Dreptatea, februarie 1935 (Anul 9, nr. 2202-2224)
1935-02-01 / nr. 2202
ANUL IX. NO. 2202 4 pagini (1 Tud» i» izmi» pWtlii b «ament onL aiwob&rai nu*»fi» i* SSy?. Y Ş. Redacţia şi Administraţia: Bucureşti, Str. G. Clemenceau, 9 — Telefon: Redacţia 30342, Adţia 34102 Dopa Miile inţialii D. Dinu Brătianuu nu ştie cum să se scuze şi să se apere, de urmările nefericitului discurs rostit la întrunirea prefecţilor. A găsit motivul că nu erau acolo numai prefecţi, ci şefi de organizaţie, parlamentari şi câţiva — foarte puţini, adaogă comunicatul din«Viitorul», prefecţi. Noi nu ştim însă să îi fost convocată la clubul liberal vre-o adunare a şefilor de organizaţie. Ştim însă că prefecţi, după conferinţa de la interne, pentru care veniseră în Bucureşti, au plecat în bloc la clubul liberal, unde-i aştepta d. Brătianu ca să le dea lecţii de calomnie. Că erau puţini sau mulţi, asta depinde de spiritul de disciplină al partizanilor d-lui Dinu Brătianu. Nu ştim cum se răspunde în partidul liberal, la convocările şefului. Cert este că d. Brătianu a ţinut să aibă şi prefecţii — mai ales prefecţii — la această consfătuire. De altfel lucrul apare clar, pentru oricine. De ce a ţinut d. Brătianu să facă acea consfătuire tocmai în ziua când erau prefecţii în Capitală ? Nu pricepem însă rostul desminţirei din «Viitorul». Socoate oficiosul guvernului şi şeful partidului, că aceasta e partea cea mai gravă a manifestaţiei de la clubul liberal ! Presupunând că nu ar fi fost prefecţii prezenţi acolo, îşi închipuie cineva că în campania ce se pregăteşte i-ar fi neglijat d. Dinu Brătianu, tocmai pe dânşii ? La ce au mai făcut atunci şcoală degeaba şi de ce i-au acoperit liberalii întotdeauna când au făcut abuzuri ? Indiferent de prezenţa sau absenţa prefecţilor, fruntaşii şi şefii de organizaţii, odată înarmaţi cu faimoasele broşuri de calomniere, tot la ei ar fi recurs ca să le împrăştie în judeţ. Practica veche liberală, stă mărturie. Deci nu aici e vina mare a d-lui Dinu. Şi «Viitorul» a vrut să-l apere pe chestia aceasta, tocmai ca să provoace diversiune şi să lase uitării părţile grave din discursul d-lui Brătianu. Iată ce a spus d. Brătianu: «In Cameră, când raportul d-lui Bentoiu va veni în discuţie, guvernul d-lui Tătărescu va interveni dacă şi cum va socoti de cuviinţă«. Va, să zică, acordul dintre cei doi şefi ai partidului liberal, iar s’a rupt. .Din moment ce d. Brătianu lasa d-lui Tătărescu toată libertatea şi nu-i cere imperios să urmeze atitudinea pe care o fixează d-sa ca şef al partidului, înseamnă că «armo- nia» iar nu mai există. Dar dacă d. Brătianu se dispensează uşor de concursul guvernului d lui Tătărescu, nu face tot aşa cu parlamentarii. «Parlamentarii noştri vor trebui să aibă însă o atitudine hotărîtă» adaogă şeful liberalilor. Pentru un partid care a cultivat mamelueismul la exces, apare foarte normală această poruncă pe care d. Dinu o dă parlamentului. Parlamentarii «vor trebui» să facă aşa cum le cere şeful. Doar ştiu cum au fost «aleşi» şi cu ce obligaţii au fost acceptaţi pe liste. Aşadar parlamentul «din ordin» va trebui să voteze raportul Bentoiu. După vot chestia merge la Casaţie. Aici d- Dinu nu mai poate ordona. Puterea d-sale încetează la poarta înaltei instituţii a dreptăţii. Dar ce te faci dacă înalta Curte nu se pronunţă de acord cu concluziile raportului? D. Brătianu, ca să anticipeze, îşi desvoltă şi aici curioasele sale teorii: «S’a spuscă înalta Curte de Casaţie nu se va putea rosti de acord cu concluziile raportului. Dar aceasta nu e o chestiune care