Dreptatea, mai 1935 (Anul 9, nr. 2274-2296)

1935-05-03 / nr. 2274

ANU­L IX. No. 2274­4 p affînl Redacţia şi Administraţia: Bucureşti, Str. G. Clemenceau, 9a— Telefon: Redacţia 303­42, Adiţia 341­02 Teama liberalilor -------xox------­ Statul ţărănesc, cu toate miorlăe­­lile liberale va fi o realitate. Şi vremea speculei şi a huzurului liberal, va apune pentru totdeauna.­­ Abia am anunţat campania de­­ program, denotă teama — justificată răsturnare a guvernului, abia s­au 1 % pe care o au pentru sfârşitul lor risipit ultimele, ecouri ale marei­ apropiat, adunări dela Eio şi oficiosul libe­ral a şi început să spumege. Efectul primului semnal de luptă Ce s’a dat în Bucureşti la 23 Aprilie, s'a văzut. I «Viitorul» a primit ordin să fie Violent. Şi perfid. Şi insinuant. Şi intrigant- Cu alte cuvinte să scoată toate armele arsenalului liberal şi să apere partidul de sancţionarea ce-l aşteaptă. Pentru început, oficiosul guver­nului atacă două teme, pe care le-a mai atacat de atâtea ori până acum, fără nici un succes. Subminat de cele mai grave con­flicte, având pe d- Dinu Brătianu plecat în streinătate supărat pe par­tid, pe guvern, pe prieteni şi pe d. Strunga, frământat de ambiţiile­ d-lui Tătărăscu, de dorinţa vie să-şi ocupe locul ce crede că i se cuvine în fruntea partidului, cu toate ta­berele de tineri şi bătrâni încăerat şi în plină «lucrătură» reciprocă, partidul liberal are totuşi tupeul să­­vorbească de «haosul şi duplicita­tea» altora. Partidul naţional-ţărănesc a dat dovada, în ultimul său congres, de cea mai mare disciplină şi solida­rizare în jurul programului şi şe­fului său. Acţiunile centrifuge, încercate de unii de teme de «naţionalism» sau­­«valachism» au dat greş, izbindu-se de conştiinţa ţărănească a tuturor organizaţiilor noastre. • Nici «Viitorul» nu mai cutează azi să vorbească de «marele aport» al celor ce au plecat. A fost o operaţie foarte uşoară şi fără nicio urmare­Din discuţiile urmate la congres, el a putut vedea deplinul acord care există între, fruntaşii partidului, strâns uniţi în jurul programului şi în jurul d-lui Ion Mihalache. De unde până în ajun, urlau ca­fenelele şi oboseau «atot­ştiutorii» alergând în toate părţile pentru a răspândi marea veste a «bombelor» ce trebuiau să izbucnească în con­gres, de a doua zi liniştea cea mai desăvârşită a domnit, ca şi cum nici n’ar fi pomenit dumnealor de even­tual dispute. N’a mai suflat nimeni nici un cu­vânt, pentru că se convinseseră până şi cei mai îndărătnici, de insani­tatea presupunerilor lor.­­ De ce vrea să fie «Viitorul» mai prejos decât toţi şi să persiste pe un drum pe care l-au părăsit până şi d-nii Goga şi lor­gal Explicaţia o găsim tot în coloa­nele «Viitorului» când atacă a doua temă. Ea congres s’a votat definitiv programul partidului şi toţi cei pre­zenţi s’au legat să-l înfăptuiască întocmai. D­­r. Lupu, exponent fidel al nă­zuinţelor celor prezenţi a adăugat: «Dacă este vorba să votăm un pro­gram care să rămână literă moartă iar noi să ne gândim a veni la pu­tere aşa cum se gândesc celelatte partide, atunci mai bine, votăm aici disolvarea partidului şi plecăm fie­care la treburile noastre». Asta-i doare pe liberali. A încer­cat timid d. Strunga să se atingă de carteluri şi d. Dinu Brătianu s a burzuluit şi a plecat peste graniţă­ Ce atitudine vreţi să aibă azi par­tidul îmbuibaţilor şi al ghiftuţilor din această muncă speculată a ţă­ranului, în­­faţa unui program nu răzbunător pentru nedreptăţile tre­cutului ci restabilizator al echili­brului