ar fi ascultat ieremiade mieroase după buzele acelor care l-au atacat cu atâta înverşunări — şi sunt gata totdeaunasă repeţi aceeaşi atitudine. Ar fi avut însă satisfacţia de a vedea în guvern şi majoritate pe prietenii d-sale adevăraţi de totdeauna./'Vi Un prost complect este d. I Roşeţeanu, deputat averesc jfjcan.Care n’are nici măcar prudenţa săse informeze fie pe lângă mareşalul Averescu, fie din coloanele îndreptării asupra Ce gândeşte şeful or partidul în chestiile la ordinea zilei. Astfel eri a făcut pe averescanul de unul singur, deblaterând la tribună insanităţi neîngăduite celei mai costelive inteligenţe. A crezut că nu se putea să nu apară şi averescanismul la tribună. Aşa cum a prezentat, i-a făcut cel mai detestabil serviciu. Pentru care, sperăm, va căpăta şi de la partid lecția pe care a primit-o imediat de pe băncile majoritare. (Citiți continuarea în pag. 11 a).