să ne preocupe pe noi. Curtea de Casaţie judecă după legile ei. Noi însă trebue să fim solidari şi să nu acceptăm o înfrângere pe chestia Skoda». Va să zică ceea ce pentru toată lumea trebue să constitue cea mai mare garanţie a dreptăţii, pentru d. Brătianu e ceva care se poate înlătura printr’o simplă frază. «Curtea d° Casaţie judecă după legile ei», spune «şeful» partidului liberal, cu oarecare dispreţ. Da, judecă după legile ţării şi pe bună dreptate. De ce desconsideră d. Brătianu acest înalt for? Ce teorie este aceasta, după care într’o chestie oarecare, există două judecăţi şi opinii: a dreptăţii şi a politicianismului meschin? O hotărîre a Casaţiei împotriva raportului Bentoiu, este o înfrângere a liberalilor. Şi acest lucru nu-l vrea d. Brătianu- «Noi trebue să fim solidari şi să nu acceptăm o -i-o înfrângere pe chestia Skoda», zice d-sa în încheere. îşi dă seama oare «şeful» partidului liberal de gravitatea declaraţiilor sale şi de pericolul pentru ordinea actuală, care se degaje din ele? Este cazul să funcţioneze cenzura mai sever, în ce priveşte discursurile d-lui Dinu Brătianu. Cel puţin atâta serviciu să-i facă şi d. Titanu. MOMENTE D. Sergiu Dimitriu In partidul liberal lucrurile ce petrec în aşa fel, încât toţi partizanii stau cu năvile în port şi aşteaptă direcţia valurilor. Intre J. Dinu Brătianu, — şef de o mediocritate fără seamăn dar cu privilegiul unei obârşii a căreia respectare încă n a dispărut — şi d. Gh. Tătărăscu, flautist care ştie să cânte şi ca prigoriile pe seceta de idei ţi să facă pe cucul când e de spurcat cuiburile, altora, s’a încins luptă pe viaţă şi pe moarte. D. Tătărăscu are beneficiul că e mai tânăr în timp ce d. Dinu Brătianu abia îşi mai scărfăe articulaţiile; e mai ager, pe când d. Dinu are un cap cu funcţii de podoabă, şi e cu puterea în timp ce partizanii sunt lihniţi. In această ciocnire de forţe, nu se ştie cum se aleg rezultatele. D. Sergiu Dimitriu, ude soartă ajutat» s’a înscăunat la ministerul de interne secretar general. Cum merite personale, însuşiri sau alte bagatele nu şi-a găsit în cazierul său intelectual, s’a gândit să-şi creeze măcar platformă electorală. Şi zis şi făcut. Deslănţuie în alegeri o urgie la care numai sângele de talat se mai înverşunează. Are bande de bătăuşi, a învăţat să nu predea cărţile de alegător, ştie să mute termenii examenului electoral, — s’a meşteşugit. Cu toate acestea, d-lui Sergiu Dimitriu nu-i va reuşi. Nu-i va reuşi, fiind norocul, e şi el un urcior cu pereţii subţiri care nu ţin când e vorba, de valurile ţărănimii. Fouché la Caracal A fost Fouché un om prea inteligent ca să cutezăm să-l alăturăm de umărul d-lui Eugen Titeanu. Fostul ministru al poliţiilor din vremea lui Napoleon, ştia să profite de situaţiile încurcae şi să-şi creeze piedestaluri pentru prestigiile pe care acest delirant al măririlor imediate de râvnia din toată fiinţa lui. Era priceput la selectarea momentelor când e de dat lopitura şi avea o putere de răbdare ce se traducea în disciplinile forţate ale unei tactice care nu se putea să nu ducă la rezultatele dorite. Dar ce legătura poate fi între acest Fouché şi d. Titeanu, în afară de aceia de la o simplă carte la un cilitor mediocru? D. Titeanu umblă cu romanul vieţii lui Fouché în buzunar şi îşi provoacă cu fantezie situaţii asemănătoare cari să-l verifice şi să-l examineze. Ajutat ele noroacele pe care în ţara romanilor deştepţi numai sfertodocţia d-lui Tileanu le poate avea, acest subsecretar de stat se încruntă în oglindă şi se exersează în strategie cu