în favoarea celor năpăstuiţii ■Furia cu care «Viitorul» atacă as­tăzi programul nostru, încercând vechea infamie cu lupta împotriva oraşelor şi cu «bolşevismul» acestui MOMENTE De Paşti Locuitorii României Mari, dacă nu au avut toţi câte un ou încon­deiat sau doar roşii, după tradiţie, au avut din partea ministrului de finanţe un dar, pe care «Viitorul» oficiosul guvernului şi-l însuşeşte cu mare tărăboiu, reverificăndu-i me­rite. Iată acest dar, şi împăunarea «Viitorului». «Guvernul a plătit şi acum înain­te de sărbătorile Paştilor, cum a fă­cut şi înainte de sărbătorile Cră­ciunului, Mate salariile şi pensiile. Este fără îndoială o dovadă a unei bune gospodării financiare, dar în acelaş timp şi a solicitudinei gu­vernului pentru funcţionarii de stat şi pensionari». Am reprodus în întregime îm­­păunatele fraze ale «Viitorului», pentru a le sublinia irezistibilul haz. După domnii de la guvern, «a plăti salariile şi pensiile» nu este o elementară datorie faţă de funcţio­narii şi angajaţii săi, ci,, un gest de solicitudine ! In adevăr, jude­când după faptul că în restul anu­lui lefurile se plătesc după trei, pa­tru luni, gestul de sărbători al gu­­remului, ia toată amploarea unei... solicitudini! Escadrilă română lă Capetown­ O escadrilă de avioane■ româneşti a făcut un raid Bucureşti—Cape­town. N’a avut nic­iun accident. S’a făcut deocamdată dovada că escadrilele «sicrielor sburătoare»pot fi şi escadrile ale orgoliului aviatic român. Cu două condiţii: a) prudenţa a­­viatorilor prea zvăpăiaţi şi dornici de a se juca pe firmament pentru n­epata pe pământeni, 2) avioanele să nu fie construite din material pu­tred. f ■£» Au*. 1000 lei, daune de miliardar­ i. dr. Constantin Anghelescu a dăruit suma de 1000 (una mie) lei pentru Fundaţia «Mihail ICogălni­­ceanu». Admirăm sufletul distins, evla­vios şi dărnicia acestui miliardar. Recent, i s-a plătit 800­ (opt mii) de lei metrul pătrat pentru un teren expropriat de către Primăria Capi­talei. Plata s’a făcut cu bani peşin. Din milioanele plătite de Primărie pentru exproprierea unui teren — unul din miile de hectare pe care le posedă miliardarul! — ministrul Instrucţiei (bacşa leafă!) Profesor (iar leafă) dr. C. Anghelescu a bi­nevoit să dăruiască 2000 de lei pen­tru o fundație culturală. Contractul din Sâmbta Paştilor Pârlite bune sunt copiate ad­ litteram, după vechiul contract naţional-târânesc... Defectuozitatea noului contract „Skoda“ De lipsurile noului contract va avea să răspundă regimul liberal de astăzi Aşa­dar, în Sâmbăta Paştilor, sub seară, d. Gh. Tătărăscu, preşe­dintele consiliului de miniştri şi mi­nistrul armamettului, şi-a pus sem­nătura pe noul contract de arma­ment încheiat cu uzinele de la Pilsen. Cu alte cuvinte, abia­ de astăzi, «Skoda» va ÎNCEPE să lucreze, ceia ce trebuia LIVRAT deja Ro­mâniei încă din Aprilie anul tre­cut, conform contractului de arma­ment semnat de­ guvernul naţional­­ţără­nesc din 1928. Va să zică, efectiv, o întârziere vinovată de înzestrare cu armament a ţării, pentru un capriciu, pentru o răsbunare politică, de a nu lăsa partidului naţional-ţărănesc meri­tul pe care nimeni, nici azi, nu i-l poate lua, de a fi purces cu ones­titate şi cu dragoste de ţară, la o­­pe­ra de reală ,înarmare a oştirei. In concluzie: anchetă par­lamentară de un an de zile, cu cheltueli de milioane; un raport plin de contra­ziceri şi de aberaţii juridi­ce; un vot al parlamentu­lui cu LIPSA A 200 DEPU­­TAŢI DIN 367, un proces la Curtea de Justiţie supe­rioară care nu