Dreptatea, aprilie 1937 (Anul 11, nr. 2817-2842)

1937-04-01 / nr. 2817

ANII XI. NO. 2811. 4 pagini Taxele de francare plătite în nr. I merar conf. aprobării Direcţiune' I Generale 1’. T. T. No. ^4.8S6, 1926 | Redacţia si Administrator Bucureşti, 3tr. G. Clemenceau,9 — Telefon: Redacţia 303­4­2, Ad­ţia 341 1 02 9 • 9 * » f '4 • I Manevre electorate Gogo-cuziştii au început din nou să se bucure, încă mai speră. Speră că au popularitate şi, pe baza popu­larităţii, mai trag nădejdea de guvern. Orice guvern, însă, e condiţionat de situaţia dinlăuntru şi de situaţ­i din afară. Indiciile vin de la voinţa na­ţiunii şi pe aceste indicii merge ho­tărârea.. Or, prin atitudinea adoptată, în ultimul timp, d. Goga s’a situat în afara liniei voinţei naţiunii. Ţără­nimea est­e naţiunea şi ţărănimea e ostilă gogocuziştilor. Este osilă, fiind­că simte că d. Goga îi vrea numai votul nu şi binele. Dacă i-ar fi dorit binele, n'ar fi declarat în sfatul ţării că i s’a dat ţărănimii destul, i s’a dat din m­ila proprietarului. Ţărănim­ei iau i s’a dat din milă, ci din recunoaş­terea drepturilor ei, o recunoaştere oarecum silită. Nu forţa de compă­timire a ciocoiului stă la obârşia re­formei agrare. Reforma a venit im­pusă de împrejurări; este rezultatul implacabila concluzie, a evoluţiei eve­nimentelor. Ţăranul ştie că nu i s’a acordat de drag, — de aceia când aude pe d. Goga pledând pentru generozitatea clasei posedante nu-l ia în serios. Şi, în niii un caz nu se poate duce în masse ca să ceară voturile omul care s’a pus în sluj­ba clasei posedante. lată de ce l’a primit ca pe un musafir nepoftit pe d. Goga. Şi-a făcut partid, după ruptura cu d. ma­reşal A­ver­escu, şi d. Goga avea atâţia credincioşi încât ajunsese de râsul lumii. Pus la periferia vieţii politice, d. Goga s’a zvârcolit, mul­tă vreme, de unul­­singur, ca râma pe jeratic. Ameninţa, totuşi, cu epoca prerevoluţionară­, cu zguduirile mole­culare ale societăţii, cu cat­aclismele probabile, d-sa fiind pasărea care merge înaintea marilor răsvrătiri popu­lare. Fireşte, nu s-a întâmplat nimic, până în clipa în care, dorinţa de di­versiune a liberalilor, nu l-a scos din ungherele ţesute cu umbre pe d. Goga. Speriat de uriaşa populari­tate a partidului naţional-ţărănesc, guvernul a încercat o manevră: flan­carea cu alte forţe politice. Cum nu avea de unde­­să te ia, a încercat să le creieze. Aşa a fost creiat partidul peste care se încruntă dominator d. Goga,­­ din intenţia frauduloasă a liberalilor. Omul care vorbeşte de mi­lostivirea clasei posedante, a avut şi de astă dată prilejul să-i constate generozitatea. Căci datorită generozi­tăţii clasei posedante are astăzi si­tuaţia politică, — bună, rea, — pe care o are. Şi născocit din Intenţia frauduloasă a guvernului liberal, d. Goga şi-a luat rolul în serios. A plecat cu praş­tia împotriva uriaşului, adică a parti­dului naţional-ţărănesc, încrezător în artileria grea a voturilor prilejuite de guvern, a făcut o gălăgie nemai­pomenită. A ameninţat cu violenţele declarând, sus şi tare, că posedă, „în arsenalul de luptă şi principiul vio­lenţei”. Guvernul aprobase şi asta. Aşa a dat pilda pe teren la Me­hedinţi, unde s-au prezentat toţi ad­versarii, uniţi, ai ţărănismului. Dar uriaşul şi-a înfiinţat şi el nişte gărzi şi pe tăcute a aşteptat