Dreptatea, mai 1933 (Anul 7, nr. 1680-1704)
1933-05-01 / nr. 1680
Săptămâna S’a sfârşit vacanţa politică. Nu s’ar crede, judecând după subiectele care figurează în coloanele ziarelor... S ar părea deci, că vacanţa continuă. Şi ameninţă să dureze mult. Ceea ce nu s’a mai întâmplat de doi ani, începuse chiar să se crează de către unii superstiţioşi, oă nu se mai poate vară adică linişte şi căldură, — în politica românească... Căldurile, în adevăr, n’au lipsit, însă de natură electorală. In schimb liniştea!.... Acum întârzie căldura meteorologică, — dar în ciuda amatorilor de agitaţie stărue liniştea... &* De sigur, nu în înţelesul absolut. Căci oarecari dezordini au fost. Şi sunt prevăzute măsuri de împedicare a repeţitei lor cu prilejul zilei demâine, 1 Mai. Armindenul şi-a schimbat caracterul, de când a devenit «Sărbătoarea muncei». Pelinul la iarbă verde s-a transformat în discurs sub flamură roşie. Paradoxul că munca trebue sărbătorită prin odihnă este acceptabil, ca orice paradox. Dar de ce această odihnă, să zicem legitimă, să fie tulburată de cea mai antidigestivă ocupaţie: discursomanica ? Dacă nu se mai poate Armindenul de altădată, anul acesta e scăzută şi temperatura şi iarba verde, urcat fiind numai preţul pelinului, cel puţin fie ca «Sărbătoarea muncei» să se mărginească la «odihna» retorică, fără acompaniament de regretabile gesturi... Un «gest» necesar a făcut guvernul, — care nu-şi rezervă nici un fel de 1 Mai — anunţând intenţia d’a rezilia contractul suedez... Imediat cei cu şoselele s’au pus pe drumuri şi negocieri în curs au arătat că suedezii însăşi erau la concluzia nevoei d’a se modifica radical vechiul cotract. In această privinţă, adică aceea a drumurilor noastre, românii care au fost de Paşte în Orient au avut o surpriză. De la Beyruth la Balbek, unde se află ruinele unui templu celebru, duce o şosea admirabilă care urcă şi trece peste vârful Libanului, cu peste două mii de metri înălţime. Este ceea ce se chiamărealmente o şosea ca «în palmă» pecare se poate circula în automobil cu o medie de 80 km. pe oră... Toată această șosea este lucrată cu bitum importat din România! Jîfo Odată mai mult s’a putut astfel verifica axioma, că voiajurile inetruesc mai bine decât biblioteca... . Iată de o pildă, în afară de cazul de mai sus și acela al puterei de penetraţiune a leului românesc în Orientul depărtat. La Beyruth, cu lei-monetă s’au putut cumpăra ţigări şi plăti taxiuri... D, guvernator al Băncei Naţionale va împărtăşi, desigur, satisfacţia naţională a celor care au putut experimenta la faţa locului prestigiul monetei noastre. Nu ştiu dacă îi aceaşi mulţumire va afla, că pe unul din bulevardele principale din Alexandria — Egipt, fireşte, — vitrinele ambulante ale zarafilor locali erau în cea mai mare parte tixite cu bancnote de o mie şi cinci sute de lei româneşti... Ce vreţi mai bună dovadă de stabilizarea leului şi peste graniţă? O stabilizare din cele mai triste şi mai dureroase este însă a inundaţiilor în oraşul Bârlad... Bârladul-apă, în vremuri uscate n’are atâta volum cât să sature un stol de vrăbii. Destul o ploae mai repede şi mai abundentă, ca să se umfle de parcă ar fi Volga or Missisipi. Rezultatul, inundarea oraşului, ceea ce a ajuns o calamitate publică în adevăr catastrofală... Anul acesta de trei ori a fost innundată nefericita capitală tutoveană. Trebuesc numaidecât puse la îndemâna administraţiei locale mijloacele de a para această nenorocire nu e decât o modalitate: deturnarea cursului Bârladului. Planurile sunt făcute. Ministerul de război poate pune la dispoziţie pionieri, pentru executarea lucrărilor. Ministerul