Dreptatea, mai 1935 (Anul 9, nr. 2274-2296)
1935-05-03 / nr. 2274
ANUL IX. No. 22744 p affînl Redacţia şi Administraţia: Bucureşti, Str. G. Clemenceau, 9a— Telefon: Redacţia 30342, Adiţia 34102 Teama liberalilor -------xox------ Statul ţărănesc, cu toate miorlăelile liberale va fi o realitate. Şi vremea speculei şi a huzurului liberal, va apune pentru totdeauna. Abia am anunţat campania de program, denotă teama — justificată răsturnare a guvernului, abia sau 1 % pe care o au pentru sfârşitul lor risipit ultimele, ecouri ale marei apropiat, adunări dela Eio şi oficiosul liberal a şi început să spumege. Efectul primului semnal de luptă Ce s’a dat în Bucureşti la 23 Aprilie, s'a văzut. I «Viitorul» a primit ordin să fie Violent. Şi perfid. Şi insinuant. Şi intrigant- Cu alte cuvinte să scoată toate armele arsenalului liberal şi să apere partidul de sancţionarea ce-l aşteaptă. Pentru început, oficiosul guvernului atacă două teme, pe care le-a mai atacat de atâtea ori până acum, fără nici un succes. Subminat de cele mai grave conflicte, având pe d- Dinu Brătianu plecat în streinătate supărat pe partid, pe guvern, pe prieteni şi pe d. Strunga, frământat de ambiţiile d-lui Tătărăscu, de dorinţa vie să-şi ocupe locul ce crede că i se cuvine în fruntea partidului, cu toate taberele de tineri şi bătrâni încăerat şi în plină «lucrătură» reciprocă, partidul liberal are totuşi tupeul săvorbească de «haosul şi duplicitatea» altora. Partidul naţional-ţărănesc a dat dovada, în ultimul său congres, de cea mai mare disciplină şi solidarizare în jurul programului şi şefului său. Acţiunile centrifuge, încercate de unii de teme de «naţionalism» sau«valachism» au dat greş, izbindu-se de conştiinţa ţărănească a tuturor organizaţiilor noastre. • Nici «Viitorul» nu mai cutează azi să vorbească de «marele aport» al celor ce au plecat. A fost o operaţie foarte uşoară şi fără nicio urmareDin discuţiile urmate la congres, el a putut vedea deplinul acord care există între, fruntaşii partidului, strâns uniţi în jurul programului şi în jurul d-lui Ion Mihalache. De unde până în ajun, urlau cafenelele şi oboseau «atotştiutorii» alergând în toate părţile pentru a răspândi marea veste a «bombelor» ce trebuiau să izbucnească în congres, de a doua zi liniştea cea mai desăvârşită a domnit, ca şi cum nici n’ar fi pomenit dumnealor de eventual dispute. N’a mai suflat nimeni nici un cuvânt, pentru că se convinseseră până şi cei mai îndărătnici, de insanitatea presupunerilor lor. De ce vrea să fie «Viitorul» mai prejos decât toţi şi să persiste pe un drum pe care l-au părăsit până şi d-nii Goga şi lorgal Explicaţia o găsim tot în coloanele «Viitorului» când atacă a doua temă. Ea congres s’a votat definitiv programul partidului şi toţi cei prezenţi s’au legat să-l înfăptuiască întocmai. Dr. Lupu, exponent fidel al năzuinţelor celor prezenţi a adăugat: «Dacă este vorba să votăm un program care să rămână literă moartă iar noi să ne gândim a veni la putere aşa cum se gândesc celelatte partide, atunci mai bine, votăm aici disolvarea partidului şi plecăm fiecare la treburile noastre». Asta-i doare pe liberali. A încercat timid d. Strunga să se atingă de carteluri şi d. Dinu Brătianu s a burzuluit şi a plecat peste graniţă Ce atitudine vreţi să aibă azi partidul îmbuibaţilor şi al ghiftuţilor din această muncă speculată a ţăranului, înfaţa unui program nu răzbunător pentru nedreptăţile trecutului ci restabilizator al