Dreptatea, iulie 1938 (Anul 12, nr. 3178-3203)

1938-07-01 / nr. 3178

ANDI XII, NO. 311­. 4 pagini Director: DEMOSTENE BOTEZ Proprietar: S. A. „Dreptatea“ Registru publicaţiuni Nr. 1057/1938 BIBLIOTECA,,ASTRA" SIBIU Redacţia şi Administraţia: Bucureşti, Str. G. Clemenceau, 9. — Telefon: Redacţia 3.03-42, Adiţia 5.13.91 Conferinţa d-lui Card­u­ff în streinătate pentru ca apoi, după ce au fost transformate să le im­portăm din nou ca fabricate. Aşa se întâmplă cu porcii: exportăm porci şi importăm jambon de Praga sau alte preparate. Exportăm piei, in­testine, etc. care se prelucrează in străinătate şi apoi le importăm cu preţuri însutite după ce au fost pre­lucrate acolo. D. Garoflid este preocupat să a­­sigure importul de materii prime pentru ca să le fabricăm în ţară. Foarte frumos. Dar noi suntem preocupaţi mai întâi şi cu mare prioritate de desvoltarea acelor in­dustrii care fabrică şi transformă materiile prime care se găsesc la noi şi care în cea mai mare parte reprezintă tocmai produse agricole. Industria noastră naţională, pen- Si­d. Garoflid cercetează mai în-­­ tru a lua în adevăr o desvoltare pe tot misiunea marei proprietăţi în­­ care o dorim­ pentru a spori avuţia materie de schimb şi apoi în ma­terie de alimentare. Teoria d-lui Garoflid este urmă­toarea: «Să cercetăm mai întâiu schim­bul. Oricât ar fi de desvoltată in­dustria unei ţări, ea tot are nevoie de import. Dacă importă mai puţi­ne fabricate pe măsură ce indus­tria ei creşte, ea are nevoie din ce în ce mai mult de materii prime şi semifabricate. Acest import se plă­teşte cu devize, adică cu monetă re­zultând din export. O ţară, la înce­putul industriei ei, nu poate expor­ta fabricate, devizele pentru im­portul de care are nevoe trebue să-i vie din altă parte. La noi­a­naţională şi a da de lucru la cât mai multe mâini, trebue să fie ba­zată pe transformarea materiilor prime indigene şi, în special pe tot ce se poate fabrica, extrage şi tran­sforma din produsele noastre agri­cole. Aceasta ar duce eventual şi la o dirijare a culturilor care să intensifice exact produsele agricole care pot constitui materii prime pentru industrii naţionale. Din acest punct de vedere, noi suntem mai puţin îngrijoraţi de faptul că nu am avea devize pentru a importa materiile prime necesa­re unei industrii care nu vrea să se adapteze naturei produselor noas­tre din transformarea şi industria. ceste devize provin din exportul­­ lizarea cărora ar putea să aibă agricol, de petrol şi de lemn. In­­ mult de transformat şi materii pin­­timpul crizei agricole exportul per­­ me streine. trolului şi al lemnului era cel mai ! Dar, oricum ar fi, trebue recunos­­însemnat, cut că import trebue şi deci devize Se pare însă că exportul lemnu- le trebuese. Această funcţiune, du­­rui în ultimii ani a întrecut posibi­ pă cum am arătat şi eu aici în -dităţile normale. Pe viitor va tre­bui să fie mai redus. Exportul de petrol de asemenea este în scădere şi într’un timp nu prea depărtat se socoteşte ca petrolul abia va ajun­ge pentru trebuinţele interne. Ce vor deveni atunci oraşele când aceste două izvoare puternice de devize vor scădea, ce va deveni bu­getul? Pentru ca Statul să trăias­că, trebue neapărat ca exportul a­­gricol să fie urcat în măsura scă­derii exportului de petrol şi lemne. Cine produce astăzi cereale şi vite pentru export? Acei care fac agri­cultură peste trebuinţele lor, adică proprietarii mijlocii şi mari.» Mai întâi, este de dorit ca, indus­­tria incipientă în țara noastră să se desvolte cât mai mult posibil în acele ramuri în care au de