Dreptatea, mai 1933 (Anul 7, nr. 1680-1704)

1933-05-01 / nr. 1680

Săptămâna S’a sfârşit vacanţa politică.­ Nu s’ar crede, judecând după subiecte­le care figurează în coloanele zia­relor... S ar părea deci, că vacanţa continuă. Şi ameninţă să dureze mult. Ceea ce nu s’a mai întâmplat de doi ani, începuse chiar să se crează de către unii superstiţioşi, oă nu se mai poate vară adică liniş­te şi căldură, — în politica româ­nească... Căldurile, în adevăr, n’au lipsit, însă de natură electorală. In schimb liniştea!.... Acum întârzie căldura meteoro­logică, — dar în ciuda amatorilor de agitaţie stărue liniştea... &* De sigur, nu în înţelesul absolut. Căci oarecari dezordini au fost. Şi sunt prevăzute măsuri de împedica­­re a repeţitei lor cu prilejul zilei de­­mâine, 1 Mai. Arminden­ul şi-a schimbat carac­terul, de când a devenit «Sărbătoa­rea muncei». Pelinul la iarbă verde s-a transformat în discurs sub fla­mură roşie. Paradoxul că munca trebue sărbă­torită prin odihnă este acceptabil, ca orice paradox. Dar de ce această odihnă, să zicem legitimă,­­ să fie tulburată de cea mai antidigestivă ocupaţie: discursomanica ? Dacă nu se mai poate Armindenul de altă­dată, anul acesta e scăzută şi tem­peratura şi iarba verde, urcat fiind numai preţul pelinului, cel puţin fie ca «Sărbătoarea muncei» să se măr­ginească la «odihna» retorică, fără acompaniament de regretabile ges­turi...­ ­ Un «gest» necesar a făcut guver­nul, — care nu-şi rezervă nici un fel de 1 Mai — anunţând intenţia d­’a rezilia contractul suedez... Ime­diat cei cu şoselele s’au pus pe dru­muri şi negocieri în curs au arătat că suedezii însăşi erau la concluzia nevoei d’a se­ modifica radical ve­chiul cotract. In această privinţă, adică aceea a drumurilor noastre, românii care au fost de Paşte în Orient au avut o surpriză. De la Beyruth la Bal­bek, unde se află ruinele unui tem­plu celebru, duce o şosea admirabi­lă care urcă şi trece peste vârful Li­banului, cu peste două mii de metri înălţime. Este ceea ce se chiamă­­realmente o şosea ca «în palmă» pe­­care se poate circula în automobil cu o medie de 80 km. pe oră... Toată această șosea este lucrată cu bitum importat din România! Jîfo Odată mai mult s’a putut astfel verifica axioma, că voiajurile in­­etruesc mai bine decât biblioteca... . Iată de o pildă, în afară de cazul de mai sus și acela al puterei de pene­­traţiune a leului românesc în Orien­tul depărtat. La Beyruth, cu lei-mo­­netă s’au putut cumpăra ţigări şi plăti taxiuri... D, guvernator al Băncei Naţiona­le va împărtăşi, de­sigur, satisfac­ţia naţională a celor care au putut experimenta la faţa locului presti­giul monetei noastre. Nu ştiu dacă îi aceaşi mulţumi­re va afla, că pe unul din bulevar­dele principale din Alexandria — Egipt, fireşte, — vitrinele ambulante ale zarafilor locali erau în cea mai mare parte tixite cu bancnote de o mie şi cinci sute de lei româneşti... Ce vreţi mai bună dovadă de sta­bilizarea leului şi peste graniţă? O stabilizare din cele mai triste şi mai dureroase este însă a inun­daţiilor în oraşul Bârlad... Bâr­­ladul-apă, în vremuri uscate n’are atâta volum cât să sature un stol de vrăbii. Destul o ploae mai repe­de şi mai abundentă, ca să se umfle de parcă ar fi Volga or Missisipi. Rezultatul, inundarea oraşului, ceea ce a ajuns o calamitate publică în adevăr catastrofală... Anul acesta de trei ori a fost in­­nundată nefericita capitală tutovea­­nă. Trebuesc numai­decât puse la îndemâna administraţiei locale mij­loacele de­ a para această nenoroci­re nu e decât o modalitate: detur­narea cursului Bârladului. Planuri­le sunt făcute. Ministerul de război poate pune la dispoziţie pionieri, pentru executarea