Dreptatea, iulie 1938 (Anul 12, nr. 3178-3203)
1938-07-01 / nr. 3178
ANDI XII, NO. 311. 4 pagini Director: DEMOSTENE BOTEZ Proprietar: S. A. „Dreptatea“ Registru publicaţiuni Nr. 1057/1938 BIBLIOTECA,,ASTRA" SIBIU Redacţia şi Administraţia: Bucureşti, Str. G. Clemenceau, 9. — Telefon: Redacţia 3.03-42, Adiţia 5.13.91 Conferinţa d-lui Carduff în streinătate pentru ca apoi, după ce au fost transformate să le importăm din nou ca fabricate. Aşa se întâmplă cu porcii: exportăm porci şi importăm jambon de Praga sau alte preparate. Exportăm piei, intestine, etc. care se prelucrează in străinătate şi apoi le importăm cu preţuri însutite după ce au fost prelucrate acolo. D. Garoflid este preocupat să asigure importul de materii prime pentru ca să le fabricăm în ţară. Foarte frumos. Dar noi suntem preocupaţi mai întâi şi cu mare prioritate de desvoltarea acelor industrii care fabrică şi transformă materiile prime care se găsesc la noi şi care în cea mai mare parte reprezintă tocmai produse agricole. Industria noastră naţională, pen- Sid. Garoflid cercetează mai în- tru a lua în adevăr o desvoltare pe tot misiunea marei proprietăţi în care o dorim pentru a spori avuţia materie de schimb şi apoi în materie de alimentare. Teoria d-lui Garoflid este următoarea: «Să cercetăm mai întâiu schimbul. Oricât ar fi de desvoltată industria unei ţări, ea tot are nevoie de import. Dacă importă mai puţine fabricate pe măsură ce industria ei creşte, ea are nevoie din ce în ce mai mult de materii prime şi semifabricate. Acest import se plăteşte cu devize, adică cu monetă rezultând din export. O ţară, la începutul industriei ei, nu poate exporta fabricate, devizele pentru importul de care are nevoe trebue să-i vie din altă parte. La noianaţională şi a da de lucru la cât mai multe mâini, trebue să fie bazată pe transformarea materiilor prime indigene şi, în special pe tot ce se poate fabrica, extrage şi transforma din produsele noastre agricole. Aceasta ar duce eventual şi la o dirijare a culturilor care să intensifice exact produsele agricole care pot constitui materii prime pentru industrii naţionale. Din acest punct de vedere, noi suntem mai puţin îngrijoraţi de faptul că nu am avea devize pentru a importa materiile prime necesare unei industrii care nu vrea să se adapteze naturei produselor noastre din transformarea şi industria. ceste devize provin din exportul lizarea cărora ar putea să aibă agricol, de petrol şi de lemn. In mult de transformat şi materii pintimpul crizei agricole exportul per me streine. trolului şi al lemnului era cel mai ! Dar, oricum ar fi, trebue recunosînsemnat, cut că import trebue şi deci devize Se pare însă că exportul lemnu- le trebuese. Această funcţiune, durui în ultimii ani a întrecut posibi pă cum am arătat şi eu aici în -dităţile normale. Pe viitor va trebui să fie mai redus. Exportul de petrol de asemenea este în scădere şi într’un timp nu prea depărtat se socoteşte ca petrolul abia va ajunge pentru trebuinţele interne. Ce vor deveni atunci oraşele când aceste două izvoare puternice de devize vor scădea, ce va deveni bugetul? Pentru ca Statul să trăiască, trebue neapărat ca exportul agricol să fie urcat în măsura scăderii exportului de petrol şi lemne. Cine produce astăzi cereale şi vite pentru export? Acei care fac agricultură peste trebuinţele lor, adică proprietarii mijlocii şi mari.» Mai întâi, este de dorit ca, industria incipientă în țara noastră să se desvolte cât mai mult posibil în acele ramuri în care au de transformat