să iese în faţă sgomotoşii. In Oltenia sunt ţă­răni dârzi, energici, lucizi, cu voinţa dură ca şina de fier pe care pot trece toate poverile eforturilor. Nici nu se punea problema rezistenţei a­­celor echipe nobile de rusnaci şi nemţorei în faţa compactei voinţe a ţărănimei oltene. La Mehedinţi, a fost bătut greu d. Goga, care, cu tot concursul dat n’a izbutit să obţină mandatul. Înfrângerea a fost solicitarea par­tidului naţional-creştin la înmormân­tarea politică. Descurajat şi de alte evenimente cari i-au stat împotrivă, d. Goga s’a retras din nou în un­gherul său. Dar tot guvernul are grijă din când în când să-l scoată la supra­faţă pe d. Goga. După persoana sa, după pretenţiile sale, guvernul îşi satisface toate poftele de mane­vră. Ca să se poată permanentiza la putere, liberalii s’au hotărât să de­monstreze nepopularitatea partidului care Ie ameninţă succesiunea. Ei ştiu că după regimul liberal nu poate veni alt partid decât cel naţional­­ţărănesc. Din o mie şi o sută de motive. Dar ştiu şi altceva, că oricât s’ar dovedi, — presupunem, — de ţari ceilalţi, ei nu pot lua succesiu­nea. Şi atunci raţionamentul guver­namentalilor s’a desfăşurat simplu; să dovedim că naţional-ţărăniştilor li s’a împuţinat popularitatea; n’o strân­gem noi, liberalii, ci al­te forţe poli­tice, dar cum acestea sunt eliminate de la succesiune, cum ţărăniştii nu pot pretinde succesiunea, atunci ră­mânem noi. Zis şi făcut, Guvernul a ales, pentru intimidare şi pentru manevră, câteva locuri în ESft, sun­t cu alte fjr.nadurii» să con­­fracareze pe na­ imnai-ţărănişti. Cele trei judeţe în care naţional-ţărăniştii n’au bătut coaliţia naţionalo-liberală, sunt punctele strategice de atac gu­vernamental. Dar ele sunt cel mult puncte strategice, iar nu dovezi de spulberarea platformei electorate. Se bucură zadarnic şi guvernul şi d. Goga, împotriva tuturor manevrelor, ţără­nismul va izbândi. Va izbândi, fiindcă aşa impune justiţia imanentă, care nu poate fi, în permanenţă, nesocotită. ■ —— ' ■ — MOMENTE „listefidiatarii — warn Cuvântarea pe care rostit-o d. Dr. Lupu în faţa ţăranilor din judeţul Făl­­ciu, adunaţi să-i serbeze cei 30 de ani de viaţă politică, şi pe care am,publi­cat-o ori este o minune, D. Dr. Lupu ştie să învie întâmplări, oameni, peisagii,­­ să le dea viaţet, să le dea mişcare şi colorit. Nimic încăr­cat, nimic de prisos. Ideile, întâmplările, situaţiunile sunt expuse cu o plasticitate extraordinară, cu o rară putere de sugestie. De unde vine această putere a cuvân­tului, acest dar al vorbei de a pune în faţă o realitate? Vine din acea sinceritate care ţine de structura sufletească a d-lui Dr. Lupu. Din cauza sincerităţii şi bunătăţii sale a avut de suferit toată viaţa. Dar a lup­tat înainte cu ele, şi, cel puţin a izbu­tit să reprezinte o paloare de om, prin sine, nefăcut cu odăjdii oficiale care nici­odată nu ştii bine ce anume aco­păr. Omenia d-lui Dr. Lupu a fost tot­deauna supectată de adversari şi neplă­cută le-a fost sinceritatea lui directă care nu ocoleşte nici un cuvânt atunci când ştie că acela se potriveşte pentru ceia ce vrea să spue. Intr’o droae de adversari ticăloşi, lip­siţi de sinceritate, de bună credinţă, de loialitate, de inteligenţă şi de înţelegere, (I Dr. Lupu a fost mereu arătat ca un răsvrătit primejdios. Şi