lucrărilor. Mini­sterul de finanţe se va îndupleca să descopere ceva resurse... Căci trebue evitată prăpădirea fatală oltcum a unui oraş-reşedinţă, unde nu se mai trăeşte decât sub te­roare, cum se arată nişte nori mai groşi pe cer. C. Gongopol Taxele de b­ancare plătite în nu­merar conf. aprobarei Direcţiune! Generale f. X T. No. 31.8561928 ANUL VII NO. 1080 luni I nai 1933& PA.U1M Redacţia şi Administraţia: Bucureşti, Str. G. Clamensaau, 9 — Telefon Roinctin 217|tjț A1­ ția 220|25 HHIHHHI MBSMMWfcM i'/j nr~' '■in» iii BHHBI Profesia de credinta a a-lui Oora lata­­rasco la tg.-Jiu: „partida! HDeral nu va în­treprinde activini precipitate, nici violente patinatoare, nici campanii de tor­turare“. Antoni Oradiei nari, se pod­este. De-ar fl profesie de credinta generata, nu num­ai de opozifie! D. GOERING a fost numit ministru al aviației germane. idilic diverse Partidul melcului ••• „■Este acela al d-lui I. G. Duca. întâmplarea a fost povestită de toa­te ziavele. Familia Arţăreanu veche feudă a familiei Brătianu și partidului libe­ral, s’a dus iar la un Brătianu, —­­la George. Arţăreanu-tatăl a trimis întâi pe fiul său ca să constate pro­babil atmosfera. ■ Expertiza fiind favorabilă,­­acum câteva zile s’a dus şi Arţăreanu­­tatăl după f­iu. Şi cum era adminis­trator al Casei partidului liberal, a luat cu dânsul şi Arhiva casei. După raţionamentul acesta. — Eu aşa am apucat, casa parti­dului aparţinând numai Brătienilor. George e fiul şi moştenitorul politic legitim a lui Ion... Dacă mă duc eu la fiu trebuesc să-i duc şi arhiva, care era de drept a tatălui.­­Ca melcul, care umblă cu casa în spinare. Dar emoţia în lagărul dacist e vie şi d. Arţăreanu somat cu insistenţă să dea îndărăt arhiva. — Nici­odată cu pielea! răspunde melcul, pardon, d. Arţăreanu. Chestia va merge în faţa justiţiei. Se va râde bine... CHESTIA ZILEI 1 Mai Mâine este ziua Muncii, — când toţi ce lucrează cu bra­ţele sau cu mintea sărbăto­resc principiul de bază al societăţii moderne. La noi «întâiu Mai», sau Arminde­nul, se prăznueşte ca o zi a primăverii — când se bea pelin pe iarbă verde — într’o ţară de ogoare, păduri şi ţă­rani. In Apus, 1 Mai, este sărbătoarea fa­bricilor şi a uzinelor. Aici — sărbătoa­rea câmpului. Unii, au căutat să dea un anumit co­lorit politic zilei de întâiu Mai, încer­carea n’a prins. Pe dedesubtul teoriilor — s’a impus munca productivă, care n’are culoare politică. In România, întâi. Mai urmează tradiţia Armindenului — o sărbătoare a frunzei verzi şi a vinului, potrivit din gust cu pelin. In vreme ce plugarii sunt pe câmp, la munca mileniilor dimpărătul lor, pe când ei în tăcere rodesc brazda pen­tru întreţinerea statului nostru, — o deşenrtă zarvă răsună în politica noa­stră. De ce partidul naţional­ ţărănesc este atacat cu atâta înverşunare? Fiindcă guvernul, format de dânsul, a schimbat axa bugetului. De unde bugetul era alcătuit pentru o sumă de profitori orăşeni,­­ regimul nou l-a îndreptat spre ţară, având convingerea că aceasta-i gospodăria cea mai bună. Intr’o astfel de gospodărie — nu nu­mai ţăranii vor trăi mai bine, dar şi toate celelalte categorii sociale. E o banalitate că — dacă ţăranul are bani — are bani toată lumea.