Dreptatea, iulie 1933 (Anul 7, nr. 1730-1756)
1933-07-01 / nr. 1730
! * ' ’ ................ '■ : ’ Agitaţiile extremiste Articolul nostru asupra agitaţilor extremiste a produs o mare senzaţie în toată presa din Capitală, linele ziare l-au reprodus în întregime însoţindu-l de anumite comentarii, pline de îngrijorare, iar altele au făcut numai menţiune de el. Afară de gazetele cari ne-au acuzat, că nu înţelegem să luăm o atitudine fermă faţă de agitaţiile caraghioase ale câtorva minori şi analfabeţi, toată presa se ocupă de cele scrise de noi. Atenţiunea aceasta este un semn bun. Pentru că ea demonstrează, că aproape unanimitatea opiniei publice din ţară reprobă pe aceia cari în timpurile economice critice de astăzi mai încearcă să adauge o complicaţie confesională şi socială în plus. Atitudinea presei din Capitală marchează în mod clar şi categoric reacţiunea viguroasă pe care o opun massele contra pregătirei psihologice a aventurii. Ar fi de prisos să analizăm situaţia economică, financiară şi politică din ţară şi făcând apoi o comparaţie cu condiţiunile speciale din Germania,să tragem concluzia unei sigure inadaptabilităţi a moravurilor şi metodelor politice din cuprinsul Reichului actual. Orice om cu bun simţ este convins, că o ţară agricolă cum e România, cu o civilizaţie şi moravuri aproape exclusiv agrare, şi cu un sentiment de echilibru social atât de pronunţat, nu poate urma sub nici o împrejurare drumul poporului german, cu o civilizaţie industrială, cu un trecut militar orgolios — care menţine îi astăzi gustul pentru uniforme — şi cu o atât de imensă clasă de proletariat, încât 25 milioane de germani au devenit elemente de manevră şi de agitaţie în mâinile tuturor partidelor politice. Dar statele agrare suferă de boala imitaţiei. Neputând creia nimic specific în domeniul politic, multe spirite simpliste urmăresc înscăunarea metodelor, aşa cum ele se prezintă în străinătate. Şi aderenţii sunt cu atât mai numeroşi cu cât metodele de importat sunt mai simple şi mai violente, unde pregătirea şi dialectica sunt înlocuite prin înjurături şi agresiuni. Boala însă nu este incurabilă. Cititorii îşi amintesc de febra fascistă ce agita pe «naţionaliştii» noştri, între anii 1923—26. Fasciştii au fost pe atunci îndrăgiţi de câţiva emisari români. Dar după câte ştim italienii sau făcut că nu înţeleg ce vor proaspăt debarcaţii emisari români în cetatea Eternă. Mai ropte, un oarecare aventurier s’a reîntors cu mâinile goale .. .lovitura de stat» pe care o proiectase s a înecat în ridicol. De atunci lumea a dat semne de cuminţenie şi problemele sociale au trecut într’o atmosferă de discuţie serioasă. D A. C- Cuza, ca şi Zelea Codreanu se agitau, dar fără rezultat. Opinia publică se obosise de arguţiile lor simpliste şi pline de ură, şi i-a abandonat. Mai ales, că în urma crizei, extremiştii de dreapta nici n’au putut măcar să facă act de prezenţă în toate judeţele, cu ocazia alegerilor generale. Acei cari se îndeletnicesc cu politica ştiu ce însemnează deplasările dintr’un sat în altul, traversând toate judeţele. Partide mari şi vechi, caii au guvernat, şi cari numără printre membrii lor persoane bogate, şi cari încasează cotizaţii grele, încă nu pot suporta toate cheltuelile legate de o alegere generală. Cu agravarea crizei, aceste dificultăţi au devenit cu adevărat insurmontabile. Deaceia ne am întrebat în articolul nostru de alaltăeri de unde vin banii grupărilor zise «naţionalistei». D. A. C. Cuza nu este un om bogat, după câte