materiile prime pe care le producem noi, iar nu materii prime de import. Astăzi, în cea mai mare parte facem exact ca păcală: încurajăm industrii parazitare cu mari sacrificii făcute de Stat, pentru a fabrica prost nişte materii prime importate, atunci când importul fabricatelor ne-ar da o marfă mai ieftină şi mai bună. Aşa este cu sfoara de Manila pentru care importăm materia primă, o fabricăm şi apoi se cere taxe mari la import pentru sfoara de Manila fabricată în streinătate, care se oferă cu un preţ mai mic şi de o calitate mai bună, pentru ca astfel să se încurajeze industria... naţională. Până chiar dăunăzi se cere o intervenţie a Statului în sensul de a se creia un fel de monopol sau de a se ridica prin taxe mari la import sfoara de manila streină, pentru ca nu cumva să se vândă mai eftin decât cea din facă. Exemplul e edificator. Statul suportă greutăţile valutare pentru importul materiei prime, dar pentru ce, şi la ce se ajunge? — Se dă posibilitate de lucru la câteva sute de lucrători, — probabil şi aceia în mare parte streini. Ce-i asta pentru cele 18 milioane de locuitori?----Iar pe de altă parte, pentru acest microscopic avantaj social, în schimb se ajunge la rezultatul că sutele de mii de agricultori care întrebuinţează sfoara de Manila au o sfoară mai proastă şi mai scumpă decât acea pe care o pot avea din streinătate, fără această industrie «naţională». Foloasele privesc câţiva patroni şi, să zicem, câteva sute de lucrători, pe când ponoasele ating sute de mii de agricultori care, deabia se pot susţine pe ei, ne cum să mai susţie indirect, plătind preţuri artificial ridicate, şi acestei industrii. Asta pe deoparte. Dar socoteala aceasta de Păcală, are şi o altă invenție, fiindcă, pe de altă parte, exportăm materii prime indigene am Proprietatea mare şi mijlocie, după d. Garofad nu-şi ia asupră-şi numai misiunea de profesoară tehnică a ţărănimei. Asta ar fi oare, diin partea evanghelică a misiunei ei. Şi, pe deasupra mai are şi alte funcţiuni mai prozaice. Aşa, de pildă, funcţiunea ei creiază un fel de axiomă, ba chiar un fel de cugetare economică, subliniată în textul conferinţei şi pe care orăşenii trebuesc să o bage în cap şi să ia aminte: «Oraşele pentru a trăi au nevoe de schimb şi de alimente». Cu această constatare să poftească domnii orăşeni să nu susţie marea proprietate şi să nu se transforme în agenţi ai opiniei publice pentru canalizarea curentelor înspre marea proprietate... că mor de foame până în 24 de ore! altă serie de articole, revine agriculturei în cea mai serioasă parte, proprietăţii mari şi mijlocii. Doar nimeni nu spune că proprietatea mare nu-şi are nici o funcţiune, deşi funcţiunea despre care vorbeşte d. Garoflid e mai mult a «pământului» de cât a «marei proprietăţi». Dacă n'ar avea-o însă nici pe asta, nici n’ar fi putut exista, fiindcă n’ar fi putut-o salva «sfinţenia» dreptului de proprietate intangibil într’o epocă în care lucru ca şi om e numai funcţie în interesul colectiv. Funcţia însă nu ni se pare excesivă, fiindcă pământul acela tot sar cultiva, iar ceiace ar depăşi nevoile consumului intern, tot s’ar exporta, indiferent dacă cultura s’ar face pe mare sau mică proprietate. Cu o singură condiţie: ca şi mica proprietate să fie pusă în măsură să facă agricultura intensivă, iar nu să speculeze numai bogăţia naturală a pământului. Şi, utilizând argumentul d-lui Garoflid, aş vrea să-i sugerez un ajutor în procurarea valutelor. Să se ajute mica proprietate ca să iasă din primitivitate, şi să