Dreptatea, februarie 1935 (Anul 9, nr. 2202-2224)

1935-02-01 / nr. 2202

ANUL IX. NO. 2202 4 pagini (1 Tud» i» izmi» pWtlii b «a­­ment onL aiwob&rai nu*»fi» i* SSy?. Y Ş. Redacţia şi Administraţia: Bucureşti, Str. G. Clemenceau, 9 — Telefon: Redacţia 303­42, Ad­ţia 341­02 Dopa Miile in­­ţialii D. Dinu Brătianuu nu ştie cum să se scuze şi să se apere, de urmări­le nefericitului discurs rostit la în­trunirea prefecţilor. A găsit motivul că nu erau acolo numai prefecţi, ci şefi de organiza­ţie, parlamentari şi câţiva — foarte puţini, adaogă comunicatul din­­«Viitorul»,­­ prefecţi. Noi nu ştim însă să îi fost convo­cată la clubul liberal vre-o adunare a şefilor de organizaţie. Ştim însă că prefecţi, după conferinţa de la interne, pentru care veniseră în Bucureşti, au plecat în bloc la clu­bul liberal, unde-i aştepta d. Bră­­tianu ca să le dea lecţii de calom­nie. Că erau puţini sau mulţi, asta de­pinde de spiritul de disciplină al partizanilor d-lui Dinu Brătianu. Nu ştim cum se răspunde în parti­dul liberal, la convocările şefului. Cert este că d. Brătianu a ţinut să aibă şi prefecţii — mai ales pre­fecţii — la această consfătuire. De alt­fel lucrul apare clar, pen­tru oricine. De ce a ţinut d. Bră­tianu să facă acea consfătuire toc­mai în ziua când erau prefecţii în Capitală ? Nu pricepem însă rostul desmin­­ţirei din «Viitorul». Socoate oficio­sul guvernului şi şeful partidului, că aceasta e partea cea mai gravă a manifestaţiei de la clubul liberal ! Presupunând că nu ar fi fost pre­fecţii prezenţi acolo, îşi închipuie cineva că în campania ce se pregă­teşte i-ar fi neglijat d. Dinu Bră­tianu, tocmai pe dânşii ? La ce au mai făcut atunci şcoală degeaba şi de ce i-au acoperit liberalii întot­deauna când au făcut abuzuri ? Indiferent de prezenţa sau absen­ţa prefecţilor, fruntaşii şi şefii de organizaţii, odată înarmaţi cu fai­moasele broşuri de calomniere, tot la ei ar fi recurs ca să le împrăş­tie în judeţ. Practica veche liberală, stă măr­turie. Deci nu aici e vina mare a d-lui Dinu. Şi «Viitorul» a vrut să-l apere pe chestia aceasta, tocmai ca să provoace diversiune şi să lase uitării părţile grave din discursul d-lui Brătianu. Iată ce a spus d. Brătianu: «In Cameră, când raportul d-lui Ben­­toiu va veni în discuţie, guvernul d-lui Tătărescu va interveni dacă şi cum va socoti de cuviinţă«. Va, să zică, acordul dintre cei doi şefi ai partidului liberal, iar s’a rupt. .Din moment ce d. Brătianu lasa d-lui Tătărescu toată libertatea şi nu-i cere imperios să urmeze atitu­dinea pe care o fixează d-sa ca şef al partidului, înseamnă că «armo-­­ ni­a» iar nu mai există. Dar dacă d. Brătianu se dispen­sează uşor de concursul guvernului d lui Tătărescu, nu face tot aşa cu parlamentarii. «Parlamentarii noştri vor trebui să aibă însă o atitudine h­otărîtă» a­­daogă şeful liberalilor. Pentru un partid care a cultivat mamelueismul la exces, apare foar­te nor­mală această poruncă pe care d. Dinu o dă parlamentului. Parlamentarii «vor trebui» să fa­că aşa cum le cere şeful. Doar ştiu cum au fost «aleşi» şi cu ce obliga­ţii au fost acceptaţi pe liste. Aşa­dar parlamentul «din ordin» va trebui să voteze raportul Ben­­toiu. După vot chestia merge la Ca­saţie. Aici d- Dinu nu mai poate or­dona. Puterea d-sale încetează la poarta înaltei instituţii a dreptăţii. Dar ce te faci dacă înalta Curte nu se pronunţă de acord cu conclu­ziile raportului? D. Brătianu, ca să anticipeze, îşi desvoltă şi aici curioasele sale teorii: «S’a spus­­că înalta Curte de Ca­saţie nu se va putea rosti de acord cu concluziile raportului. Dar acea­sta nu e o