transfor­mat materiile prime pe care le pro­ducem noi, iar nu materii prime de import. Astăzi, în cea mai mare parte facem exact ca păcală: încurajăm industrii parazitare cu mari sacri­ficii făcute de Stat, pentru a fabri­­ca prost nişte materii prime im­portate, atunci când importul fabri­­catelor ne-ar da o marfă mai iefti­nă şi mai bună. Aşa este cu sfoara de Manila pentru care importăm materia primă, o fabricăm şi apoi se cere taxe mari la import pentru sfoara de Manila fabricată în strei­nătate, care se oferă cu un preţ mai mic şi de o calitate mai bună, pentru ca astfel să se încurajeze industria... naţională. Până chiar dăunăzi se cere­ o intervenţie a Statului în sensul de a se creia un fel de monopol sau de a se ridica prin taxe mari la import sfoara de manila streină, pentru ca nu cum­va să se vândă mai eftin de­cât cea din facă. Exemplul e edificator. Statul suportă greutăţile valutare pentru importul materiei prime, dar pentru ce, şi la ce se ajunge? — Se dă posibilitate de lucru la câteva sute de lucrători, — probabil şi a­­ceia în mare parte streini. Ce-i asta pentru cele 18 milioane de locui­tori?----Iar pe de altă parte, pentru acest microscopic avantaj social, în schimb se ajunge la rezultatul că sutele de mii de agricultori care întrebuinţează sfoara de Manila au o sfoară mai proastă şi mai scumpă de­cât acea pe care o pot avea din streinătate, fără această industrie «naţională». Foloasele privesc câţi­va patroni şi, să zicem, câteva sute de lucrători, pe când ponoasele a­­ting sute de mii de agricultori ca­re, deabia se pot susţine pe ei, ne cum să mai susţie indirect, plătind preţuri artificial ridicate, şi acestei industrii. Asta pe deoparte. Dar socoteala aceasta de Păcală, are şi o altă in­­venție, fiindcă, pe de altă parte, exportăm materii prime indigene am Proprietatea mare şi mijlocie, după d. Garofad nu-şi i­a asupră-şi numai misiunea de profesoară teh­nică a ţărănimei. Asta ar fi oare, diin partea evanghelică a misiu­­nei ei. Şi, pe deasupra mai are şi alte funcţiuni mai prozaice. Aşa, de pildă, funcţiunea ei creiază un fel de axiomă, ba chiar un fel de cugetare economică, subliniată în textul conferinţei şi pe care orăşe­­nii trebuesc să o bage în cap şi să ia aminte: «Oraşele pentru a trăi au nevoe de schimb şi de alimente­». Cu această constatare să pofteas­­că domnii orăşeni să nu susţie ma­­rea proprietate şi să nu se transfor­­me în agenţi ai opiniei publice pen­tru canalizarea curentelor înspre marea proprietate... că mor de foa­me până în 24 de ore! altă serie de articole, revine agri­­culturei în cea mai serioasă parte, proprietăţii mari şi mijlocii. Doar nimeni nu spune că proprietatea mare nu-şi are nici o funcţiune, deşi funcţiunea despre care vorbeş­te d. Garoflid e mai mult a «pă­mântului» de cât a «marei proprie­tăţi». Dacă n'ar avea-o însă nici pe as­ta, nici n’ar fi putut exista, fiindcă n’ar fi putut-o salva «sfinţenia» dreptului de proprietate intangibil într’o epocă în care lucru ca şi om e numai funcţie în interesul colec­tiv. Funcţia însă nu ni se pare ex­­cesivă, fiindcă pământul acela tot sar cultiva, iar ceiace ar depăşi nevoile consumului intern, tot s’ar exporta, indiferent dacă cultura s’ar face pe m­are sau mică proprietate. Cu o singură condiţie: ca şi mica proprietate să fie pusă în măsură să facă agricultura intensivă, iar nu să speculeze numai bogăţia na­­­­turală a pământului. Şi, utilizând argumentul d-lui Ga­­roflid, aş vrea să-i sugerez un aju­tor în procurarea valutelor. Să se ajute mica proprietate ca să iasă d­in primitivitate, şi