va putea a­­duce o sentinţă de vinovă­ţie pentru cineva,­pentru ca: a) Să se ajungă la acelaş contract încheiat de naţio­nal-ţărănişti; b) Să se întârzie înarma­rea oştirei cu câţiva ani; c) Să se elimine din noul contract tocmai ce era pre­văzut ca mai necesar şi mai urgent în contractul cel vechiu. In ce priveşte primul punct, în­­tr'un număr de dinainte de sărbă­tori, am publicat alături capitole întregi din cele două contracte Skoda. Opinia publică a ^u°t astfel cu­noştinţă, că nu numai conţinutul articolelor, dar şi TEXTUL, lor era acelaş. Capitol cu capitol, paragraf cu paragraf, rând cu rând. Apoi dacă este aşa — şi f­ireşte aşa este, căci au arătat-o doar în parla­ment, mai toţi deputaţii naţional­­ţărănişti — cine poartă răspunderea acestei întârzieri a realizărei con­tractului prim, în jurul căruia s’a făcut atâta discuţie? Telegramele din străinătate, pu­blicate de toate ziarele, ne arată că şi mai înainte şi după conferinţa de la Stressa, o îngrijorare generală stăruie în mai toate capitalele eu­ropene din pricina atitudinei Ger­maniei. Fără a fi alarmişti prin nimic, a­­vem totuş dreptul să ne întrebăm: dacă, printr’un capriciu al spantei, ne-ar fi dat şi nouă, şi altora, să ris­căm ceva, — cu ce ne am prezenta noi în faţa amicilor noştri străini. Semnătura d-lui Tătărăscu, singu­­ră, pe contractul din Sâmbăta Paş­tilor, n’ar ajuta la nimic cauza ro­mânească. Prin urmare, există o răs­pundere reală în chestia contractului Skoda. Aceia a întârziere­ înarmărei ţâ­rei. Vinovatul trebuie să iasă necondiţionat la lumi­nă, cu sau fără voia guver­nului actual. Mai rămâne în discuţie, punctul (Continuarea în pagina II-a) * Un stegar al luptelor naţionale Alegerea d-lui Mihai Popovici ca preşedinte al Ardealului a în­coronat o operă de-o viaţă. O viaţă dedicată luptelor na­ţionale. O viaţă închinată fără odihnă vieţii publice. Activitatea politică a d-lui Mi­hai Popovici a început de tim­puriu. Descendent dintr’o foarte bo­gată familie din Braşov, din acei negustori români, care au ţinut cu munca lor nepregetată stea­gul hărniciei româneşti într’un ţinut de harnici minoritari ca saşii, Mihai Popovici şi familia sa au fost stegarii luptelor na­­ţionale. Au jertfit nu numai muncă şi talent, ci au pus la con­tribuţie imensa avere părinteas­că pentru a susţine gazetele na­ţionale din Ardeal şi aşezămin­­tele culturale. Plecat la studii în capitala Austriei, tânărul Mihai Popovici a f urmat studii aprofundate de economie politică. Şcoala vieneză este pe drept cuvânt vestită în această privinţă. Tehnica financiară şi liniile generale ale gospodăriei avuţiei naţionale au fost însuşite în a­­ceşti ani de studii prelungite. In loc ca feciorul neguţătorului şi fabricantului braşovean să ducă o viaţă de frivolitate pe care i-o îngăduiau resursele materiale, se pregătea instinctiv pentru gre­lele misiuni de mai târziu. In afară de economia politică, studentul universităţii vieneze şi-a asimilat şi o foarte frumoasă cultură generală. Dreptul, literatura şi muzica au dat acele contribuţii pentru armonizarea unei personalităţi. Intrarea în viaţa publică s-a fă­cut odată cu un pelerinaj studen­ţesc la mormântul lui Ştefan cel­­Mare. Au participat delegaţii de studenţi din toate ţinuturile lo­cuite de Români. Au participat studenţi de la universitatea din Bucureşti şi din Iaşi, studenţi bă­năţeni, ardeleni bucovineni. Era un mic parlament al Româ­­niei­ Mari de mâine. Generaţia d-lui Mihai Popovici a avut­­imensa bucurie de a-şi vedea idealurile