imaginea sa. Pe fruntea lui, ar dori să se modifice desenele in aşa fel încât măcar pe dinafară să aducă cu acel Fouché, adevăratul. Ce ridicolă e ucenicia când e împlinită pentru nişte însuşiri de care ereditatea trebuie făcută răspunzătoare! . . . ...... Eforiile de păşuni Guvernul a decis: înfiinţarea eforiilor comunale pentru islazuri de ION CAMARAŞESCU Din înfiinţarea eforiilor comunale şi judeţene pentru administrarea şi exploatarea păşunilor se pot trage două concluziuni. Mai întâi toată lumea s’a convins că starea actuală a islazurilor comunale nu mai poate dăinui. Este foarte îmbucurător. Transformarea islazurilor va provoca o adevărată revoluţie în viaţa satelor. De ea depinde prefacerea gospodăriei noastre , rurale, fiindcă va rezolva în a- Şi iSîîlâSstli acelaş timp problema creşterii vitelor şi problema producţiunii agricole ţărăneşti. Atunci când ţăranul nu va mai avea nevoie de iarbă şi de buruiană pe terenul său arabil, în chip automat va spori şi producţia sa. In al doilea rând, înfiinţarea eforiilor dovedeşte că guvernul nu mai are încredere nici în capacitatea aparatului administrativ de stat, nici în capacitatea organelor administrative locale Socoteşte oportun a lua atribuţiuni fundamentale din competenţa firească a consiliilor comunale pentru a le trece asupra altor organe improvizate. Este o tendinţă vădită de a se da consiliilor comunale şi judeţene caracterul unor simple celule politice. Surprinzător este că noua concepţie despre administrarea islazurilor coincide cu pregătirea unei reforma administrative inspirată de cultul spiritului nou. Guvernul nu are încredere în actualele consilii pentru a administra cum se cade averea comunelor. Este verosimil. Dar n’are încredere nici în viitoarele consilii pentru care e gata să le gifereze. Atunci reforma administrativă este inutilă. S’a desluşit că se urmăreşte, prin crearea nouilor instituţiuni sustragerea gestiunii islazurilor de sub influenţa politică şi târgul electoral. Cum ? O eforie alcătuită din primarul partidului, un consilier comunal, agentul fiscal şi agentul agronomic, ambii de gradul cel mai inferior, notarul şi şeful postului de jandarmi va avea mai multă independenţă faţă de tirania politică decât un consiliu comunal compus din gospodarii fruntaşi ai satului şi controlat de o minoritate electorală reală ? Ce fel de autonomie şi de autoritate proprie vor avea asemenea eforii, al căror sediu va fi la primărie pentru comune şi la prefectură pentru judeţe, ai căror executori vor fi respectiv primarii şi prefecţii şi a căror dizolvare se va putea pronunţa oricând în primă şi ultimă instanţă de Comisia superioară a Eforiilor, compusă din funcţionari şi prezidată de ministru ? Este cu putinţă ca să se încredinţeze unor asemenea organe tutelare hibride averea principală a comunei, fie chiar cu inventar, cum prevede procesul ? Şi să se treacă asupra acestor gestionari improvizaţi, lipsiţi de răspundere legală şi încătuşaţi fanteziei puterii executive, însărcinarea de a întocmi şi de a executa bugetul, de a închiria terenuri, de a da ordonanţe, de a repartiza excedentele şi poate chiar de a fixa taxele de păşunat ? Administraţia comunală poate colabora desigur- ev. jandagma-, dar nu poate împărţi nici un fel de gestiune cu dânsul. Ministerul Aerului voeşte să determine şi să supravegheze terenurile de aterisare ? Nu găseşte alt mijloc de a rezolva interesele aviaţiei decât făcând din jandarm un cogestionar al averii comunale ? Apoi cum va tălmăci ţăranul, aflat din fire în defensivă instinctivă, imixtiunea