­­ Mai este ziua, când toate spiritele trebue să se îndrepte spre ţărănime — cu un prinos de recunoştinţă pentru jertfele trecute şi cu gând frăţesc pen­tru colaborarea tuturora cu muncito­rul pământului. Generaţiile dinaintea noastră au trăit subt lozinca: libertate, egalitate, fraternitate. Timpurile de astăzi văd ridicându-se un alt principiu: dreptul muncii, drep­tul la viaţă numai a celui ce munceşte. In jurul acestei formule s’au făcut cristalizări anormale. Aceste cristali­zări se vor risipi. Marea masă a muncitorilor dela ţa­ră şi dela oraş vor găsi mijlocul de a se organiza în jurul principiului ntun­­cii — fără exagerări sau aberaţii. Pentru viitorul Muncii, 2 1 Mai în­truneşte astăzi, laolaltă, pe toţi cei ce lucrează productiv în ţara noastră harnică şi sericei­să. O tentativă zadarnici Presa dacistă, ruşinată desigur de faptul că reprezentanţii partidului liberal nu au isb­itit să activeze în comisia de anchetă parlamentară, aleasă pentru cercetarea organiză­rii şi modului de funcţionare a re regiilor autonome, încearcă să reia o polemică, de mult abandonată, în jurul acestor instituţiuni publice, care au dat rezudtate atât de stră­lucite pentru economia ţării. Evi­dent, polemica aceasta nu se deose­beşte din partea liberalilor p în­tru nimic de c­e precedente. Este întemeiată adică tot pe fals, pe rea credinţă, pe calomnie. De aceea chiar nici nu va putea avea cel mai slab efect asupra opiniei publice, pentru care minciunile presei daois­­te sunt de mult demascate şi răsu­flate. Faptul, care rămâne fapt, aşa cum l-am destăinuit noi acum câteva zile şi cum nu se poate desminţi, cu toate răstălmăcirile Viitorului, este că reprezentanţii partidului liberal dacist în comisia de anchetă parla­mentară asupra regiilor autonome nu s’au mai prezentat, de îndată ce comisiile s’au constituit şi s’au îm­părţit în sub comisiuni, gata să se apuce de lucru. De ce ? E clar. Dacă şi liberalii dacişti s'ar fi apucat de lucru, ar fi trebuit să constate, cot la cot cu reprezentanţii guvernului şi cu acei ai restului opoziţiei, că nici o iotă din tot ce au afirmat cu atâta scandal şi perseverenţă a­­supra regiilor autonome nu cores­punde realităţii faptelor şi să recu­noască astfel public şi oficial că toa­tă campania, dusă pe această ches­tiune, este urzită numai şi numai din calomnie. O pildă semnificativă, convingă­toare pentru toate afirmaţiunile noastre de mai sus, o găsim vr’u­­nul din ultimele articole ale Viito­rului asupra regiilor autonome. Răspunzând unui artico­l al nos­tru, oficiosul d-lui I. G. Duca afir­mă că în expunerea de motive a­­d-lor miniştri Madgearu şi Lugoşia­­nu la proectul pentru modificarea­­ legii comercializăr­ilor ,se găseşte re­­cunoaşterea eşuării regiilor auto­nome. Absolut fals, într'adevăr, în aceas­tă expunere de motive, care a fost pe larg desbătută în presă, deoarece aducea pentru prima dată un vast materiell statistic informativ asupra rezultatelor activității regiilor au­tonome, se găsesc toate dovezile in­famiilor calomnii liberale, cu care, ani de zile, s’a încercat mistificarea opiniei public. Din această expune­­re de motive se poate vedea cât de folositoare sunt regiile autonome și cum ele singure, deşi în prima fază a organizării lor, au putut să dea excedente, atunci când toate capito­lele din bugetul general al Statu­lui erau deficitare. De altfel, Drep­tatea a silit, în cursul acestor discu­­ţiuni, chiar şi pe un oficios liberaţi să recunoască adevărul, care, pus în lumina cifrelor, nu mai putea fi ascuns. Texte de N. Iorga despre D. Gusti Apostolul misionarelor de la Vă­leni pe care le învaţă brâuleţul şi le dă informaţiuni pro şi contra des­pre polemica faimoasă, dacă şte­fan cel Mare a purtat sau nu barbă, a început o campanie împotriva so­ciologiei româneşti inaugurate prin campaniile monografice, în general, şi în contra d-lui D. Gusti, în spe­cial. Iată, însă, ce scria d. N. Iorga despre omul de ştiinţă şi conducă­torul D. Guşti: «Profesorul D- Guşti, un eminent sociolog de o perfectă orientare în domeniul cultural, un conducător, care în orice ţară ar onora o insti­tuţie» (Universul, 6 Februarie 1923). Despre legiuitorul D. Gusti pe ca­re