să producă şi ea peste nevoile ei de consumaţie Dacă ţăranul ajutat şi utilat ar pu­tea scoate de pe un hectar atâta po­rumb cât îi este necesar pentru h­rana gurilor din casă, pe celelalte două hectare ar sămâna şi el grâu sau alte produse de export... şi, cul­tivat şi îndrumat, ar putea produ­ce tot atât de bine ca şi marea pro­prietate, căci sunt şi mâini multe, nu numai guri. Pentru ca exportul să fie urcat, aşa cum ar fi bine să fie, trebueşte ajutată în prim loc mica proprie­tate, pentru ca să dea şi ea un ex­cedent — iar nu, în prim loc ma­rea proprietate care are mai multe mijloace şi posibilităţi proprii. Demostene Botez LIP­SURI de dr. LUPU Să refacem marile păduri din trecut g­raiurile patru a scăpa taraaiau ac dana, pelagră ti ftizie fcrtamaraOTaaCTvnMtnHdi «ran.­».««« wwBWt—K »wwiibi ■■Trai. ai —BBarw--aww­i. «i. .inaaaM—BMW dr. X., intere-' de eri. d. următorul in «Timpul» Lupu publică sânt articol: An îmbelşugat. Ploi generale per toată Ţara, afară de cazanul undei e mereu secetă (e al patrulea an,­ de când oamenii n’au avut o re-' coltă de porumb suficientă pentru hrana lor), constituit de judeţele moldoveneşti Vaslui, Fălciu, Fu-' tova, Covurlui, cu Cahalul îm­preună. Aceste judeţe, bogate altădată, erau fala ţărănimei răzăşeşti a Moldovei şi dădeau domnitorilor zece mii de călăreţi pe a lor soco­teală, călăreţi cari străjuiau neîn­cetat şi apărau Ţara de Tătarii din Bugeac. Astăzi, ele tind a deveni un de­şert jalnic, iar locuitorii lor nişte umbre. M’am întrebat, deseori ca­­re să fie pricina. Şi mi-a venit in minte viaţa de altădată în aceste ţinuturi. Dealurile lor înalte, erau acoperite de păduri seculare, care se întindeau la mari depărtări. In renumiţii codri ai Tigheciului, ca şi în cel al Vlăsiei din Muntenia, nu puteai răsbate, cum zice croni­carul, de înţepăturile albinelor, care aveau în scorburile copacilor mii de ştiubee naturale, pline de­ ceară şi de miere. Acestea, pe lân­gă prisecile locuitorilor, constitu­iau jumătate din venitul şi expor­tul Ţ­ărei, cealaltă fiind vitele cor­nute şi ovinele. Palatele dogilor­rau luminate cu ceară, plăcut mirositoare, din Ţa­ra Moldovei, iar dulceţurile din se­­raiurile Padişahului, erau făcute din mierea albinelor noastre. Imaşuri întinse de ierburi cu multe flori, se întindeau pe coline şi pe sosuri, până târziu încoace. «Veneau vacile seara acasă galbe­ne până la şolduri de praful flori­lor», îmi spunea m­ie un bătrân. Iar prin văi, dealungul râurilor şi al pâraelor, se întindeau nenu­mărate şi mari iazuri bogate în peşte, care, pe atunci, era hrana de căpetenie a ţăranilor. Eu în­sumi am apucat în copilărie satul meu în mijlocul pădurei, iar de la Arsura la Huşi nu mai­­puţin de cinci iazuri: două la Râpi în Bara­­hoi şi Deriteni ,unul pe moşia Du­dei la Valea Grecului, altul la E­­pureni şi unul al Floroiului, pe apa Lohanului. Această masă de păduri şi mul­ţimea de iazuri întreţineau ume­zeala atmosferică şi aduceau regu­lat ploile. Seceta era rară, pămân­tul rodin­ic, vitele tari şi grase, iar oamenii voinici şi curagioşi. Aceia se hrăneau cu lapte, cu brânză şi cu peşte, nu cu borş de verdeţuri şi mămăligă amară ca urmaşii lor de azi, meniţi să formeze puternice şi implorând mila cerului, iar când sunt mai la aman, aduc pe Maica Domnului, făcătoare de mil­i­uni­ de la Floreşti. Sântem într’o epocă nouă de re­generare, de renaştere în toate do­meniile, se zice. Avem un corp bogat de ingineri silvici,­­ bogat numericeşte şi în cunoştinţe ştiinţifice, vreau să zic: — De ce nu i-am îndemna, de ce nu le-am arăta marele lor rol, nu numai de a păzi pădurile în fiinţă, prin amenzi şi contravenţii, ci de­­ a reface marile păduri din trecut? ! Dealurile pleşuve şi râpele aces- batalioane ale civilizaţiei la Por­­tor ţinuturi se pot planta într’o tile Orientului european, să ne »-] —--------------------------.........