producă şi ea peste nevoile ei de consumaţie Dacă ţăranul ajutat şi utilat ar putea scoate de pe un hectar atâta porumb cât îi este necesar pentru hrana gurilor din casă, pe celelalte două hectare ar sămâna şi el grâu sau alte produse de export... şi, cultivat şi îndrumat, ar putea produce tot atât de bine ca şi marea proprietate, căci sunt şi mâini multe, nu numai guri. Pentru ca exportul să fie urcat, aşa cum ar fi bine să fie, trebueşte ajutată în prim loc mica proprietate, pentru ca să dea şi ea un excedent — iar nu, în prim loc marea proprietate care are mai multe mijloace şi posibilităţi proprii. Demostene Botez LIPSURI de dr. LUPU Să refacem marile păduri din trecut graiurile patru a scăpa taraaiau ac dana, pelagră ti ftizie fcrtamaraOTaaCTvnMtnHdi «ran.».««« wwBWt—K »wwiibi ■■Trai. ai —BBarw--awwi. «i. .inaaaM—BMW dr. X., intere-' de eri. d. următorul in «Timpul» Lupu publică sânt articol: An îmbelşugat. Ploi generale per toată Ţara, afară de cazanul undei e mereu secetă (e al patrulea an, de când oamenii n’au avut o re-' coltă de porumb suficientă pentru hrana lor), constituit de judeţele moldoveneşti Vaslui, Fălciu, Fu-' tova, Covurlui, cu Cahalul împreună. Aceste judeţe, bogate altădată, erau fala ţărănimei răzăşeşti a Moldovei şi dădeau domnitorilor zece mii de călăreţi pe a lor socoteală, călăreţi cari străjuiau neîncetat şi apărau Ţara de Tătarii din Bugeac. Astăzi, ele tind a deveni un deşert jalnic, iar locuitorii lor nişte umbre. M’am întrebat, deseori care să fie pricina. Şi mi-a venit in minte viaţa de altădată în aceste ţinuturi. Dealurile lor înalte, erau acoperite de păduri seculare, care se întindeau la mari depărtări. In renumiţii codri ai Tigheciului, ca şi în cel al Vlăsiei din Muntenia, nu puteai răsbate, cum zice cronicarul, de înţepăturile albinelor, care aveau în scorburile copacilor mii de ştiubee naturale, pline de ceară şi de miere. Acestea, pe lângă prisecile locuitorilor, constituiau jumătate din venitul şi exportul Ţărei, cealaltă fiind vitele cornute şi ovinele. Palatele dogilorrau luminate cu ceară, plăcut mirositoare, din Ţara Moldovei, iar dulceţurile din seraiurile Padişahului, erau făcute din mierea albinelor noastre. Imaşuri întinse de ierburi cu multe flori, se întindeau pe coline şi pe sosuri, până târziu încoace. «Veneau vacile seara acasă galbene până la şolduri de praful florilor», îmi spunea mie un bătrân. Iar prin văi, dealungul râurilor şi al pâraelor, se întindeau nenumărate şi mari iazuri bogate în peşte, care, pe atunci, era hrana de căpetenie a ţăranilor. Eu însumi am apucat în copilărie satul meu în mijlocul pădurei, iar de la Arsura la Huşi nu maipuţin de cinci iazuri: două la Râpi în Barahoi şi Deriteni ,unul pe moşia Dudei la Valea Grecului, altul la Epureni şi unul al Floroiului, pe apa Lohanului. Această masă de păduri şi mulţimea de iazuri întreţineau umezeala atmosferică şi aduceau regulat ploile. Seceta era rară, pământul rodinic, vitele tari şi grase, iar oamenii voinici şi curagioşi. Aceia se hrăneau cu lapte, cu brânză şi cu peşte, nu cu borş de verdeţuri şi mămăligă amară ca urmaşii lor de azi, meniţi să formeze puternice şi implorând mila cerului, iar când sunt mai la aman, aduc pe Maica Domnului, făcătoare de miliuni de la Floreşti. Sântem într’o epocă nouă de regenerare, de renaştere în toate domeniile, se zice. Avem un corp bogat de ingineri silvici, bogat numericeşte şi în cunoştinţe ştiinţifice, vreau să zic: — De ce nu i-am îndemna, de ce nu le-am arăta marele lor rol, nu numai de a păzi pădurile în fiinţă, prin amenzi şi contravenţii, ci de a reface marile păduri din trecut? ! Dealurile pleşuve şi râpele aces- batalioane ale civilizaţiei la Portor ţinuturi se pot planta într’o tile Orientului european, să ne »-] —--------------------------.........