senatorul N. Iorga din actuala seziune parlamentară l-a sabotat şi contra căruia a pronunţat câteva fi­­lipici, unde injustiţia se împletea cu galbena invidie, paraponiseala cu patima cea mai josnică, Neamul Ro­mânesc din 22 Februarie 1921 spu­nea sub semnătura directorului: «când un învăţat ca d. D. Gusti a dovedit cu orice prilej obiceiul omu­lui de ştiinţe adevărat de a judeca toate chestiunile dincolo de preocu­­paţiile momentului şi de interesele elicelor, vine şi înfăţişează societă­ţii româneşti preocupată de mări şi grele probleme soluţii folositoare le­giferării viitoare, toată lumea tre­buie să-l aplaude, să-l încurajeze şi să-l susţie, fiindcă lucrează în folo­sul tuturor». Legile prezentate de d. D. Gusti,­­ministrul Instrucţiei publice, sunt­­ rodul unor îndelungate preocupări­­şi studii elaborate la «Institutul So­i­cial» şi în colectivul monografişti­­lor, compus din zeci de tineri învă­ţaţi, harnici, informaţi şi cu sănă­toasă orientare. Această prealabilă pregătire o re­cunoaşte d. N­­oriv ,­«de altfel, valoarea de învăţat a d-lui Gusti, stăpân pe cunoştinţe aşa de largi şi autorul unor studii ad­mirabil informate, cari pot sta ală­turi cu ce dă mai bun Apusul, că­ruia îi aparţine prin cultura sa, e o garanţie pentru seriozitatea şi a­­devărul celor ce se vor elabora în CI .1­11 „ Gând această operă pentru a cărei seriozitate se punea garant d. N. Iorga, trebuia să fie încoronată prin legi fundamentale de organizare a culturii acestei ţări, harababura se­natorială N. Iorga face obstrucţie şi ţine să împiedece neapărat trecerea lor în practică. In momentele de faţă, Apostolul degonflat nu găseşte profesorului D. Gusti decât numai defecte­Din punct de vedere ştiinţific, o­­mul elogiat în «Neamul Românesc» este injuriat peste mai mulţi ani în acelaş spaţiu. Organizatorul cultural pentru care nu găsea cuvinte suficient de super­lative este negat cu încăpăţânare. Omul care a pregătit cel mai sis­tematic şi modern material în le­gislaţia culturii este pus la stâlpul infamiei, fiindcă nu are «stadiu în politică», adică un argument valabil pentru trepăduşii electorali şi o ru­şine nemaipomenită sub pana unui om pretins luminat. Partidul naţional­ ţărănesc se mân­(Continuarea în pag. IV-a) Se pare că bătălia s’a încins în­tre dolar, lira sterlină şi francul francez. Fără a califica gestul d-lui Roose­velt şi fără de a preciza realul ca­racter al politicei sale de inflaţie monetară, fapt este că în ajunul conferinţei mondiale economice şi în ciuda asigurărilor încurajatoare, financiarii şi respectivele bănci na­ţionale şi federale vor conduce cu acerbitate un camuflat răsboiu mo­netar. Dolarul devalorizat va întâmpina rezistenţa lirei depreciate şi Banca Angliei, dar mai ales guvernul bri­tanic va face tot posibilul să nu ad­mită o sublicitaţie atunci când ex­portul englez este încurajat de lira depreciată. Canada, a părăsit etalonul aur şi întreg şiragul de naţiuni britanice caută cu orice preţ să-şi armonize­ze moneta în aşa fel încât realiză­rile şi dezideratele de la Ottawa, să nu fie literă moartă. Britania, America şi Franţa se acuză reciproc. Platforma Londrei este că Brita­nia a fost forţată să-şi deprecieze moneta, deoarece Franţa şi America pierduseră orice limită de absorbire nesăţioasă a aurului. America pretinde că şi ea a fost forţată la ultimă măsură dramatică deoarece restricţiunile vamale eu­ropene au trecut de orice limită-iar Franţa, singura mare putere credincioasă ortodoxiei monetare, susţine că naţiunile anglo-saxone au conspirat în contra Băncii Fran­ţei. Oricum­ ar fi consecinţele acestei revoluţionări monetare, Franţa va suferi oarecum de pe urma depre­cierii dolarului. Cu bugetul