ştim. Familia Zelinsky-Codreanu cu atât mai puţin. Şi în ciuda acestei realităţi controlabile, cete compuse din câte 40— 60 de prozeliţi au cutreerat toate satele din ţară, în Ardeal ca şi în Bucovina, răspândind manifeste. Lumea ştie că automobilele costă bani, întreţinerea costă bani, trenurile costă bani, manifestele costă bani, băuturile costă bani, şi atunci se naşte întrebarea: de unde banii? Este o întrebare legitimă şi care nu poate rămâne fără răspuns. Noi vom repeta-o până ce opinia publică va fi informată precis. Ne temem că răspunsul poate nu va veni. Pentru că ar fi şi greu. Noi semnalăm însă încă odată revirimentul produs în opinia publică. Şi suntem mulţumiţi că spiritul sănătos, disciplinat şi de ordine al românismului a ştiut să pună zăgaze puternice unei încercări condamnabile și caraghioase. Wm- Bătălia cionelelor D. BONNET! se strădue în acest moment la Londra să obțină concursul Angliei în lupta pe care o dau statele cu etalon aur pentru a-și apăra moneta. : *7 Fapte diverse Explicaţie! «Ţara noastră» explică în ce sens trebue interpretată asigurarea pe care a dat-o d. Octavian Goga, că «nu se va coace porumbul şi d-sa va fi la putere». Nu va fi vorba de un guvern al partidului d-lui Goga ci de o combinaţie în care şeful d-lui Jenică Atanasiu ar urma să aibă rolul preponderent, deci partea leului la beneficii. Încurajare mai optimistă pentru partizani nici că se poate. Oricare gogist e îndreptăţit să râvnească un palat ca cel de la Ciucea. De unde să privească, pe anotimpuri, cum dă viţa'n floare, spicul la grâu şi cum îngălbeneşte toamna porumbul. Numai de nu ar îngălbeni, ca foaia porumbului, partizanii, când vor vedea înspăimântaţi că prezicerea d-lui Goga nu se îndeplineşte.t •ie- ------CHESTIA ZILEI Autorii crizei Intr’un discurs rostit recent la Braşov, d. Dinu Brătianu a găsit de actualitate să stabilească, evident, pe seama guvernării partid,i un naţional-ţăranesc, răspunderea situaţiei dificile &, se află ţara în peista epocă de criză. Elementele demonstraţiunei au fost folosite zilnic în coloanele presei liberale: partidul naţional-ţărănesc ar fi provocat dezechilibrul bugetar, inflaţia de funcţionari, şi a creiat regiile autonome, instituţiuni risipitoare şi deficitare, sporind în acelaş timp impozitele. Asta, ia linii generale. Pentru că, natural, toate măsurile de guvernare, privind economia naţională sau finanţele, au constituit pentru liberali o gravă greşeală ! Este într adevăr îndrăsneaţă această argumentare pe bază de elemente şubrede — când nu sunt total false. Cu atât mai îndrăsneaţa, cu cât ea vrea să facă indirect elogiul guvernărilor liberale de tristă memorie şi care constitue pentru opinia publică în adevăr cauza principală a crizei pe care o suportăm în condiţiuni de apărare cu mult mai dificile decât ar fi fost normal să aibă ţara românească la dispoziţie. Nu întoarcem gratuit acuzaţiunea, când afirmăm că liberalii sunt autorii crizei. Împotriva fenomenului general al depresiunei, România, prin structura ei şi graţie atâtor împrejurări cu caracter local, avea, teoretic, toate şansele de apărare, toate posibilităţile de rezistenţă. Pentru cazul că primele manifestări ale crizei mondiale nu ne-ar fi surprins în momentele în care partidul naţional-ţărănesc avea de descurcat o succesiune politică falimentară din toate punctele de vedere. Situaţia generală în ţară după plecarea liberalilor era, într’adevăr, la sfârşitul anului 1928, îngrijorătoare. Un deficit bugetar de 20 miliarde lei. In anii