jandarmului în opera de prefacere economică a gospodăriei săteşti ? Există de la o vreme încoace tendinţa de a se înfiinţa, pe lângă impozitele în vigoare, taxe arbitrare distincte pentru a se acoperi fiecare cheltuială în parte. Recentele eforii judiciare au ilustrat încă odată această tendinţă. Tot aşa, când se iveşte buna intenţiune de a se lua măsuri mai efective, în loc de a se pune metodic la punct mecanismul administrativ în fiinţă, se dau în lături ruajele indispensabile şi se introduc aparate noui chibzuite cu stângăcie, care complică sistemul, sporesc spezele şi nici n’aduc folosul urmărit. Tot acum se reia tema ofensivei agricole. Formula nu este nouă. Nu este nou nici aportul aşa ziselor Comitete Agricole zămislite în ciuda camerilor de agricultură, care au fost creiate tocmai în vederea ofensivei agricole şi de curând reorganizate pe baze noui. Componenţii Comitetelor Agricole vor fi tot vechii auxiliari permanenţi ai prefectului. Prin urmare Comitetul Agricol a existat întotdeauna, dar în unele locuri n’a lucrat destul, iar în altele n’a lucrat de loc. (Continuarea în pagina II-a) Buturuga mică a putrezit... Omul nu poate sări peste propria sa umbră. Un proverb popular mai spune: — greu la deal cu boii mici ! Este greu să păşeşti în arenă ca toreador, când nu te ajută constituţia fizică. «Experienţa» politică a d-lui Iunian ca şef de partid care vrea să capteze masse populare este incapabilă cu structura sa spirituală. D. Iunian nu e agitator- Nu are priză sufletească asupra masselor. Nu poate formula lapidar. Este un om de strictă intimi-rataţi A început o cruciadă pentru devalorizarea leului. Lumea surâde. D. Ionian are datorii de nu ştiu câte zeci de milioane. Se naşte prezumţia că d. Ionian s’a transformat în şampion al devalorizării nu din motive de convingere teoretică. Poate că dorinţa de a lichida ca tovarăşul Piţurcă datoriile acumulate l-au îndemnat să îmbrăţişeze aceste concepţii. Sunt bănueli — nu asupra fondului — ci asupra procedurii. D. Ionian merita poate alt destin. Răutatea funciară a firii fate, unde se dovedeşte caustic, sale l-a îndemnat să intre pe cătelin şi câteodată inteligent. O, răni întortochiate din care a ieşit inteligenţă minoră fără a îmbră- *"* ---- — ţişa vastele perspective. D. Ionian mai cu talent de a este un avocat despica firu’n un nou ratat politic. N’avea România destui ai vieţii publice ? Toate tentativele de a prinde aderenţe organice în peisajul politic pe care le face d. Iunian se dovedesc zadarnice. Tragedia Iunian este tragedia sterilităţii. De-aici nu poate ieşi. Buturuga mică nu mai poate răsturna nici măcar căruciorul unui copil. Buturuga mică a fost expusă intemperiilor variate ale destinului său. Buturuga mică a putrezit. Carul triumfal al ţărănismului va trece peste ea fără niciun efort. Vineri 1 Febărarie 1935 2 lei Noul spirit şi administraţia Liberalii ţin să-şi facă o laudă din noul spirit introdus în administraţia ţării. Prezidată de d. Inculeţ, această administraţie a ajuns o ruină peste care numai delirul grandoarei d-lui Titeanu mai poate călători ca o boare a morţilor peste mirişti arse. Desigur, liberalii ar avea tot dreptul să se îngâmfeze de «noul spirit» pătruns în administraţie odată cu venirea lor la putere. Ar avea dreptul să se mândrească numai în cazul când acest «nou spirit» ar fi şi acela cerut de popor şi cu atâta lăcomie pretins de refacerea ţării. Dar «noul spirit» vine tocmai să destrămeze şi ceia ce mai rămăsese de la o surpătură generală. El întregeşte, şi desăvârşeşte