tinereţei reali­zate. Se sfârşise misiunea lor odată cu această realizare ? Evident, că nu ! Consolidarea Unirii era a doua datorie de conştiinţă după lupta de epopeie dusă pentru dinami­tarea conglomeratului habsbur­­gic. Partidul naţional, după un scurt intermezzo la începutul Unirii, a intrat într’o lungă pe­rioadă de opoziţie pentru demo­cratizarea României­ Mari. In primele rânduri se afla, a­­lături de Iuliu Maniu, d. Mihai Popovici. Partidul naţional ar fi abdicat de la misiunea sa istorică de în­locuire a moravurilor bizantine şi balcanice din România, dacă n-ar fi luat asupră-şi această po­vară de Atlas. Calomnia balcanic-bizantină a încercat zadarnic să arunce cu noroiu în cele mai ilustre figuri ale Ardealului. Nu s’a încercat o tentativă de Asasinat moral împotriva d-lui Iuliu Maniu ? Nu s’a încercat implicarea d-lui Mihai Popovici în aceiași infernală afacere Skoda ? Pentru faptul de a fi recoman­dat prin telefon ca organele de anchetă să-şi facă datoria cu vi­gilenţă, d. Mihai Popovici a stat aproape doi ani sub acuzaţia ce­lor mai mârşave şi nedrepte ca­lomnii. Ultima licărire de conştiinţă s-a văzut, totuşi, cu prilejul vo­tării raportului Aurelian Ben­­toiu în Parlament. Camera a scos pe d. Mihai Po­povici de sub acuzare şi de la tri­miterea în faţa înaltei Curţi de Casaţie pe baza legii de respon­sabilitate ministerială. Adevărul răzbate la lumină. Ar trebui să disperăm, dacă forţele întunecate ale răului ar birui asupra forţelor luminoase ale binelui. Omul care a jertfit din avuţia părintească pentru scopuri na­ţionale a fost acuzat de necinste. Omul plin de abnegaţie a fost prezentat ca un om interesat şi egoist. Cine a îndrăznit să ridice a­­ceastă acuză ? O bandă de şnapani şi de pro­fitori ai budgetului public, imen­sa lepră a bancarilor şi a indus­trialilor liberali, care s’au în­fruptat copios la adăpostul tari­felor vamale protecţioniste şi la adăpostul unor legi ad-hoc con­fecţionate s’au coalizat, ca hai­tele de câini turbaţi, să distrugă creditul moral al celor doi arde­leni. Partidul naţional-ţărănesc con­ştient de această mârşăvie a făcut zid de apărare în jurul lui Iuliu Maniu şi Mihai Popo­vici. Aceste două personalităţi n’au fost apărate numai de partid, ci de însăşi massele populare con­ştiente de pericolul decapitării şefilor. Proclamarea d-lui Mihai Po­povici ca preşedinte al Ardealu­lui este chezăşia marilor reali­zări de mâine când în locul unui putred Stat liberal se va păşi la zidirea unui Stat nou, mai bun, mai drept şi mai armonic. 9 Moartea profesorului Iulian Teodorescu Profesorul de drept penal al Fa­­cultăţii din Bucureşti, Julan Teo­dorescu, a decedat în urma unei scurte suferinţe. Iulian Teodorescu era conducăto­­rul echipei de penalişti din R­omâ­­nia. Printr’o muncă tenace de das­căl universitar, de conducător de re vist© şi de specialist la penitenciar profesorul Teodorescu ajunsese cea mai ilustră figură a ramurei juri­dice penale. Iulian Teodorescu s-a născut la Craiova în anul 1872. A urmat li­ceul în oraşul natal, obţinând în­­totdeauna cele mai mari distincţii. După ce a absolvit liceul «Carol I», a trecut la Bucureşti unde şi-a luat licenţa în drept. După aceea a plecat la Paris, unde şi-a trecut cu succes teza de doctorat. Revenind în ţară, Iulian Teodo­rescu a intrat în magistratură corp pe care l-a onorat cu multă dis­­tincţie şi în care a ajuns la gradul de consilier de Curte. Intre timp, fiind numit şi profesor de drept pe­nal la Facultatea de drept din Iaşi, Iulian