doar, ceia ce vrea el e atât­ de drept şi atât de frumoşi A vroit la 1900 o împăciuire intre pro­prietari şi ţărani. A împărţit ca preţ al vieţilor omeneşti pe care le-a cruţat 6000 de fălci. A fost înfierat ca «incendiator». Cei care au tras cu tunul şi-au in­cendiat, sate, şi-au ucis ţărani, n’au fost declaraţi incendiatori. D. Dr. Lupu, da. Căci, vedeţi, există o mentalitate după care e mult mai grav să împărţi 6000 de fălci la ţărani, care şi aşa tot ei le lucrau, decât să impuşii 11.000 de ţărani. Împuşcarea ţăranului n’ar călca par­că nici un fel de principiu. Ar intra în­­ordinea de stat». Dar să împărţi pă­mânt celor care-l muncesc sgudie te­meliile societăţii. De la 190? până azi d. Dr. Lupu a a­­vansat. Nu mai este incendiator, e bol­şevic. Şi încă, un bolşevic care zideşte bi­serici şi care se împărtăşeşte. Ce curat, ce drept, ce onest, apare su­fletul de ţăran al d-lui Dr. Lupu, ală­turi de ipocrizia aventurierilor sociali de astăzi, şi a creştinilor de profesie, ipocriţi şi conrupţi până în măduva oa­selor! Pentru butan La un proces care se desfăşoară în faţa Consiliului de Război s-au prezen­tat ca martori d-nii Nae Ionescu şi M Manoilescu, eminenţele spirituale ale ‘ mişcărei de dreapta. De judecat, se judecă vreo câţiva stu­denţi care au prins un coleg cu alte convingeri politice, l-au judecat şi­­ au pedepsit la torturi, pe care tot ei le-au şi executat. Se poate concepe ceva mai odios? In acest proces au fost chemaţi ca martori şi d-nii Nae Ionescu şi Mihail Manoilescu, amândoi profesori universi­tari. Şi aceşti două profesori universitari au făcut apologia bătăii şi au aprobat sălbătăcia. S’au declarat şi, principial, pentru bătae. Desigur, pentru bătaia altora fiindcă nu s’au gândit o clipă că democraţii adoptându-le «programul» s’ar apuca să le dea şi lor o sfântă de bătae, pentru vina de a vroi dictatură sau partid unic, ceiace democraţia nu admite. Frumoasă universitate! Vă închipuiţi prea bine ce efect mo­ral înălţător au făcut asupra studenţilor cele două declaraţiuni ale profesorilor care preconizează schingiuirea colegilor de alte păreri politice! Şi «Viitorul» când ştie toate acestea mai vorbeşte de învăţătură senoasă, pregătirea perseverentă la cursuri etc. Penibilă degradare. Primarii Amestecul funcţionarilor comunali In alegeri Rezultatul alegerilor de la Buzău Unde este mai tare d. dr. Angelescu... Alegerile comunale Primăria Capitalei este în plină activitate. Nu — Doamne fereşte! — pentrucă a venit primăvara şi ur­mează să înceapă campania de lu­cru, ci pentru că se apropie data a­­legerilor comunale. In loc să con­ducă campania de la club sau de a­­casă, edilii liberali au transformat primăria municipiului şi primăriile de sectoare, în cluburi electorale. Todeauna — în guvernările libe­rale — agenţii elctorali ai partidu­lui liberal au domnit la primării. De data aceasta însă — în afară de profesioniştii alegerilor — toţi funcţionarii comunali au fost siliţi să se transforme în agenţii listei gu­vernamentale. Din cabinetele primarie­rilor şi ajutorilor, funcţio­narii sunt trimişi pe teren să «convinc­ă» alegătorii că dacă nu vor vota listele li­­f­erale vor avea de suferit toate şicanele posibile şi imposibile. Şi — ca un început — a­­colo unde au indicii că a­­meninţarea nu