de guvernare liberală nu s’a făcut nici o investiţie. Sau întreţinut, în schimb, în mod artificial, industriile liberale parazitare. Credit extern nu exista, pentru că guvernarea liberală nu accepta colaborarea capitalului străin. Instituţiile statului erau aservite interesului politicei de partid. Iar moneda, întreţinută artificial, cu sacrificii de miliarde. In asemenea condiţiuni, nu se poate vorbi în mod serios de guvernarea liberală, decât ca despre o guvernare nefastă, ale cărei consecinţe dureroase le suportăm astăzi. Şi totuş, autorii crizei, cu neruşinare se auto-elogiază. ANUL VII NO. lîîft Sâmbăta 1 iulie 1933 4 PACIINI 2 Ui Tuela d» francare pUtite in numerar cool, aproblrei Directiunel Generale P. T T. No. 31.8s6|9ag Redacţia şi Administraţia* Bucureşti, Str. G. Clemenceau, 9. Telefon Redacţia 217104, Ad-tia 22011 25 „Viitorul" acuzMuvernul (!) de substituirea unui student prin altul. Tocmai liberalii-care au substituit chiar guvernul - să se revolta contra substituirilor! ?... Perspectivele conferinţei de la Londra Ce ne declară d. Ion Inducanu fostul ministru al Muncii D. Ion Răducau, rectorul Academiei de Înalte studii comerciale, înapoiat ieri de la Londra, a binevoit să ne spună — la rugămintea noastră, — impresiile sale cu privire la conferinţa din capitala Marei Britanii. — Am profitat de prilejul conferinţei speciale organizată de alianţa cooperativă internaţională, la Bâle, în zilele de 8 şi 9 iunie, ca să trec la Londra ca simplu observator al lucrărilor conferinţei monetare şi economice mondiale.. Tot ca simplu observator, deci, în plină libertate, voi rezuma impresiunile ce am dobândit din contactul cu diferitele personalităţi din cercurile politice şi financiare, personalităţi cu un cuvânt, care cad greu în conferinţa amintită. •re mult aşteptata adunare din capitala Marii Britanii, la care participă delegaţi, experţi şi supraexperţi din 66 state nu a fost suficient pregătită. Deabia în ziua deschiderii solemne a dezbaterilor au avut loc discuţiunile în afară de conferinţa dar hotărîtoare pentru aceasta, dintre delegaţii băncilor de emisiune a marilor stat străduindu-se să se găsească o formulă unitară în domeniul monetar. Aveai impresia că în sala mare amenajată la Kinsington Museum apar pe scenă actorii cu rolurile pregătite în pripo și fără concursul sufleurului salvaor. Piesa care trebuia jucată urma să fie opera de colaborare a mai multor autori. Autorii se frământau, în biurourile tezaurului public englez fără să trineată la Kensington Museum texul unitar pentru reprezentaţie. Las la o parte disensiunile din sânul singuratecelor delegaţiuni. Acestea se petreceau intre culise. Nu apăreaţi în văzul tuturor. Dar, propunerile şi contra propunerile delegaţiei americane ca şi raportul faimos al d-lui Mugenberg, dezavuat a doua zi de restul delegaţiei germane, ca fiind o operă cu caracter pur personal, — acestea şi altele ameninţau să transforme într’tfin turn al Babilonului foarte numeroasă conferinţă dela Londra, sfer. In actualele condiţiuni o amânare a conferinţei este poate de preferat unui rezultat negativ al acesteia. Ceiace nu s’a făcut pană acum, tre buie reparat. Or, se pregătesc temeinic tezele şi proectele de rezoluţii ale conferinţei de către delegaţi, în care caz conferinţa ar putea stabili câteva norme de îndrumare a economiei mondiale, dar în acest caz trebuie să se dea răgaz şi conferinţa trebuie amânată, or, dacă se capătă convingerea că nu este posibilă o formulă unitară, reală şi cu efect