—-------I pere fiinţa noastră de duşmani» (Continuare în pagina 11) din Veneţia e-1 mai numeroşi şi mai puternici delumânările de cât Tătarii din Buceag. Veţi zice: lucruri ştiute. S’a vorbit atâta şi s’a scris despre ele, că ne este capul alb şi ni-i lehamite să le mai auzim. Desigur. Dar ce facem ca să le îndreptăm? Le constatăm şi le uităm, iar floarea Moldovei de altădată degenerează şi piere. Am şi acum în minte figura disperată a doi medici primari din acele judeţe, cam astăvară, imi descriau dezastrul şi-mi cereau să dau alarma. Am dat-o acum treizeci şi trei de ani şi de atunci un şir dar cine mă aude? Sătenii se apără şi ei cum pot. For^eleJ^yaJţJJtoare şi forţele producătoare ale naţiunii in slujba^birujuti de general ION SICHITIU fost Şef al Marelui Stat Major Moralul luptătorilor în special al mase luptătorilor, infanteria, care întrupează virtuţile şi defectele naţiei, a fost ţinta comandamentelor I în toate combinaţiunile lor tactice, ştiindu-se că infanteria demoralizată părăseşte câmpul de bătălie, fuge în dezordine şi pierde bătălia.. Dacă ar mai fi nevoie de convingere ar fi suficient să cităm exemple culese de la martorii oculari ai tragediei spaniole şi ai celei Chinojaponeze, dar în special din luptele fratricide din Spania. Rar, s’a putut vedea mai multă cruzime dar mai mare eroism. Pentru a cruţa infanteria, pentru a-i reduce cât mai mult pierderile, fie că ea s’ar găsi în atac sau aşezată pentru apărare, se foloseşte în bătălie pe de o parte artilerie numeroasă și puternică, pe de altă parte care de luptă, cu puternic armament ca să-i deschidă calea în atac. La rândul său apărătorul a fost nevoit să recurgă la apărări accesorii de tot felul pentru a forța pe adversar să stea sub locul său cât mai mult timp. S’a îngropat în pământ ca să scape de efectul distrugător al artileriei şi aviaţiei, iar contra carelor de luptă a construit tunuri noui de calibre diferite, însă destul de puternice ca să distrugă cuirasele carelor de luptă şi să le sfarme. Manevrele în cursul bătăliei care altă dată se executau pe jos, mai târziu folosindu-se calea ferată, sunt uşurate astăzi de motorul cu explozie care a distrus acele numeroase transporturi automobile in 1914— 1916, iar acum în urmă, la creierea de unităţi complect motorizate şi altele complect mecanizate cu care înaltul Comandament execută manevrele sale cu repeziciune fulgerătoare, reuşind astfel să reînvie timpul manevrelor Napoleoniene. Apărătorul pentru a face faţă unor asemenea manevre şi pentru a nu se lăsa surprins va fi nevoit să recurgă la aceleaşi elemente motorizate pentru transportul rezervelor sale. Artileria, prin perfecţionarea neîncetată a materialului şi a tragerei, servită de multiplele mijloace de observaţie, şi-a mărit considerabil bătaia, lărgind mult zona de nesiguranţă, zona câmpului de bătălie, zona în care mişcările de zi sunt primejduite. De aci nevoia mişcărilor, numai noaptea, cu tot cortegiul de oboseli, de dibuiri, de suferinţă, care rod neîncetat nervii luptătorilor. Dacă acesta este în mod cu totul sumar aspectul bătăliei moderne pe frontul luptătorilor şi dacă ne aruncăm privirea asupra celor ce se petrec în spatele frontului putem observa: Imediat în spatele