deficitar şi comerţul exterior în continuă scădere preci­pitată, alături de criza internă tot mai accentuată, afluxul de turişti americani, redus şi aşa în ultimii ani, va scade şi mai simţitor; or se ştie că turismul şi mai ales Ameri­canii, formau una din sursele cele mai rentabile în venitul naţional al Franţei. Chiar dacă Franţa va ridica ba­riele vamale şi mai prohibitive, puţinele pieţe externe care i-au mai rămas Franţei vor fi disputate de produsele americane aşa cum i-a succes în bună parte şi Angliei când lira sterlină a fost «desfăcută» de balastul-aur. Este moneta franceză stabilă? Da. Dar dacă in scurtă vreme cele mai mari state din lume nu vor cade de acord, Banca Franței cu toată imensitatea de aur acumulat, nu va putea fi de piept unei continue ce­reri de aur din străinătate. In acest caz, guvernul francez ar fi forţat să interzică exportul aurului, ceea ce ar însemna o abandonare, nu de jure ci de facto a etalonului aur. Se pare însă că puterile mari sunt pe cale a se înţelege că deva­lorizarea generală a tuturor valori­lor nu poate continua la infinit. Şi e probabil că la conferinţa econo­mică de la Londra lumea întreagă cu cei 3000 delegaţi ai ei tehnicieni, experţi, diplomaţi şi stat-majorişti economici, va da dovadă de un efort, serios în soluţionarea acestei pro­bleme economice mondiale. DR. T. CR. BULETIN EXTERN LUPTA MONETELOR Dela Mickiewici la Einstein ——-----oo------— In scrisoarea în care ministrul Educaţiei naţionale din Franţa ofe­rea savantului Einstein o catedră la Colegiul Franţei, d. de Mouzie evo­că precedentul lui Mickiewici. Mi­nistrul francez a omis atunci să spună că ilustrul poet polonez a da­torat această catedră regelui Ludo­­vic-Filip. Şi de asemenea nu a vor­bit nici de desnodământul acestei aventuri universitare şi sentimen­tale. Inaugurat la 22 Decembrie 1840, cursul a fost suspendat la 28 Mai 1848. De ce ? Nu este de­cât un secol aproape, între oferta lui Cousin, ministrul de instrucţie din cabinetul Tiers fă­cută poetului Mickiewici, isgonit din ţara să, şi oferta d-lui de Mou­zie ministrul educaţiei naţionale din cabinetul Daladier, făcută lui Einstein. Cu marele său bun simţ, regele cetăţean se arăta destul de îndărăt­nic. El găsea cu totul inoportună numirea celui mai ilustru polonez în momentul în care împăratul Ni­­colae I urzea contra Franţei Qua­­drupla înţelegere. Ţarul, ostil gu­vernului din Iulie, considera ca o provocare oferirea către un exilat a acestei catedre. Fără îndoială, re­gele Franţei avea faţă de Polonia o simpatie ereditară. Guvernul său manifestase, în favoarea refugiaţi­lor, mai mult de­cât milă. Pentru ei, personal, se redusese formalită­ţile de naturalizare. Ba încă li se acordase refugiaţilor şi unele im­portante subsidii. Dar refugiaţii se arătaseră ade­seori cu totul indiscreţi şi impru­denţi în recunoştinţa ce o datorau Franţei. Ei împinseseră presa fran­ceză, romantică şi bonapartistă, la manifestaţii contra Rusiei. Mulţumită lui Michelet, profesor de istorie al principesei Maria, ca­tedra a fost obţinută de Mickiewici. Proectul de lege, prezentat de Cou­sin a trecut prin Cameră la 18 iunie iar la 15 iulie, Mickiewici a fost numit titular al unei catedre de limba şi literatura slavă. Această catedră era creiată spe­cial pentru poetul exilat şi chiar în ziua în care Ludovic-Filip semna decretul excepţional, se semna con­tra Franţei, Quadrupla alianţă. Poetul polonez a fost primit cu entuziasm de tinerimea şcolară. Era poet şi era şi polonez. In plus era şi un persecutat politic. Mickiewici expulzat din Posnania, apoi din Saxa se refugiase la Paris în 1832. Aci compuse cele mai celebre poezii ale sale, poema: Cartea pelerinilor