Teodorescu îşi dă demisia din magistratură, înch­inându-şi ast­fel restul vieţii studiului dreptului penal. înainte şi după războiu a fost rector al universităţii ieşene. Din 1921 a ocupat catedra de drept şi procedură penală la fa­cultatea de drept din Bucureşti. In ultima vreme profesorul Iulian Teodorescu era membru în comisia de redactare a noului proect de cod penal şi director al institutului de ştiinţe penale. Moare în vârstă de 63 ani în urma unui atac subit de anghină pecto­­rală, după ce petrecuse ziua foarte bine dispus în mijlocul familiei. Prin moartea lui Iulian Teodo, în eseu rămâne un gol greu de îm­plinit în ştiinţa penală românească. —— • .am - I — Cu furca.. «Viitorul» se ocupă de «primul mi­nistru al Angliei şi politica actuală germană». Fiindcă despre d. «Prim ministru Tătărescu şi politica actuală româ­nească» nu poate spune nimic. * Din «Viitorul», o descriere a­­ra­porturilor dintre fruntaşii liberali: «Aceste acuzaţiuni de o parte şi de alta, descoperă urâte intimităţi şi mai descoperă încă puţina stimă personală ce inspirau unii altora, a­­ceia cari azi se descoperă cu cruzi­me în public, aşa cum sunt».­­» Se anunţă că în primul Consiliu de miniştri se va stabili noul re­gim de import-export. A ajuns, în fine, şi d. Strunga la o concepţie în chestiunea aceasta ! & D. Titeanu, plecând în voiaj la Braşov n’a găsit cameră la hotel. In toate camerele a intrat cu greu­tate d. Titeanu. Noroc că esc foarte uşor, prin pro­­priile lui osteneli. In pag. 4-a: Guvernul înfrânt In alegerile din Argeș Vineri 3 Mai 1933 lei dupâ sărbători: învierea politica... Au trecut sărbători­le. S’a ciocnit tradiţionalul ou pascal: — Christos a înviat! — Adevărat a înviat ! Dar învierea politică a României­* Mari va veni ea oare cândva î * Ne aflăm încă într’o atmosferă a tenebrelor. Patimile românești n’au încetat... "­­ Poporul român — şi mai ales tă-­­ranul român — înfăşat cu gluga morţii economice şi cu femeie unui mizerabil sistem liberal de produc­ţie şi repartiţie, nu se po­ate mişca armonic, nu se poate ridica de pe patul agoniei. Aşteaptă zadarnic un Isus care să-i spună : — Scoală-te. Ia-ţi patul tău şi um-* blă !... . ! Tragedia poporului român durea­­ză de un veac. Intrat în orbita ţărilor occidenta­le a adoptat tale quale un sistem ca­re nu-i convenea structural. De-atunci datează schisma dintre fond şi formă, strâmbătura măştilor rău potrivite pe obrazul naţiunii... Discrepanţa însemnează nerod­­nicie. Nerodnicia în toate domeniile, din lipsa de adecvare a ritmului croias­tiei, iată blestemul specific rotam-­ nesc !­­ Peste trupul însângerat şi învine­ţit de cătuşe s’a aşezat un roiu da muşte şi viermuiesc paraziţii, aşa zisa «clasă dominantă». "­ La Bucureşti, centrul boierilor noui şi vechi români, se ridică block­ hausuri americane vile cubiste, se construieşte după ultimile reguli­ ale ştiinţei arhitectonice şi cu cel mai şic confort: fier, nichel, cristal, aluminiu,, argintărie, covoare cu desenuri moderniste. In provincie domneşte dezolarea şî pustiul. Sunt orăşele, târguri, sate şi comune unde nu s’a mai zidit nici o cărămidă în ultimele decenii. Lipsa de numerar în economia na­ţională este egală cu lipsa de oxi­­gen la respirarea vietăţilor.­­ Tot numerarul s’a acumulat la Bu­cureşti.­­ Restaurantele gem de lume. Ve­nitul pe două luni al unei familii provinciale se cheltueşte în 3 cea­suri nocturne de către un fericit al Capitalei.