frontului în afara bătăii tunului, dar supuse bombelor aviaţiei, se găsesc depozite de muniţiuni, de hrană, de material de geniu, pe pământ sau pe roate, trupe în rezervă, de odihnă sau aşteap- tând să fie trimise pe front, spitale mobile pline de răniţi sau gata să-i primească, etc., etc., o aglomerare de material şi oameni trăind sub continua ameninţare a aviaţiei şi chiar a artileriei cu bătae lungă. Mai departe spre interior o altă porţiune de teren acoperită cu servicii de tot felul, ateliere de reparaţii, depozite de materiale fixe, spitale, terenuri de aviaţie, unităţi în repaus, etc., o activitate neobosită de zi şi de noapte, mai puţin, dar totuşi primejduită de aviaţie, mai ales în zonele în care aviaţia inamică a reuşit să aibă superioritatea în aer. Şi mai departe spre interior naţiunea lucrează cu înfrigurare în marele uzine producătoare de tot felul de materiale, de muniţiuni, mari ateliere de confecţiuni de îmbrăcăminte, încălţăminte, etc., necesare frontului şi populaţiei, în laboratoare, în clinici, la câmp la munci agricole, la căminuri, în tot soiul de ateliere mari şi mici, lucrează zi şi noapte pentru a produ( Continuare în pagina 11) . Această regiune nu ne vrăjeşte nici prin grandoarea munţilor sau prin ondulaţiunile molatece ale unei mări meridionale, ci aici ca şi pretutindeni, tradiţia franceză ne face să vibrăm de clipele evocative ale trecutului. Din măreţia seculară se desprind glasuri îndepărtate, cari se ridică din umbrele zidurilor romane, distruse Prin cucerirea Galilor. In raport cu veacurile fiecare vârstă și-a lăsat amprentele ei. Această cetate termală e pomenită de Plinius - junior în cea de a XXI carte din opera lui, Istoria Naturală, supranumind-o Aquis Calidis. Aici eleganţa romană şi edificiile termale de înaltă valoare architectonică au precedat casinourile până la cucerirea ţinutului a® către Gali, când întregul confort şi lux al spiritului roman fiinnd transformat în cenuşă, bolnavii nouilor stăpânitori se vindecau bând apă caldă chiar de la isvor. Până la epoca Bourbonilor întemeietorii Vichyului modern, şi până în zilele noastre acest loc a fost un refugiu al trupurilor şi sufletelor obosite. Dacă în timpul verii, Vichyul se înalţă ca o risipă, de splendori şi înfloriri, toamna oraşul cu obloanele lăsate şi uşile încuiate, care pare intrat într’o crisalidă pentru a se pregăti de o viaţă de inerţie şi hibernare, unde numai cele două biserici mereu deschise invită pe om la o pioasă meditaţie, stăruia în făptura noastră un sentiment de contemplare faţă de un colţ de natură bizară. In întreaga regiune Bourbonnais scăldată de acelaş fluviu, Allierul îşi revarsă farmecul pitoresc. Dacă prin alte împrejurimi ca la Moulins, apa ne apare posomorită cu mersul lent şi monoton, cu valuri galbene şi cu mici insule de nisip, la Vichy, Allierul şerpuieşte pe o întindere largă între două maluri uscate, tăind prin cursul lui un parc mare natural care oferă un aspect rar, priveliştei ce se desfăşoară deoparte şi de alta a podului de la Vichy. Acest ţinut atins de o vrajă discretă se ridică fin tocmai unei zâne, care numai la anumite ore ale zilei îşi revarsă frumuseţea ei bogată. La amiază, priveliştea din Vichy ne pare cea mai searbădă şi ingrată din lume. Allierul pe o întindere destul de mare îşi trimite valurile sale deşi pline de dor, dar totuşi sărace pentru a acoperi această câmpie de nisip. Pe alocuri, apa roade pământul sau rămâne captivă între graniţele imposibile de trecut, formând lacuri şi