de finanţe se va îndupleca să descopere ceva resurse... Căci trebue evitată prăpădirea fatală oltcum a unui oraş-reşedinţă, unde nu se mai trăeşte decât sub teroare, cum se arată nişte nori mai groşi pe cer. C. Gongopol Taxele de bancare plătite în numerar conf. aprobarei Direcţiune! Generale f. X T. No. 31.8561928 ANUL VII NO. 1080 luni I nai 1933& PA.U1M Redacţia şi Administraţia: Bucureşti, Str. G. Clamensaau, 9 — Telefon Roinctin 217|tjț A1 ția 220|25 HHIHHHI MBSMMWfcM i'/j nr~' '■in» iii BHHBI Profesia de credinta a a-lui Oora latarasco la tg.-Jiu: „partida! HDeral nu va întreprinde activini precipitate, nici violente patinatoare, nici campanii de torturare“. Antoni Oradiei nari, se podeste. De-ar fl profesie de credinta generata, nu numai de opozifie! D. GOERING a fost numit ministru al aviației germane. idilic diverse Partidul melcului ••• „■Este acela al d-lui I. G. Duca. întâmplarea a fost povestită de toate ziavele. Familia Arţăreanu veche feudă a familiei Brătianu și partidului liberal, s’a dus iar la un Brătianu, —la George. Arţăreanu-tatăl a trimis întâi pe fiul său ca să constate probabil atmosfera. ■ Expertiza fiind favorabilă,acum câteva zile s’a dus şi Arţăreanutatăl după fiu. Şi cum era administrator al Casei partidului liberal, a luat cu dânsul şi Arhiva casei. După raţionamentul acesta. — Eu aşa am apucat, casa partidului aparţinând numai Brătienilor. George e fiul şi moştenitorul politic legitim a lui Ion... Dacă mă duc eu la fiu trebuesc să-i duc şi arhiva, care era de drept a tatălui.Ca melcul, care umblă cu casa în spinare. Dar emoţia în lagărul dacist e vie şi d. Arţăreanu somat cu insistenţă să dea îndărăt arhiva. — Niciodată cu pielea! răspunde melcul, pardon, d. Arţăreanu. Chestia va merge în faţa justiţiei. Se va râde bine... CHESTIA ZILEI 1 Mai Mâine este ziua Muncii, — când toţi ce lucrează cu braţele sau cu mintea sărbătoresc principiul de bază al societăţii moderne. La noi «întâiu Mai», sau Armindenul, se prăznueşte ca o zi a primăverii — când se bea pelin pe iarbă verde — într’o ţară de ogoare, păduri şi ţărani. In Apus, 1 Mai, este sărbătoarea fabricilor şi a uzinelor. Aici — sărbătoarea câmpului. Unii, au căutat să dea un anumit colorit politic zilei de întâiu Mai, încercarea n’a prins. Pe dedesubtul teoriilor — s’a impus munca productivă, care n’are culoare politică. In România, întâi. Mai urmează tradiţia Armindenului — o sărbătoare a frunzei verzi şi a vinului, potrivit din gust cu pelin. In vreme ce plugarii sunt pe câmp, la munca mileniilor dimpărătul lor, pe când ei în tăcere rodesc brazda pentru întreţinerea statului nostru, — o deşenrtă zarvă răsună în politica noastră. De ce partidul naţional ţărănesc este atacat cu atâta înverşunare? Fiindcă guvernul, format de dânsul, a schimbat axa bugetului. De unde bugetul era alcătuit pentru o sumă de profitori orăşeni, regimul nou l-a îndreptat spre ţară, având convingerea că aceasta-i gospodăria cea mai bună. Intr’o astfel de gospodărie — nu numai ţăranii vor trăi mai bine, dar şi toate celelalte categorii sociale. E o banalitate că — dacă ţăranul are bani — are bani toată lumea. Mai este ziua, când toate spiritele trebue să se îndrepte spre ţărănime — cu un prinos de recunoştinţă pentru jertfele trecute şi cu gând frăţesc pentru colaborarea tuturora cu muncitorul pământului. Generaţiile dinaintea noastră au trăit subt lozinca: libertate, egalitate, fraternitate. Timpurile de astăzi văd ridicându-se un alt principiu: dreptul muncii, dreptul la viaţă numai a celui ce munceşte. In jurul acestei formule s’au făcut cristalizări anormale. Aceste cristalizări se vor