Dreptatea, mai 1937 (Anul 11, nr. 2843-2863)
1937-05-01 / nr. 2843
ANUL XL NO. *843. & pengrini Tadels de francara plătite in numerar cont. aprobării Direcţiune ■ Generale P. T. T. Ho. 34.856/1926 | Redacţia şi Administraţia: Bucureşti, Str. G. Clemenceau,9 — Telefon: Redacţia 30342, Adţia 341 02 la Mateiu (26, 14) stă scris: — Atunci unul din cei doisprezece, care se numea Iuda Iscariotu a mers la arhierei şi le-a zis: ce-mi veţi da şi cu-i voiu da vouă ? Şi ei iau dat treizeci de arginţi... Pe treizeci de arginţi a fost dăruit Mântuitorul — dar viclean a lui Iuda pentru împlinirea Scripturei. Şi Iuda — instrument — s’a spânzurat, după ce şi-a împlinit odioasa misiune. Iuda reprezintă principiul răului nedeslipit de lume şi de om. Răstignirea este suferinţa. Au fugit şi fug oamenii de durere şi de suferinţă, după cum fug de mântuire, fiindcă nu există mântuire fără durere. S’au încercat toate căile pentru a fugi de inexorabil. Scepticii au învăţat îndoiala şi îndoiala asupra propriei lor îndoeli. Idealiştii au invitat la fuga de realitate sub pretextul înfrumuseţării lumii. Stoicismul elin şi român, anticipând asupra divinei învăţături în postulatele ei morale, n’a mers, n'a putut să meargă până la miez. Acest miez a fost revelat şi limpezit de Fiul Omului venit printre oameni pentru a le arăta cărarea. Iisus Christos nu reprezintă o filosofie. Aşa ceva cred numai ignoranţii, laicii, ateii şi cei care fac negustorie pe catedre cu Iisus Christos. Creştinismul nu este numai o morală. Regulile morale sunt reguli derivate. Nu este nici numai o sensibilitate în faţa vieţii şi a lumii, deşi creştinismul îşi are aici izvoare covârşitoare şi prin sensibilitate a modificat lumea. Creştinismul este adevărul revelat de către Mântuitor. Este SINGURUL adevăr şi în afară de biserică nu există mântuire. Prin învăţătura lui Iisus păstrată ca un tezaur de biserică dealun£ul veacurilor, poate afla fiecare drumul unic, drumul prin care se poate trece prin valea plângerii existenţa pământească — ca să ajungă în împărăţia cerească. Altă cale de mântuire, în afară de Iisus Christos şi de Biserică, nu se află. Cine fuge de Adevăr, cade în braţele minciunii. Cine fuge de virtute nimereşte în prăpastie. Cine nu caută, nu va găsi, va trece orb, deşi are ochi, nu va auzi nimic, deşi are urechi. In Mateiu (26, 36) se spune: — Atunci Iisus a venit cu dânşii în locul ce se numeşte Ghetsemani şi a zis discipolilor : şedeţi aici până voiu merge să mă închin acolo. Şi luând cu sine pre Petcu şi pre cei doi fii ai lui Zebedei, a început a se întrista şi a se amărî. Atunci le-a zis: întristat este sufletul meu până la moarte, rămâneţi aici şi priveghiaţi cu mine... Acest text din cartea sfântă este textul cutremurător şi orice dreptcredincios care meditează în săptămâna patimilor nu-şi poate opri lacrimile şi întristarea. Aşadar, nu numai noi muritorii de rând, ne-am îndoit şi ne-am întristat. Ispita şi îndoiala nu sunt uneltele demoniace, ci uneltele prescrise din eternitate. A fost ispitit Iisus. S-a întristat Iisus în grădina Ghetsemani, o întristare a sufletului său care mergea până la moarte. Şi în Mateiu (26, 39) se spune : — Iisus a căzut cu faţa la pământ rugându-se şi zicând: Părintele meu, de este cu putinţă, treacă de la mine acest pahar, dar nu precum eu voiesc, ci precum tu voieşti... ...După rugă o rugă de sânge, cerându-i să treacă paharul asupra altuia şi dacă nu-i cu putinţă să-l bea pahiarul întristării până la fund, Mântuitorul a venit la discipoli pe care i-a aflat dormind ! — N’aţi putut o oră priveghea cu mine ? Privigheaţi şi vă rugaţi ca să nu cădeţi în ispită, că spiritul este veghetor, iar corpul neputincios.