echilibrului în favoarea celor năpăstuiţii ■Furia cu care «Viitorul» atacă astăzi programul nostru, încercând vechea infamie cu lupta împotriva oraşelor şi cu «bolşevismul» acestui MOMENTE De Paşti Locuitorii României Mari, dacă nu au avut toţi câte un ou încondeiat sau doar roşii, după tradiţie, au avut din partea ministrului de finanţe un dar, pe care «Viitorul» oficiosul guvernului şi-l însuşeşte cu mare tărăboiu, reverificăndu-i merite. Iată acest dar, şi împăunarea «Viitorului». «Guvernul a plătit şi acum înainte de sărbătorile Paştilor, cum a făcut şi înainte de sărbătorile Crăciunului, Mate salariile şi pensiile. Este fără îndoială o dovadă a unei bune gospodării financiare, dar în acelaş timp şi a solicitudinei guvernului pentru funcţionarii de stat şi pensionari». Am reprodus în întregime împăunatele fraze ale «Viitorului», pentru a le sublinia irezistibilul haz. După domnii de la guvern, «a plăti salariile şi pensiile» nu este o elementară datorie faţă de funcţionarii şi angajaţii săi, ci,, un gest de solicitudine ! In adevăr, judecând după faptul că în restul anului lefurile se plătesc după trei, patru luni, gestul de sărbători al guremului, ia toată amploarea unei... solicitudini! Escadrilă română lă Capetown O escadrilă de avioane■ româneşti a făcut un raid Bucureşti—Capetown. N’a avut niciun accident. S’a făcut deocamdată dovada că escadrilele «sicrielor sburătoare»pot fi şi escadrile ale orgoliului aviatic român. Cu două condiţii: a) prudenţa aviatorilor prea zvăpăiaţi şi dornici de a se juca pe firmament pentru nepata pe pământeni, 2) avioanele să nu fie construite din material putred. f ■£» Au*. 1000 lei, daune de miliardar i. dr. Constantin Anghelescu a dăruit suma de 1000 (una mie) lei pentru Fundaţia «Mihail ICogălniceanu». Admirăm sufletul distins, evlavios şi dărnicia acestui miliardar. Recent, i s-a plătit 800 (opt mii) de lei metrul pătrat pentru un teren expropriat de către Primăria Capitalei. Plata s’a făcut cu bani peşin. Din milioanele plătite de Primărie pentru exproprierea unui teren — unul din miile de hectare pe care le posedă miliardarul! — ministrul Instrucţiei (bacşa leafă!) Profesor (iar leafă) dr. C. Anghelescu a binevoit să dăruiască 2000 de lei pentru o fundație culturală. Contractul din Sâmbta Paştilor Pârlite bune sunt copiate ad litteram, după vechiul contract naţional-târânesc... Defectuozitatea noului contract „Skoda“ De lipsurile noului contract va avea să răspundă regimul liberal de astăzi Aşadar, în Sâmbăta Paştilor, sub seară, d. Gh. Tătărăscu, preşedintele consiliului de miniştri şi ministrul armamettului, şi-a pus semnătura pe noul contract de armament încheiat cu uzinele de la Pilsen. Cu alte cuvinte, abia de astăzi, «Skoda» va ÎNCEPE să lucreze, ceia ce trebuia LIVRAT deja României încă din Aprilie anul trecut, conform contractului de armament semnat de guvernul naţionalţărănesc din 1928. Va să zică, efectiv, o întârziere vinovată de înzestrare cu armament a ţării, pentru un capriciu, pentru o răsbunare politică, de a nu lăsa partidului naţional-ţărănesc meritul pe care nimeni, nici azi, nu i-l poate lua, de a fi purces cu onestitate şi cu dragoste de ţară, la opera de reală ,înarmare a oştirei. In concluzie: anchetă parlamentară de un an de zile, cu cheltueli de milioane; un raport plin de contraziceri şi de aberaţii juridice; un vot al parlamentului cu LIPSA A 200 DEPUTAŢI DIN 367, un proces la Curtea de Justiţie superioară care