practic pentru coordonarea sforţărilor individuale în cadrul internaţional şi în acest caz este de preferat să se renunţe chiar sub forma poli(Citiţi continuare în pag. 2 a) frământările iljujpartidul liberal D-nii Duca şi George Brătianu se apropie de ţară — unul venind din Apus, celălalt din Orient. încă aceşti doi şefi liberali n’au pus piciorul în Bucureşti şi frământările, din lagărele respective, sporesc în intensitate. Problema reintegrării partidului liberal e în funcţie de şef. Georgiştii cer capul d-lui Duca. Liberalii fac bloc în jurul şefului — în frunte cu d. Dinu Brătianu Cu toate declaraţiile de fidelitate şi de disciplină ale d-lui Dinu Brătianu, elementele vechi din partidul liberal — conduse de d. dr. Angelescu — fac o acţiune pentru sacrificarea d-lui Duca. A fost destul ca şeful să lipsească, timp de câteva săptămâni din ţară — pentru că solidaritatea liberală, de-abea întinată să se spulbere în cele patru vînturi. * Dar în partidul liberal vu-i numai o criză de şefie. Şefia d-lui Duca este seminatată chiar în sine. A-sa nu-i omul activ, energie, plin de voinţă şi de hotărâre, perseverent, tenace, etc. Adică n’are nici una din calităţile cerute unui şef de partid. Apoi — mulţumită unei serii de gafe — d. Duca este indezirabil pentru partid la postul de comandă. Liberalii au impresia că d. Ducali-i ghiuleaua prinsă de picioare. Toţi vor să-şi elibereze mişcărileFrământările în fânul partidului liberal au şi alte cauze. Acest partid viziu a îmbătrânit odată cu praveala, doctrină, ideologie, etc. cu tot.. .■ La Braşov d. Dinu Brătianu a făcut profesie de credinţă în spiritul tradiţional Se înalţă, ca un strigoiu, înfăşurat — ca’ntr’un giulgiu — în steagurile liberale de odinioară. In acelaşi timp, în partidul liberal se accentuiază un curent de renovare , determinat de tineretul, aşezat la stânga partidului. Ce va face d. Duca? Va rămâne de partea mastodonţilor sau va trece în tabăra tineretului? Va căuta să pună de acord ambele tendinţe? Ceia ce dealtfel e imposibil de realizat ... Situaţia este atât de complicată în partidul liberal, încât d. Duca (oricare ar fi hotărârea) este dinainte sortit înfrângerii. * Liberalii au afirmat de câteva ori, că programul lor li-i stabilit din faimoasele «întruniri profesionale». Cu toate afirmaţiile «Viitorului» în acest sens, —vedem că programul este atât de bine închegat, și acceptat de toată lumea... încât nici nu-i măcar unitate asupra tendinţii de dreapta sau de stânga care trebue să predomine. In aceste condiţiuni, poate fi vorba de program, unitate, disciplină, etc.? Şi când partidul liberal n’are nici şef, nici program, —pare în virtutea cărui fapt cere d. Daca puterea? O cere? E prea puțin. O pretinde — bătând din picior ca un copil care vrea o jucărie, ce însă nu i se dă. In afară de cele două satisfacţii personale pe care le-a cerut comisarul sovietic la Londra, prima că s’a ţinut de promisiune când a fost expulzat din Anglia că va reveni după zece ani şi a doua că nu încetează a privi conferinţa mondială cu un surâs sarcastic provocat de ciorovăielile statelor capitaliste, prezenţa sa acolo pare că va aduce contribuţii noui în viaţa internaţională. Angajat pe două fronturi, cari din fericire pentru el sunt antagonice, cel englez şi american, Litvinof e pe cale să rezolve două mari probleme. In primul rând, reluarea relaţiunilor comerciale cu Britania şi în al doilea rând obţinerea recunoaşterii de către State Unite, cu toate consecinţele ei acplomatice şi