—-------­I pere fiinţa noastră de duşmani» (Continuare în pagina 11) din Veneţia e-1 mai numeroşi şi mai puternici de­­lumânările de­ cât Tăt­arii din Buceag. Veţi zice: lucruri ştiute. S’a vor­bit atâta şi s’a scris despre ele, că ne este capul alb şi ni-i lehamite să le mai auzim. Desigur. Dar ce facem ca să le îndreptăm? Le con­statăm şi le uităm, iar floarea Moldovei de altădată degenerează şi piere. Am şi acum în minte fi­gura disperată a doi medici pri­mari din acele judeţe, cam­ astă­­vară, imi descriau dezastrul şi-mi cereau să dau alarma. Am dat-o acum treizeci şi trei de ani şi de atunci un şir dar cine mă aude? Sătenii se apără şi ei cum pot. For^eleJ^yaJţJJtoare şi forţele producătoare ale naţiunii in slujba^birujut­i de general ION SICHITIU fost Şef al Marelui Stat Major Moralul luptătorilor în special al mase luptătorilor, infanteria, care întrupează virtuţile şi defectele na­ţiei, a fost ţinta comandamentelor I în toate combinaţiunile lor tactice,­­ ştiindu-se că infanteria demoralizată părăseşte câmpul de bătălie, fuge în dezordine şi pierde bătălia.. Dacă ar mai fi nevoie de convin­gere ar fi suficient să cităm exem­ple culese de la martorii oculari ai tragediei spaniole şi ai celei Chino­­japoneze, dar în special din luptele fratricide din Spania. Rar, s’a putut vedea mai multă cruzime dar mai mare eroism. Pentru a cruţa infanteria, pentru a-i reduce cât mai mult pierderile, fie că ea s’ar găsi în atac sau aşe­zată pentru apărare, se foloseşte în bătălie pe de o parte artilerie nu­meroasă și puternică, pe de altă parte care de luptă, cu puternic ar­mament ca să-i deschidă calea în atac. La rândul său apărătorul a­­ fost nevoit să recurgă la apărări accesorii de tot felul pentru a forța pe adversar să stea sub locul său cât mai mult timp. S’a îngropat în pământ ca să scape de efectul dis­trugător al artileriei şi aviaţiei, iar contra carelor de luptă a construit tunuri noui de calibre diferite, însă destul de puternice ca să distrugă cuirasele carelor de luptă şi să le sfarme.­­ Manevrele în cursul bătăliei care altă dată se executau pe jos, mai târziu folosindu-se calea ferată, sunt uşurate astăzi de motorul cu explo­zie care a distrus acele numeroase transporturi automobile in 1914— 1916, iar acum în urmă, la creierea de unităţi complect motorizate şi altele complect mecanizate cu care înaltul Comandament execută ma­nevrele sale cu repeziciune fulgeră­toare, reuşind astfel să reînvie tim­pul manevrelor Napoleoniene. Apărătorul pentru a face faţă u­­nor asemenea manevre şi pentru a nu se lăsa surprins va fi nevoit să recurgă la aceleaşi elemente moto­rizate pentru transportul rezervelor sale. Artileria, prin perfecţionarea ne­încetată a materialului şi a tragerei, servită de multiplele mijloace de ob­servaţie, şi-a mărit considerabil bă­taia, lărgind mult zona de nesiguran­ţă, zona câmpului de bătălie, zona în care mişcările de zi sunt prim­ej­­duite. De aci nevoia mişcărilor, nu­mai noaptea, cu tot cortegiul de o­­boseli, de dibuiri, de suferinţă, care rod neîncetat nervii luptătorilor. Dacă acesta este în mod cu totul sumar aspectul bătăliei moderne pe frontul luptătorilor şi dacă ne arun­­căm privirea asupra celor ce se pe­trec în spatele frontului putem ob­serva: Imediat în spatele frontului în a­­fara bătăii tunului, dar supuse bom­belor aviaţiei, se găsesc depozite de muniţiuni, de hrană, de material de geniu, pe pământ sau pe roate, tru­pe în rezervă, de odihnă sau aşteap-­­ tând să fie trimise pe front, spitale mobile pline de răniţi sau gata să-i primească, etc., etc., o aglomerare de material şi oameni trăind sub con­tinua ameninţare a aviaţiei şi chiar a artileriei cu bătae lungă. Mai departe spre interior o altă porţiune de teren acoperită cu ser­vicii de tot felul, ateliere de repara­ţii, depozite de materiale fixe, spi­tale, terenuri de aviaţie, unităţi în repaus, etc., o activitate neobosită de zi şi de noapte, mai puţin, dar totuşi primejduită de aviaţie, mai ales în zonele în care aviaţia inami­că a reuşit să aibă superioritatea în aer. Şi mai departe spre interior na­ţiunea lucrează cu înfrigurare în marele uzine producătoare de tot felul de materiale, de muniţiuni, mari ateliere de confecţiuni de îm­brăcăminte, încălţăminte, etc., ne­cesare frontului şi populaţiei, în la­boratoare, în clinici, la câmp la munci agricole, la căminuri, în tot soiul de ateliere mari şi mici, lu­­crează zi şi noapte pentru a produ­( Continuare în pagina 11) . Această regiune nu ne vrăjeşte nici prin grandoarea munţilor sau prin ondulaţiunile molatece ale u­­nei mări meridionale, ci aici ca şi pretutindeni, tradiţia franceză ne face să vibrăm de clipele evocative ale trecutului. Din măreţia secula­ră se desprind glasuri îndepărtate, cari se ridică din umbrele zidurilor romane, distruse Prin cucerirea Ga­lilor. In raport cu veacurile fiecare vârstă și-a lăsat amprentele ei. A­­ceastă cetate termală e pomenită de Plinius - junior în cea de a XXI carte din opera lui, Istoria Naturală, supranumind-o Aquis Ca­­lidis. Aici eleganţa romană şi edi­ficiile termale de înaltă valoare architectonică au precedat casinou­­rile până la cucerirea ţinutului a® către Gali, când întregul confort şi lux al spiritului roman fiinnd tran­sformat în cenuşă, bolnavii nouilor stăpânitori se vindecau bând apă caldă chiar de la isvor. Până la epo­­ca Bourbonilor întemeietorii Vichy­­ului modern, şi până în zilele noa­stre acest loc a fost un refugiu al trupurilor şi sufletelor obosite. Da­că în timpul verii, Vichyul se înal­ţă ca o risipă, de splendori şi înflo­riri, toamna oraşul cu obloanele lă­sate şi uşile încuiate, care pare in­trat într’o crisalidă pentru a se pre­găti de o viaţă de inerţie şi hiber­nare, unde numai cele două bise­rici mereu deschise invită pe om la o pioasă meditaţie, stăruia în făptura noastră un sentiment de contemplare faţă de un colţ de na­tură bizară. In întreaga regiune Bour­bonnais scăldată de acelaş fluviu, Al­lierul îşi revarsă farmecul pitoresc. Dacă prin alte împrejurimi ca la Moulins, apa ne apare posomorită cu mersul lent şi monoton, cu valuri galbene şi cu mici insule de nisip, la Vichy, Allierul şerpuieşte pe o întindere largă între două maluri uscate­, tăind prin cursul lui un parc mare natural care oferă un as­pect rar, priveliştei ce se desfăşoa­ră deoparte şi de alta a podului de la Vichy. Acest ţinut atins de o vrajă dis­cretă se ridică fin tocmai unei zâne, care numai la anumite ore ale zilei îşi revarsă frumuseţea ei bogată. La amiază, priveliştea din Vichy ne pare cea mai searbădă şi ingra­tă din lume. Allierul pe o în­tindere destul de mare îşi trimite valurile sale deşi pline de dor, dar totuşi sărace pentru a acoperi a­­ceastă câmpie de nisip. Pe alocuri, apa roade pământul sau rămâne captivă între graniţele imposibile de