Dreptatea, mai 1937 (Anul 11, nr. 2843-2863)

1937-05-01 / nr. 2843

ANUL XL NO. *843. & pengrini Tadels de francara plătite in nu­­merar cont. aprobării Direcţiune ■ Generale P. T. T. Ho. 34.856/1926 | Redacţia şi Administraţia: Bucureşti, Str. G. Clemenceau,9 — Telefon: Redacţia 303­42, Ad­ţia 341­ 02 la Mateiu (26, 14) stă scris: — Atunci unul din cei doispreze­ce, care se numea Iuda Iscariotu a mers la arhierei şi le-a zis: ce-mi veţi da şi cu-i voiu da vouă ? Şi ei iau dat treizeci de arginţi... Pe treizeci de arginţi a fost dă­ruit Mântuitorul — dar viclean a lui Iuda pentru împlinirea Scrip­­turei. Şi Iuda — instrument — s’a spânzurat, după ce şi-a împlinit o­­dioasa misiune. Iuda reprezintă principiul răului nedeslipit de lume şi de om. Răstignirea este suferinţa. Au fugit şi fug oamenii de dure­re şi de suferinţă, după cum fug de mântuire, fiindcă nu există mân­tuire fără durere. S’au încercat toate căile pentru a fugi de inexorabil. Scepticii au învăţat îndoiala şi îndoiala asupra propriei lor în­­doeli. Idealiştii au invitat la fuga de realitate sub pretextul înfrumuse­ţării lumii. Stoicismul elin şi român, antici­pând asupra divinei învăţături în postulatele ei morale, n’a mers, n'a putut să meargă până la miez. Acest miez a fost revelat şi lim­pezit de Fiul Omului venit printre oameni pentru a le arăta cărarea. Iisus Christos nu reprezintă o fi­losofie. Aşa ceva cr­ed numai igno­ranţii, laicii, ateii şi cei care fac ne­gustorie pe catedre cu Iisus Chris­tos. Creştinismul nu este numai o morală. Regulile morale sunt reguli derivate. Nu este nici numai o sen­sibilitate în faţa vieţii şi a lumii, deşi creştinismul îşi are aici izvoa­re covârşitoare şi prin sensibilitate a modificat lumea. Creştinismul este adevărul reve­lat de către Mântuitor. Este SIN­GURUL adevăr şi în afară de bise­rică nu există mântuire. Prin învăţătura lui Iisus păstra­tă ca un tezaur de biserică dealun­­£ul veacurilor, poate afla fiecare drumul unic, drumul prin care se poate trece prin valea plângerii existenţa pământească — ca să a­­jungă în împărăţia cerească. Altă cale de mântuire, în afară de Iisus Christos şi de Biserică, nu se află. Cine fuge de Adevăr, cade în braţele minciunii. Cine fuge de virtute nimereşte în prăpastie. Cine nu caută, nu va găsi, va tre­ce orb, deşi are ochi, nu va auzi ni­mic, deşi are urechi. In Mateiu (26, 36) se spune: — Atunci Iisus a venit cu dânşii în locul ce se numeşte Ghetsemani şi a zis discipolilor : şedeţi aici pâ­nă voiu merge să mă închin acolo. Şi luând cu sine pre Petcu şi pre cei doi fii ai lui Zebedei, a început a se întrista şi a se amărî. Atunci le-a zis: întristat este sufletul meu până la moarte, rămâneţi aici şi priveghiaţi cu mine... Acest text din cartea sfântă este textul cutremurător şi orice drept­­credincios care meditează în săptă­mâna patimilor nu-şi poate opri la­crimile şi întristarea. Aşa­dar, nu numai noi muritorii de rând, ne-am îndoit şi ne-am în­tristat. Ispita şi îndoiala nu sunt uneltele demoniace, ci uneltele pre­scrise din eternitate. A fost ispitit Iisus. S-a întristat Iisus în grădina Ghetsemani, o întristare a