risipi. Marea masă a muncitorilor dela ţară şi dela oraş vor găsi mijlocul de a se organiza în jurul principiului ntuncii — fără exagerări sau aberaţii. Pentru viitorul Muncii, 2 1 Mai întruneşte astăzi, laolaltă, pe toţi cei ce lucrează productiv în ţara noastră harnică şi sericeisă. O tentativă zadarnici Presa dacistă, ruşinată desigur de faptul că reprezentanţii partidului liberal nu au isbitit să activeze în comisia de anchetă parlamentară, aleasă pentru cercetarea organizării şi modului de funcţionare a re regiilor autonome, încearcă să reia o polemică, de mult abandonată, în jurul acestor instituţiuni publice, care au dat rezudtate atât de strălucite pentru economia ţării. Evident, polemica aceasta nu se deosebeşte din partea liberalilor p întru nimic de ce precedente. Este întemeiată adică tot pe fals, pe rea credinţă, pe calomnie. De aceea chiar nici nu va putea avea cel mai slab efect asupra opiniei publice, pentru care minciunile presei daoiste sunt de mult demascate şi răsuflate. Faptul, care rămâne fapt, aşa cum l-am destăinuit noi acum câteva zile şi cum nu se poate desminţi, cu toate răstălmăcirile Viitorului, este că reprezentanţii partidului liberal dacist în comisia de anchetă parlamentară asupra regiilor autonome nu s’au mai prezentat, de îndată ce comisiile s’au constituit şi s’au împărţit în sub comisiuni, gata să se apuce de lucru. De ce ? E clar. Dacă şi liberalii dacişti s'ar fi apucat de lucru, ar fi trebuit să constate, cot la cot cu reprezentanţii guvernului şi cu acei ai restului opoziţiei, că nici o iotă din tot ce au afirmat cu atâta scandal şi perseverenţă asupra regiilor autonome nu corespunde realităţii faptelor şi să recunoască astfel public şi oficial că toată campania, dusă pe această chestiune, este urzită numai şi numai din calomnie. O pildă semnificativă, convingătoare pentru toate afirmaţiunile noastre de mai sus, o găsim vr’unul din ultimele articole ale Viitorului asupra regiilor autonome. Răspunzând unui articol al nostru, oficiosul d-lui I. G. Duca afirmă că în expunerea de motive ad-lor miniştri Madgearu şi Lugoşianu la proectul pentru modificarea legii comercializărilor ,se găseşte recunoaşterea eşuării regiilor autonome. Absolut fals, într'adevăr, în această expunere de motive, care a fost pe larg desbătută în presă, deoarece aducea pentru prima dată un vast materiell statistic informativ asupra rezultatelor activității regiilor autonome, se găsesc toate dovezile infamiilor calomnii liberale, cu care, ani de zile, s’a încercat mistificarea opiniei public. Din această expunere de motive se poate vedea cât de folositoare sunt regiile autonome și cum ele singure, deşi în prima fază a organizării lor, au putut să dea excedente, atunci când toate capitolele din bugetul general al Statului erau deficitare. De altfel, Dreptatea a silit, în cursul acestor discuţiuni, chiar şi pe un oficios liberaţi să recunoască adevărul, care, pus în lumina cifrelor, nu mai putea fi ascuns. Texte de N. Iorga despre D. Gusti Apostolul misionarelor de la Văleni pe care le învaţă brâuleţul şi le dă informaţiuni pro şi contra despre polemica faimoasă, dacă ştefan cel Mare a purtat sau nu barbă, a început o campanie împotriva sociologiei româneşti inaugurate prin campaniile monografice, în general, şi în contra d-lui D. Gusti, în special. Iată, însă, ce scria d. N. Iorga despre omul de ştiinţă şi conducătorul D. Guşti: «Profesorul D- Guşti, un eminent sociolog de o perfectă orientare în domeniul cultural, un conducător, care în orice ţară ar onora o instituţie» (Universul, 6 Februarie 1923). Despre legiuitorul D. Gusti pe care senatorul