chestiune care să ne preocupe pe noi. Curtea de Casaţie judecă după le­gile ei. Noi însă trebue să fim soli­dari şi să nu acceptăm o înfrânge­re pe chestia Skoda». Va să zică ceea ce pentru toată lu­mea trebue să constitue cea mai ma­re garanţie a dreptăţii, pentru d. Brătianu e ceva care se poate înlă­tura printr’o simplă frază. «Curtea d° Casaţie judecă după legile ei», spune «şeful» partidului liberal, cu oarecare dispreţ. Da, judecă după legile ţării şi pe bună dreptate. De ce desconsideră d. Brătianu acest înalt for? Ce teorie este aceasta, după care într’o chestie oarecare, există două judecăţi şi opinii: a dreptăţii şi a politicianismului meschin? O hotărîre a Casaţiei împotriva raportului Bentoiu, este o înfrân­gere a liberalilor. Şi acest lucru nu-l vrea d. Brătianu- «Noi trebue să fim solidari şi să nu acceptăm o -i-o înfrângere pe chestia Skoda», zice d-sa în încheere. îşi dă seama oare «şeful» partidu­lui liberal de gravitatea declaraţii­lor sale şi de pericolul pentru ordi­nea actuală, care se degaje din ele? Este cazul să funcţioneze cenzura mai sever, în ce priveşte discursu­rile d-lui Dinu Brătianu. Cel puţin atâta serviciu să-i facă şi d. Ti­­t­­anu. MOMENTE D. Sergiu Dimitriu In­ partidul liberal lucrurile ce petrec în aşa fel, încât toţi partiza­nii stau cu năvile în port şi aşteap­tă direcţia valurilor. Intre J. Dinu Brătianu, — şef de o mediocritate fără seamăn dar cu privilegiul u­­nei obârşii a căreia respectare încă n a dispărut — şi d. Gh. Tătărăscu, flautist care ştie să cânte şi ca pri­goriile pe seceta de idei ţi să facă pe cucul când e de spurcat cuiburile, altora, s’a încins luptă pe viaţă şi­­ pe moarte. D. Tătărăscu are beneficiul că e mai tânăr în timp ce d. Dinu Bră­tianu abia îşi mai scărfăe articula­ţiile; e mai ager, pe când d. Dinu are un cap cu funcţii de podoabă, şi e cu puterea în timp ce par­tizanii sunt lihniţi. In această ciocnire de forţe, nu se ştie cum se aleg rezultatele. D. Sergiu Dimitriu, ude soartă a­­jutat» s’a înscăunat la ministerul de interne secretar general. Cum merite personale, însuşiri sau alte bagatele nu şi-a găsit în cazierul său intelectual, s’a gândit să-şi creeze măcar platformă electorală. Şi zis şi făcut. Deslănţuie în ale­geri o urgie la care numai sângele de talat se mai înverşunează. Are bande de bătăuşi, a învăţat să nu predea cărţile de alegător, ştie să mute termenii examenului electo­ral, — s’a meşteşugit. Cu toate acestea, d-lui Sergiu Di­­mitriu nu-i va reuşi. Nu-i va reuşi, fiind norocul, e şi el un urcior cu pereţii subţiri care nu ţin când e vorba, de valurile ţărănimii. Fouché la Caracal A fost Fouché un om prea inteligent ca să cutezăm să-l alăturăm de umărul d-lui Eugen Titeanu. Fostul ministru al poliţiilor din vremea lui Napoleon, ştia să profite de situaţiile încurcae şi să-şi creeze piedestaluri pentru presti­giile pe care acest delirant al măririlor imediate de râvnia din toată fiinţa lui. Era priceput la selectarea momentelor când e de dat lopitura şi avea o putere de răbdare ce se traducea în discipli­­nile forţate ale unei tactice care nu se putea să nu ducă la rezultatele dorite. Dar ce legătura poate fi între acest Fouché şi d. Titeanu, în afară de aceia de la o simplă carte la un cilitor me­diocru? D. Titeanu umblă cu romanul vieţii lui Fouché în buzunar şi îşi pro­voacă cu fantezie situaţii asemănătoare cari să-l verifice şi să-l examineze. Ajutat ele noroacele pe care în ţara romanilor deştepţi numai sfertodocţia d-lui Tileanu le poate avea, acest sub­secretar de stat se încruntă în oglindă şi se exersează în strategie cu imagi­nea