sufletu­lui său care mergea până la moarte. Şi în Mateiu (26, 39) se spune : — Iisus a căzut cu faţa la pământ rugându-se şi zicând: Părintele meu, de este cu putinţă, treacă de la mine acest pahar, dar nu precum eu voiesc, ci precum tu voieşti... ...După rugă o rugă de sânge, ce­rând­u-i să treacă paharul asupra altuia şi dacă nu-i cu putinţă să-l bea pahiarul întristării până la fund, Mântuitorul a venit la disci­­poli pe care i-a aflat dormind ! — N’aţi putut o oră priveghea cu mine ? Privigheaţi şi vă rugaţi ca să nu cădeţi în ispită, că spiritul este veghetor, iar corpul neputin­cios.« Şi Scripturile s au împlinit. Iuda a trădat şi s’a spânzurat. Mântuitorul a fost răstignit şi a înviat a treia zi. Dacă Iisus i-a întâmpinat după înviere zicând: — Bucuraţi-vă! Şi fecioarele apropiindu-se au cu­prins picioarele lui şi i s’au închi­nat. Iar celor 11 discipoli : — Datu-mi-s’a toată puterea în cer şi pe pământ. Drept aceea mer­geţi şi învăţaţi pre toate popoarele botezându-le în numele Părintelui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţând pre dânşii să păzească toate câte v’am poruncit. Şi iacă eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul lumii ! Christos a înviat! ţărănimii bucovinene Bucovina, această provincie ro­mânească din partea de miazănoap­te a ţării, n’a avut parte niciodată de mari figuri reprezentative cari să fi înţeles de a desfăşura cu ero­ism în vremi de restrişte drapelul emancipării politice şi sociale. Dealtfel este şi explicabil acest­­lucru, fiindcă metodele de guver­nare ale austriacilor se deosebiau profund de metodele ungureşti şi ţariste. Viena nu practica teroarea ca Budapesta, ci corupţia şi muta­­rea sufletelor, oportunismul şi co­teria, cu o exemplară fineţe impe­­rial-habsburgică. Şi totuşi, Bucovina a avut un mare erou: ţăranul român. Zadarnice au fost toate asalturile date la oraş şi sate, zadarnic a fost întregul artificiu de legalitate ad­ministrativă, ţăranii români, ca un bloc unitar, au oprit acolo în dac marşul habsburgic spre Orient. Desmoşteniţi politiceşte, desmoş­­teniţi de binefacerile culturii lor naţionale, desmoşteniţi de pămân­turile lor strămoşeşti, cari deveniră apanagiul boierimii austriac­e sau austriacizate, ţăranii bucovineni n’au găsit alt refugiu decât pro­priile lor puteri şi propria lor forţă de rezistenţă. Aceştia sunt eroii cari au păstrat Bucovina, culţ românesc şi cetate românească. Unirea a fost pentru ei, învierea politică. După 150 ani de robie politică, li­bertate politică. Cu aceeaş inimă strânsă eroii Bu­covinei aşteaptă însă ceea ce va să vină ca supremă dreptate de la D-zeu: învierea lor socială şi eco­nomică. Vasile Bodnărescu a fost solul care cu glas de vizionar li-a pre­vestit izbăvirea. «...