nu va putea aduce o sentinţă de vinovăţie pentru cineva,pentru ca: a) Să se ajungă la acelaş contract încheiat de naţional-ţărănişti; b) Să se întârzie înarmarea oştirei cu câţiva ani; c) Să se elimine din noul contract tocmai ce era prevăzut ca mai necesar şi mai urgent în contractul cel vechiu. In ce priveşte primul punct, într'un număr de dinainte de sărbători, am publicat alături capitole întregi din cele două contracte Skoda. Opinia publică a ^u°t astfel cunoştinţă, că nu numai conţinutul articolelor, dar şi TEXTUL, lor era acelaş. Capitol cu capitol, paragraf cu paragraf, rând cu rând. Apoi dacă este aşa — şi fireşte aşa este, căci au arătat-o doar în parlament, mai toţi deputaţii naţionalţărănişti — cine poartă răspunderea acestei întârzieri a realizărei contractului prim, în jurul căruia s’a făcut atâta discuţie? Telegramele din străinătate, publicate de toate ziarele, ne arată că şi mai înainte şi după conferinţa de la Stressa, o îngrijorare generală stăruie în mai toate capitalele europene din pricina atitudinei Germaniei. Fără a fi alarmişti prin nimic, avem totuş dreptul să ne întrebăm: dacă, printr’un capriciu al spantei, ne-ar fi dat şi nouă, şi altora, să riscăm ceva, — cu ce ne am prezenta noi în faţa amicilor noştri străini. Semnătura d-lui Tătărăscu, singură, pe contractul din Sâmbăta Paştilor, n’ar ajuta la nimic cauza românească. Prin urmare, există o răspundere reală în chestia contractului Skoda. Aceia a întârziere înarmărei ţârei. Vinovatul trebuie să iasă necondiţionat la lumină, cu sau fără voia guvernului actual. Mai rămâne în discuţie, punctul (Continuarea în pagina II-a) * Un stegar al luptelor naţionale Alegerea d-lui Mihai Popovici ca preşedinte al Ardealului a încoronat o operă de-o viaţă. O viaţă dedicată luptelor naţionale. O viaţă închinată fără odihnă vieţii publice. Activitatea politică a d-lui Mihai Popovici a început de timpuriu. Descendent dintr’o foarte bogată familie din Braşov, din acei negustori români, care au ţinut cu munca lor nepregetată steagul hărniciei româneşti într’un ţinut de harnici minoritari ca saşii, Mihai Popovici şi familia sa au fost stegarii luptelor naţionale. Au jertfit nu numai muncă şi talent, ci au pus la contribuţie imensa avere părintească pentru a susţine gazetele naţionale din Ardeal şi aşezămintele culturale. Plecat la studii în capitala Austriei, tânărul Mihai Popovici a f urmat studii aprofundate de economie politică. Şcoala vieneză este pe drept cuvânt vestită în această privinţă. Tehnica financiară şi liniile generale ale gospodăriei avuţiei naţionale au fost însuşite în aceşti ani de studii prelungite. In loc ca feciorul neguţătorului şi fabricantului braşovean să ducă o viaţă de frivolitate pe care i-o îngăduiau resursele materiale, se pregătea instinctiv pentru grelele misiuni de mai târziu. In afară de economia politică, studentul universităţii vieneze şi-a asimilat şi o foarte frumoasă cultură generală. Dreptul, literatura şi muzica au dat acele contribuţii pentru armonizarea unei personalităţi. Intrarea în viaţa publică s-a făcut odată cu un pelerinaj studenţesc la mormântul lui Ştefan celMare. Au participat delegaţii de studenţi din toate ţinuturile locuite de Români. Au participat studenţi de la universitatea din Bucureşti şi din Iaşi, studenţi bănăţeni, ardeleni bucovineni. Era un mic parlament al României Mari de mâine. Generaţia d-lui Mihai Popovici a avutimensa bucurie de a-şi vedea