o operaţie de disolvare pornită chiar de liberali. «Noul spirit» în administraţie poporul şi l-ar fi închipuit cu totul altfel. Şi l-ar fi închipuit anume, să nu mai fie, întâi, urîtul spectacol al jecmănirii în primării; consiliul comunal să mai alcătuiască acea haită de lupi flămânzi aruncaţi pe pradă; certurile şi încăerările să nu se mai ţină lanţ; oamenii ,«autorităţii să nu se mai transforme în bande de sămădăi politici cari primesc de la Centru planul general de împiedecare a alegerilor; cărţile trebuitoare votantului să nu mai fie ţinute în tolbele, niciodată desschise pentru adversari, ale Primarilor. Şi ne-am fi închipuit că «noul spirit» ar fi avut de primenit sufletele oferite de atâta politică duşmănoasă, însămânţând şi tendinţe active pentru o solidarizare la fapte bune. Noul spirit, însă, este acela al băşcăşirii, când taberile îşi cuceresc rezistenţele unei încăerări de patimi ce nu se vor sfârşi curând .Iar d. Inculeţ, cel ce prezidează această năvălire a «noului spirit», nici nu bănuieşte cât de adânc putregaiul administraţiei de a căreia rânduială se îngrijesc oamenii Domniei sale. «Tradiţia unei birocraţii formaliste, greoaie şi inactive părăsită şi înlocuită cu activitatea vie, creatoare, de progres real şi imediat în gospodăria Statului, a judeţelor şi comunelor», de care tot ni se vorbeşte, este o făţărnicie curată. Să se uite liberalii la gospodăria pe care o face d. Ghiară la judeţul Ilfov, ale căruia fonduri le mănâncă în parte cu o familie nespus de numeroasă, să se uite la stările economice jefuite şi la stările culturale fabricate de valurile urii invadate în sate, — şi atunci să ni se vorbească de «noul spirit» în administraţia ţării. Până atunci, «noul spirit» nu e decât «cel vechi», adică la adăpostul formelor se ciupeşte. Impunerea scriitorilor Ministerul de finanţe a dat o nouă deciziei care stabileşte normele de impunere a scriitorilor pentru veniturile din operele editate. „ Deciziunea dată evidenţiază şi mai mult cât de strein este ministrul de finanţe de mecanismul venitului scriitoricesc şi de nenorocita lui cifră, încă odată, printr’o decizie care-i o ruşine, scriitorul este pus laolaltă cu toţi negustorii. Deciziunea impune scriitorului să facă o declaraţie de veniturile realizate, pe baza cărora să se pornească la judecată. . Sărmanul ministru de finanţe ! Şi-a închipuit el scriitor care să facă declaraţii, şi care să totalizeze fie numai şi pentru el, cele câte 500 lei pe care i-a smuls dela editor într’o zi când apa i-a stăpânit ghetele, sau când proprietăreasa începuse efectiv o evacuare ? Când s’a încheiat anul, bietul scriitor nici nu-şi mai aduce aminte; să fi văzut vreun ban în ochi. Ce ? Scriitoru-i în consiliu de administraţie ca să fie lovit în memorie de o cifră importantă pe care s’o ţie minte cât o trăi, mai ales fiindcă-i vine fără să fi făcut nimic şi fără nici un merit ? ... Ce cred oamenii aceştia despre scriitorii! |! Deciziunea mai acordă, părinteşte, scăderile de o treime reprezentând cheltuelile «strict» necesare pentru obţinerea venitului, adică pentru scrierea operei. Ce ridicol! Ce-i cheltuiala strict necesară pentru un scriitor? Hârtia, cerneala şi peniţele ? Dar, mai presus de ele, strict necesară e mâncarea de fiecare zi ca să poată visa şi scrie. Se scade această mâncare, mai strictă ca orice ? Se scade chiria?... Dar atunci ce mai rămâne, fiindcă nu-s trei scriitori români care să-şi scoată hrana şi locuinţa din scris. Nici talanul nu se acoperă. Deciziunea împinge ridicolul până la capăt şi