prinde, por«­mesc executarea pentru im­pozitele vechi sau noi, fără să fie seama de puterea de plată a contribuabilului. Astfel, în ultimele trei z­ile a fost bătută toba la el puţin trei sute de contri­­bua­bili cari nu avea altă vină decât că erau bănuiţi că nu vor vota listele libe­rale. In afară insă de aceas­tă activitate funcţionarii Comunei, oameni plătiţi din bugetul primăriei, iau cuvântul la diversele în­truniri convocate de parti­dul liberal. Niciodată ca astăzi ames­tecul funcţionarilor în po­litica comunală nu a fost mai făţiş, mai neruşinat. Simţind că cu toată falsificarea listelor electorale, cu toate că în ul­tima lună dinaintea alegerilor au şters din liste mii de alegători, — lipsindu-i de dreptul de vot la acees­­te alegeri, — rezultatele nu le vor fi favorabile, agenţii electorali cari conduc treburile Municipiului pre­gătesc o serie întreagă de noi abu­zuri şi falsificări menite să asigure alegerea listelor liberale. Numai că socoteala liberală nu se va împlini de data aceasta şi falsificatorii vor primi — la 16 Aprilie — lecţia ce li se cuvine. Am aratat­­ în numărul nostru de ori rezultatul alegerilor comuna­le din oraşul Buzău. Cu toată te-­I toarea, deslănţuită de bandele d-lui dr. Angelescu stăpân până mai eri în circumscripţia sa electorală, cu toate că cea mai, mare parte din a­­legători au fost împiedecaţi, să vo­teze totuşi partidul nostru a luat 5 mandate faţă de nouă mandate ob­ţinute de partidul liberal. In judeţ însă, puterea electorală a d-lui dr. Ang­elescu s’a dus cu totul. Cunoscând acest lucru minis­trul instrucţiunii a ales comunele în care se simţea mai tare şi a dat ordin să se facă alegeri. Alegerile s’au făcut Şi iată rezultatul lor: Chiajdeal-Mic: guvernul 4, naţ.-ţărăniştii 6 mandate Corbu: guvernul 4, naţi­­o­nal-ţărăniştii 6 mandate; Calvini: guvernul 4, naţi­­onal-ţărăniştii 6; Rusăvăţ: guvernul 4, na­­ţiona­l-ţărăniştii 6 mandate. Menţionăm că în aceste comune partidul liberal socotea că are orga­­nizaţiuni puternice. Acolo unde se simte mai slab, adică la Mizil, Colţi, Breaza, Lopătari, Luciu, Grăjdana, Simileasca şi aşa mai departe, nu s’au făcut şi nici nu s’au anunţat măcar alegerile comunale. Vor mai avea loc — la 15 Aprilie — alegeri în câteva comune în care guvernul se simte mai tare. In ciu­da bandelor de bătăuşi care operea­ză, succesul listelor noastre nu va putea fi împiedecat. ~­r-a- Programul şi practica liberală Oficiosul guvernului — «Vii­torul» — comentează cu o anxie­tate demnă de alte ţeluri pro­gramul partidului naţional-ţără­­nesc. «Viitorul» spune cu o comică mirare: «d. Ion Mihalache este preo­cupat de... program». Această mirare este caracteri­stică liberalului român. Liberalismul reprezintă — iniţial — o grandioasă şi bine închegată doctrină. Lupta între feudalitate şi lumea burgheză, înainte de a ajunge la baricadă, s’a dus în tipografie şi în saloane, în clu­buri secrete şi pe catedre. O va­stă literatură a creiat atmosfera spirituală înainte de înflorirea politică. Liberalismul formează o doc­trină. Liberalismul are un pro­gram. Ce-a mai rămas din programul libertăţilor sub regimul naceal­nicului Inculeţ? A fost cândva d. Inculeţ un liberal? Şi totuşi d. Inculeţ este vice-preşedintele gu­vernului liberal. Ce-l leagă de acest partid, de doctrina, de