idealurile tinereţei realizate. Se sfârşise misiunea lor odată cu această realizare ? Evident, că nu ! Consolidarea Unirii era a doua datorie de conştiinţă după lupta de epopeie dusă pentru dinamitarea conglomeratului habsburgic. Partidul naţional, după un scurt intermezzo la începutul Unirii, a intrat într’o lungă perioadă de opoziţie pentru democratizarea României Mari. In primele rânduri se afla, alături de Iuliu Maniu, d. Mihai Popovici. Partidul naţional ar fi abdicat de la misiunea sa istorică de înlocuire a moravurilor bizantine şi balcanice din România, dacă n-ar fi luat asupră-şi această povară de Atlas. Calomnia balcanic-bizantină a încercat zadarnic să arunce cu noroiu în cele mai ilustre figuri ale Ardealului. Nu s’a încercat o tentativă de Asasinat moral împotriva d-lui Iuliu Maniu ? Nu s’a încercat implicarea d-lui Mihai Popovici în aceiași infernală afacere Skoda ? Pentru faptul de a fi recomandat prin telefon ca organele de anchetă să-şi facă datoria cu vigilenţă, d. Mihai Popovici a stat aproape doi ani sub acuzaţia celor mai mârşave şi nedrepte calomnii. Ultima licărire de conştiinţă s-a văzut, totuşi, cu prilejul votării raportului Aurelian Bentoiu în Parlament. Camera a scos pe d. Mihai Popovici de sub acuzare şi de la trimiterea în faţa înaltei Curţi de Casaţie pe baza legii de responsabilitate ministerială. Adevărul răzbate la lumină. Ar trebui să disperăm, dacă forţele întunecate ale răului ar birui asupra forţelor luminoase ale binelui. Omul care a jertfit din avuţia părintească pentru scopuri naţionale a fost acuzat de necinste. Omul plin de abnegaţie a fost prezentat ca un om interesat şi egoist. Cine a îndrăznit să ridice această acuză ? O bandă de şnapani şi de profitori ai budgetului public, imensa lepră a bancarilor şi a industrialilor liberali, care s’au înfruptat copios la adăpostul tarifelor vamale protecţioniste şi la adăpostul unor legi ad-hoc confecţionate s’au coalizat, ca haitele de câini turbaţi, să distrugă creditul moral al celor doi ardeleni. Partidul naţional-ţărănesc conştient de această mârşăvie a făcut zid de apărare în jurul lui Iuliu Maniu şi Mihai Popovici. Aceste două personalităţi n’au fost apărate numai de partid, ci de însăşi massele populare conştiente de pericolul decapitării şefilor. Proclamarea d-lui Mihai Popovici ca preşedinte al Ardealului este chezăşia marilor realizări de mâine când în locul unui putred Stat liberal se va păşi la zidirea unui Stat nou, mai bun, mai drept şi mai armonic. 9 Moartea profesorului Iulian Teodorescu Profesorul de drept penal al Facultăţii din Bucureşti, Julan Teodorescu, a decedat în urma unei scurte suferinţe. Iulian Teodorescu era conducătorul echipei de penalişti din România. Printr’o muncă tenace de dascăl universitar, de conducător de re vist© şi de specialist la penitenciar profesorul Teodorescu ajunsese cea mai ilustră figură a ramurei juridice penale. Iulian Teodorescu s-a născut la Craiova în anul 1872. A urmat liceul în oraşul natal, obţinând întotdeauna cele mai mari distincţii. După ce a absolvit liceul «Carol I», a trecut la Bucureşti unde şi-a luat licenţa în drept. După aceea a plecat la Paris, unde şi-a trecut cu succes teza de doctorat. Revenind în ţară, Iulian Teodorescu a intrat în magistratură corp pe care l-a onorat cu multă distincţie şi în care a ajuns la gradul de consilier de Curte. Intre timp, fiind numit şi profesor de drept penal la Facultatea de drept din Iaşi, Iulian