vorbeşte de impuneri la minimal, în funcţie de valoarea locativă a locuinţei, şi (grozăvenie) în funcţie de vechime... în exerciţiul pretfesiunei. I Vad comercial, clientelă la botul calului, dacă eşti scriitor vechi câştigi mult, dacă nu, nu! Smara impusă la maximal că-i veche. - 'ţ! Ce ridicolă neînţelegere, a lucrurilor, şi a nenorocitei stări a scriitorilor. Decizia însă continuă. Cică instanţele vor acorda şi reduceri pentru scriitorii care au sub îngrijirea lor mai mult de trei copii minori. Parcă ar fi cinei scriitori în ţară care să câştige din scris atâta încât să aibă pentru mai mult decât un rând de haine şi de încălţări celor trei copii pe cari i-ar avea ! De-a valma cu cei care vând peşte sărat şi scrumbii, cu drogheriile şi băcăniile... Halal!!... Care-i imbecilul şef de birou din a cărui cap timp a ieşit deciziunea înspăimântătoare? !... Acela să ştie că scriitorul român nu trăeşte din scris şi din venituri literare, ci dintr’o insuportabilă muncă de fiecare zi, într un alt domeniu, ca contopist pe undeva, sau ca ziarist. Altfel... adio valoare locativă a locuinţei, adio cheltueli strict necesare, adio copii sub îngrijire. Societatea scriitorilor români are datoria să aducă la realitate pe cei care nu cunosc soarta scriitorilor români, şi să întreprindă o acţiune susţinută până la uciderea ridicolului din Deciziunea ministerială. Demostene Botez Ci fetea □e® «Mişcarea» vorbeşte de africa de necunoscut». De aceia merge aşa de greu afrontul constituţional» ? ! . Vorbind de broşura pe care o pregătesc liberalii, «Viitorul» afirmă că ea va fi răspândită prin mijloacele de care dispune organizaţia centrală a partidului. A guvernului, nu a partidului. ■'îl * Citim în «îndreptarea»: «România e o ţară mare — i se zice chiar România Mare». Bravo domnule ! și la mai... mare. (Citiţi continuare în pag. 2 a) Ideologia Statului ţărănesc RADULESCU-MOTRU au Partidul Naţional-Ţârănesc şi-a ales un alt element care să stea la baza realizării Statului naţional. El şi-a ales elementul populaţiei ţărăneşti. Pe sufletul acestei populaţii vrea el să potrivească organizarea Statului român din viitor şi de aceea în programul acestui partid stă Statul ţărănesc. La baza acestui Stat ţărănesc este o realitate certă care ne asigură prezentul şi viitorul. Aceea ce pentru fascism este tradiţia Romei, iar pentru hitlerism este rasa germană, pentru naţional-ţărănişti este sufletul ţăranului român. El este temelia care susţine statornicia noastră naţională pe pământ. Să vedem prin ce îl putem în*) Vezi «Dreptatea» din 70 Şi 71 Ianuarie, locui elementul ţărănesc! Şi când zic elementul ţărănesc, nu zic numai trupurile vii ale populaţiei ţărăneşti, nu clasa socială care se caracterizează prin protesunea de muncă agricolă; când spun element ţărănesc nu mă opresc la faptul material extern al muncii pe care o face ţăranul, ci am în vedere elementul sufletesc: indisolubila legătură a ţăranului cu bucata lui de pământ, gospodăria ţărănească, obiceiurile practicate de ţărani până astăzi în stat; acestea toate constituesc, după mine, elementul ţărănesc. Nu mă gândsec la o oarecare clasă socială, ci la realitatea de fapt a românismului. Vorbele mari de ,,clasa socială“ şi de „conştiinţă de clasă“, cu care am fost îmbătaţi până acum de şcoala socialistă, nu ne spun prea mult. Ce e conştiinţa unei clase sociale? De multe ori un individ, în parte luat şi nu ştie ce vrea, dar o clasă socială? Noi cerem bărbatului de Stat nu să se identifice cu conştiinţa populaţiei ţărăneşti, ci cu interesele populaţiei