eleşteie pe lângă râu şi dându ne impresia unui peisaj meschin. Spre seară însă această privelişte sărăcăcioasă se înalţă ca o neînchipuită Poesie luând o haină de sărbătoare, de strălucire şi de duioşie. Pe înfăţişarea atât de mizerabilă din timpul zilei se resfrân(Continuare în pag. II-a) Impresii Regiunea Bourbonnais şi Vichy Aplicarea legilor Nu odată ne-am ocupat aici de situaţa în care se află muncitorimea noastră. Am relatat condiţiile de muncă şi de viaţă, am expus revendicările şi sugestiile organizaţiilor profesonale, am susţinut tot ce a fost drept şi omenesc, am com■ bătut în egală măsură exploatarea şi împilarea. Avem sub ochi memoriul proletarilor bucovineni, întocmit recent de organizaţia «Scutul muncii» din Cernăuţi. Rând pe rănct ni se înfăţişează, în acest judicios memoriu plângerile şi doleanţele muncitorimii din această regiune a ţării. Aflăm astfel, că în majoritatea întreprinderilor industriale şi coscotând sfintele icoane dealungul imerciale nu se respectă ziua de opt lanurilor de două, trei ori pe vară mare. De cele mai multe ori nu se plătesc concediile muncitorilor după dispoziţiile legii în vigoare. In unele locuri, se fac sistematice concedieri pentru ca lucrătorii să-şi piardă vechimea şi dreptul la concediu. . O altă «descoperire» priveşte Casa asigurărilor sociale care, deşi încasează anual cotizaţii până la 200.000 lei de întreprindere, nu se îngrijeşte de trimiterea la odihnă a muncitorilor cari au acest drept. In ce priveşte lucrul din brutării, memoriul ne înştiinţează că nu se respectă deloc repaosul duminical. Se lucrează câte 12 ore pe zi ca-n vremurile de altădată. Şi nu se fac instalaţiile cerute de lege. Lucrătorii cărămidari se plâng că pentru 11 ore de muncă pe zi nu primesc decât 30 lei. Salarizarea a Problema spaniolă nu încetează de a nelinişti cercurile diplomatice din Apus. Până acum căteva zile, bombardarea vaselor engleze ridicase nu numai proteste din partea Marei Britanii, ci şi avertismente că se va proceda cu asprime dacă aceleaşi incidente se vor mai ivi. Intre timp a avut loc o întrevedere între reprezentanţii Italiei şi Angliei, Contele Ciano şi lordul Perth. Presa italiană, comentând această întâlnire, respinge afirmaţiile că în aviaţia care a săvârşit bombardarea s-ar fi aflat şi aviatori italieni. D. Virginio Gayda, într’un articol din «Giornale d’Italia», scrie între altele: «Primul element al raporturilor ce există între Italia şi Spania naţionalistă este respectul independenţei politice a Spaniei. Or, scrie d. Gayda, Italia nu încetează de a exercita o discretă influenţă în Spania naţionalistă, în sensul moderaţiunii pentru cauza colaborării internaţionale. Se preconizează apoi următoarele măsuri pentru evitarea conflictelor internaţionale: 1. Vapoarele engleze tiu vor fi atacate de avioanele naţionaliste în cursul navigaţiei. 2. Atunci când va fi cu putinţă, aviatorii naţionalişti vor face o discriminare în favoarea vapoarelor engleze, cu prilejul bombardamentelor executate asupra porturilor spaniole republicane. 