Teodorescu îşi dă demisia din magistratură, închinându-şi astfel restul vieţii studiului dreptului penal. înainte şi după războiu a fost rector al universităţii ieşene. Din 1921 a ocupat catedra de drept şi procedură penală la facultatea de drept din Bucureşti. In ultima vreme profesorul Iulian Teodorescu era membru în comisia de redactare a noului proect de cod penal şi director al institutului de ştiinţe penale. Moare în vârstă de 63 ani în urma unui atac subit de anghină pectorală, după ce petrecuse ziua foarte bine dispus în mijlocul familiei. Prin moartea lui Iulian Teodo, în eseu rămâne un gol greu de împlinit în ştiinţa penală românească. —— • .am - I — Cu furca.. «Viitorul» se ocupă de «primul ministru al Angliei şi politica actuală germană». Fiindcă despre d. «Prim ministru Tătărescu şi politica actuală românească» nu poate spune nimic. * Din «Viitorul», o descriere araporturilor dintre fruntaşii liberali: «Aceste acuzaţiuni de o parte şi de alta, descoperă urâte intimităţi şi mai descoperă încă puţina stimă personală ce inspirau unii altora, aceia cari azi se descoperă cu cruzime în public, aşa cum sunt».» Se anunţă că în primul Consiliu de miniştri se va stabili noul regim de import-export. A ajuns, în fine, şi d. Strunga la o concepţie în chestiunea aceasta ! & D. Titeanu, plecând în voiaj la Braşov n’a găsit cameră la hotel. In toate camerele a intrat cu greutate d. Titeanu. Noroc că esc foarte uşor, prin propriile lui osteneli. In pag. 4-a: Guvernul înfrânt In alegerile din Argeș Vineri 3 Mai 1933 lei dupâ sărbători: învierea politica... Au trecut sărbătorile. S’a ciocnit tradiţionalul ou pascal: — Christos a înviat! — Adevărat a înviat ! Dar învierea politică a României* Mari va veni ea oare cândva î * Ne aflăm încă într’o atmosferă a tenebrelor. Patimile românești n’au încetat... " Poporul român — şi mai ales tă-ranul român — înfăşat cu gluga morţii economice şi cu femeie unui mizerabil sistem liberal de producţie şi repartiţie, nu se poate mişca armonic, nu se poate ridica de pe patul agoniei. Aşteaptă zadarnic un Isus care să-i spună : — Scoală-te. Ia-ţi patul tău şi um-* blă !... . ! Tragedia poporului român durează de un veac. Intrat în orbita ţărilor occidentale a adoptat tale quale un sistem care nu-i convenea structural. De-atunci datează schisma dintre fond şi formă, strâmbătura măştilor rău potrivite pe obrazul naţiunii... Discrepanţa însemnează nerodnicie. Nerodnicia în toate domeniile, din lipsa de adecvare a ritmului croiastiei, iată blestemul specific rotam- nesc ! Peste trupul însângerat şi învineţit de cătuşe s’a aşezat un roiu da muşte şi viermuiesc paraziţii, aşa zisa «clasă dominantă». " La Bucureşti, centrul boierilor noui şi vechi români, se ridică block hausuri americane vile cubiste, se construieşte după ultimile reguli ale ştiinţei arhitectonice şi cu cel mai şic confort: fier, nichel, cristal, aluminiu,, argintărie, covoare cu desenuri moderniste. In provincie domneşte dezolarea şî pustiul. Sunt orăşele, târguri, sate şi comune unde nu s’a mai zidit nici o cărămidă în ultimele decenii. Lipsa de numerar în economia naţională este egală cu lipsa de oxigen la respirarea vietăţilor. Tot numerarul s’a acumulat la Bucureşti. Restaurantele gem de lume. Venitul pe două luni al unei familii provinciale se cheltueşte în 3 ceasuri nocturne de către un fericit al Capitalei. Această situaţie nu mai poate dura. Ţărănimea a rămas în faza