economice. Conflictul britano-rus ştim că şi-a găsit apogeul în condamnarea de către tribunalul sovietic din Moscova a unor ingineri englezi cari pe cât se pare erau implicaţi într’un complot de sabotaj. Ca răspuns, Britania a impus un embargo prohibitiv asupra produselor ruseşti. Fireşte că cele mai greu lovite au fost Sovietele întrucât Britania, după Germania era piaţa cea mai bună de desfacere a produselor ruseşti, balanţa comercială anglo-rusă fiind totdeauna activă pentru Soviete. Sub presiunea însă a diverse cercuri profesionale, muncitoreşti, culturale şi studenţeşti,, dar mai a- Ies urgentat de diverse industrii cât şi de Federaţia Industriilor Britanice, guvernul englez s’a văzut determinat să-şi schimbe atitudinea de «intransigenţă britanică». Având în vedere şi factorul sentimental al eliberării prizonierilor englezi, cât şi orientarea Sovietelor în ceea ce priveşte comenzile industriale în alte state, dar mai ales şansele Statelor Unite de a capta comenzile industriale sovietice, se dă ca sigur că în schimbul eliberării şi graţierii inginerilor englezi, Anglia nu va întârzia să reia relaţiunile economice cu Rusia. «Târgul» fireşte că le convine Sovietelor. Statele Unite pe de altă parte lovite grav de criza economică când cele mai multe din debuşeurile ei transoceanice au fost pierdute sau reduse prin restricţii vamale a ajuns la concluzia că în schimbul recunoaşterii oficiale nu i-ar strica cu nimic o eventuală acaparare a comenzilor ruseşti în special acuma când ruşii refuză a cumpăra din Anglia şi tergiversează cumpărăturile din Germania hitleristă. Din punct de vedere internaţional ambele stratageme prezintă destulă importanţă şi dacă nu altceva, învederează nevoia de cooperare economică internaţională pentru care pledează mai ales Conferința Economică Mondială de la Londra, ■ Dr. T. CR. BULETIN EXTERN RAPOR11IRILE DINTRE ANGIM $I SOVIETE înfrumuseţarea malurilor Dâmboviței -pooZooo-In ultimul număr din Revue des Deux Mondes se publică un apel al d-lui Raymond Escholier, referitor la protecţia ce trebuie acordată malurilor Senei dealungul Parisului şi foburgurilor prin care trece. D. Escholier felicită mai întâi autoritatea militară pentru că a reuşit să instaleze magazine de subsistenţă în insula Saint-Germaine fără a atinge nimic din ceia ce constitue frumuseţea malurilor apei plantate cu irişî «poate seculari». In schimb, autorul constată nu fără mare părere de rău că insula Séguin a fost masacrată de un mare industriaş francez, care a putut profita de slăbiciunea sau tembelismul autorităţei. D, Escholier scrie în această privinţă : —1 «Insula era ultimul nostru loc de verdeaţă până mai acum câţiva ani, grădină de unde ochiul exaltat descoperea curba armonioasă a Senei, întinsă ca un frumos braţ de femeie spre înălţimile dela Saint- Cloud. «Privelişte ilustră, care, timp de un secol, a inspirat atâţi artişti. In frumosul colier al insulelor noastre pariziene, insula Séguin era o perlă nepreţuită». «Astăzi, o «arhitectură de coşmar» s’a edificat la Séguin, cu hangare de beton cu o bărăliae în ciment armat pentru transportul cărbunelui și un hidos arsenal de fierărie care oriunde putea sta mai bine decât în această perlă a Parisului care se chiama Séguin». Apelul d-lui Escholier, pledoaria sa pentru insulele şi malurile Senei cari pierd din frumuseţea lor din pricina indiferentismului, ne duce fără vrerea noastră cu gândul la malurile Dâmboviţei, la a căror înfrumuseţare reflectează actualmente primarul general al