şi viaţă dăruindu-le» va fi me­ritata răsplată a zilei de mâine pe care-o aşteaptă de 150 de anii DR. T. CRISTUREANU , V. BODNARESCU Amintiri despre d. dr. I. Lupu­ de N. ŞEITAN Noi, învăţătorii din vechiul re­gat, generaţia mea, am primit în­demn să lucrăm pentru luminarea, înstărirea şi dreptatea ţăranului, de la Spiru Haret, C-tin Stere şi d. dr. N. Lupu. Aceşti trei oameni au răspândit pe tot întinsul ţării, prin graiu, prin scris şi prin fapte, ideia democra­ţiei ţărăneşti, cum şi forţa de rea­lizare, prin crdinţă, speranţă şi iu­bire, încălziţi la flacăra acestei idei, forţă de lumină şi purificare, noi, pionierii ţărănismului, idealişti şi en­­tusiaşti, am pornit lupta, împânzind­ ţara cu instituţii culturale şi econo­mice. Muncă însă de Sisif, căci, cu a­­ceastă activitate şcolară şi extra­­şcolară, s’a întâmplat ca şi la zidi­rea bisericii meşterului Manole, dela Curtea de Argeş: „ziua ce lucra, noaptea se surpa”. Dacă răuşeam să legăm şi vin­decăm o rană a ţăranului, nevoia de credit eftin, bunăoară prin băn­cile populare; drăguţii de Ciocoi, a­­rendaşi şi proprietari de moşii, des­­chideau zece­ răni adânci în trupul ţărănimii. Vream să ne facem mai mult decât datoria în şcoală; ce folos însă, robia ciocoiască ne fura elevii şi-i trimitea la plivit ori să pască vitele pe marginea şanţului, iar noi rămâneam singuri, în sala de clasă, întocmai ca şi cloşca pe malul la­cului, când o părăsesc puii de raţă. De cretăm vreo chestie de aren­dare, aceasta nu era altceva decât o oază în pustiul de nisip al setei de pământ a ţăranului nostru, ori o picătură de apă bună şi răcoroasă într’o mare sărată şi amară de ne­voi şi mizerie omenească. Şi totuşi pentru această slabă­ lu­miniţă din besna întunericului şi a nedreptăţii milenare a ţăranului ro­mân şi către care scântee, Cenuşă­reasa, adică lumea dela sate, îşi în­dreaptă paşii şovăitori, dar plini de speranţă şi credinţă, pentru a­­cest mic bine, ce am putut face fra­ţilor noştri. „ Oligarhia română, ciocoii de toate neamurile ne-au acuzat că noi, în­văţătorii suntem instigatorii, cari am îndemnat pe ţărani să se răscoale în 1907, contra asupritorilor. Câţi învăţători şi ţărani nevino­vaţi au fost împuşcaţi la marginea şanţului, numai unul Dumnezeu ştie. Şi câţi din judeţul Fălciu n’ar fi avut aceiaşi soartă, dacă d. dr. N. Lupu, ca prefect, cu înţelepciune, tact şi iubire, n’ar fi potolit spiri­tele, făcând dreptate ţăranilor. In acele vremuri de frământări sociale şi de lupte eroice, pentru schimbarea în bine şi’n adânc a satelor noastre, d. dr. N. Lupu, îş­i făcea apostolatul ca medic primar al j­ud. Ilfov. Intr’o bună zi, ajunge, în in­specţie, şi în satul meu, Ulmeni. Atunci l-am întrebat: Ce-i de fă­cut, d-le dr.? Iată aci: şcoală, bi­serică, bancă, cooperativă şi... totuşi, aţi văzut cât de sfrijiţi sunt copiii satului; iar părinţii sdrenţăroşi, gal­beni la faţă, slabi, îşi robesc munca dintr’o vară întreagă, ca să poată ieşi din iarnă. — „Iată ce am eu aici” — îmi răspunde el repede şi desface un pachet, în care avea brânză stri­cată, mămăligă mucedă şi peşte pu­tred — „Toate acestea le-am luat de la proprietarul vostru, Anagnostia­­cis şi am să le pun la geam, pe calea Victoriei, în faţa palatului re­gal, ca s­ă vadă şi Vodă cu ce o­­trăvesc ciocoii naţiunea noastră”. Când le-am spus ţăranilor mei ce-a zis d. dr. Lupu şi ce-a făcut cu merindele luate de la boer, i-au şi făcut cântecul: „Când vine Lupul la noi, intră moartea în ciocoi şi rămânem noi stăpâni, pe pământul din străbuni”. Dar faptele d-lui