Dreptatea, februarie 1937 (Anul 11, nr. 2769-2791)

1937-02-02 / nr. 2769

AMI XI AO. 2119. 4 pagini Taxele de francare f ii tiu în nti­l merar iont. apro ii rli Direcţiune I Gnerare P. T. T. No. 34.85 | .­­.8 | Redacţia şi Administraţia: Bucureşti, Str. G. Clemenceau, 9 — Telefon: Redacţia 303|42, Ad­ţia 341|02 Aşezământul C. Dobrescu-Argeş Vineri s’a inaugurat aşezământul cooperatist al Casei studenţeşti „C. Dobrescu-Arrgeş”. Un sobor de preoţi a făcut serviciul religios şi au sfinţit acest cel dintâi locaş de nobilă aju­torare a studenţimei româneşti. Nu s’au sfinţit revolvere, steaguri sau insigne pentru expediţii europene, ci o clădire care va adăposti—modest şi eftin studenţi studioşi. E cea dintâi cooperativă de acest fel. Nădăjduim că va fi un model şi o pildă. S’a pornit o încercare me­nită să demonstreze minunile care se pot realiza prin forţele cooperativei. — O încercare de înfrăţire şi de aso­ciaţie. Odată cu începutul acestor opere pozitive, s’a păşit cu o mână de stu­denţi demni şi luminaţi la sfinţirea şi a unei alte aşezări spirituale. Casa studenţească „C. Dobrescu­­Frigeş” are menirea să însemne şi o casă de lumină şi un focar spiritual. Deasupra ei veghează ca o mustrare, ca o veşnică chemare, din lumea cealaltă, chipul nobil şi hotărît al lui C. Do­brescu-Argeş, martir al luptei pentru cauza ţărănească. Am avut ocazional în mână, odată, manuscrisul memoriilor lui C. Do­brescu-Argeş. Era un manuscris vechi, mucegăit şi ros de vreme şi ume­zeala pământului, căci, pentru a-l trece de la el la această a noastră generaţie a fost nevoit să-l îngroape în pământ, în vremurile cele grele prin care au trecut. Alţii şi-au îngropat arginţii şi arme. C. Dobrescu Argeş şi-a îngro­pat această singură comoară a lui, memoriile unui luptător al cauzei ţă­răneşti. Dar, după cum de pe co­morile de arginţi, noaptea, se spune se ridică flăcări albastre, şi de pe această comoară de hârtie în foi modeste de caiet, noapte şi zi s’au ridicat şi se vor ridica flăcările al­bastre ale unei spiritualităţi care se cere încă îndărătuit şi sublim reali­zată. Flacăra acestei spiritualităţi a pâl­pâie nemuritoare. Vineri, în căminul studenţesc, odată cu flacăra lumânări­lor de la slujba religioasă. Pe deasupra anilor şi a lumilor pe care nu le înţelegem şi nu le putem măsura, s’au întâlnit laolaltă prin oficiul divin al preoţilor care sunt la marginile neînţelesului nostru şi clar­văzători în misterele lui, năzuinţele veşnic treze şi nemuritoare ale lui C. Dobrescu-Argeş, cu speranţele unui tineret pe care nu a ajuns să-l cu­noască, dar pe care lupta lui îl aş­tepta. Studentul care mănâncă în căminul şi la masa din faţa bisericei Albe, să nu uite şi nu va putea uita că creşte sub semnul lui C. Dobrescu- Argeş, şi hrăneşte, odată cu sine în­suşi,­ spiritualiceşte, toate nădejdile de mai bine ale acestui martir al ţără­­nimei. Intr’o zi când se vor publica memoriile lui C. Dobrescu-Argeş, a­­ceiaşi studenţi vor avea şi o pane sufletească, păstrată proaspătă şi hră­nitoare ,prin decenii de jertfa lui Este în acele momente viu şi puter­nic, întreg acel sbucium clocotitor, şi toată neliniştea şi dârzenia, care au agitat pe Horia Cloşca şi Crişan, ca şi pe Tudor Vladimirescu. A rămas în ele mărturia unei aprige conştiinţi care nu şi-a găsit astâmpăr cu nici un preţ, care nu s’a lăsat adormită de nici o momeală, care şi-a dat me­reu seamă, lucid, de nedreptate, de cauzele ei, de lupta care trebueşte dusă. Este în acele memorii o pildă de demnitatea nobilă a unui ţăran deştept şi conştient