sa. Pe fruntea lui, ar dori să se modifice desenele in aşa fel încât mă­car pe dinafară să aducă cu acel Fou­ché, adevăratul. Ce ridicolă e ucenicia când e împli­nită pentru nişte însuşiri de care eredi­tatea trebuie făcută răspunzătoare! . . . ...... Eforiile de păşuni Guvernul a decis: înfiinţarea eforiilor comunale pentru islazuri de ION CAMARAŞESCU Din înfiinţarea eforiilor co­munale şi judeţene pentru ad­ministrarea şi exploatarea păşu­nilor se pot trage două conclu­­ziuni. Mai întâi toată lumea s’a con­vins că starea actuală a islazuri­lor comunale nu mai poate dăi­nui. Este foarte îmbucurător. Transformarea islazurilor va provoca o adevărată revoluţie în viaţa satelor. De ea depinde prefacerea gospodăriei noastre , rurale, fiindcă va rezolva în a- Şi iSîîlâSstli a­celaş timp problema creşterii vitelor şi problema producţiunii agricole ţărăneşti. Atunci când ţăranul nu va mai avea nevoie de iarbă şi de buruiană pe tere­nul său arabil, în chip automat va spori şi producţia sa. In al doilea rând, înfiinţarea eforiilor dovedeşte că guvernul nu mai are încredere nici în ca­pacitatea aparatului administra­tiv de stat, nici în capacitatea organelor administrative locale Socoteşte oportun a lua atribu­­ţiuni fundamentale din compe­tenţa firească a consiliilor comu­nale pentru a le trece asupra al­tor organe improvizate. Este o tendinţă vădită de a se da consi­liilor comunale şi judeţene ca­racterul unor simple celule po­litice. Surprinzător este că noua con­cepţie despre administrarea is­lazurilor coincide cu pregătirea unei reforma administrative ins­pirată de cultul spiritului nou. Guvernul nu are încredere în actualele consilii pentru a admi­nistra cum se cade averea co­munelor. Este verosimil. Dar n’are încredere nici în viitoarele consilii pentru care e gata să le gifereze. Atunci reforma admi­nistrativă este inutilă. S’a desluşit că se urmăreşte, prin crearea nouilor instituţiuni sustragerea gestiunii islazurilor de sub influenţa politică şi târ­gul electoral. Cum ? O eforie al­cătuită din primarul partidului, un consilier comunal, agentul fis­cal şi agentul agronomic, ambii de gradul­ cel mai inferior, nota­rul şi şeful postului de jandarmi va avea mai multă independenţă faţă de tirania politică decât un consiliu comunal compus din gospodarii fruntaşi ai satului şi controlat de o minoritate electo­rală reală ? Ce fel de autonomie şi de au­toritate proprie vor avea aseme­nea eforii, al căror sediu va fi la primărie pentru comune şi la prefectură pentru judeţe, ai că­ror executori vor fi respectiv primarii şi prefecţii şi a căror dizolvare se va putea pronunţa oricând în primă şi ultimă ins­tanţă de Comisia superioară a Eforiilor, compusă din funcţio­nari şi prezidată de ministru ? Este cu putinţă ca să se încre­dinţeze unor asemenea organe tutelare hibride averea princi­pală a comunei, fie chiar cu in­ventar, cum prevede procesul ? Şi să se treacă asupra acestor gestionari improvizaţi, lipsiţi de răspundere legală şi încătuşaţi fanteziei puterii executive, în­sărcinarea de a întocmi şi de a executa bugetul, de a închiria terenuri, de a da ordonanţe, de a repartiza excedentele şi poate chiar de a fixa taxele de pă­­şunat ? Administraţia comunală poate colabora desigur- ev. jandagma-, dar nu poate împărţi nici un fel de gestiune cu dânsul. Ministe­rul Aerului voeşte să determine şi să supravegheze terenurile de aterisare ? Nu găseşte alt mijloc de a rezolva interesele aviaţiei decât făcând din jandarm un co­­gestionar al averii comunale ? Apoi cum va tălmăci ţăranul, aflat din fire în defensivă ins­tinctivă, imixtiunea