« Şi Scripturile s au împlinit. Iuda a trădat şi s’a spânzurat. Mântuitorul a fost răstignit şi a înviat a treia zi. Dacă Iisus i-a întâmpinat după înviere zicând: — Bucuraţi-vă! Şi fecioarele apropiindu-se au cuprins picioarele lui şi i s’au închinat. Iar celor 11 discipoli : — Datu-mi-s’a toată puterea în cer şi pe pământ. Drept aceea mergeţi şi învăţaţi pre toate popoarele botezându-le în numele Părintelui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţând pre dânşii să păzească toate câte v’am poruncit. Şi iacă eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul lumii ! Christos a înviat! ţărănimii bucovinene Bucovina, această provincie românească din partea de miazănoapte a ţării, n’a avut parte niciodată de mari figuri reprezentative cari să fi înţeles de a desfăşura cu eroism în vremi de restrişte drapelul emancipării politice şi sociale. Dealtfel este şi explicabil acestlucru, fiindcă metodele de guvernare ale austriacilor se deosebiau profund de metodele ungureşti şi ţariste. Viena nu practica teroarea ca Budapesta, ci corupţia şi mutarea sufletelor, oportunismul şi coteria, cu o exemplară fineţe imperial-habsburgică. Şi totuşi, Bucovina a avut un mare erou: ţăranul român. Zadarnice au fost toate asalturile date la oraş şi sate, zadarnic a fost întregul artificiu de legalitate administrativă, ţăranii români, ca un bloc unitar, au oprit acolo în dac marşul habsburgic spre Orient. Desmoşteniţi politiceşte, desmoşteniţi de binefacerile culturii lor naţionale, desmoşteniţi de pământurile lor strămoşeşti, cari deveniră apanagiul boierimii austriace sau austriacizate, ţăranii bucovineni n’au găsit alt refugiu decât propriile lor puteri şi propria lor forţă de rezistenţă. Aceştia sunt eroii cari au păstrat Bucovina, culţ românesc şi cetate românească. Unirea a fost pentru ei, învierea politică. După 150 ani de robie politică, libertate politică. Cu aceeaş inimă strânsă eroii Bucovinei aşteaptă însă ceea ce va să vină ca supremă dreptate de la D-zeu: învierea lor socială şi economică. Vasile Bodnărescu a fost solul care cu glas de vizionar li-a prevestit izbăvirea. «...şi viaţă dăruindu-le» va fi meritata răsplată a zilei de mâine pe care-o aşteaptă de 150 de anii DR. T. CRISTUREANU , V. BODNARESCU Amintiri despre d. dr. I. Lupu de N. ŞEITAN Noi, învăţătorii din vechiul regat, generaţia mea, am primit îndemn să lucrăm pentru luminarea, înstărirea şi dreptatea ţăranului, de la Spiru Haret, C-tin Stere şi d. dr. N. Lupu. Aceşti trei oameni au răspândit pe tot întinsul ţării, prin graiu, prin scris şi prin fapte, ideia democraţiei ţărăneşti, cum şi forţa de realizare, prin crdinţă, speranţă şi iubire, încălziţi la flacăra acestei idei, forţă de lumină şi purificare, noi, pionierii ţărănismului, idealişti şi entusiaşti, am pornit lupta, împânzind ţara cu instituţii culturale şi economice. Muncă însă de Sisif, căci, cu această activitate şcolară şi extraşcolară, s’a întâmplat ca şi la zidirea bisericii meşterului Manole, dela Curtea de Argeş: „ziua ce lucra, noaptea se surpa”. Dacă răuşeam să legăm şi vindecăm o rană a ţăranului, nevoia de credit eftin, bunăoară prin băncile populare; drăguţii de Ciocoi, arendaşi şi proprietari de moşii, deschideau zece răni adânci în trupul ţărănimii. Vream să ne facem mai mult decât datoria în şcoală; ce folos însă, robia ciocoiască ne fura elevii şi-i trimitea la plivit ori să pască vitele pe marginea şanţului, iar noi rămâneam singuri, în sala de clasă, întocmai ca şi cloşca pe malul lacului, când o părăsesc puii de raţă. De cretăm vreo chestie de arendare, aceasta nu era altceva decât o oază în pustiul de nisip al setei de pământ a ţăranului nostru, ori o picătură de apă bună şi răcoroasă într’o mare sărată şi amară de