N. Iorga din actuala seziune parlamentară l-a sabotat şi contra căruia a pronunţat câteva filipici, unde injustiţia se împletea cu galbena invidie, paraponiseala cu patima cea mai josnică, Neamul Românesc din 22 Februarie 1921 spunea sub semnătura directorului: «când un învăţat ca d. D. Gusti a dovedit cu orice prilej obiceiul omului de ştiinţe adevărat de a judeca toate chestiunile dincolo de preocupaţiile momentului şi de interesele elicelor, vine şi înfăţişează societăţii româneşti preocupată de mări şi grele probleme soluţii folositoare legiferării viitoare, toată lumea trebuie să-l aplaude, să-l încurajeze şi să-l susţie, fiindcă lucrează în folosul tuturor». Legile prezentate de d. D. Gusti,ministrul Instrucţiei publice, sunt rodul unor îndelungate preocupărişi studii elaborate la «Institutul Soicial» şi în colectivul monografiştilor, compus din zeci de tineri învăţaţi, harnici, informaţi şi cu sănătoasă orientare. Această prealabilă pregătire o recunoaşte d. Noriv ,«de altfel, valoarea de învăţat a d-lui Gusti, stăpân pe cunoştinţe aşa de largi şi autorul unor studii admirabil informate, cari pot sta alături cu ce dă mai bun Apusul, căruia îi aparţine prin cultura sa, e o garanţie pentru seriozitatea şi adevărul celor ce se vor elabora în CI .111 „ Gând această operă pentru a cărei seriozitate se punea garant d. N. Iorga, trebuia să fie încoronată prin legi fundamentale de organizare a culturii acestei ţări, harababura senatorială N. Iorga face obstrucţie şi ţine să împiedece neapărat trecerea lor în practică. In momentele de faţă, Apostolul degonflat nu găseşte profesorului D. Gusti decât numai defecteDin punct de vedere ştiinţific, omul elogiat în «Neamul Românesc» este injuriat peste mai mulţi ani în acelaş spaţiu. Organizatorul cultural pentru care nu găsea cuvinte suficient de superlative este negat cu încăpăţânare. Omul care a pregătit cel mai sistematic şi modern material în legislaţia culturii este pus la stâlpul infamiei, fiindcă nu are «stadiu în politică», adică un argument valabil pentru trepăduşii electorali şi o ruşine nemaipomenită sub pana unui om pretins luminat. Partidul naţional ţărănesc se mân(Continuarea în pag. IV-a) Se pare că bătălia s’a încins între dolar, lira sterlină şi francul francez. Fără a califica gestul d-lui Roosevelt şi fără de a preciza realul caracter al politicei sale de inflaţie monetară, fapt este că în ajunul conferinţei mondiale economice şi în ciuda asigurărilor încurajatoare, financiarii şi respectivele bănci naţionale şi federale vor conduce cu acerbitate un camuflat răsboiu monetar. Dolarul devalorizat va întâmpina rezistenţa lirei depreciate şi Banca Angliei, dar mai ales guvernul britanic va face tot posibilul să nu admită o sublicitaţie atunci când exportul englez este încurajat de lira depreciată. Canada, a părăsit etalonul aur şi întreg şiragul de naţiuni britanice caută cu orice preţ să-şi armonizeze moneta în aşa fel încât realizările şi dezideratele de la Ottawa, să nu fie literă moartă. Britania, America şi Franţa se acuză reciproc. Platforma Londrei este că Britania a fost forţată să-şi deprecieze moneta, deoarece Franţa şi America pierduseră orice limită de absorbire nesăţioasă a aurului. America pretinde că şi ea a fost forţată la ultimă măsură dramatică deoarece restricţiunile vamale europene au trecut de orice limită-iar Franţa, singura mare putere credincioasă ortodoxiei monetare, susţine că naţiunile anglo-saxone au conspirat în contra Băncii Franţei. Oricum ar fi consecinţele acestei revoluţionări monetare, Franţa va suferi oarecum de pe urma deprecierii dolarului. Cu bugetul deficitar