pro­gramul şi de tradiţiile liberale? Nimic. D. Ion Inculeţ este un om politic de practică guvernamen­tală. Ce însemnează această de­finiţie? Să guverneze cu orice preţ. In această concepţie, gu­vernul este un gestionar. Un re­gim politic nu face decât o sim­plă gestiune de afaceri a Sta­tului. După chipul şi asemănarea d-lui Inculeţ s’a constituit şi reconstituit întreg guvernul. Chiar oameni mai grijulii de programul şi obrazul partidului şi al unui program liberal, cum ar fi d. Vasile Sassu (fostul prie­ten al lui C. Stere), nu mai sunt preocupaţi de program, ci numai de practica guvernamentală, aşa cum dă Dumnezeu. «Cu şi fără program» — se în­treabă «Viitorul»? Mai de­grabă, la liberali, fără program. Acest partid are în patrimo­niul tradiţiilor sale amintirea lui C. A. Rosetti şi Eugeniu Ca­­rada. Ce s’a ales din programul lui C. A. Rosetti relativ la presă şi libertatea scrisului? Praful şi pulberea! Astăzi se scrie cu căluşul la condeiu. Pe umărul ziaristului stă aplecată foarfecă Anastasiei aşa cum stă, într’o celebră pic­tură — moartea cu coasa aple­cată pe umărul filosofului. Foar­fecă Anastasiei echivalează cu moartea spirituală. De trei ani şi jumătate, pro­gramul liberal a fost desfiinţat. Se guvernează într’un regim al stărilor excepţionale. Sub masca acestui regim — ce fel de excepţie care se perma­nentizează? — diversele clanuri îşi continuă loviturile de mare jaf în avuţia Statului. Se cântă poemul Petroliada de către grupul Bejan—Sfetescu. Câţiva «pârliţi» scot aurul ne­gru de pe valea Prahovei şi în loc ca Statul să realizeze bene­ficii de la perimetrele şi din drep­turile sale regaliene — se ridică palate, se cheltuiesc somptuariu zeci de milioane, se încheagă o nouă plutocraţie, pe lângă ve­chea plutocraţie a lui Tancred Constantinescu. Ştim: în liberalism se află in­clusă şi formula formării unei clase burgheze. Dar burghezia visată de C. A. Rosetti seamănă cu obrazul ar­caşului Bejan şi al bugetivoru­lui Ghiaţă? Doamne fereşte! Carada şi Rosetti au dorit o burghezie austeră şi muncitoa­re, cu conştiinţa misiunii sale istorice, plină de patriotism şi capabilă de cre­aţie. Ah, austeritatea d-lui Petrică Bejan! In loc să acumuleze şi să dea o finalitate creiatoare acumulă­rii (chiar prin jaf), neo-burghe­­zia liberală se comportă prădal­nic şi risipitor ca şi latifundiarii de odinioară pe care i-a expro­priat liberalismul. Aici este dra­ma liberalismului român. Expo­nenţii săi nu-şi împlinesc misiu­nea istorică. Liberalul român nu este între­prinzător, ci budgetivor. Liberalul român nu este au­ster (ca Eugen Carada şi Vi­nti­lă Brătianu) ci vanitos şi lipsit de decenţă ca Bejan. Liberalul român actual nu este idealist ca Rosetti, nici capabil de jertfă, se numeşte când Tan­cred Constantinescu (butoi al Danaidelor), când — pretenţios — ca Petre Ghiaţă. Grandoarea şi decăderea par­tidului liberal se poate măsura din faptul că Eminenţa Cenuşie se numea înainte Carada, iar astăzi un flecar cu tolba plină de anecdote, poposit din Ohrana ţaristă, în Palatul Cantacuzino: Ion Inculeţ • •• / SUPRALICITAŢI Alegerile politice au provocat tot­deauna în rândurile adversarilor de­mocraţiei noastre, critici pătimaşe şi nedrepte. Aceşti adversari n’au văzut nici­odată cu ochi buni o revendicare justă, exprimată