care nu se lasă rătăcit şi abătut de la rosturile lui pentru nimic în lume. Pilda de mân­drie de om pe care a arătat-o Do­brescu-Argeş în diverse împrejurări din lupta pe care a dus-o face cinste acestui neam, şi aşează exemplarul acesta al lui, cu nimic mai prejos de exemplarele de elită a celui mai nobil popor. Casa studenţească ce s’a inaugu­rat, va mărturisi că fiul de ţăran, prin mijlocul unei cooperative, din puţinul lui, poate trăi cu demnitate şi independenţă. Este acolo şi o casă şi o şcoală. Nu poate exista fiu de ţăran în care să nu fi răsunat ca o chemare din străbuni, cuvintele din scrisoa­rea d-lui Mihalache, adresată stu­denţilor.­­­­ Orice ar fi şi prin oricâte încer­cări a trecut, cauza ţărănimii a găsit în milioanele acestea de ţărani, în fiecare generaţie, mintea şi glasul care să-i menţie şi să-i exprime nă­dejdile. De la C. Dobrescu-Argeş, cu­vântul purtător de dreptate al clasei ţărăneşti a trecut la alt învăţător, d. Ion Mihalache. Şi acum ca şi atunci în acel neuitat înaintaş, glasul şi cuminţenia ţărăni­­mei, vorbeşte la fel, cu aceiaş dem­nitate, cu aceiaş dârzenie, cu aceiaş limpezime, cu aceiaşi putere a minţii. Scrisoarea d-lui Mihalache are chemări şi îndemnuri care zgudue şi emoţionează, de parcă vin din ge­neraţii în generaţii, de cine ştie când — şi care vor veni şi s­e vor repeta până când ţărănimea nu va fi uitată de fiii ei, şi prin aceştia va putea atinge dreptatea care să-i sfin­ţească şi să-i prefacă. A răsunat şi în inima celor pre­zenţi care nu mai sunt studenţi ci fii de ţărani profesori universitari şi în care chemarea nu putea avea sens de mustrare,cuvintele adresate studenţi­lor căminului: „Nu vă uitaţi părinţii,, nu vă uitaţi fraţii”... Acest comandament uman, de o­­noare şi recunoştinţă trebue să urmă­rească tinerii căminului C. Dobrescu- Argeş şi să călăuzească perpetu min­ţile lor fragede, atât de ispitite, în lumina oraşelor şi dibuirile unei vieţi care începe, de miragiile care-i fac ,„să-şi uite părinţii, să-şi uite fraţii”. Poate nu-i o întâmplare că această casă studenţească a fost să fie în preajma „Bisericii Albe”, şi nici că biserica aceia se cheamă tocmai, bi­serica „albă”. E un altar al nevinovăţiei şi al purităţii. Poate pe-acolo, în acea casă a Domnului şi-a găsit odihnă sufletul lui Dobrescu-Argeş. Sfinţenia lui va risipi duhurile care vor încerca să umble, negre şi rătă­cite prin preajma căminului acesta studenţesc. Să fie veşnic prezente acolo cu­vintele d-lui Mihalache, ca un crez legat de pâne şi de odihnă: „Daţi-vă cărţii şi studiului”. „Nu uitaţi ce datoraţi alor voştri”. „Păstraţi-vă sufletul pe care-l au părinţii voştri”. „Rezistaţi întru credinţă în pă­rinţii voştri, păstrători ai legii, ai datinilor, ai creştinismului de fapte, suferinţă, iubire şi nădejde”. Şi, iarăş, mereu, chemarea ce vine de demult: „Nu vă uitaţi părinţii, nu vă uitaţi fraţii”. Demostene Botez MOMENTE înainte de alegerile comunale şi judeţene Epopeea alegerilor comunale şi judeţene nu a luat sfârşit. Dispozi­ţiile guvernamentale, acum, la sfâr­şit de regim, arată că în cursul a­­cestei luni trebue să se lichideze cu interimatul­, în gospodărirea ad­ministraţiei publice. In trei ani şi jumătate această si­­tuaţie provizorie s’a menţinut, deşi legea administrativă preciza anume ca alegerile la comună şi judeţ să fie încheiate încă din 1936. S’a trecut dela abuz la abuz şi s’a menţinut o situaţie nelămurită la primării şi în consiliile judeţene. Dar acolo unde s’a procedat la ale­geri, înfrângerile liberale s'au ți­­nut