­­ Această situaţie nu mai poate du­­ra. Ţărănimea a rămas în faza pre­­istorică. Lucrează cu inventar a­­gricol rudimentar şi deteriorat, fi­indcă plugurile, secerătoarele, gra­­­pele, sapele şi treierătoarele au pre­ţuri inaccesibile. Tripla degradare a materialului uman, a inventarului viu (vite de muncă) şi a inventarului mort (unelte) alături de prosperitatea fantastică a Bucureştilor demon­strează, d­ar şi plastic unde se duc veniturile a 14 milioane de kiloţi ţărani. Și , învierea politică este o necesitate de neînlăturat. Trădarea intereselor ţărănimei echivalează cu trădarea însăşi a destinului românesc. Se va desmetici oare gigantul rural din letargia în care l-a arun­cat casta dominantă? Va sfărâma cătuşele cu care l-a înlănţuit plutocraţia liberală ? Aşteptăm, după învierea Paştelui 1935, învierea poporului nostru!... Aşteptăm plesnirea catapeteasmei din templul viţelului de aur, goni­­rea zarafilor cu biciul votului uni­versal şi venirea împărăţiei ţără­neşti în România. Amin !.« ''Continuare in pag. II-a) Amintirile d-lui -------x- Sub titlul de mai sus, redactorul pentru Ardeal al ziarului «Adevă­rul» publică în numărul de Paşti o foarte interesantă convorbire cu d. Mihai Popovici. Fruntaşul naţional-ţărănist poves­teşte, în rândurile de mai jos, lupta românilor ardeleni împotriva mo­narhiei aut­ro-ungare. «In fiecare an, însoțeam pe ma­ma mea la Marienbad, oprindu-ne în trecere la Viena. Aici lam­ cunos­­cut pe Vai­da în 1894. Eu eram de 15 iar el de 24 ani. Prezentările le-a făcut fratele meu la cafeneaua Lan­ge. Nu-mi aduc aminte subiectul conversaţiei, însă am reţinut deta­liul că am stat împreună şi am po­­vestit până la 3 noaptea, deşi eram un copil numai de 15 ani. Pe urmă, când am venit ca student la 1898, ne­­f am împrietenit şi am început activi­tatea naţională, la România Juna. IAri a rămas nedespărţiţi mulţi ani. Mihai Popovici ---------­punând în mişcare toate resursele noastre pentru a schimba vitregia vremurilor cari apăsau poporul ro­mân. Mai târziu l-am cunoscut şi pe Maniu. Am făcut cunoştinţă cu el în 1905, la Sibiu. Venisem de la Viena, ca să particip la congresul partidu­­lui naţional, ale cărui discuţiuni s’au terminat cu hotărârea intrării în ac­tivitate. De pe atunci Maniu era arbitrul situaţiei. Orice problemă se ridica, lumea se întreba mai întâii­: dar Maniu ce spune? Odată hotărâtă intrarea în activi­tate, am început după câteva luni, campania electorală. Vaida candida la Ighiu, iar Maniu la Vinţul de jos. Cartierul general era la Alba Iulia. In legătură cu aceste alegeri îmi aduc aminte de o pățanie nostimă. Maniu adusese cu el așa zisele fon­duri electorale. Avea în buzunar vreo 2000 coroane, pe cari nu voia «w»*ttinn­a»MBc să le ţie cu nici un chip. Discuţia: cine să păstreze banii, revenea în fiecare zi. Intr’o scară sorocul a că­zut pe mine. Am ales ca safea o pe­rină dela hotel. Dar numai eu ştiu cum am dormit». CATEVA ZIL­E ÎNAINTE DE IN­­TRAREA ROMÂNIEI IN RĂZBOI D. Mihail Popovici» făcând o pau­­ză, se reîntoarce la evenimentele din Viena. «Una dintre cele mai frumoase a­­mintiri — îmi spune d-sa — datează din 1916. Trăiam febra marelui răz­boiu şi aşteptam evenimente hotărâ­­toare pentru soarta poporului ro­mân. Ca să ştiu ce se petrece la Bu­­cureşti, ţineam permanent contact cu Stârcea, pe atunci maior şi ata­­şat militar la Viena. Era un om cum rar întâlneşti, un spirit de largă în­ţelegere, un suflet de covârşitoare distincţie, un patriot mai presus de orice elogiu şi o minte de mare fac­tură occidentală. Am rămas în legă­­turi de prietenie cu el, până la