nevoi şi mizerie omenească. Şi totuşi pentru această slabă luminiţă din besna întunericului şi a nedreptăţii milenare a ţăranului român şi către care scântee, Cenuşăreasa, adică lumea dela sate, îşi îndreaptă paşii şovăitori, dar plini de speranţă şi credinţă, pentru acest mic bine, ce am putut face fraţilor noştri. „ Oligarhia română, ciocoii de toate neamurile ne-au acuzat că noi, învăţătorii suntem instigatorii, cari am îndemnat pe ţărani să se răscoale în 1907, contra asupritorilor. Câţi învăţători şi ţărani nevinovaţi au fost împuşcaţi la marginea şanţului, numai unul Dumnezeu ştie. Şi câţi din judeţul Fălciu n’ar fi avut aceiaşi soartă, dacă d. dr. N. Lupu, ca prefect, cu înţelepciune, tact şi iubire, n’ar fi potolit spiritele, făcând dreptate ţăranilor. In acele vremuri de frământări sociale şi de lupte eroice, pentru schimbarea în bine şi’n adânc a satelor noastre, d. dr. N. Lupu, îşi făcea apostolatul ca medic primar al jud. Ilfov. Intr’o bună zi, ajunge, în inspecţie, şi în satul meu, Ulmeni. Atunci l-am întrebat: Ce-i de făcut, d-le dr.? Iată aci: şcoală, biserică, bancă, cooperativă şi... totuşi, aţi văzut cât de sfrijiţi sunt copiii satului; iar părinţii sdrenţăroşi, galbeni la faţă, slabi, îşi robesc munca dintr’o vară întreagă, ca să poată ieşi din iarnă. — „Iată ce am eu aici” — îmi răspunde el repede şi desface un pachet, în care avea brânză stricată, mămăligă mucedă şi peşte putred — „Toate acestea le-am luat de la proprietarul vostru, Anagnostiacis şi am să le pun la geam, pe calea Victoriei, în faţa palatului regal, ca să vadă şi Vodă cu ce otrăvesc ciocoii naţiunea noastră”. Când le-am spus ţăranilor mei ce-a zis d. dr. Lupu şi ce-a făcut cu merindele luate de la boer, i-au şi făcut cântecul: „Când vine Lupul la noi, intră moartea în ciocoi şi rămânem noi stăpâni, pe pământul din străbuni”. Dar faptele d-lui dr. Lupu pe tărâmul naţional şi social mi-l arată şi mai mare, când le privesc prin prisma sufletului meu de fecior de iobag, după tată, din Sacelele Ardealului şi de şerb şi clă- caş, după mamă, din câmpia Munteniei, aşa numită Raiaua Brăilei. Cu multă duioşie mă duce gândul înapoi, când d. dr. Lupu era medic de plasă, în judeţul Ilfov. Mergând noi ca pionieri ai culturii şi ai dreptăţii sociale, ne iese în cale o bătrână cu părul alb ca şi caerul de lână din care torcea la poartă, scăldată în lumina soarelui de primăvară şi ne zice: — „Cu d-rul Lupu să fiţi maică, că-i bun ca pâinea caldă şi ţine straşnic la ţărani. Când era, săracul „doftor” la noi, intra în toate cocioabele şi bordeiele noastre şi nu-i era de loc ruşine să stea de vorbă cu sărăcimea. Pe toţi bolnavii îi vindeca şi nu cerea nici măcar o bardacă cu apă rece. El este un sfânt pentru noi. Dacă-l întâlniţi, maică, să-i spuneţi că baba Neafla din Herăşti, se roagă zi ji nonie pentru el, că mi-a scanat de la moarte pe Vasilică şi Ionel” La vorbele bătrânei, mi-au trecut prin faţă ,un şir lung de coşciuge mari şi mici, ale strămoşilor, rude şi ţărani, morţi cu zile de neîngrijire medicală, robi pe moşiile boeritor şi d. dr. N. Lupu, mi-a apărut şi mie în imaginaţie, ca un sfânt pentru ţărănimea oropsită şi bătută de toate necazurile şi nevoile. * Era în anul 1913. Terminasem (Continuare în pfig. II-a) Sărbătorile Paştelor, sunt sărbătorile cele mai specific creştine. Sunt în adevăr serbările creştinismului. Tot ce cuprinde această zi, ca simbol, ca legendă, ca mistică, ca credinţă, este fundamental pentru religia creştină. E sărbătoarea care înseamnă supraveţuirea ideii şi a credinţei, peste moartea omului şi a celui ce o reprezintă. Iar judecată, răstignire, toată predica ce a dus la acest final, ca şi în resemnarea şi acceptarea destinului, este