şi comerţul exterior în continuă scădere precipitată, alături de criza internă tot mai accentuată, afluxul de turişti americani, redus şi aşa în ultimii ani, va scade şi mai simţitor; or se ştie că turismul şi mai ales Americanii, formau una din sursele cele mai rentabile în venitul naţional al Franţei. Chiar dacă Franţa va ridica bariele vamale şi mai prohibitive, puţinele pieţe externe care i-au mai rămas Franţei vor fi disputate de produsele americane aşa cum i-a succes în bună parte şi Angliei când lira sterlină a fost «desfăcută» de balastul-aur. Este moneta franceză stabilă? Da. Dar dacă in scurtă vreme cele mai mari state din lume nu vor cade de acord, Banca Franței cu toată imensitatea de aur acumulat, nu va putea fi de piept unei continue cereri de aur din străinătate. In acest caz, guvernul francez ar fi forţat să interzică exportul aurului, ceea ce ar însemna o abandonare, nu de jure ci de facto a etalonului aur. Se pare însă că puterile mari sunt pe cale a se înţelege că devalorizarea generală a tuturor valorilor nu poate continua la infinit. Şi e probabil că la conferinţa economică de la Londra lumea întreagă cu cei 3000 delegaţi ai ei tehnicieni, experţi, diplomaţi şi stat-majorişti economici, va da dovadă de un efort, serios în soluţionarea acestei probleme economice mondiale. DR. T. CR. BULETIN EXTERN LUPTA MONETELOR Dela Mickiewici la Einstein ——-----oo------— In scrisoarea în care ministrul Educaţiei naţionale din Franţa oferea savantului Einstein o catedră la Colegiul Franţei, d. de Mouzie evocă precedentul lui Mickiewici. Ministrul francez a omis atunci să spună că ilustrul poet polonez a datorat această catedră regelui Ludovic-Filip. Şi de asemenea nu a vorbit nici de desnodământul acestei aventuri universitare şi sentimentale. Inaugurat la 22 Decembrie 1840, cursul a fost suspendat la 28 Mai 1848. De ce ? Nu este decât un secol aproape, între oferta lui Cousin, ministrul de instrucţie din cabinetul Tiers făcută poetului Mickiewici, isgonit din ţara să, şi oferta d-lui de Mouzie ministrul educaţiei naţionale din cabinetul Daladier, făcută lui Einstein. Cu marele său bun simţ, regele cetăţean se arăta destul de îndărătnic. El găsea cu totul inoportună numirea celui mai ilustru polonez în momentul în care împăratul Nicolae I urzea contra Franţei Quadrupla înţelegere. Ţarul, ostil guvernului din Iulie, considera ca o provocare oferirea către un exilat a acestei catedre. Fără îndoială, regele Franţei avea faţă de Polonia o simpatie ereditară. Guvernul său manifestase, în favoarea refugiaţilor, mai mult decât milă. Pentru ei, personal, se redusese formalităţile de naturalizare. Ba încă li se acordase refugiaţilor şi unele importante subsidii. Dar refugiaţii se arătaseră adeseori cu totul indiscreţi şi imprudenţi în recunoştinţa ce o datorau Franţei. Ei împinseseră presa franceză, romantică şi bonapartistă, la manifestaţii contra Rusiei. Mulţumită lui Michelet, profesor de istorie al principesei Maria, catedra a fost obţinută de Mickiewici. Proectul de lege, prezentat de Cousin a trecut prin Cameră la 18 iunie iar la 15 iulie, Mickiewici a fost numit titular al unei catedre de limba şi literatura slavă. Această catedră era creiată special pentru poetul exilat şi chiar în ziua în care Ludovic-Filip semna decretul excepţional, se semna contra Franţei, Quadrupla alianţă. Poetul polonez a fost primit cu entuziasm de tinerimea şcolară. Era poet şi era şi polonez. In plus era şi un persecutat politic. Mickiewici expulzat din Posnania, apoi din Saxa se refugiase la Paris în 1832. Aci compuse cele mai celebre poezii ale sale, poema: Cartea