jandarmu­lui în opera de prefacere econo­mică a gospodăriei săteşti ? Există de la o vreme încoace tendinţa de a se înfiinţa, pe lân­gă impozitele în vigoare, taxe arbitrare distincte pentru a se acoperi fiecare cheltuială în parte. Recentele eforii judiciare au ilustrat încă odată această tendinţă. Tot aşa, când se iveşte buna intenţiune de a se lua mă­suri mai efective, în loc de a se pune metodic la punct mecanis­mul administrativ în fiinţă, se dau în lături ruajele indispensa­bile şi se introduc aparate noui chibzuite cu stângăcie, care com­plică sistemul, sporesc spezele şi nici n’aduc folosul urmărit. Tot acum se reia tema ofensi­vei agricole. Formula nu este nouă. Nu este nou nici aportul aşa ziselor Comitete Agricole ză­mislite în ciuda camerilor de a­­gricultură, care au fost creiate tocmai în vederea ofensivei a­­gricole şi de curând reorganizate pe baze noui. Componenţii Co­mitetelor Agricole vor fi tot ve­chii auxiliari permanenţi ai pre­fectului. Prin urmare Comitetul Agricol a existat întotdeauna, dar în unele locuri n’a lucrat destul, iar în altele n’a lucrat de loc. (Continuarea în pagina II-a) Buturuga mică a putrezit... Omul nu poate sări peste pro­pria sa umbră. Un proverb popular mai spu­ne: — greu la deal cu boii mici ! Este greu să păşeşti în arenă ca toreador, când nu te ajută constituţia fizică. «Experienţa» politică a d-lui Iunian ca şef de partid care vrea să capteze masse populare este incapabilă cu structura sa spiri­tuală. D. Iu­n­­ian nu e agitator- Nu are priză sufletească asupra masselor. Nu poate formula la­pidar. Este un om de strictă intimi-rataţi A început o cruciadă pentru devalorizarea leului. Lumea su­râde. D. Ionian are datorii de nu ştiu câte zeci de milioane. Se naşte prezumţia că d. Ionian s’a transformat în şampion al deva­lorizării nu din motive de con­vingere teoretică. Poate că do­rinţa de a lichida ca tovarăşul Piţurcă datoriile acumulate l-au îndemnat să îmbrăţişeze aceste concepţii. Sunt bănueli — nu asupra fondului — ci asupra proce­durii. D. Ionian merita poate alt destin. Răutatea funciară a firii fate, unde se dovedeşte caustic, sale l-a îndemnat să intre pe că­­telin şi câteodată inteligent. O, răni întortochiate din care a ieşit inteligenţă minoră fără a îmbră- *"* ---- — ţişa vastele perspective. D. Ionian mai cu talent de a este un avocat despica firu’n un nou ratat politic. N’avea România destui ai vieţii publice ? Toate tentativele de a prinde aderenţe organice în peisajul politic pe care le face d. Iunian se dovedesc zadarnice. Tragedia Iunian este tragedia sterilităţii. De-aici nu poate ieşi. Buturuga mică nu mai poate răsturna nici măcar căruciorul unui copil. Buturuga mică a fost expusă intemperiilor variate ale desti­nului său. Buturuga mică a putrezit. Carul triumfal al ţărănismu­lui va trece peste ea fără niciun efort. Vineri 1 Feb­ărarie 1935 2 lei Noul spirit şi administraţia Liberalii ţin să-şi facă o laudă din noul spirit introdus în administra­ţia ţării. Prezidată de d. Inculeţ, a­­ceastă administraţie a ajuns o rui­nă peste care numai delirul gran­­doarei d-lui Titeanu mai poate că­lători ca o boare a morţilor peste mirişti arse. Desigur, liberalii ar avea tot drep­tul să se îngâmfeze de «noul spi­rit» pătruns în administraţie odată cu venirea lor la putere. Ar avea dreptul să se mândrească numai în cazul când acest «nou spirit» ar fi şi acela cerut de popor şi cu atâta lăcomie pretins de refacerea ţării. Dar «noul spirit» vine tocmai să destrămeze şi ceia ce mai rămăsese de la o surpătură generală. El între­geşte, şi desăvârşeşte o operaţie