preistorică. Lucrează cu inventar agricol rudimentar şi deteriorat, fiindcă plugurile, secerătoarele, grapele, sapele şi treierătoarele au preţuri inaccesibile. Tripla degradare a materialului uman, a inventarului viu (vite de muncă) şi a inventarului mort (unelte) alături de prosperitatea fantastică a Bucureştilor demonstrează, dar şi plastic unde se duc veniturile a 14 milioane de kiloţi ţărani. Și , învierea politică este o necesitate de neînlăturat. Trădarea intereselor ţărănimei echivalează cu trădarea însăşi a destinului românesc. Se va desmetici oare gigantul rural din letargia în care l-a aruncat casta dominantă? Va sfărâma cătuşele cu care l-a înlănţuit plutocraţia liberală ? Aşteptăm, după învierea Paştelui 1935, învierea poporului nostru!... Aşteptăm plesnirea catapeteasmei din templul viţelului de aur, gonirea zarafilor cu biciul votului universal şi venirea împărăţiei ţărăneşti în România. Amin !.« ''Continuare in pag. II-a) Amintirile d-lui -------x- Sub titlul de mai sus, redactorul pentru Ardeal al ziarului «Adevărul» publică în numărul de Paşti o foarte interesantă convorbire cu d. Mihai Popovici. Fruntaşul naţional-ţărănist povesteşte, în rândurile de mai jos, lupta românilor ardeleni împotriva monarhiei autro-ungare. «In fiecare an, însoțeam pe mama mea la Marienbad, oprindu-ne în trecere la Viena. Aici lam cunoscut pe Vaida în 1894. Eu eram de 15 iar el de 24 ani. Prezentările le-a făcut fratele meu la cafeneaua Lange. Nu-mi aduc aminte subiectul conversaţiei, însă am reţinut detaliul că am stat împreună şi am povestit până la 3 noaptea, deşi eram un copil numai de 15 ani. Pe urmă, când am venit ca student la 1898, nef am împrietenit şi am început activitatea naţională, la România Juna. IAri a rămas nedespărţiţi mulţi ani. Mihai Popovici ---------punând în mişcare toate resursele noastre pentru a schimba vitregia vremurilor cari apăsau poporul român. Mai târziu l-am cunoscut şi pe Maniu. Am făcut cunoştinţă cu el în 1905, la Sibiu. Venisem de la Viena, ca să particip la congresul partidului naţional, ale cărui discuţiuni s’au terminat cu hotărârea intrării în activitate. De pe atunci Maniu era arbitrul situaţiei. Orice problemă se ridica, lumea se întreba mai întâii: dar Maniu ce spune? Odată hotărâtă intrarea în activitate, am început după câteva luni, campania electorală. Vaida candida la Ighiu, iar Maniu la Vinţul de jos. Cartierul general era la Alba Iulia. In legătură cu aceste alegeri îmi aduc aminte de o pățanie nostimă. Maniu adusese cu el așa zisele fonduri electorale. Avea în buzunar vreo 2000 coroane, pe cari nu voia «w»*ttinna»MBc să le ţie cu nici un chip. Discuţia: cine să păstreze banii, revenea în fiecare zi. Intr’o scară sorocul a căzut pe mine. Am ales ca safea o perină dela hotel. Dar numai eu ştiu cum am dormit». CATEVA ZILE ÎNAINTE DE INTRAREA ROMÂNIEI IN RĂZBOI D. Mihail Popovici» făcând o pauză, se reîntoarce la evenimentele din Viena. «Una dintre cele mai frumoase amintiri — îmi spune d-sa — datează din 1916. Trăiam febra marelui războiu şi aşteptam evenimente hotărâtoare pentru soarta poporului român. Ca să ştiu ce se petrece la Bucureşti, ţineam permanent contact cu Stârcea, pe atunci maior şi ataşat militar la Viena. Era un om cum rar întâlneşti, un spirit de largă înţelegere, un suflet de covârşitoare distincţie, un patriot mai presus de orice elogiu şi o minte de mare factură occidentală. Am rămas în legături de prietenie cu el, până