lanț. Pretutindeni, gestiunile interimatelor s’au dovedit nu numai lipsite de orice activitate rodnică, dar în cea mai mare parte acestea s’au făcut vinovate de oploșirea u­­nei sumedenii de afaceri necurate. «Viitorul» priveşte cu optimism succesul pe care partidul liberal ar urma să-l aibă în alegerile comu­nale şi jude­ţene. Se scontează astfel un viitor care, faţă de rezultatele din trecut, nu poate fi decât dezas­­tros actualului regim. Sigur este însă că debandada ce stăpâneşte serviciile edilitare, sta­rea aproape falimentară a gospodă­riei publice, — lucruri îndeajuns de cunoscute, — vor îndrepta voturile cetăţeneşti spre listele care înfăţi­şează pe adevăraţii şi singurii re­prezentanţi populari. Iar apelul perfid şi disperat al o­­ficiosului liberal, «Viitorul», nu poate influenţa credinţa generală şi totodată nu poate evita o cădere, ale cărei simptome s’au şi manifestat. IN PAG. IV-a: Ce știu alegătorii, in preajma alege­rilor din uim­iroasie in ce condiţii se legiferează „Creditul meseriaşilor“ Organizarea „Creditului meseriaşilor“ e făcută după un calapod bancaro-capitalist. Dobândă excesivă, garanţii grele şi execuţie prea drastică. O latură favorabilă a proectului: se avantajează cooperativele meşteşugăreşti . Posibilităţi îndoelnice de finanţare — de N. N. MATHEESCU III In celelalte două articole, exami­nând condiţiile, în cari se legiferea­ză «Creditul meseriilor», am arătat stadiul legislaţiei streine, ce s’a fă­cut în alte ţări, vitregia guver­nelor faţă de clasa meseriaşilor, le­gislaţia naţională, în fine principa­lele dispoziţiuni ale proiectului de lege şi ale statutelor pentru înfiin­ţarea Institutului Naţional de cre­dit al meseriaşilor. In articolul de azi, vom arăta ob­­servaţiunile critice, ce se pot face acestui proiect de lege. ORGANIZAREA «CREDI­TULUI MESERIILOR» E FĂCUTĂ DUPĂ UN CALA­POD CAP­ITALISTO-BAN­­CAR Intr’adevăr organizarea «Creditului meseriilor», aşa cum este ea prevăzută in proiectul de lege şi In­sta­tute, e o veritabilă organi­zaţie bancară capitalistă. Institutul se va organiza sub for­ma de societate anonimă (art. 1), ca­pitalul său se va forma prin sub­scriere publică (art. 2). Institutul va putea emite obligaţiuni, conform codului de comerţ (art. 5). Dar mai caracteristic ni se pare art. 10. 11 citez: Art. 10.: «Institutul Naţional de credit al meseriaşilor nu face ope­raţiuni decât cu cooperativele de meseriaşi, cari vor fi subscris, la ca­­pitalul Institutului, sub formă de acţiuni, cel puţin 5% din capitalul lor social şi care în fiecare din anii următori vor fi subscris sub forma de obligaţiuni cel puţin 25% din su­mele alocate fondului de rezervă statutar.» Iată dar, condiţionată acordarea de credite, transformării funcţiunii cooperativelor, în rolul unor simple bănci, cu îndeletniciri capitaliste. Dar în starea de pauperizare a meseriaşilor noştri, câţi din ei vor putea să se înscrie în puţinele coo­perative, exclusiv de meseriaşi, câte avem, sau câţi din ei vor putea constitui noui cooperative, la con­diţiile grele puse de legea Negură? De unde pot 50 de meseriaşi să gă­sească neapărat 100.000 lei capital deplin vărsat şi să-şi ia răspunde­rea de a subscrie cel Puţin 1 mi­lion capital pentru înfiinţarea unei cooperative? Din 60.000 de meseriaşi — cât ne spune ministerul muncii, că sunt în ţară — nici 10.000 nu sunt coope­rati­zaţ­i. Aşadar, numai pentru aceştia se face «Creditul meseriaşilor»? (Continuare in pag .11­a) Tigăiţă Manoilescu Ultimele şedinţe ale Senatului au fost pline de manifestările d-lui Manoilescu, proaspăt