poloni, care tradusă de Montalbert, a inspirat lui Lamermais vestitele «Cuvinte ale unui credincios». Timp de doi ani, cursul lui Mic­­kiewici a continuat ca un fluviu tumultuos în marginile programu­­lui... lui fixat. El a făcut o frescă impar­ţială a literaturilor slave, dela că­derea imperiului roman până la tratatul din Westfalia. Mickiewici n’a omis pe Cehi, nici pe Sârbi din fresca sa. Din contra i-a pus ală­turi de Ruşi şi Polonezi în mişcarea slavă, moştenitoare a Grecilor şi Romanilor. Dar în 1842, profesorul cedează pasul unei iluminări. Catedra de­vine un altar. Se fac profeţii, se produc extazuri. Auditorul în ma­joritate polonez şi mai ales feme­­nin, participă la acest delir. Cursul lui Mickiewici pe zi ce trecea devenea mai alarmant, în­tru­cât acolo se făureau planuri cari nu aveau nimic comun cu literatu­ra şi limbile slave. In parlament începuse să se vor­bească de divagaţiunile de la cursul de slavistică. D. Villemain, înlocui­torul la instrucţie al lui Cousin a apărat brav pe titularul catedrei, de atacurile violente ale deputatului Lespinasse iar după aceia a che­mat la cabinetul său pe Mickiewici. A fost întrebat dacă are de gând să se lase de predicile unei noui re­ligii şi de apologierea lui Napoleon. Mickiewici, de la înălţimea unui a­­devărat profet a refuzat orice con­cesie. — Dacă ţi-aş da o misiune ofi­cială în Italia pentru o bucată de vreme? — a întrebat ministrul! — Nu! — fu răspunsul poetului. Ar fi putut fi înlocuit imediat. In adevăr, cu doi ani de activitate Mickiewici nu era încă definitiv și nici nu era naturalizat. Când a fost silit să îndeplinească formalitatea naturalizării el a răs­puns simplu şi hotărât: — Nu vreau să prestez jurământ dinastiei de Orleans. Ministrul i-a dat un înlocuitor şi l-a pus în concediu de boală. A doua republică i-a menţinut concediul. Dar Imperiul l-a revocat imediat împreună cu Michelet şi Edgar Qui­­net. In acelaş timp Mickiewici a fost numit bibliotecar la Arsenalul Fran­ței. la Geneva ! D. NADOLNY şeful delegaţiei germane, a prezen­tat un memorandum, care tinde de fapt la complecta reînarmare a Reichului. IN PAG. VT-a: Senatul american a vo­tat proectul de inflaţie NOTE Doi oaspeţi Am fost onoraţi în ultimele luni cu vizita câtor­va somităţi ale ştiin­ţei. Literaţi cu reputaţiune euro­peană au venit, de­ asemenea, în România, din dorinţa de a cunoaş­te o ţară, care după ce s’a realizat în integralitatea hotarelor ei, s’a afirmat cu oare­ care prestigiu în diversele domenii de activitate. Pentru ţara noastră, interesul pe care ni l-au arătat aceşti vizitatori streini, înseamnă o apreciere mă­gulitoare, căreia i s-a răspuns cu recunoştinţa cuvenită. Pentru oas­peţii României, vizita la noi a fost, credem, în afară de o călătorie de agrement, un popas interesant de informare şi cunoaştere a aspecte­lor noastre naţionale, pe care, lă­sând de-o parte o falsă modestie, le socotim cu totul demne de a­­tenţiunea ochiului expert al cer­cetătorului obiectiv şi dornic să pătrundă sensul vieţii noastre na­ţionale, resursele şi posibilităţile sufletului românesc. Dar dacă noi n’am precupeţit nici­ unuia din aceşti soli ai civili­­zaţiunii ospitalitatea de gazdă demnă şi recunoscătoare, trebue să recunoaştem că oaspeţii ne-au plă­tit, fiecare la rândul lui, un pre­ţios tribut de împărtăşire a erudi­­ţiunii lor. Sălile noastre de confe­rinţe au fost populate în atâtea rânduri de elemente de elită ale ştiinţei şi culturii româneşti, care au avut să asculte desvoltarea su­biectelor interesante privind diver­se ramuri de studiu şi cercetare. Găzduim acum, de câte­va zile, pe savantul profesor italian din Pavia, doctorul Pichera, şi pe ma­rele chimist