dr. Lupu pe tărâmul naţional şi social mi-l a­­rată şi mai mare, când le privesc prin prisma sufletului meu de fe­cior de iobag, după tată, din Sa­­celele Ardealului şi de şerb şi clă-­ caş, după mamă, din câmpia Mun­teniei, aşa numită Raiaua Brăilei. Cu multă duioşie mă duce gân­dul înapoi, când d. dr. Lupu era medic de plasă, în judeţul Ilfov. Mergând noi ca pionieri ai cul­turii şi ai dreptăţii sociale, ne iese în cale o bătrână cu părul alb ca şi caerul de lână din care torcea la poartă, scăldată în lumina soare­lui de primăvară şi ne zice:­­ — „Cu d-rul Lupu să fiţi maică, că-i bun ca pâinea caldă şi ţine straşnic la ţărani. Când era, săracul „doftor” la noi, intra în toate co­cioabele şi bordeiele noastre şi nu-i era de loc ruşine să stea de vorbă­ cu sărăcimea. Pe toţi bolnavii îi vindeca şi nu cerea nici măcar o bardacă cu apă rece. El este un sfânt pentru noi. Dacă-l întâlniţi, maică, să-i spuneţi că baba Neafla din Herăşti, se roagă zi ji nonie pentru el, că mi-a scanat de la moarte pe Vasilică şi Ionel” La vorbele bătrânei, mi-au trecut prin faţă ,un şir lung de coşciuge mari şi mici, ale strămoşilor, rude şi ţărani, morţi cu zile de neîngrijire medicală, robi pe moşiile boeritor şi d. dr. N. Lupu, mi-a apărut şi mie în imaginaţie, ca un sfânt pen­tru ţărănimea oropsită şi bătută de toate necazurile şi nevoile. * Era în anul 1913. Terminasem (Continuare în pfig. II-a) Sărbătorile Paştelor, sunt sărbă­torile cele mai specific creştine. Sunt în adevăr serbările creştinis­mului. Tot ce cuprinde această zi, ca sim­bol, ca legendă, ca mistică, ca cre­dinţă, este fundamental pentru re­ligia creştină. E sărbătoarea care înseamnă su­pra­veţuirea ideii şi a credinţei, pes­te moartea omului şi a celui­ ce o reprezintă. Iar judecată, răstignire, toată pre­dica ce a dus la acest final, ca şi în resemnarea şi acceptarea desti­nului, este toată filosofia şi dogma cr­eştinismului. Invierea este victoria spirituali­tăţii, şi a învăţăturei lui Iisus , simbolul trăiniciei lor în vecii ve­cilor, fără de moarte, şi departe de contactul cu tot ce este omenesc. Prin înviere, bunătatea şi ierta­­rea pe care le-a propovăduit Iisus, au răscumpărat moartea şi au în­vins legile ei. Prin înviere se simbolizează că religia bunătăţii şi a iertării, acea religie egalitară şi umană, n’a pu­­tut fi nimicită odată cu răstignirea şi înmormântarea unui om, şi că ea se înalţă Pre moarte călcând, ca un adevăr, etic, ca o substanță e­­ternă a omenirei, ca ceia ce ne a­­propie de Dumnezeu. De-aceia, poate, azi mai mult ca oricând, azi ca şi în ziua în care Iisus a fost acuzat, judecat şi răs­tignit pentru credinţele lui, fiind­că n’a fost înţeles, sărbătoarea Paş­tel­ui cu simbolul ei pur creştin, ne apare mai plină de adânci învăţă­minte ca oricând, şi mai binevenită pentru o chemare la reculegere. Creştinismul, ca oricare altă reli­gie, este combătut la Răsărit, în Rusia sovietică. Acolo nu este în special o Prigoană a creştinismu­lui ci o prigoană a tuturor religii­lor, a credinţelor religioase de o­­rice natură ar fi, ca unele ce ar fi folosit ca metode de ţinere a popoa­relor în întuneric. Creştinismul, în