par­tizan al Gării de fier şi un fel de Goc al politicii româneşti. Singurul corporatist din Ro­mânia, a sfârşit prin a-şi recu­noaşte inutilitatea eforturilor şi — deochiat din cauza activităţii sale prin toate partidele — a trecut la Garda de fier. In cursul anului trecut a par­ticipat la congresele gărzii, a ţi­nut conferinţe la sediul partidu­lui «Totul pentru ţară», a fost purtătorul de cuvânt al Căpita­nului în discuţia la Mesa­j. Astfel, omul cel mai flexibil din România, omul fără şira spi­nării, omul sortit să fie încovo­iat, omul moale şi maleabil, o­­mul de cauciuc, s’a ambiţionat să ajungă om de fier. Nici mai mult, nici mai puţin. Copilandrii din gardă, mulţi din ei studenţi pe la politechni­­că, având nevoe să suplinească o prea deasă dezertare de la cursuri — pentru a fi prezenţi la fabricarea cărămizilor legio­nare — cu o bună protecţie la d. profesor Manoilescu, au început să-l cultive. Domnul Goe, răsfă­ţatul legiunilor, a început să zburde, să scâncească şi să se miorlăe. Urmăriţi-l în Senat în toată «activitatea» sa. Deunăzi, domnul Goe s a răz­boit cu presa, care, orice s’ar zice, îi face un mare serviciu ne­­publicându-i toate trăznăile de­bitate, fără convingere şi fără talent. Vă închipuiţi ce s’ar alege de d. Goe în ziua când i s’ar publi­ca, în extenso, «discursurile?». D. Manoilescu a devenit azi legionar, pentru că socoate dân­sul că asta e moda. Aşa se poartă azi, cămaşe le­gionară, cărămidă­ legionară, ifo­se legionare, suficienţă legiona­ră, etc. D. Manoilescu, veşnic în curent cu moda, s’a adaptat şi de astă dată situaţiei. Aşa cum în­vaţă — la fiecare schimbare — noul dans la modă, d. Goe a în­văţat şi legionarismul. Rând pe rând d. Manoilescu a jucat fox-trott, tango, charleston, rumba, cucearacha, aşa cum în politică a fost, pe rând, avereş­­ean, naţional-ţărănist, technician, corporatist, legionar. D. Manoilescu a fost întotdea­una fripturist. înclinaţia o avea din copilărie, de pe vremea când îşi petrecea tot timpul în bucă­tărie, între mirosurile de mân­care. I se spusese Tigăiţă, pentru predilecţia sa de a sta între tigăi. Tigăiţă Manoilescu a adulme­cat mirosul fripturii averescane în 1921 şi şi-a dat seama că el va persista câtva timp. L-a ur­mat până în 192? şi i-a fost bine. Atunci, dintr’odată a adulme­cat în aer miros de triumf na­­ţional-ţărănist. Era în 1928. Tigăiţă a prins mirosul şi s’a făcut ministru. In 1931 mirosul său fin, i-a descoperit sosurile technicieni­­lor. D. Tigăiţă le-a consumat şi pe acestea cu pasiune. Când în Europa Centrală, re­gimul hitlerist se instala la pu­tere, d. Tigăiţă a devenit corpo­ratist. Acum, în fine, pentru că d. Tă­­tărăscu împreună cu cei doi complici ai săi, d-nii Inculeţ şi Iuca, s’a pus la dispoziţia Căpi­tanului, căruia se întrec toţi trei să-i creeze atmosferă şi partid, d. Manoilescu s’a făcut şi legio­nar. In această calitate vorbeşte în Senat de vreo trei luni. Atotştiutor, competinte în toa­te problemele, d. Tigăiţă nu-şi alege subiecte. «Combate» pe orice chestie. Când e vorba de uzine ce ur­mează a fi concesionate, când e vorba de rulat bani încasaţi cu un anumit scop de la muncitori şi destinaţi apoi de la drumul lor, când e vorba de război sau de permisele gazetarilor, d. Manoi­lescu e prezent. Fantele spilcuit şi elegant, omniscientul senator­­vedetă a ceasului de faţă, îşi dă drumul gurii şi formulează «legi» pentru «Lumea Nouă». Alaltăeri vorbind de permi­sele gazetarilor, d. Goe Tigăiţă a cerut ca pe viitor aceste per­mise să se dea de guvern — nu de comisia