ţărăneşti. Bolnavul are conştiinţa că este bolnav, dar n’are şi ştiinţa cum se poate face sănătos. Noi cerem dela bărbatul de Stat, ştiinţa, înainte de toate. Şi acum, ia să examinăm cu cine am putea să înlocuim, dela baza Statului naţional, elementul ţărănesc! Să comparăm pe acest element cu altele, dintre toate, care s’a arătat mai solid şi mai plin de viaţă? întâi, în ordine cronologică, cine a servit până astăzi mai mult la conservarea Statului nostru? Sute de ani nu s’a vorbit în istorie de poporul românesc. De la secolul al 2-lea până la al 12-lea, poporul român a trăit ca sub pământ. In timpul acesta, cine a ţinut acest pământ ca să avem noi astăzi regatul pe careîl avem? Istoricii numesc aceste secole: minunea română. Da, mimunea română! A fost minunea populaţiei ţărăneşti. Istoricii n’au vorbit de conducătorii români; n’au vorbit de armata română; n’au vorbit de diferitele clase sociale ale Românilor; nimic nu s’a pomenit în toate cronicile străine; dar a trăit ceva aici şi acesta a fost ţăranul. Domnilor, neîndoios că în alte state, bunăoară în Anglia, este de multe ori îndoelnică importanţa ţărănimei şi acolo se vorbeşte de multe ori nu atât de gospodăria ţărănească, cât de munca industrială. Statele acestea care au ajuns să stăpânească lumea graţie instrumentelor industriale pot să şi vorbească cu Statul liberal! Observaţi însă că toate aceste state, Anglia în primul rând, vorbesc foarte puţin de naţionalism. De ce? Pentru că industria este cosmopolită. Englezul ştie, că fiind un popor industrial, are nevoe de debuşeuri cât de largi şi de aceea nu trebue să insiste prea mult asupra caracterului pe care trebue să-l aibă un Stat naţional. Dar la noi în România, putem oare conta pe industrie, atât pentru apărarea ţării, cât şi pentru asigurarea continuităţii noastre? Istoria ne lămureşte. Industria a fost la noi parazitară până acum. Ea nu s’a impus Statului, ci a trăit din budgetul Statului. Se poate închipui această industrie aşa de dezvoltată încât să ne facă să devenim un popor temut, un popor cu viitorul asigurat? Se poate vorbi serios de aşa ceva? Dar domnilor, clasa socială ce reprezintă industria precum şi celelalte clase sociale, şi-au dat ele înşile testimoniul de incapacitate. Aceasta s’a întâmplat, în momentul când s’a votat constituţia de la 1923. Dv. ştiţi ce mic loc ocupa ţăranul în viaţa politică a ţării înainte de 1923! Toată puterea o aveau clasele celelalte: marii agricultori, comercianţii, funcţionarii, etc. Ei constituiau colegiile electorale; ei aveau drepturile electorale în mână. Şi deodată la 1923 vedem sufragiul universal. Noua constituţie dela 1923 a declarat pe toţi cetăţenii egali. Clasa ţărănească reprezentând Sooo din populaţia ţării, devine dintr’odată temelia Statului român. Cum se face că, de bună voe privilegiaţii de până aci părăsesc poziţia şi se dă drum ţăranilor la vot? Apoi domnilor, este o simplă socoteală aritmetică la mijloc numărul străinilor din ţara românească, pe toate ţinuturile, socotiţi pe ocupaţii industriale şi coimerciale, ar fi periclitat caracterul naţional al Statului român, daci s’ar fi lăsat ca bază legii a Statului vechile colegii ale privilegiaţilor din trecut. Aşa s’a decretat sufragiul universal. Ion I. C. Brătianu a şi spus-o răspicat: nu atât din iubirea pentru democraţie, ci fiindcă altminteri ar fi fost periclitat viitorul Statului român, ca Stat naţional, — s’a decretat sufragiul universal. Dovezi în sprijinul acestei afirmaţii, le-am adus cu o altă ocaziune. (In „Ideologia Statului român’’). :