special, pentru ceia ce reprezintă, adică pentru în­văţăturile lui de bunătate şi ierta­re, pentru sentimentul de toleranţă care-i formează miezul, este prigo­nit în Germania hitlerista. Cele două dictaturi, de stânga şi dreapta pentru motive diferite, d­e luptă contra creştinismului. In Ră­sărit lupta a ajuns la oboseală şi aproape de renunţare; s’a înţeles poate că atunci când nu poţi da o­­m­ului un alt sprijin în faţa ideii morţii, şi când e pus faţă în faţă cu necunoscutul, el nu poate fi schimbat în cântările, în dibuirile sale transcendentale. In Germania lupta de-abia înce­­te, cu aceleaşi metode brutale, cu acelaş sistem de spionaj şi persecu­­tiu­, din care s’a născut creştinis­mul. Cămăşile cenuşii azi cu generalul Ludendorf în frunte, sunt gata să pue cunună de spini şi să răstig­nească pe orice apostol al lui Iisus. Lumea întreagă oscilează zăpăci­tă, beată de instincte şi de chemă­rile barbariei cu satisfacţiile ei cru­de, între cel© două câmpuri de lup­tă contra creştinismului. Suntem o ţară creştină. Şi nu sun­­tem numai prin religia noastră or­todoxă, dar suntem prin structura sufletului nostru. Sunt creştini chiar acei care n'ar vroi să fie. Aşa ne-a făcut atei viaţa, rassa, clima. Sărbătorirea Paştelui est© a noa­­stră, este pentru noi. Să ne gândim în ziua aceasta la simbolul ei şi să ne simţim mai mult legaţi prin a­­ceastă credinţă comună. Şi să o păzim aşa cum am moş­tenit-o din moşi-străm­oşi, fără strâmbătură, fără paradă, ca ceva care face parte din chiar fiinţa noastră. Să nu ne lăsăm înşelaţi de chipu­rile ispitei şi toate mijloacele ei a­­dem­enitoare. Să înţelegem bine în această zi de verificare a misterelor din noi, că nu se poate să fim creştini şi să spunem: «să ucizi»; şi nu se poate să fim creştini şi să spunem: «să smulgem bunătatea şi mila din pieptul nostru», fiindcă atunci suntem păgâni. Crucea este simbol al suferinţei pentru bunătate iertare şi milă, iar învierea este simbol că ele au în­vins şi supravieţuit pe deasupra morţii. Să înţelegem că dacă Schimbăm sau întoarcem exact pe dos cele zece porunci, nu mai suntem creş­tini. Nu m­ai suntem nici măcar o sectă a creştinismului. Cine a acceptat deviza: «dacă ci­neva te loveşte pe­ un obraz, întoar­ce şi celălalt obraz» a acceptat su­perioritatea resemnărei şi mândria umilinţei şi a cedărei în faţa vio­lenţei pe care astfel o poţi omeneş­te învinge. Şi cine a acceptat această credin­ţă, nu mai poate propovădui răs­­bunare, nici «dinte pentru dinte, nici glonte pentru glonte». Orice învăţătură care nu vine din (Continuare în pag. II-a) răstignire şi înviere «Mita I Nai 1931 2 lei Cadoul de Parti al jmtldlei Obişnuitul cadourilor, d. Mihail Manoilescu şi-a avut şi de sărbă­torile acestea, cadoul său. E drept nu a fost un cadou ca cel de la Electro Bel sau Edgard Boulvin. A fost un cadou mai mo­dest, rezultat însă din cadourile mari, primite Pe vremea când d. Manoilescu eră ministru sau gu­vernator. Justiţia ţării i-a dat d-lui Manoi­lescu drept cadou de Paşti, trei e­­pitete, traficant de influenţă, Sta­­viski şi traficant tricolor. A statuat aceeaşi justiţie că nu e calomnie