ziariştilor, cum ar cere chiar doctrina sa corpora­tistă — şi cu avizul Siguranţei. Poliţistul din Senat al Gărzii de fier s’a demascat. S’a demascat a fi, ceea ce noi l-am considerat întotdeauna, far­sor, agent provocator, fripturist, suspinător după un portofoliu şi dansator neobosit pe sârma tu­turor partidelor. Ar trebui introdus — după modelul noului cod penal — şi un cazier politic al fiecărui ce­tăţean. Al d-lui Tigăiţă ar fi cel mai bogat, reproducând ai­doma lista de semne electorale, de la comisia centrală, semne sub care d-sa a candidat în ultimii 12 ani. Şi asta fără permis de libe­ră circulaţie, fraudulos. Ce-ar fi fost dacă avea şi un asemenea permis ? Cărţile MICREA DAMIAN: «Om», STANCIU STOIAN : «Tara blioteca P. N. "!"■ Vin . D. Mircea Damian a apărut în li-­­ teratură ca un exponent al umoru-­­ lui american. In coloanele ziarului «Universul literar», a debutat cu câteva schite umoristice, de un u­­mor mecanizat, curent care l-a îm­­pământânit cu multă greutate. Când citesc numele d. Mircea Da­mian, par’că-i citesc întreaga viaţă , sbuciumată prin care a trecut. Nu-­­ mele d-sale ajunse­se să se inpună­­ prin forma-i originală de expunere. Nici o influenţă, nici o asemănare. Mă gândesc în acest timp la vo­lumul «Două şi un căţel». Câtă in­diferenţă, ce nerv literar. Mă gân­deam să-i desenez pumnul, părul şi ţigara şi să-l expun. Poate fi identi­ficat imediat: «Mircea Damian», ed. «Cartea Româneasc㻫 nul în literatură», ed. Bi­­for. Să revin la noul roman «OM» care a apărut în preajma sărbătorilor. Mă aşteptam să văd o reacţiune a cea ce se numeşte în termen biolo­gie «om». Nu! D. Mircea Damian, printr’o schimbare bruscă a trecut la o formă obişnuită, uzată în lite­ratura noastră: «sentimentalismul». De unde până acum scârbia acest termen şi utiliza o formă originală în expunerea acestui proces, îl văd descriind un motiv sentimental de­ o dificultate anecdotică. Remarc sub­tilitatea psihologică, una din calită­ţile romanului. Subiectul pare întra­­devăr interesant, dar simplu. Tână­rul arhitect Tudor Zamfir, fiu din popor, ridicat prin muncă personal­ia, se îndrăgosteşte de-o fată din lu­mea bună, fiica unui fost ministru. Tudor Zamfir se istoveşte moral­mente neputând înţelege această fe­­mee. Ioana — Catrina, — nume ne­literar — este o fiinţă ciudată. Nimeni nu reuşeşte s’o apropie prin dragoste. In schimb­ era con­ţinu în căutarea unui prieten. Frumoasă, bogată, cultă, refuza să se căsătorească. Emancipată, trăia după bunul ei plac. Ac­ceptă prietenia lui Tudor Zam­fir , dar cu o singură condiţie: să nu se amorezeze de ea. Tu­dor Zamfir a acceptat şi această condiţiune, ca între timp lucrurile să se schimbe, Ioana Catrina să-i devină iubită înţelegându-i sufletul curat şi dragostea pentru ea. Deloc. Această femee, care prezintă sim­­tomele unui caz patologic, a refuzat până la sfârşit. Când i­ se aduce la cunoştiinţă că Tudor Zamfir a fost numit minis­tru, a fost mulţumită, dar a refuzat să-i accepte propunerea de a-i fi soţie. Aceste drame psihologice literare interesează, dar din care eroina re­­ese ca o lu­ptă ce nu aparţine nici unei categorii de femei. Mai puţin interesează drama re­porterului Ion Dobre — mai mult subiect de romane senzaţionale cu cazuri patologice erotice — şi a so­ţiei sale Margareta, o femee care îşi înşală soţul cu prietenii casei. Atât Ion Dobre cât şi Margareta sunt ad­mirabil studiaţi psihologiceşte. In privinţa aceasta sa putut constata la d. Mircea Damian o putere de a­­naliză neînchipuită; totu­şi i-a lip­sit romanului