mai hotărât din partea ţărănimei. Miopi în raţionament, meschini ,şi hrăpăreţi în suflet, au privit tot­deauna aceste revendicări ca „mo­mente periculoase” pentru ordinea publică! Din această mentalitate, au isvo­­rât simpatizanţii curentelor dicta­toriale şi toate sabotările contra re­gimului parlamentar. Sunt la ordinea zilei alegerile comunale. Caracterul lor mai re­strâns, a lipsit pe adversari de a debita obişnuitele calomnii la adresa naturii politice a faptului în sine. Au găsit în schimb alte motive. Alegerile comunale sunt strâns legate de viaţa gospodărească a co­munelor. Undeva, într’o comună, candidaţii de pe o listă au promis alegători­lor mărirea păşunii comunale. Faptul acesta a găsit imediat ecou în sufletul veghetorilor de me­serie ai ordinei şi avutului public. Nimic nu tulbură mai mult lini­ştea acestor cerberi, decât cel mai mic succes al revendicărilor ţărăne­şti. Redarea către o comuna, a unei părţi din islaz, uşurpat, prin cine ştie ce combinaţii guvernamentale, tăierea câtorva bârne dintr’o pă­dure — necesare pentru învelirea unui bordeiu­ — sunt privite ca o „devastare a patrimoniului naţio-­ nal”. Dar cunosc oare aceşti domni grijulii pentru interesele ţării, ma­rea repercusiune ce a avut-o asupra împuţinării creşterii vitelor, mic­şorarea suprafeţii păşunilor, sau a­­capararea lor de către profitori? Se fotografiază astăzi colibele de pământ în care locuesc mulţi ţărani. Şi nu se ştie totuşi un fapt, că multe din aceste bordeie, s’au făcut astfel ca să evite întrebuinţarea lem­nului, prea scump de procurat, pen­tru economia ţărănească. Când sătenii dintr’o comună, taie câţiva copaci necesari gospodăriei, comit o devastare? Dar ce comit atunci acele fai­moase societăţi în ale căror con­silii de administraţie figurează ex­ponenţii „naţionalişti” — şi cari au lăsat golaşi munţi întregi, acope­riţi altădată cu păduri seculare? Se etchetează drept supralicitare politică, mărirea unui islaz comu­nal sau accesul în pădure pentru satisfacerea nevoilor economiei cas­nice? Dar în unele comune, problemele acestea sunt de o vitală necesitate. Numai dintr’o complectă ignorare a realităţilor se poate susţine contra­riul. Dacă sunt atât de îngrijoraţi pentru avutul public, de ce nu pro­testează contra formidabilului jaf al avuţiilor obşteşti comise de ac­tualul regim? S’au pus la cale şi s’au realizat, cele mai neruşinate afaceri liberale. Lumea întreagă le-a cunoscut, şi a protestat. Numai „grijulii” de a­­vutul naţional n’au scos o vorbă. In timp ce un primar dintr’un o­raş din provincie a venit zeci di­­ori la ministerul de finanţe, pentnu a incasa 50.000 lei alocaţi pentru construirea unei băi comunale, intr’o regiune bântuită de tifos pe alte uşi samsarii regimului liber­­, în mai puţin de o oră căpătau acredi­tive pentru zeci de milioane. Toate acestea le ştiu şi „grijulii” dar nu protestează. ( ’ Protestează în schimbi istenei* când, într’o comună oarecare, se fac sforțări pentru a dobândi câteva hectare de pășune sau câteva bârne pentru construirea unui bordeiu — numind aceasta „supralicitare”. Nu, nu e acolo supralicitarea, ci dincoace în turma acestor „griju­­li­i” — cari sub masca intereselor obşteşti, supralicitează, situaţia lor de slugi mizere ale societăţilor co­merciale şi capitalismului