dacă aceste etichete se aplică pro­prietarului gazetei «Bana­­Vestire». Omul-cadou şi-a primit deci por­ţia de sărbători. Cu un vot al Casa­ţiei, d. Manoilescu şi-a salvat ca­dourile copioase, de milioane, ve­nite întâmplător, pentru simplul motiv că d-sa era ministru. Deşi încheerea consilierului Bă­­descu stabilea precis provenienţa dubioasă a acestor cadouri şi legă­tura lor cu anumite situaţii şi de­cizii ale d-lui Manoilescu, totuşi traficantul tricolor ascuns în stfu­sul votului salvator, nu s’a mulţu­mit să roadă milioanele primite în dar, el a scos capul în lume, ata­când pe cei ce n’au primit cadouri şi n’au certificate de moralitate, obţinute cu majoritate de un vot. Pentru restabilirea lucrurilor, tot justiţia a intervenit, dând un verdict prin care stabileşte ce ca­­lificative pot însoţi numele d-lui Manoilescu, după primirea cadou­­rilor suspecte.­­ Cu două sentinţe, una care-i sal­­vează milioanele şi alta care-i sta­ bileşte moralitatea, d. Manoilescu este înarmat pentru luptele politi­­ce viitoare.­­ Certificat de om cadorisit din belşug, are­ certificat de om cu o­­brazul gros, a căpătat deunăzi. E blindat numai cu sentinţe judecă­­toreşti. jj Ultima i-a venit în ajun de săr­­bători, ca un cadou al justiției, o­­bligată prea mult să scotocească­ prin cadourile copioase ale fostului om cu influență. || Vacanţă de Paşti Vei fi prin clasa doua de liceu In care-am fost cândva, de mult, Şi eu, In curtea îngrădită, fără zări, Din primăvară s’au bătut cărări Şi-apoi tot locul unde te-ai jucat Subt un salcâm de-atâţia ani uscat. De-o săptămână poate, în grădină Au ancorat corăbii de lumină Din ceru’ntreg albastru ca o mare, Şi eşti copil şi peste tot e soare. Te văd jucându-te cu păru’n vânt Nevinovat cum n’a fost nici un sfânt, Neştiutor de tot ce e pe lume, (Mi s’a părut că m’am strigat pe nume). Pe săli aceleaşi studii şi arpegii Le cântă tot solfegiind colegii, Dar parcă-a­cum răsună mai pustiu (şi eu am fost pe-acolo şi le ştiu) Prin clasele care-au rămas mai goale. Prin flaut urcă gamele agale Ca nişte doine — abia la început, Şi-apoi deodată toate au tăcut. Şi-acum de nu ştiu câte generaţii In ceasurile lungi de recreaţii Răsună astfel note primitive Ca nişte preistorice motive. Şi în aceste simple melodii Renasc aceleaşi stranii nostalgii , De libertate şi de evadare In toate după-amiezele cu soare. Dar într’o sală pe tabela mată Un tren acoperit cu fum de vată, Desigur trenul cel mai primitiv, *­*' ‘Aduce-acum pe sini de portativ Pe care, ca’ntr’o gară o să stea, Vacanţa cea de Paşti... ca’n vremea mea. Şi după ce-ai plecat şi tu acasă Odihnitoare, liniştea se lasă In toate băncile de-acuma goale, Ca’n negre instrumente muzicale; Şi-atunci când nimeni nu-i pe coridoare, Când stau ferestrele deschise’n soare De dimineaţă până’n asfinţit Ca’ntr’un spital acuma părăsit. Când vântul poartă printre bănci, hârtii, De parcă sufletele de copii Au mai venit pe-acolo să se joace, Când toată zidăria ceia tace, Când nu se mai aude nici un flau Atuncia vin in urma ta să caut Cum cată-un cerșetor fără să vrea. Prin Internat, copilăria mea. «ft# DEMOStENE BOTEZ

Next