acea coheziune a ac­­ţiunei şi definirea personagiilor spre a lămuri titlul. Care este tema romanului şi a tit­lului? Că a vrut să ne arate pe fie­care personagiu cu o psihologie a­­parte, — de sine stătătoare? Poate. In acest caz, încercarea d. Mircea Damian de a-şi găsi o formă în a expune subtilitatea a cea ce consti­­tue eternul femenin, credem că a reuşit. Cărticica pe care o publică d. Stanciu Stoian, cu titlul «Ţăranul în literatură» are menirea de a slu­ji tineretului din mijlocul poporu­lui pentru cunoaşterea intrării ţă­ranului în literatură, cum şi felul cum a fost văzut. In prima parte vorbeşte de rostul literaturei între ţărani. Prea se spu­ne că ţăranul n’are gust de carte. Se spune chiar că ţărănimea de a­­ceea nu poate fi socotită clasă con­ducătoare, fiind incultă. Totuşi a însemnat ceva şi spiritul literar al lui în cântecele haiduceşti baladele şi doinele descoperite mai târziu, l-a ridicat definitiv. Din «ro­bul» care se întreba singur, dacă va fi având un suflet ca toţi ceilalţi muritori, a ajuns să ia parte activă la conducerea poporului. Pentru a­­ceasta, d. Prof. Stanciu Stoian, un fiu intelectual, cunoscător al pro­blemelor literare și sociale, ridicat din mijlocul poporului, a găsit de (Continuare în pag. I l­it) Ham 2 februarie Ulf 2 1 e I Sărbătorire liberală » In Ardeal La Cluj a fost sărbătorit de Ale­­xandru LaPedatu cu discursuri şi un banchet la «Automobil­ Club». Un banchet liberal în Ardeal este o masă a pustnicilor. Nu se găseşte această iarbă în Ardeal. Nu există liberali decât în cantităţi minimale, aşa cum există pustnici pe la schi­­turi. Banchetul călugăresc­­cu ghiveciul de rigoare­ oferit d-lui Alexandru Lapedatu este o fișă de consolare oferită de partidul liberal care se dispensează de serviciile sale pen­tru a recurge la serviciile, sforile și intrigile d-lui Vaier Pop. D. Alex. Lapedatu a fost înlocuit cu d. Vaier Pop. Schimbul de con­ducere este o realitate definitivă. Formele de înlocuire vor mai dura. Academicianul LaPedatu a fost făcut knock-out de către avocatul in­trigant Vaier Pop. Care este cauza adâncă a ascen­siunii d-lui Pop? Acest obscur avocat clujean a pri­mit plenipotenţa prea grea pentru umerii săi fragili să «sape» şi să în­locuiască pe... d. Iuliu Maniu. S-a ales, în prealabil, prezidentul unei vagi asociaţii teologale a Ro­mânilor uniţi. Să notăm că toţi cei care au în­cercat să «sape» la statuia d-lui Ma­niu au fost ridicaţi brusc, dar efemer la demnităţi politice. Nu se poate săpa prea adânc în roca de granit. A încercat o săpătură micul energu­men V. V. Tillea şi sa fript. A ca­­lomniat pe chestia Skoda minuscu­lul Eugen Titeanu, care editează as­tăzi «Conacul Groazei în colecţia ce­lor 14 lei, candidând la fotoliul lui Marton Hertz. D. Oct. Goga a fost tot un candi­dat la înlocuirea d-lui Maniu în Ardeal. S’a ales praful şi pulberea de popu­laritatea sa în Ardeal. Nu s’a mai ales niciodată deputat în ţinuturile transilvane. Dar cine n’a încercat să atace pe d. Iuliu Maniu? Ce s’a ales de agre­sori? Cu d. Vaier Pop nu va fi o excep­ţie, încercând să înlocuaiscă pe d. Iuliu Maniu In Ardeal, n’a reuşit decât să decapiteze pe d. Alexandru Lapedatu, adică s’a ales stareţ la mica mănăstire politică liberală. Nici această operaţie nu a reuşit deplin. Cu d. Lapedatu s’a solidari­zat şi a partiiepat la sărbătorire d. Al. Ştefăn­escu Goangă, subsecretar de Stat la Instrucţie, rectorul Uni­versităţii şi unul din marii cărturari ai Ardealului. Sau mai solidarizat d­nul Tiberiu Moşoiu, subsecretar de Stat, Titu Gane, secretar general la Sănătate, iar dela centru au sosit d-nii Cipă­­iaru şi Bebe Brătianu, secretar ge­neral al partidului liberal. «înlocuirea» d-lui Maniu întâmpi­nă, aşa­dar, rezistenţă şi într’o ca­să ardelenească de pustnici. D. La­pedatu, în discursul său, a remarcat că d-sa n’a uzat de «acuzaţiuni min­cinoase şi calomnii ticăloase».