moar­te, cum n’am avut cu nimeni altul. Cu Stârcea organizasem un servi­­ciu de ştiri, în Ardeal şi Banat, a­­vând informatori numeroşi preoţi şi învăţători. Toate aceste informaţi­­uni se concentrau la Viena, aşa că ştiam în permanenţă care este sta­rea de spirit şi o serie întreagă de fapte cari ne interesau. Nu ştiam însă ce se pregăteşte la Bucureşti. Cu o săptămână înainte de 15 August, am hotărât ca Stâr­cea să plece la Bucureşti, sa sondeze terenul, căci dacă România intră în războiu contra Puterilor centrale so­­coteam utilă prezenta mea în capita­­la Vechiului Rega­t.­­ A plecat din Viena, conform pla­nului, în 9 August pentru a se în­toarce subit în 12, adică­ după trei zile. A doua zi m’a căutat de câteva ori. Nu m’a găsit însă decât seara. M’a întâmpinat cu următoarele cu­vinte? «Trebuie sa pleci imediaţi la București!». I — Plec, iam răspuns eu, însă nu pot decât pesta o zi, în 14, fiindcă trebuie să-mi iau videle, aşa că la Predeal voiu fi în 15 August după masă, între 2—3. — E prea târziu, mi-a ripostat scurt, Stârcea, iar la despărţire, fi­xează proxima întâlnire în seara de 15, la ora 9, pe o străduţă, lângă le­gaţia românească. Am bănuit imediat că se apropie zile decisive. Cel dintâiu pe care l-am informat despre convorbire a fost Vaida. I.am relatat că România intră în Războiu, rugându-l totoda­tă să nu spuie nimănui nimic, ur­mând ca în 15, să-i dau mai multe detalii. Vaida a primit ştirea cu vă­dită emoţie, spunându-mi să-l fiu în curent cu tot ce mai aflu. SEARA DE 15 AUGUST La 15 August, seara la ora 9, Vie­na păstra aspectul ei obişnuit. La ora asta, Burgul împăratului şi mi­nisterele aveau toate motivele să fie cuprinse de panică. Aproape în fu­gă m’am strecurat până în străduţa din dosul legaţiei româneşti, unde mă aştepta Stârcea. M’a primit cu următoarele cuvinte: — Dragă Mihai, în popa aceasta tunurile româneşti bat dela Moldo­­vaJS două, până la Palanca, înainte cu un ceas, România a declarat răz­­boiu. Ne am sărutat Vestea cea mare pe care o aşteptau toţi românii, ve­nise. Apoi Stârcea mi-a povestit ce a păţit a Bucureşti. Ion Brătianu l-a primit furios, reproşându-i în ter­­meni severi de ce a părăsit Viena. I-a atras atenţia că asupra intrării României în războiu trebuie să păs­treze cel mai desăvârşit secret şi l-a îndrumat să se întoarcă imediat la postul său. Dar de astă dată Stârcea a sosit la Viena cu un act istoric. Ion Bră­­tianu i-a încredinţat plicul cu de­­claraţia de războiu, care trebuia pre­zentată de către legaţia românească guvernului austriac, în 15 August, seara la orele 8.­­ La ora 8, declaraţia a fost pre­zentată, iar la ora 9, Stârcea a­­ve­nit la locul fixat, ca să mă anunţe că tunurile bubuie de la Moldova Nouă până la Palanca. Ştirea nu o puteam ţine secret. După o jumătate de oră m’am­ dua la Vaida. In seara aceia, la 19, era tocmai o întrunire a Grossespester, reich-iştilor, la care trebuia să par­ticipe şi el. Vaida a primit ştirea cu lacrimi de bucurie. Apoi am plecat împreună la doc­torul Sterie Ciurcu, ca să-l averti­zăm să-şi revizuiască hârtiile, fiind urmărit pas cu pas pentru activita­tea sa naţională. Am mai văzut încă doi sau trei prieteni, cărora le-am comunicat ştirea, şi pe urmă ne-am despărţit. Vaida s’a dus la adunarea Grossesoesterreich-iştilor, iar eu, a­­casă. IN ÎNCHISOARE A doua zi am aşteptat cu înfrigu­rare ziarele. Aşteptam să se publice declaraţia de războiu. Nimic însă. In schimb, pe la 8, se prezintă doi musafiri de la Direcția Politiei, eo.

Next