de disolvare pornită chiar de liberali. «Noul spirit» în administraţie po­porul şi l-ar fi închipuit cu totul altfel. Şi l-ar fi închipuit anume, să nu mai fie, întâi, urîtul spectacol al jecmănirii în primării; consiliul co­munal să mai alcătuiască acea haită de lupi flămânzi aruncaţi pe pradă; certurile şi încăerările să nu se mai ţină lanţ; oamenii ,«autorităţii să nu se mai transforme în bande de sămădăi politici cari primesc de la Centru planul general de împie­­decare a alegerilor; cărţile trebui­toare votantului să nu mai fie ţi­nute în tolbele, niciodată desschise pentru adversari, ale Primarilor. Şi ne-am fi închipuit că «noul spi­rit» ar fi avut de primenit sufletele oferite de atâta politică duşmă­noasă, însămânţând şi tendinţe ac­tive pentru o solidarizare la fapte bune. Noul spirit, însă, este acela al băşcăşirii, când taberile îşi cuceresc rezistenţele unei încăerări de pa­timi ce nu se vor sfârşi curând­ .Iar d. Inculeţ, cel ce prezidează această năvălire a «noului spirit», nici nu bănuieşte cât de adânc putregaiul administraţiei de a că­reia rânduială se îngrijesc oamenii Domniei sale. «Tradiţia unei bi­ro­­craţii formaliste, greoaie şi inactive părăsită şi înlocuită cu activitatea vie, creatoare, de progres real şi imediat în gospodăria Statului, a judeţelor şi comunelor»,­­ de care tot ni se vorbeşte, este o făţărnicie curată. Să se uite liberalii la gospodăria pe care o face d. Ghiară la judeţul Ilfov, ale căruia fonduri le mă­­nâncă în parte cu o familie nespus de numeroasă, să se uite la stările economice jefuite şi la stările cul­turale fabricate de valurile urii in­vadate în sate, — şi atunci să ni se vorbească de «noul spirit» în admi­nistraţia ţării. Până atunci, «noul spirit» nu e decât «cel vechi», adică la adăpos­tul formelor se ciupeşte. Impunerea scriitorilor Ministerul de finanţe a dat o­ nouă deciziei care stabileşte normele de impunere a scriitorilor pentru veni­turile din operele editate. „ Deciziunea dată evidenţiază şi mai mult cât de strein este ministrul de finanţe de mecanismul venitului scriitoricesc şi de nenorocita lui ci­fră, încă odată, printr’o decizie care-i o ruşine, scriitorul este pus laolaltă cu toţi negustorii. Deciziunea impune scriitorului să facă o declaraţie de veniturile rea­lizate, pe baza cărora să se porneas­că la judecată. .­­ Sărmanul ministru de finanţe ! Şi-a închipuit el scriitor care să facă declaraţii, şi care să totalizeze fie numai şi pentru el, cele câte 500 lei pe care i-a smuls dela editor în­tr’o zi când apa i-a stăpânit ghetele, sau când proprietăreasa începuse e­­fectiv o evacuare ? Când s’a încheiat anul, bietul scriitor nici nu-şi mai aduce aminte; să fi văzut vre­un ban în ochi. Ce ? Scriitoru-i în consiliu de adminis­traţie ca să fie lovit în memorie de o cifră importantă pe care s’o ţie minte cât o trăi, mai ales fiindcă-i vine fără să fi făcut nimic şi fără nici un merit ? ... Ce cred oamenii aceştia despre scriitorii! |! Deciziunea mai acordă, părinteşte, scăderile de o treime reprezentând cheltuelile «strict» necesare pentru obţinerea venitului, adică pentru scrierea operei. Ce ridicol! Ce-i cheltuiala strict necesară pentru un scriitor? Hârtia, cernea­la şi peniţele ? Dar, mai presus de ele, strict ne­cesară e mâncarea de­ fiecare zi ca să poată visa şi scrie. Se scade a­­ceastă mâncare, mai strictă ca ori­ce ? Se scade chiria?... Dar atunci ce mai rămâne, fiindcă nu-s trei scriitori români care să-şi scoată hrana şi locuinţa din scris. Nici ta­lanul nu se acoperă.