­­ a fost o discretă aluzie la campa­nia d-lor Tu­teanu şi Vaier Pop la adresa d-lui Maniu? D. Bébe Brătianu a acuzat echipa ministerială actuală evocând «me­moria înaintaşilor» şi «cultul vir­tuţilor» înlocuite cu «un materia­lism vulgar» şi cu «tendinţe străine concepţiilor moştenite». D. Bobe Brătianu a mai vorbit de partidul liberal, partid în care odi­nioară comandau «principiile şi tra­diţia», iar astăzi se află la comandă «oportunismul», înţelege oare d. Vaier Pop la ce s'au referit membrii liberali la ban­chetul de la «Automobil Club» din Cluj? Se va seziza de aluziile transpa­rente? Se pregătește să-și facă bagajele pentru alt partid? Al câtelea par­tid? A fost cuzist. Va reveni la mat­că? A fost iorghist. Se va adăposti sub pulpana d-lui Iorga? A fost ar­­getoianist. Nu va redeveni «agro-a­rian»? Spre ce zări evoluiază avio­nul politic al d-lui Vaier Pop? Atenţie la decolare! Atenţie la aterizare! Aerodromu­rile partidelor sunt avertizate! So­­seşte avion cu încărcătură de intrigi pentru scurt popas! Profesorul bacalaureat D. Octavian Goga a fost numit profesor la Universitatea din Cluj fără a poseda bacalaureatul. In valul de tâmpenie şovină care a cu­prins universităţile noastre sa ri­­dicat pe apele învolburate şi tichia de mărgăritar a d-lui Goga. Catedra poeziei (autentice) şi a agramaţiei reale, lipsea studenţilor din Cluj? D. Goga nu mai făureşte poezii Şi e păcat. Se ocupă de politică prea intens pentru a avea timpul necesar ca să-l dedice muzelor. Stu­denta din Cluj nu vor asculta poe­zii, ci o retorică politică şi agra­mată. * Din fericire, studenţii vor avea un absenteist în profesorul Gogă. Ei vor sta la Cluj şi d. Goga cu d. Manolovici, Filderman et Co. la Bu­cureşti, în nenumărate consilii de administraţie. E drept: universitatea din Cluj va avea o nouă catedră liberă, deşi formal ocupată. Va plăti regulat leafă fără prestaţia serviciilor sub forma de prelegeri universitare,­­ «Ţara Noastră», oficiosul quasi­­bacalaureatului Goga, atacă pe d. Petre Andrei, profesorul de la Iaşi de Sociologie, unul dintre cei mai erudiţi dascăli ai universităţilor noastre. «Sociologia Generală» — ultima sa operă — este o creaţie monu­mentală. Un domn Dim. Bogdan, contestă d-lui Andrei că ar fi studiat la Leipzig şi că ar fi un simplu fost student al Academiei M­ihăilene de­la Iaşi. D. Bogdan ar vrea să stabilească­­ analogii, după cum d. Andrei a studiat la Iaşi şi a ajuns profesor,, tot aşa şi eruditul dela Răşinari are drept la profesorat universi­tar.­­ E just: d. Andrei este doctor­ul Academiei Mihăilene. Dar d. An­drei a învăţat efectiv carte. N'a­ tras la fii ca d. Goga. In ceea ce priveşti Leipzigul, d. Bogdan ar putea să-şi precizeze datele informative: d. P. Andrei a studiat într’ adevăr şi la Lipsea,, nu numai la Iaşi. A studiat la Lipsea măcar atâta vreme cât a studiat în Germania «binefăcătorul» său Ion Petrovici, ridicat pe scur­te neaşteptate de­­t. Dim. Bogdan, candidat — probabil — la o asistenţă a d-lui Petrovici. Se dau voturile la universitate pentru meritele candidatului sau pentru o perpetuă candidatură la recunoştinţa lui? Pentru un vot nu există prescripţia de 16 ani, care există chiar în drept?

Next