Capitalei. Nu ştim până acum precis ce intenţionează să facă d. Dem. Dobrescu din aceste maluri şi nici cum, anume, va putea schimba oribilul aspect al malurilor Dâmboviţei din cuprinsul oraşului şi din mahalalele pe unde trece apa. Latinul spune un mare adevăr: ab uno disce omnes. Care, în traducere liberă însamnă, că după un singur lucru poţi cunoaşte pe toate celelalte. Pe d. Dobrescu, lumea l-a văzut ce poate din înfăptuirile realizate de d-sa la comună în cei 4 ani de când deţine primariatul Municipiului. Din ce a făcut până acum este de presupus că şi în ce priveşte malurile Dâmboviţei, va realiza un tot armonios şi estetic. Spre deosebire de Sena, ale cărei maluri au fost până acum «isvor de inspiraţie pentru atâţi artişti», — cum spune d. Escholier — malurile Dâmboviţei au constituit totdeauna o ruşine pentru capitala României, până anii trecuţi. Cei treizeci şi ceva de primari cari s’au perindat pe la Primărie şi au precedat actualul primar general, n’au găsit cu cale să sacrifice un ban pentru înfrumuseţarea acestor maluri. Dela Ciurel şi până la Abator, malurile Dâmboviţei au avut totdeauna diverse întrebuinţări, cari mai de cari mai baroce şi mai desgustătoare. De pildă, Dela Ciurel până la podul dela Cotroceni, malurile apei au servit zeci de ani în şir, drept loc de refugiu al... nudiştilor din partea locului cari, într’o promiscuitate revoltătoare îşi exhibau goliciunile, în faţa trecătorilor Dela podul Cotroceni şi până proape de podul Mihai Vodă,malurile Dâmboviţei, serveauseara mai totdeauna de refugiuu diferiţilor infractori din Capitală. Bătrânul poliţist duop când nu isbutea să dea de urma vreunui pungaş identificat, dedea ordin agenţilor să exploreze bălăriile de pe malurile Dâmboviţei. Dela Mihai Vodă şi până aproape de biserica Bucur, maladie apei auservit până la venirea d-lui Dobrescu la Primărie drept ladă de gunoi a resturilor dela piaţă sau dela căruţele ţărăneşti venite cu zarzavaturi şi în acelaş timp de latrină publică. Şi aşa mai departe. (Citiți continuarea in pag. .11 a). Situaţia din Germania D. HINDENBURG preşedintele Reichului, a primit ori demisia d-lui Hugenberg — făcând în acelaş timp noui numiri de miniştri Mai sunt posibile economii? Când delegaţii noştri susţin la Londra, că noi am făcut maximum de reduceri şi de economii, — orice constrângere viitoare primejduind însăşi fiinţa ţării prin destrămarea aparatului de stat, — un ziar acută guvernul de lipsă de economie, te risipă chiar. Curios mod de acţiune naţionaă pentru un ziar, specializat în aest domeniu-Am făcut maximum de amâuări şi de reduceri. Orice altă constingere ar duce la asfixiere şi la laos-La alcătuirea bugetului, am asistat la curioasa manifestaţie contra sumelor menite să dea avan tehnic agriculturii. Unii ar vrea să ne livităm cheltuelile până la primitivitate, până la căderea în sălbătăcie. Oroarea de cheltueli este Un apanaj al treducului, al mentalităţii feudale — din care s’au inspirat liberalii, adepţii răbojului şi ai cotului pentru măsurători. Mentalitatea modernă în materie de gospodărie publică este cu totul alta. Societatea nouă este bazată pe ideia de credit. Instituţiile respective au menireas’o ajute şi s’o desvolte. Şi ne mirăm că tocmai liberalii, patroni de bănci — nu înţeleg rostul util al cheltuelilor productive. In afară de cheltuele productive, statul este dator să facă cheltueli — necesitate de buna adminisraţie, de şcoală, higienă, păstrarea ordinei, etc. A pune la dispoziţia contribuabililor un local