­­ Deciziunea împinge ridicolul pâ­nă la capăt şi vorbeşte de impuneri la minimal, în funcţie d­e valoarea locativă a locuinţei, şi (grozăvenie) în funcţie de vechime... în exerci­ţiul pretfesiunei. I Vad comercial, clientelă la botul calului, dacă eşti scriitor vechi câş­tigi mult, dacă nu, nu! Smara impusă la maximal că-i veche. - 'ţ! Ce ridicolă neînţelegere, a lucruri­lor, şi a nenorocitei stări a scriitor­­ilor.­­ Decizia însă continuă. Ci­că in­stanţele vor acorda şi reduceri pen­tru scriitorii care au­ sub îngriji­rea lor mai mult de trei copii mi­nori. Parcă ar fi cinei scriitori­ în ţară care să câştige din scris atâta în­cât să aibă pentru mai mult decât un rând de haine şi de încălţări ce­lor trei copii pe cari i-ar avea ! De-a valma cu cei care vând peşte sărat şi scrumbii, cu drogheriile şi băcăniile... Halal!!... Care-i imbecilul şef de birou din a cărui cap timp a ieşit deciziunea înspăimântătoare? !... Acela să ştie că scriitorul român nu trăeşte din scris şi din venituri literare, ci dintr’o insuportabilă muncă de fiecare zi, într un alt do­meniu, ca contopist pe undeva, sau ca ziarist. Altfel... adio valoare lo­cativă a locuinţei, adio cheltueli strict necesare, adio copii sub îngri­jire. Societatea scriito­rilor români are datoria să aducă la realitate pe cei care nu cunosc soarta scriitorilor români, şi să întreprindă o acţiu­ne susţinută până la uciderea ridi­colului din Deciziunea ministe­rială. Demostene Botez Ci fetea □e® «Mişcarea» vorbeşte de africa de necunoscut». De aceia merge aşa de greu afrontul constituţional» ? ! . Vorbind de broşura pe care o pre­gătesc liberalii, «Viitorul» afirmă că ea va fi răspândită prin mijloa­cele de care dispune organizaţia centrală a partidului. A guvernului, nu a partidului. ■'îl * Citim în «îndreptarea»: «Româ­nia e o ţară mare — i se zice chiar România Mare». Bravo domnule ! și la mai... mare. (Citiţi continuare în pag. 2 a) Ideologia Statului ţărănesc RADULESCU-MOTRU au Partidul Naţional-Ţârănesc şi-a ales un alt element care să stea la baza realizării Statului naţional. El şi-a ales elementul populaţiei ţărăneşti. Pe sufletul acestei popu­laţii vrea el să potrivească orga­nizarea Statului român din viitor şi de aceea în programul acestui partid­ stă Statul ţărănesc. La baza acestui Stat ţărănesc este o rea­litate certă care ne asigură pre­zentul şi viitorul. Aceea ce pentru fascism este tradiţia Romei, iar pentru hitlerism este rasa ger­mană, pentru naţional-ţărănişti este sufletul ţăranului român. El este te­melia care susţine statornicia noa­stră naţională pe pământ. Să vedem prin ce îl putem în­*) Vezi «Dreptatea» din 70 Şi 71 Ia­nuarie, locui elementul ţărănesc! Şi când zic elementul ţărănesc, nu zic nu­mai trupurile vii ale populaţiei ţă­răneşti, nu clasa socială care se caracterizează prin prote­sunea de muncă agricolă; când spun element ţărănesc nu mă opresc la faptul material extern al muncii pe care o face ţăranul, ci am în vedere ele­mentul sufletesc: indisolubila legă­tură a ţăranului cu bucata lui de pământ, gospodăria ţărănească, o­­biceiurile practicate de ţărani până astăzi în stat; acestea toate consti­­tuesc, după mine, elementul ţără­nesc. Nu mă gândsec la o oarecare clasă socială, ci la realitatea de fapt a românismului. Vorbele mari de ,,clasa socială“ şi de „conştiinţă de clasă“, cu care am fost îmbătaţi până acum de şcoala socialistă, nu ne spun prea mult. Ce e conştiinţa unei clase so­ciale? De multe ori un individ, în parte luat şi nu ştie ce vrea, dar o clasă socială? Noi cerem băr­batului de Stat nu să se identifice cu conştiinţa populaţiei ţărăneşti, ci cu interesele populaţiei ţără­neşti. Bolnavul