pelerinilor poloni, care tradusă de Montalbert, a inspirat lui Lamermais vestitele «Cuvinte ale unui credincios». Timp de doi ani, cursul lui Mickiewici a continuat ca un fluviu tumultuos în marginile programului... lui fixat. El a făcut o frescă imparţială a literaturilor slave, dela căderea imperiului roman până la tratatul din Westfalia. Mickiewici n’a omis pe Cehi, nici pe Sârbi din fresca sa. Din contra i-a pus alături de Ruşi şi Polonezi în mişcarea slavă, moştenitoare a Grecilor şi Romanilor. Dar în 1842, profesorul cedează pasul unei iluminări. Catedra devine un altar. Se fac profeţii, se produc extazuri. Auditorul în majoritate polonez şi mai ales femenin, participă la acest delir. Cursul lui Mickiewici pe zi ce trecea devenea mai alarmant, întrucât acolo se făureau planuri cari nu aveau nimic comun cu literatura şi limbile slave. In parlament începuse să se vorbească de divagaţiunile de la cursul de slavistică. D. Villemain, înlocuitorul la instrucţie al lui Cousin a apărat brav pe titularul catedrei, de atacurile violente ale deputatului Lespinasse iar după aceia a chemat la cabinetul său pe Mickiewici. A fost întrebat dacă are de gând să se lase de predicile unei noui religii şi de apologierea lui Napoleon. Mickiewici, de la înălţimea unui adevărat profet a refuzat orice concesie. — Dacă ţi-aş da o misiune oficială în Italia pentru o bucată de vreme? — a întrebat ministrul! — Nu! — fu răspunsul poetului. Ar fi putut fi înlocuit imediat. In adevăr, cu doi ani de activitate Mickiewici nu era încă definitiv și nici nu era naturalizat. Când a fost silit să îndeplinească formalitatea naturalizării el a răspuns simplu şi hotărât: — Nu vreau să prestez jurământ dinastiei de Orleans. Ministrul i-a dat un înlocuitor şi l-a pus în concediu de boală. A doua republică i-a menţinut concediul. Dar Imperiul l-a revocat imediat împreună cu Michelet şi Edgar Quinet. In acelaş timp Mickiewici a fost numit bibliotecar la Arsenalul Franței. la Geneva ! D. NADOLNY şeful delegaţiei germane, a prezentat un memorandum, care tinde de fapt la complecta reînarmare a Reichului. IN PAG. VT-a: Senatul american a votat proectul de inflaţie NOTE Doi oaspeţi Am fost onoraţi în ultimele luni cu vizita câtorva somităţi ale ştiinţei. Literaţi cu reputaţiune europeană au venit, de asemenea, în România, din dorinţa de a cunoaşte o ţară, care după ce s’a realizat în integralitatea hotarelor ei, s’a afirmat cu oare care prestigiu în diversele domenii de activitate. Pentru ţara noastră, interesul pe care ni l-au arătat aceşti vizitatori streini, înseamnă o apreciere măgulitoare, căreia i s-a răspuns cu recunoştinţa cuvenită. Pentru oaspeţii României, vizita la noi a fost, credem, în afară de o călătorie de agrement, un popas interesant de informare şi cunoaştere a aspectelor noastre naţionale, pe care, lăsând de-o parte o falsă modestie, le socotim cu totul demne de atenţiunea ochiului expert al cercetătorului obiectiv şi dornic să pătrundă sensul vieţii noastre naţionale, resursele şi posibilităţile sufletului românesc. Dar dacă noi n’am precupeţit nici unuia din aceşti soli ai civilizaţiunii ospitalitatea de gazdă demnă şi recunoscătoare, trebue să recunoaştem că oaspeţii ne-au plătit, fiecare la rândul lui, un preţios tribut de împărtăşire a erudiţiunii lor. Sălile noastre de conferinţe au fost populate în atâtea rânduri de elemente de elită ale ştiinţei şi culturii româneşti, care au avut să asculte desvoltarea subiectelor interesante privind diverse ramuri de studiu şi cercetare. Găzduim acum, de câteva zile, pe savantul profesor italian din Pavia, doctorul Pichera, şi pe marele