toată filosofia şi dogma creştinismului. Invierea este victoria spiritualităţii, şi a învăţăturei lui Iisus , simbolul trăiniciei lor în vecii vecilor, fără de moarte, şi departe de contactul cu tot ce este omenesc. Prin înviere, bunătatea şi iertarea pe care le-a propovăduit Iisus, au răscumpărat moartea şi au învins legile ei. Prin înviere se simbolizează că religia bunătăţii şi a iertării, acea religie egalitară şi umană, n’a putut fi nimicită odată cu răstignirea şi înmormântarea unui om, şi că ea se înalţă Pre moarte călcând, ca un adevăr, etic, ca o substanță eternă a omenirei, ca ceia ce ne apropie de Dumnezeu. De-aceia, poate, azi mai mult ca oricând, azi ca şi în ziua în care Iisus a fost acuzat, judecat şi răstignit pentru credinţele lui, fiindcă n’a fost înţeles, sărbătoarea Paştelui cu simbolul ei pur creştin, ne apare mai plină de adânci învăţăminte ca oricând, şi mai binevenită pentru o chemare la reculegere. Creştinismul, ca oricare altă religie, este combătut la Răsărit, în Rusia sovietică. Acolo nu este în special o Prigoană a creştinismului ci o prigoană a tuturor religiilor, a credinţelor religioase de orice natură ar fi, ca unele ce ar fi folosit ca metode de ţinere a popoarelor în întuneric. Creştinismul, în special, pentru ceia ce reprezintă, adică pentru învăţăturile lui de bunătate şi iertare, pentru sentimentul de toleranţă care-i formează miezul, este prigonit în Germania hitlerista. Cele două dictaturi, de stânga şi dreapta pentru motive diferite, de luptă contra creştinismului. In Răsărit lupta a ajuns la oboseală şi aproape de renunţare; s’a înţeles poate că atunci când nu poţi da omului un alt sprijin în faţa ideii morţii, şi când e pus faţă în faţă cu necunoscutul, el nu poate fi schimbat în cântările, în dibuirile sale transcendentale. In Germania lupta de-abia încete, cu aceleaşi metode brutale, cu acelaş sistem de spionaj şi persecutiu, din care s’a născut creştinismul. Cămăşile cenuşii azi cu generalul Ludendorf în frunte, sunt gata să pue cunună de spini şi să răstignească pe orice apostol al lui Iisus. Lumea întreagă oscilează zăpăcită, beată de instincte şi de chemările barbariei cu satisfacţiile ei crude, între cel© două câmpuri de luptă contra creştinismului. Suntem o ţară creştină. Şi nu suntem numai prin religia noastră ortodoxă, dar suntem prin structura sufletului nostru. Sunt creştini chiar acei care n'ar vroi să fie. Aşa ne-a făcut atei viaţa, rassa, clima. Sărbătorirea Paştelui est© a noastră, este pentru noi. Să ne gândim în ziua aceasta la simbolul ei şi să ne simţim mai mult legaţi prin această credinţă comună. Şi să o păzim aşa cum am moştenit-o din moşi-strămoşi, fără strâmbătură, fără paradă, ca ceva care face parte din chiar fiinţa noastră. Să nu ne lăsăm înşelaţi de chipurile ispitei şi toate mijloacele ei ademenitoare. Să înţelegem bine în această zi de verificare a misterelor din noi, că nu se poate să fim creştini şi să spunem: «să ucizi»; şi nu se poate să fim creştini şi să spunem: «să smulgem bunătatea şi mila din pieptul nostru», fiindcă atunci suntem păgâni. Crucea este simbol al suferinţei pentru bunătate iertare şi milă, iar învierea este simbol că ele au învins şi supravieţuit pe deasupra morţii. Să înţelegem că dacă Schimbăm sau întoarcem exact pe dos cele zece porunci, nu mai suntem creştini. Nu mai suntem nici măcar o sectă a creştinismului. Cine a acceptat deviza: «dacă cineva te loveşte pe un obraz, întoarce şi celălalt obraz» a acceptat superioritatea resemnărei şi mândria umilinţei şi a cedărei în faţa violenţei pe care astfel o poţi omeneşte învinge. Şi cine a acceptat această credinţă, nu mai poate propovădui răsbunare, nici «dinte pentru dinte, nici glonte