bancar. Ale­xandru Lipcan Aprilie 1931 2 l­ei In preajma Belgradului se mai despart numai câteva zile de Conferinţa Micei înţelegeri care se va ţine de data aceasta la Belgrad. In ultimul timp, începând de la dte­­carea d-lui Titulescu, fapte diplo­matice necontestate au nevoe de ex­­plicaţiuni pentru a fi in păcate cu ceia ce se numeşte Mica înţelegere. După conferinţa de la Bratislava, de anul trecut, s’a dat în mod legal permisiune, ţărilor din Mica Antantă să aibă „fleurturi”. Aceasta a fost,­­pusă pe franţuzeşte, ca să fie cu totul diplomatic, expresiunea între­buinţată atunci şi care lămurea in chip plastic ultimul punct al comu­nicatului. De atunci unele ţări, ca nişte miro­nosiţe, brusc lăsate în libertate au început să-şi recâştige timpul pierdut in menajul legitim al Micei înţele­geri, care li s’a părut monoton şi insuficient pentru elanurile lor senti­mentale. Aceste elanuri s’au mani­festat şi la propriu nu numai la figurat, prin acolade prinse de foto­grafi amatori de scandal public şi divorţuri cu poze. In felul acesta, prin acorduri bi­laterale, Iugoslavia, a părăsit siste­mul securităţii colective, şi a crezut că e şi mai bine să se asigure şi în particular, nu numai în general. Ca să fie! Şi este. Ca în orice materie Insă se poate ca prea mult să nu fie totdeauna şi prea bun. Dar aceasta, ni s’ar putea spune, nu este treaba noastră, — deşi, este. Şi este mult. Este, fiindcă România a rămas fidelă cu sinceritate şi a construit un întreg sistem pe teme­lia Micei Înţelegeri,­­ sistem care, atâta timp cât a fost bine reprezen­tat şi bine susţinut a dat rezultate pe care, fiecare dintre cele trei ţări în parte, nu le-ar fi obţinut. Evident, nici azi nu lipsesc decla­­ratiunile oficiale care sunt menite sa împrăşi­e orice aprehensiuni. D. S­t­a­dinovici vorbea chiar nu de mult despre „Mica Înţelegere are astăzi un teritoriu unitar”. Noi poate nici nu am fi cerut chiar atât. Ne-am fi mulţumit cu ceva mai puţin. De pil­dă, cu o politică unitară. Declaraţiuni n’au lipsit în ultimul timp. Dar atunci când au fost făcute ca un răspuns la o intrigă internaţio­nală, şi-au avut rostul lor şi nu s’ar fi putut spune că sunt o tresărire a conştiinţei mustrate. Când vin fără motiv, sau cu motive „ad hoc” ele devin suspecte, — ca declaraţiunile de amor prea des repetate (fiindcă s’a vorbit la Bratislava de fleuri). Nici­odată o conferinţă a Micei Antante n’a avut de lămurit mai multe situaţii ca aceia ce va avea loc acum la începutul lui Aprilie. Numai de-ar fi lămurite!... Mica Înţelegere îşi are rost prin sentimentul de siguranţă pe care ni-l dă cel puţin într’o anumită direcţie. Acest sentiment de siguranţă tre­­bueşte menţinut dacă nu renăscut; şi, nu numai in conştiinţa celor trei din conferinţă, dar în spiritul opiniei publice care nu poate suporta tocmai în aceste timpuri sentimentul nesigu­ranţei sau chiar al unei izolări. După conferinţa de la Belgrad nu vor fi suficiente numai platonice şi stereo­­tipe declaraţiuni. Ele s’au repetat prea mult şi prea au fost contrariate de unele fapte mai aproape de com­prehensiunea noastră imediată. Pe cât se poate da prostimei, tre­­buesc strecurate şi unele explicaţii, pentru ca şi acei care n’au monoclu ca să poată despica comod firul de păr în patru sau să facă confuzii per­manente