are conştiinţa că este bolnav, dar n’are şi ştiinţa cum se poate face sănătos. Noi ce­rem dela bărbatul de Stat, ştiinţa, înainte de toate. Şi acum, ia să examinăm cu cine am putea să înlocuim, dela baza Statului naţional, elementul ţără­nesc! Să comparăm pe acest e­­lement cu altele, dintre toate, care s’a arătat mai solid şi mai plin de viaţă? întâi, în ordine cronolo­gică, cine a servit până astăzi mai mult la conservarea Statului nostru? Sute de ani nu s’a vorbit în isto­rie de poporul românesc. De la se­colul al 2-lea până la al 12-lea, poporul român a trăit ca sub pă­mânt. In timpul acesta, cine a ţi­nut acest pământ ca să avem noi astăzi regatul pe care­­îl avem? Istoricii numesc aceste secole: mi­nunea română. Da, mimunea ro­mână! A fost minunea populaţiei ţărăneşti. Istoricii n’au vorbit de conducătorii români; n’au vorbit de armata română; n’au vorbit de di­feritele clase sociale ale Români­lor; nimic nu s’a pomenit în toate cronicile străine; dar a trăit ceva aici şi acesta a fost ţăranul. Domnilor, neîndoios că în alte state, bunăoară în Anglia, este de multe ori îndoelnică importanţa ţă­­rănimei şi acolo se vorbeşte de multe ori nu atât de gospodăria ţărănească, cât de munca indus­trială. Statele acestea care au a­­juns să stăpânească lumea graţie in­strumentelor industriale pot să şi vorbească cu Statul liberal! Ob­servaţi însă că toate aceste state, Anglia în primul rând, vorbesc foarte puţin de naţionalism. De ce? Pentru că industria este cosmopo­lită. Englezul ştie, că fiind un po­por industrial, are nevoe de debu­­şeuri cât de largi şi de aceea nu trebue să insiste prea mult asupra caracterului pe care trebue să-l ai­bă un Stat naţional. Dar la noi în România, putem oare conta pe industrie, atât pen­tru apărarea ţării, cât şi pentru a­sigurarea continuităţii noastre? I­storia ne lămureşte. Industria a fost la noi parazitară până acum. Ea nu s’a impus Statului, ci a trăit din budgetul Statului. Se poate în­chipui această industrie aşa de dez­­voltată încât să ne facă să devenim un popor temut, un popor cu vii­torul asigurat? Se poate vorbi se­rios de aşa ceva? Dar domnilor, clasa socială ce reprezintă industria precum şi celelalte clase sociale, şi-au dat ele înşile testimoniul de incapacitate. Aceasta s’a întâmplat, în momentul când s’a votat consti­tuţia de la 1923. Dv. ştiţi ce mic loc ocupa ţă­ranul în viaţa politică a ţării îna­inte de 1923! Toată puterea o a­­veau clasele celelalte: marii agri­cultori, comercianţii, funcţionarii, etc. Ei constituiau colegiile elec­torale; ei aveau drepturile electo­­­rale în mână. Şi deodată la 1923 vedem sufragiul universal. Noua constituţie dela 1923 a declarat pe toţi cetăţenii egali. Clasa ţărănea­­scă reprezentând Soo­o din popula­ţia ţării, devine dintr’odată teme­lia Statului român. Cum se face că, de bună voe privilegiaţii de până aci părăsesc poziţia şi se dă drum ţăranilor la vot? Apoi domnilor, este o si­m­plă socoteală aritmetică la mijloc numărul străinilor din ţara româ­nească, pe toate ţinuturile, socot­­iţi pe ocupaţii industriale şi coi­­merciale, ar fi periclitat caracterul naţional al Statului român, daci s’ar fi lăsat ca bază legi­i a Sta­tului vechile colegii ale privilegia­ţilor din trecut. Aşa s’a decretat su­fragiul universal. Ion I. C. Brătianu a şi spus-o răspicat: nu atât din iu­birea pentru democraţie, ci fiindcă altminteri ar fi fost periclitat vii­torul Statului român, ca Stat na­ţional, — s’a decretat sufragiul u­­niversal. Dovezi în sprijinul ace­stei afirmaţii, le-am adus cu o altă ocaziune. (In „Ideologia Statului român’’). :

Next