3. Vor fi indicate porturi libere fost făcută de patroni după pradic i şi accesibile navigaţiei internaloca dictatorială, fără ca lucrătorii să fie consultaţi. Iată o stare de lucruri care trebue să înceteze. După cum înainte de război, în viaţa civică, nu se cerea decât aplicarea constituţiei, tot aşa astăzi, în câmpul muncii, nu se cere decât stricta aplicare a legilor. P. T. Vineri 1 Iulie 1938 2 lei Taxele de francare plătite în numerar conform aprobării Direcțiunii Generale P. T. T. No. 34.85B. RUSETH INTERN EXTERN italiene nave, pentru comerţul legal în teritoriul spaniolilor republicani. Concluzia ce reese din aceste declaraţii: Italia este dispusă să facă concesiuni. Deocamdată numai atât. Realizările practice vor interesa însă, de acestea depinde şi lichidarea unui conflict foarte primejdios pentru pacea generală. Valorificarea recolte! Cu cât timpul secerişului se apropie, cu atât discuţiile în jurul problemelor pe care le ridică noua recoltă, devin mai variate şi mai ample. Dar tocmai această varietate de «puncte de vedere» — arată că deabia suntem în curs de elaborare a unui sistem de valorificare a produselor agricole. Or această valorificare trebue în primul rând să aibă edere interesele ţărănimii producătoare Toată atenţia vieţii noastre publice este concentrată astăzi în jurul unei mari probleme şi anume: problema ţărănească, mai precis problema economiei ţărăneşti, care trebue asanată cu orice preţ Actuala recoltă, dacă va trece cu bine şi ultimile dificultăţi va fi un bun prilej, cel puţin pentru un început de asanare economică a satelor. Numai că pentru aceasta, valorificarea recoltei nu trebuie privită nimai prin prisma — ca să zicem aşa — tehnică. Modul cum strângi recolta şi o prezinţi pe piaţă e, desigur important, pentru că de ex. un grâu mai curat, e mai preţuit. Principalul este, cât profită economiceşte ţăranul de pe urma recoltei. Este vechea problemă a preţurilor produselor agricole — preţuri cari sunt în mare discordanţă cu ale produselor industriale. Economiceşte, pentru ţăran, valoarea recoltei are importanţă în măsura în care această valoare este o posibilitate de achiziţie a produselor industriale Acesta este nodul gordian al economiei ţărăneşti. Acum creditele sunt bine venite pentru economia ţărănească, dar a despărţi problema creditelor de aceia a ridicării preţurilor produselor agricole în general, ar fi o gravă eroare economică. Pentru că, în cadrul actualelor preţuri, economia ţărănească, va rămâne continuu deficitară, şi deci va necesita continuu credite. Or scopul final este să ajungem ca această economie, nu numai să poată rambursa creditele primite, ci să aibă şi posibilităţi proprii de achiziţie a produselor industriale. Aceasta însă, — repetăm — nu se va putea face decât căutând ca, prin sănătoase reforme economice să nivelăm cât mai mult posibil, cele două categorii de preţuri. Ridicarea preţurilor la produsele agricole, nu se referă numai la grâu şi alte cereale, ci şi la toate produsele casnice, ţărăneşti. Ţăranul creşte pe lângă casa lui o serie de păsări şi animale, cu scopul ca din vânzarea lor să procure banii necesari cheltuelilor zilnice. Or, preţul acestor produse casnice ţărăneşti este astăzi extrem de scăzut Este de ajuns să amintim că în Cehoslovacia, cu preţul a 30 de ouă, un ţăran cumpără o pereche de bocanci, iar în Franţa preţul a 3 găini, face aproape cât preţul unui plug. La noi nici vorbă nu poate fi de aşa ceva. Şi aceasta are urmări covârşitoare, pentru întreaga economie ţărănească. Pentru că ţăranul, neputând din produsele lui să-şi procure banii necesari cheltuelilor zilnice, este nevoit să recurgă la ÎMPRUMUTURI DE CONSUMAŢIE — cele mai dezavantajoase împrumuturi din punct de vedere economic, dar pe care el este nevoit să le facă, pentru a-şi salva existenţa. O justă valorificare a produselor agricole, ar face să dispară această categorie de împrumuturi, cam astăzi, apasă greu, foarte greu, viaţa satelor noastre Alexandru Lipcan vnc.