între zi şi noapte, să poată înţelege ceva. Evenimentele sunt încă în curs. E foarte probabil că lanţul lor nu s’a încheiat încă. O presimţire nejustificată ne ne­linişteşte. Cine-i responsabil?! Pu­ţină răbdare. Greşelile încep a se lămuri ca şi răspunderile. Se spune că nimeni nu-i indispen­sabil. Dar nici a înlocui, nu este a drege ceva; ba, din contra. Ne speriasem de propriul nostru pres­tigiu. Se poate oare, nici măcar să nu ne îngrijorăm de declinul lui?! Şi doar sunt atâtea evenimente şi do­vezi că el se produce încet, încet, cu toate turneele, cu toate graţiozi­­tăţile de circumstanţă, cu toate foto­grafiile, cu toate mulţumirile per­sonale, începem a nu mai distinge între prestigiu şi curtoazie. La început fleurtul poate naşte ge­lozie; exagerat însă poate duce la situaţii grave. , LI D. Inculeţ pe franţuraţie Nu Ştiu cum a fost cu putinţă în fapt, dar, se zice că d. Inculeţ Va­­nia, a dat un interview unui ziar strein. Farmecul este, nu să citeşti in­­terviewul ci, ar fi fost să-l asculţi, pe d. Inculeţ vorbind franţuzeşte cu accentul d-sale blând de Cetatea Albă. Dar, în sfârşit, cu dicţionare, cu călăuză de expresii pentru uzul cu­­rent, cu câţiva traslatori, cu tra­ducătorul oficial dela ministerul tie externe. — nu se ştie cum, dar gân­­dul al­ lu, Inculeţ, aşa cum îl ştiu şugubăţ şi practic a fost transpus într’o limbă streină Şi aşa a aflat şi străinătatea cam ce meditează în ţara românească speţa de miniştri Iară Portofoliu care stau în depoul de miniştrii din Palatul Prezidenţiei de Consiliu. Cu această ocazie am aflat şi noi ceva despre producţia vieţii de re­creaţie pe care o duce d. Încali! încurajat melancolic, şi amuzant de d. Iu­ca şi d. Juvara, aceşti Pat şi Pataşcu ai şomeurilor ministeriali. D. Inculeţ visează, în orele de somnolenţă ca ministru fără Porto-* Toliu, adică cu leafă dar fără trea­bă. Visul este corolar al dragostei contemplării şi în parte a pierde­­rei uzului normal r.I­eugvtofîi con­ştiente. Visul d-lui Inculeţ este puterea Perpetuă în sughiţuri constituţio­nale de câte 4 ani. I­. Mihail Mano­­ilescu visează un partid unie care să fie al d-sale cu reducerea Ia neant al tuturor celelate. D. Incu­lci nu-i aşa de crud şi de sanguin Nu e atât de dreptaş. D. Inculci mai vrea o guvernare. Celelalte par­tide n­’au decât să existe, niînmi să stea în opoziţie. 1­. Inculeţ, care are multe suflete pt conştiinţă, care a fost dat afară dela ministerul de interne ca babac al anarhiei, visează alegeri patronale de d-se pentru ca să fie «in perfec­tă ordine». Şi pe urmă ar mai vrea, 4 nul măcar aşa, fără Portofoliu d­­e Kint şi nu angajează la nimic. Vrea, cât alte cuvinte, prelungirea şomajului ministerial. Ce-a vroit d. Inculeţ cu asta el, mai ales de ce-a dat-o pe o limbă streină? I-a fost ruşine să o spue aici la noi, pe româneşte?! Sau a vroit să încerce marea cu degetul, ca să vadă ce se întâmplă? Precis nu se poate şti. Sigur este că nimeni nu s’a sesizat de năzbâtia constituţională a d-lui Iuculeţ care a căzut în indiferenţa generală cum au ghinionul câteodată unele prostii. Se vede că inactivitatea fără­­ portofoliu nu priește mediului in­telectual al d-lui Incueț. Guverna­rea—rachetă, e un brevet al d-lui Inculeț, dar racheta n'a luat foc. IN PAG. IV-a* NU —MÜH, fi retragere

Next