potrivit necesităţlor lor — nu-i o cheltuială inutilă şi cu atât mai puţin un act de risipă, cum susţine ziarul liberal. Nu-i totul a pune subt presă cifrele în buget. Un bun administrator se gândeşte, în primul rând, la viaţa cuprinsă în buget şi care trebue salvată cu orice preţ. Din acest punct de vedere închirierea unui local potrivit şi pentru contribuabili şi pentru funcţionari — nu-i un act de proastă gospodărie, ci dimpotrivă. Dar patima politică face ca politicianii să nu vadă lucrurile cele mai clare. IN PAGINA III-a O mare operă edilitară la Bârlad —Solemnitatea inaugurării lucrărilor— Sinucideri, la sfârşit Sinuciderile în lumea şcolarilor au luat proporţii alarmante. Cronica întâmplărilor din provincie aduce zilnic cazuri din ce în ce mai numeroase, cu cât se apropie sfârşitul anului şcolar. Este o molimă, care îngrijorează în cel mai înalt grad autoritatea şcolară şi opinia publică din ţară. Ca să nu mai vorbim de părinţii cuprinşi de groază că şi copiii lor, cei cu situaţiune şcolară nefavorabilă sau nesigură, vor recurge, poate, la glonţul ucigaş, pedeapsa supremă ce şi-au administrat singuri atâţia elevi nu şi-au văzut de cart 'ip sufi"'' pentru stare de spirit , cuprins prea de. Evident, un eroism al vârstei cidere al şcoanul, nu poate de curaj de a nei vinovăţii girave tinului propriu. Conştiinţa morti dictează actul disperat al sinuederii, pariu nu importă pe mijloace, este bolnavă. Şi pentru remedierea răului, care se propagă şi ameninţă să devină un flagel, trebue acţionat, energic şi cu stăruinţă, tocmai prin influenţa binefăcătoare asupra conştiinţelor dezechilibrate. Pe al 2-lea plan al vinovăţiei sunt de căutat părinţii, şi în cazuri foarte rare profesorii. Dacă având într’adevăr o stare de nervi sdruncinată, simpton timpuriu al sensibilităţii bolnăvicioase de la maturitate, generaţia şcolară de după răsboi se manifestă tot mai insistent în toată slăbiciunea ei de suflet, trebue cercetat în toată adâncimea complexul de caue determină fenomene’.,.-' ^uCl()erei. Este o problemă ^ mi o poate vastă, V . artl_ tie suzetă, ., -e puterea de întci^-^re a multora, ,V’ Totuși e lesne de o bservat, în ce privește contribuţia personală a școlarului la actul final ah^byaeiderii, că cea mai determinantă cauză pare să fie jena de repetente. Este prea aspră judecata părinţilor şi a societăţii, pentru ca orice elev să o poată înfrunta cu inima uşoară. Firile laşe sau mai puţin sensibile rezistă. Sunt însă şcolari, cari cuprinşi de panică, recurg la actul funest al sinuciderii. Hotărîrea nu are nevoe nici de premeditare. Ea se execută sub imperiul disperării momentului. Aci găsim însă şi o parte însemnată de vină a părinţilor, care sunt lua exigenţi când e vorba de un accident nenorocit în situaţiunea şcolară a copilului. Rare sunt cazurile când vinovăţia este a profesorului. In corpul didactic, select în genere şi cu destulă pregătire pedagogică, există acum foarte puţine elemente care să mai ţină la faima ferocităţii lor. Ministerul instrucţiunii publice a anchetat recent câteva cazuri de acest fel la Iaşi, dar ele devin din ce în ce mai rare. Molima sinuciderilor şcolare este o problemă din cele mai îngrijorătoare. Şcoala, familia, societatea, sunt deopotrivă interesate la înlăturarea cauzelor care au provocat atâtea tragedii. Anul şcolar este aproape încheiat. Pătrunzând sensul acestor acte disperate, neobişnuite la asemenea vârste, aceşti trei factori interesaţi şi răspunzători au tot răgazul să mediteze asupra problemei.