pentru glonte». Orice învăţătură care nu vine din (Continuare în pag. II-a) răstignire şi înviere «Mita I Nai 1931 2 lei Cadoul de Parti al jmtldlei Obişnuitul cadourilor, d. Mihail Manoilescu şi-a avut şi de sărbătorile acestea, cadoul său. E drept nu a fost un cadou ca cel de la Electro Bel sau Edgard Boulvin. A fost un cadou mai modest, rezultat însă din cadourile mari, primite Pe vremea când d. Manoilescu eră ministru sau guvernator. Justiţia ţării i-a dat d-lui Manoilescu drept cadou de Paşti, trei epitete, traficant de influenţă, Staviski şi traficant tricolor. A statuat aceeaşi justiţie că nu e calomnie dacă aceste etichete se aplică proprietarului gazetei «BanaVestire». Omul-cadou şi-a primit deci porţia de sărbători. Cu un vot al Casaţiei, d. Manoilescu şi-a salvat cadourile copioase, de milioane, venite întâmplător, pentru simplul motiv că d-sa era ministru. Deşi încheerea consilierului Bădescu stabilea precis provenienţa dubioasă a acestor cadouri şi legătura lor cu anumite situaţii şi decizii ale d-lui Manoilescu, totuşi traficantul tricolor ascuns în stfusul votului salvator, nu s’a mulţumit să roadă milioanele primite în dar, el a scos capul în lume, atacând pe cei ce n’au primit cadouri şi n’au certificate de moralitate, obţinute cu majoritate de un vot. Pentru restabilirea lucrurilor, tot justiţia a intervenit, dând un verdict prin care stabileşte ce calificative pot însoţi numele d-lui Manoilescu, după primirea cadourilor suspecte. Cu două sentinţe, una care-i salvează milioanele şi alta care-i sta bileşte moralitatea, d. Manoilescu este înarmat pentru luptele politice viitoare. Certificat de om cadorisit din belşug, are certificat de om cu obrazul gros, a căpătat deunăzi. E blindat numai cu sentinţe judecătoreşti. jj Ultima i-a venit în ajun de sărbători, ca un cadou al justiției, obligată prea mult să scotocească prin cadourile copioase ale fostului om cu influență. || Vacanţă de Paşti Vei fi prin clasa doua de liceu In care-am fost cândva, de mult, Şi eu, In curtea îngrădită, fără zări, Din primăvară s’au bătut cărări Şi-apoi tot locul unde te-ai jucat Subt un salcâm de-atâţia ani uscat. De-o săptămână poate, în grădină Au ancorat corăbii de lumină Din ceru’ntreg albastru ca o mare, Şi eşti copil şi peste tot e soare. Te văd jucându-te cu păru’n vânt Nevinovat cum n’a fost nici un sfânt, Neştiutor de tot ce e pe lume, (Mi s’a părut că m’am strigat pe nume). Pe săli aceleaşi studii şi arpegii Le cântă tot solfegiind colegii, Dar parcă-acum răsună mai pustiu (şi eu am fost pe-acolo şi le ştiu) Prin clasele care-au rămas mai goale. Prin flaut urcă gamele agale Ca nişte doine — abia la început, Şi-apoi deodată toate au tăcut. Şi-acum de nu ştiu câte generaţii In ceasurile lungi de recreaţii Răsună astfel note primitive Ca nişte preistorice motive. Şi în aceste simple melodii Renasc aceleaşi stranii nostalgii , De libertate şi de evadare In toate după-amiezele cu soare. Dar într’o sală pe tabela mată Un tren acoperit cu fum de vată, Desigur trenul cel mai primitiv, **' ‘Aduce-acum pe sini de portativ Pe care, ca’ntr’o gară o să stea, Vacanţa cea de Paşti... ca’n vremea mea. Şi după ce-ai plecat şi tu acasă Odihnitoare, liniştea se lasă In toate băncile de-acuma goale, Ca’n negre instrumente muzicale; Şi-atunci când nimeni nu-i pe coridoare, Când stau ferestrele deschise’n soare De dimineaţă până’n asfinţit Ca’ntr’un spital acuma părăsit. Când vântul poartă printre bănci, hârtii, De parcă sufletele de copii Au mai venit pe-acolo să se joace, Când toată zidăria ceia tace, Când nu se mai aude nici un flau Atuncia vin in urma ta să caut Cum cată-un cerșetor fără să vrea. Prin Internat, copilăria mea. «ft# DEMOStENE BOTEZ