francez, Georges Ur­­bain. Apreciaţi deopotrivă în cercul specialităţii lor, cunoscuţi în ţă­rile streine pentru contribuţia ce au adus în domeniul chimiei şi al medicinei, profesorii Pichera şi Georges Urbain au găsit un lipsit de folos să ia contact şi cu oame­nii noştri de ştiinţă, în ţara ro­mânească. Atenţiune măgulitoare şi interes meritat pentru contribuţiunea noas­tră, modestă dar valoroasă, adusă în toate domeniile civilizaţiunii u­­mane. Sub acest titlu, V. Bariatinschi îşi publică amintirile despre S. Perpigorev, V. Meşcerschi, S. Go­­gorovici, L. Turghenev, Al. Dum­as­­tatăl şi alţi scriitori pe care i-a cu­noscut de aproape. «Prima mea cunoştinţă cu lumea literaţilor, — scrie Bariatinschi, — a avut loc în următoarele împre­jurări: — Printre colegii mei la Școala de Marină, era şi Terpigo­­rev, fiul lui Terpigorev cunoscut în literatură sub pseudonimul de «Serghei Otava», scriitor astăzi a­­proape uitat, dar care se bucura a­­tunci de o mare popularitate. Romanele lui, ca de pildă «Sără­­cime», erau bine apreciate, iar re­vistele lui «Vremea Nouă» era una din cele mai bune reviste ilustra­te. Când odată fiul lui m’a invitat acasă spre a mă prezenta tatălui său, eu am primit bucuros și ast­fel mi-a fost dat să cunosc o somi­tate literară. Locuiau într’o vilă la marginea o­­raşului. Dela poartă, o alee îngustă du­cea la seara principală. Aci mă întâmpină o potaie de câini care lătrau şi săreau sălbatec­­agitând cozile stufoase în semn de salut. Serghei Otava, avea o slăbi­ciune pentru câini pe care îi adu­na la orice ocazie de pe drum. Da­torită acestui fapt proprietarii din oraş refuzau să-i închirieze vre­un apartament şi era nevoit să locu­iască la periferie. Aceasta însă nu-l sinchisea câtuşi de puţin, deoarece nu-i plăcea viaţa gălăgioasă a ora­şului unde nu se ducea decât for­ţat de diferite chestiuni, ca «ono­rariile», «avansurile», etc... El făcea mai repede impresia u­­nui vechi boier, ursuz, vesel une­ori, leneş, blazat, amator la bău­tură, mâncare şi somn. Ii plăcea să se joace cu câinii. Totuşi, acest om iubea literatura şi era indiferent faţă de problemele politice. Singu­rul om politic pentru care nutrea antipatie, era V. Meşcereschi, re­dactorul ziarului «Cetăţeanul». Considerând ziarul acestuia ca cel mai lipsit de vervă, îmi demon­­stră asta astfel: dintre numeroşii săi câini în graţiile lui se afla mai ales unul, numit «Fedica». Pe acesta îl aşeză pe scaun la masa unde mâneam noi şi începu să-i prezinte mai multe ziare. Câinele le privea cu indiferenţă, şi când în cele din urmă îi fu pus în faţă «Cetăţeanul» lui Mescerschi, — a­­dormi, prăbuşindu-se de pe şeaua. Efectul era admirabil... In casa Terpigorev am cunoscut pe d. S. Grigorovici, ultimul repre­zentant al pleiadei lui Turghenev, rămas încă în viaţă. Când Grigo­rovici era bine dispus, anecdotele, epigramele şi amintirile lui despre contimporani şi caracteristicele lor erau inepuisabile. Odată, în pre­zenţa lui cineva începu să vor­bească ceva în legătură cu un miop. Grigorovici ascultă cu aten­ţie şi apoi, cu un ton de seriozita­te, zise: — «Astea sunt fleacuri... Eu am văzut odată un neamţ atât de miop încât avea ochii roşi şi când citea ţinând cartea lipită de nas, pe pagină rămâneau urme ro­şii ca de dulceaţă de smeură»... Grigorovici cunoscuse bine pe A. Dumas-tatăl. El spunea despre autorul «Celor Trei Muşchetari» că fusese martor când acesta plimbându-se prin ca­mera largă dieta concomitent trei romane celor trei secretari aşezaţi prin colţuri. Dumas era fiul unui mulatru, generalul Dumas, originar din Saint Domingot și îl supăra foarte mult când cineva îi amintea că în vinele (Citiţi continuare în pag. 4-a)

Next