chimist francez, Georges Urbain. Apreciaţi deopotrivă în cercul specialităţii lor, cunoscuţi în ţările streine pentru contribuţia ce au adus în domeniul chimiei şi al medicinei, profesorii Pichera şi Georges Urbain au găsit un lipsit de folos să ia contact şi cu oamenii noştri de ştiinţă, în ţara românească. Atenţiune măgulitoare şi interes meritat pentru contribuţiunea noastră, modestă dar valoroasă, adusă în toate domeniile civilizaţiunii umane. Sub acest titlu, V. Bariatinschi îşi publică amintirile despre S. Perpigorev, V. Meşcerschi, S. Gogorovici, L. Turghenev, Al. Dumastatăl şi alţi scriitori pe care i-a cunoscut de aproape. «Prima mea cunoştinţă cu lumea literaţilor, — scrie Bariatinschi, — a avut loc în următoarele împrejurări: — Printre colegii mei la Școala de Marină, era şi Terpigorev, fiul lui Terpigorev cunoscut în literatură sub pseudonimul de «Serghei Otava», scriitor astăzi aproape uitat, dar care se bucura atunci de o mare popularitate. Romanele lui, ca de pildă «Sărăcime», erau bine apreciate, iar revistele lui «Vremea Nouă» era una din cele mai bune reviste ilustrate. Când odată fiul lui m’a invitat acasă spre a mă prezenta tatălui său, eu am primit bucuros și astfel mi-a fost dat să cunosc o somitate literară. Locuiau într’o vilă la marginea oraşului. Dela poartă, o alee îngustă ducea la seara principală. Aci mă întâmpină o potaie de câini care lătrau şi săreau sălbatecagitând cozile stufoase în semn de salut. Serghei Otava, avea o slăbiciune pentru câini pe care îi aduna la orice ocazie de pe drum. Datorită acestui fapt proprietarii din oraş refuzau să-i închirieze vreun apartament şi era nevoit să locuiască la periferie. Aceasta însă nu-l sinchisea câtuşi de puţin, deoarece nu-i plăcea viaţa gălăgioasă a oraşului unde nu se ducea decât forţat de diferite chestiuni, ca «onorariile», «avansurile», etc... El făcea mai repede impresia unui vechi boier, ursuz, vesel uneori, leneş, blazat, amator la băutură, mâncare şi somn. Ii plăcea să se joace cu câinii. Totuşi, acest om iubea literatura şi era indiferent faţă de problemele politice. Singurul om politic pentru care nutrea antipatie, era V. Meşcereschi, redactorul ziarului «Cetăţeanul». Considerând ziarul acestuia ca cel mai lipsit de vervă, îmi demonstră asta astfel: dintre numeroşii săi câini în graţiile lui se afla mai ales unul, numit «Fedica». Pe acesta îl aşeză pe scaun la masa unde mâneam noi şi începu să-i prezinte mai multe ziare. Câinele le privea cu indiferenţă, şi când în cele din urmă îi fu pus în faţă «Cetăţeanul» lui Mescerschi, — adormi, prăbuşindu-se de pe şeaua. Efectul era admirabil... In casa Terpigorev am cunoscut pe d. S. Grigorovici, ultimul reprezentant al pleiadei lui Turghenev, rămas încă în viaţă. Când Grigorovici era bine dispus, anecdotele, epigramele şi amintirile lui despre contimporani şi caracteristicele lor erau inepuisabile. Odată, în prezenţa lui cineva începu să vorbească ceva în legătură cu un miop. Grigorovici ascultă cu atenţie şi apoi, cu un ton de seriozitate, zise: — «Astea sunt fleacuri... Eu am văzut odată un neamţ atât de miop încât avea ochii roşi şi când citea ţinând cartea lipită de nas, pe pagină rămâneau urme roşii ca de dulceaţă de smeură»... Grigorovici cunoscuse bine pe A. Dumas-tatăl. El spunea despre autorul «Celor Trei Muşchetari» că fusese martor când acesta plimbându-se prin camera largă dieta concomitent trei romane celor trei secretari aşezaţi prin colţuri. Dumas era fiul unui mulatru, generalul Dumas, originar din Saint Domingot și îl supăra foarte mult când cineva îi amintea că în vinele (Citiţi continuare în pag. 4-a)