trecut, formând lacuri şi eleşteie pe lângă râu şi dându ne impresia unui peisaj meschin. Spre seară însă această priveli­şte sărăcăcioasă se înalţă ca o ne­închipuită Poesie luând o haină de sărbătoare, de strălucire şi de duioşie. Pe înfăţişarea atât de mi­zerabilă din timpul zilei se resfrân­(Continuare în pag. II-a) Impresii Regiunea Bourbonnais şi Vichy Aplicarea legilor Nu odată ne-am ocupat aici de situaţa în care se află muncitori­mea noastră. Am relatat condiţiile de muncă şi de viaţă, am expus re­vendicările şi sugestiile organiza­ţiilor profesonale, am susţinut tot ce a fost drept şi omenesc, am com■ bătut în egală măsură exploatarea şi împilarea. Avem sub ochi memoriul proletar­­ilor bucovineni, întocmit recent de organizaţia «Scutul muncii­» din Cernăuţi. Rând pe rănct ni se înfă­ţişează, în acest judicios memoriu plângerile şi doleanţele muncitori­mii din această regiune a ţării. Aflăm­­ astfel, că în majoritatea întreprinderilor industriale şi co­­scotând sfintele icoane dealungul i­merciale nu se respectă ziua de opt lanurilor de două, trei ori pe vară m­are. D­e cele mai multe ori nu se plătesc concediile muncitorilor du­pă dispoziţiile legii în vigoare. In unele locuri, se fac sistematice con­cedieri pentru ca lucrătorii să-şi piardă vechimea şi dreptul la con­cediu. . O altă «descoperire» priveşte Ca­sa asigurărilor sociale care, deşi încasează anual cotizaţii până la 200.000 lei de întreprindere, nu se îngrijeşte de trimiterea la odihnă a muncitorilor cari au acest drept. In ce priveşte lucrul din brutării, memoriul ne înştiinţează că nu se respectă deloc repaosul duminical. Se lucrează câte 12 ore pe zi ca-n vremurile de altădată. Şi nu se fac instalaţiile cerute de lege. Lucrătorii cărămidari se plâng că pentru 11 ore de muncă pe zi nu primesc decât 30 lei. Salarizarea a Problema spaniolă nu încetează de a nelinişti cercurile diplomatice din Apus. Până acum căteva zile, bombardarea vaselor engleze ridica­se nu numai proteste din partea Marei Britanii, ci şi avertismente că se va proceda cu asprime dacă aceleaşi incidente se vor mai ivi. Intre timp a avut loc o întrevedere între reprezentanţii Italiei şi An­gliei, Contele Ciano şi lordul Perth. Presa italiană, comentând această întâlnire, respinge afirmaţiile că în aviaţia care a săvârşit bombar­darea s-ar fi aflat şi aviatori ita­lieni. D. Virginio Gayda, într’un arti­col din «Giornale d’Italia», scrie în­tre altele: «Primul element al ra­porturilor ce există între Italia şi Spania naţionalistă este respectul independenţei politice a Spaniei. Or, scrie d. Gayda, Italia nu în­cetează de a exercita o discretă influenţă în Spania naţionalistă, în sensul moderaţiunii pentru cau­za colaborării internaţionale. Se preconizează apoi următoarele măsuri pentru evitarea conflictelor internaţionale: 1. Vapoarele engleze tiu vor fi a­­tacate de avioanele naţionaliste în cursul navigaţiei. 2. Atunci când va fi cu putinţă, aviatorii naţionalişti vor face o discriminare în favoarea vapoare­lor engleze, cu prilejul bombarda­mentelor executate asupra porturi­lor spaniole republicane. 