la moarte, cum n’am avut cu nimeni altul. Cu Stârcea organizasem un serviciu de ştiri, în Ardeal şi Banat, având informatori numeroşi preoţi şi învăţători. Toate aceste informaţiuni se concentrau la Viena, aşa că ştiam în permanenţă care este starea de spirit şi o serie întreagă de fapte cari ne interesau. Nu ştiam însă ce se pregăteşte la Bucureşti. Cu o săptămână înainte de 15 August, am hotărât ca Stârcea să plece la Bucureşti, sa sondeze terenul, căci dacă România intră în războiu contra Puterilor centrale socoteam utilă prezenta mea în capitala Vechiului Regat. A plecat din Viena, conform planului, în 9 August pentru a se întoarce subit în 12, adică după trei zile. A doua zi m’a căutat de câteva ori. Nu m’a găsit însă decât seara. M’a întâmpinat cu următoarele cuvinte? «Trebuie sa pleci imediaţi la București!». I — Plec, iam răspuns eu, însă nu pot decât pesta o zi, în 14, fiindcă trebuie să-mi iau videle, aşa că la Predeal voiu fi în 15 August după masă, între 2—3. — E prea târziu, mi-a ripostat scurt, Stârcea, iar la despărţire, fixează proxima întâlnire în seara de 15, la ora 9, pe o străduţă, lângă legaţia românească. Am bănuit imediat că se apropie zile decisive. Cel dintâiu pe care l-am informat despre convorbire a fost Vaida. I.am relatat că România intră în Războiu, rugându-l totodată să nu spuie nimănui nimic, urmând ca în 15, să-i dau mai multe detalii. Vaida a primit ştirea cu vădită emoţie, spunându-mi să-l fiu în curent cu tot ce mai aflu. SEARA DE 15 AUGUST La 15 August, seara la ora 9, Viena păstra aspectul ei obişnuit. La ora asta, Burgul împăratului şi ministerele aveau toate motivele să fie cuprinse de panică. Aproape în fugă m’am strecurat până în străduţa din dosul legaţiei româneşti, unde mă aştepta Stârcea. M’a primit cu următoarele cuvinte: — Dragă Mihai, în popa aceasta tunurile româneşti bat dela MoldovaJS două, până la Palanca, înainte cu un ceas, România a declarat războiu. Ne am sărutat Vestea cea mare pe care o aşteptau toţi românii, venise. Apoi Stârcea mi-a povestit ce a păţit a Bucureşti. Ion Brătianu l-a primit furios, reproşându-i în termeni severi de ce a părăsit Viena. I-a atras atenţia că asupra intrării României în războiu trebuie să păstreze cel mai desăvârşit secret şi l-a îndrumat să se întoarcă imediat la postul său. Dar de astă dată Stârcea a sosit la Viena cu un act istoric. Ion Brătianu i-a încredinţat plicul cu declaraţia de războiu, care trebuia prezentată de către legaţia românească guvernului austriac, în 15 August, seara la orele 8. La ora 8, declaraţia a fost prezentată, iar la ora 9, Stârcea avenit la locul fixat, ca să mă anunţe că tunurile bubuie de la Moldova Nouă până la Palanca. Ştirea nu o puteam ţine secret. După o jumătate de oră m’am dua la Vaida. In seara aceia, la 19, era tocmai o întrunire a Grossespester, reich-iştilor, la care trebuia să participe şi el. Vaida a primit ştirea cu lacrimi de bucurie. Apoi am plecat împreună la doctorul Sterie Ciurcu, ca să-l avertizăm să-şi revizuiască hârtiile, fiind urmărit pas cu pas pentru activitatea sa naţională. Am mai văzut încă doi sau trei prieteni, cărora le-am comunicat ştirea, şi pe urmă ne-am despărţit. Vaida s’a dus la adunarea Grossesoesterreich-iştilor, iar eu, acasă. IN ÎNCHISOARE A doua zi am aşteptat cu înfrigurare ziarele. Aşteptam să se publice declaraţia de războiu. Nimic însă. In schimb, pe la 8, se prezintă doi musafiri de la Direcția Politiei, eo.