3. Vor fi indicate porturi libere fost făcută de patroni după pradic i şi accesibile navigaţiei interna­­lo­ca dictatorială, fără ca lucrătorii să fie consultaţi. Iată o stare de lucruri care tre­bue să înceteze. După cum înainte de război, în viaţa civică, nu se cerea decât a­­plicarea constituţiei, tot aşa astăzi, în câmpul muncii, nu se cere decât stricta aplicare a legilor. P. T. Vineri 1 Iulie 1938 2 l­ei Taxele de francare plătite în nu­­merar conform aprobării Direcțiunii Generale P. T. T. No. 34.85B. RUSET­H INTERN EXTERN italiene nave, pentru comerţul legal în teri­toriul spaniolilor republicani. Concluzia ce reese din aceste de­claraţii: Italia este dispusă să fa­că concesiuni. Deocamdată numai atât. Realiză­rile practice vor interesa însă, de acestea depinde şi lichidarea u­­nui conflict foarte primejdios pen­tru pacea generală. Valorificarea recolte! Cu cât timpul secerişului se apropie, cu atât discuţiile în jurul problemelor pe care le ridică noua recoltă, devin mai variate şi mai ample. Dar tocmai această varietate de «puncte de vedere» — arată că deabia suntem în curs de elaborare a unui sistem de valorificare a­ produselor agricole. Or această valorificare trebue în primul rând să aibă edere interesele ţărănimii producătoare Toată atenţia vieţii noastre publice este concentrată astăzi în jurul unei mari probleme şi anume: problema ţărănească, mai precis problema economiei ţărăneşti, care trebue asanată cu orice preţ­ Actuala recoltă, dacă va trece cu bine şi ultimile dificultăţi va fi un bun prilej, cel puţin pentru un început de asanare eco­nomică a satelor. Numai că pentru aceasta, valorificarea recoltei nu trebuie privită n­imai prin prisma — ca să zicem aşa — tehnică. Modul cum strângi recolta şi o prezinţi pe piaţă e, desigur important, pentru că de ex. un grâu mai curat, e mai preţuit. Principalul este, cât profită economiceşte ţăranul de pe ur­ma recoltei.­­ Este vechea problemă a preţurilor produselor agricole — preţuri cari sunt în mare discordanţă cu ale produselor indus­triale. Economiceşte, pentru ţăran, valoarea recoltei are importan­ţă în măsura în care această valoare este o posibilitate de achi­ziţie a produselor industriale Acesta este nodul gordian al economiei ţărăneşti. Acum creditele sunt bine venite pentru economia ţărănească, dar a despărţi problema creditelor de aceia a ridicării preţurilor produselor agricole în general, ar fi o gravă eroare economică. Pentru că, în cadrul actualelor preţuri, economia ţărănească, va rămâne continuu deficitară, şi deci va necesita continuu credite. Or scopul final este să ajungem ca această economie, nu numai să poată rambursa creditele primite, ci să aibă şi posibilităţi pro­prii de achiziţie a produselor industriale. Aceasta însă, — repetăm — nu se va putea face decât cău­tând ca, prin sănătoase reforme economice să nivelăm cât mai mult posibil, cele două categorii de preţuri. Ridicarea preţurilor la produsele agricole, nu se referă numai la grâu şi alte cereale, ci şi la toate produsele casnice, ţărăneşti. Ţăranul creşte pe lângă casa lui o serie de păsări şi animale, cu scopul ca din vânzarea lor să procure banii necesari cheltuelilor zilnice. Or, preţul acestor produse casnice ţărăneşti este astăzi extrem de scăzut Este de ajuns să amintim că în Cehoslovacia, cu preţul a 30 de ouă, un ţăran cumpără o pereche de bocanci, iar în Franţa preţul a 3 găini, face aproape cât preţul unui plug. La noi nici vorbă nu poate fi de aşa ceva. Şi aceasta are ur­mări covârşitoare, pentru întreaga economie ţărănească. Pentru că ţăranul, ne­putând din produsele lui să-şi procure banii necesari cheltuelilor zilnice, este nevoit să recurgă la ÎM­PRUMUTURI DE CONSUMAŢIE — cele mai dezavantajoase îm­prumuturi din punct de vedere economic, dar pe care el este nevoit să le facă, pentru a-şi salva existenţa. O justă valorificare a produselor agricole, ar face să dispară această categorie de împrumuturi, cam­ astăzi, apasă greu, foarte greu, viaţa satelor noastre Alexandru Lipcan vn­c.

Next