Ecoul Moldovei, 1897-1898 (Anul 7, nr. 1-141)
1897-07-10 / nr. 1
Tot în chestia Morarilor Dată fiind importanţa acestei chestii, şi grabnica necesitate a resolvirei ei, nu ne putem opri să nu revenim asupra sa, mai ales că discuţia, ce i - a făcut de un competent în materie, a avut darul să provoace şi nemulţumiri şi aprobări, ba chiar să împingă şi pe alţii să ne complecteze. Nu putem fi decît mulţumiţi de curentul creat, mulţumiţi pentru că am reuşit să convingem pe toţi de exploatarea la care e supus publicul din partea morarilor. Mulţi cetitori s’au grăbit să ne scrie, complectând cele aratate, ne vom folosi la timp de observaţiile lor. Cam deocamdată, observaţia unui abonat antisemit, relativă la preţul făinei. D-sa spune că la un kgr. de pîne nu trebue decît 814 gr.de făină, restul este apă, aşa că un kgr. prefăcut în pîne se vinde cu 30 bani kgr. adică 3.000 de lei vagonul, şi aceasta în cazul cînd pînea are preţul minim. Credem că din plusul de 2.200 de lei— vagonul în mediu vînzîndu-se cu 800 lei—se scot înzecit cheltuelele măcinatului şi ale fabricarei pînei. Abofiatul nostru antisemit recomandă necredincioşilor să se adreseze la specialişti şi se vor convinge de adevărul celor aratate. Faţă cu această stare anormală de lucruri, se impune o intervenţie energică din partea celor în drept. Mai e de trebuinţă ca întreaga presă să facă cor cu noi, căci numai astfel vom contribui la scaparea populaţiei sarace, de un bir prea împovărător, versuri care de alt feliu, sunt cu totul nepotrivite —ca se nu zicem mai mult— pentru o producţiune şcolară, unde era în joc prestigiul conservatorului nostru, deoarece se impunea unei eleve, a recita în public, seducerea unei fete, care apoi îşi ucide copilul şi ajunge pe banca condamnaţilor, etc. etc. In urma acestei protestări, profesorii au cerut cel puţin eliminarea versurilor din programă şi înlocuirea lor cu altele mai potrivite; d-l director Caudella însă, n’a ţinut samă, de legitima protestare a profesorilor, ce-au apărat demnitatea şcolii, ta cire alături cu arta, trebue sa se cultive şi simţul moral şi patriotic. In faţa acestora, ne întrebăm : cui se datoreşte scandalul de la producţia Conservatorului? Mai cetim în acelaş ziar, declaraţia d-lui Caudella, că d-sa a înfiinţat clasele suplementare la Conservator; aceasta nu este adevarat, căci e ştiut de toţi, că înfiinţarea acestor clase, se datoreşte răposatului director Gros. Mai înregistrăm un al doilea fapt caracteristic, petrecut tot la producţia Conservatorului, cu ocazia împărţirea premiilor, şi anume: premiarea elevului M. Lober, de către d-1 profesor Bursuc, fără încuviinţarea legală a corpului profesoral, care nu l’a clisat printre elevii ce meritau a fi premiaţi. Acest fapt cum îl esplică d-1 Caudella? S’a petrecut oare tot fără ştiinţa d-sale, după cum d-sa a declarat, şi în privinţa intercaărei, în programa producţiunei, a versurilor ce-au provocat scandalul ? In cazul acesta, neregularitatile ce se întîmplă la Conservator, nu trebue să ne surprindă de loc, ele sunt fireşti în administraţia unei şcoli, unde fiecare profesor e director, afară de director. X. Cui se datoreze scandalul de la Conservator ? Faţă cu incidentul... artistic, de care sa ocupat presa iaşană şi publicul iaşan, am crezut că e bine şi noi, in interesul adevărului, să arătăm, cui se datoreşte scandalul de la conservatorul nostru de musică, despre care se vorbeşte în No. 5 al gazetei «Noutatea». Se ştie ca programa producţiunei anuale a conservatorului, s’a întocmit în totdeauna de profesorii şcoalei, arătîndu-şi fiecare bucata ce găseşte de cuviinţă, ca elevul să o esecute în public. Acea programă nu s’a întocmit nici o dată de director, fără ştirea profesorilor, nici de profesori, fără știrea directorului. In anul acesta, nu ne putem da samă, prin ce împrejurare, acea programă s’a întocmit și tipărit, fără avizul profesorilor, lucru care a provocat din partea acestora o protestare cît se poate de dreaptă, de oarece era în contra usului legal, şi deci în detrimentul demnităţii lor de profesori. Pe lîngâ chestiunea de principiu, mai era faptul că in programa aceasta—programa linei şcoli romîneşti— se escludeau scriitorii romini, şi mai ales scriitorii recunoscuţi ca clasici in literatura romiul'. Alexandri, Eminescu, Vlăhuţă, Coşbuc şi alţii, şi se preferau versurile unui tînăr debutant, pe terenul literar, ECOUL MOLDOVEI Manopere jidoveşti Nu credem că-i ceva serios cu viitorul congres de la Miinich, pentru înfiinţarea unui stat jidovesc in Palestina, căci s’au şi ivit conflicte între rabini. Insuşi iniţiatorul ideii reconstituirea statului jidovesc, este desnădajduit, pentru că jidanii din Franţa şi Anglia, unde se bucură de toate drepturile (aicea este chestia) nu pot adera, căci nu vor să fie bănuiţi de răi patrioţi şi lipsiţi de dragoste cătră naţionlitatea, care i-a primit —par’că Dreyfus nici n'ar fi existat. Pe toate aceste mişcări nu le considerăm decît ca pe nişte manopere, ca pe de-o parte să-şi pregâtescă căpătarea drepturilor, in ţările unde nu le au, iar pe de alta să distrugă cu totul atenţia de la invasiunea lor la noi, căci in realitate jidanii nu se colonizează de cît în România, pe care şi-au pus ochii, şi-afi ipotecat-o, şi de ipoteca jidovască nu scapi de cit după ce ai perdut fondul ipotecat şi mai rămîi dator şi asupra vreunei viitoare moşteniri sau ciştig. Tot aşa s’a operat şi s’a regretat de toate jurnalele cu titluri româneşti şi în realitate jidoveşti—căci toate jurnalele din ţară şi streinătate sunt în mînile jidanilor—cu ocaziunea emigrărei jidanilor în America. Erau jurnale, care cereau chiar intervenţia Statului, ca să oprească emigrarea, sub cuvînt că se depopulează oraşele, însă pe sub mînă în Iaşi, un comitet primea, ocrotea, instruia şi în urmă distribuia în ţară pe toţi emigraţii din Rusia şi Galiţia. îmi aduc bine aminte, că nu era zi la sala de D-zeu în care un jidan să nu pornească la America, fără ca mii şi mii de coreligionari să nu-i însoţească la gară, şi să facă atîta caz, în cît ar fi crezut că s’a deşertat oşul de jidani, dar pe ascuns comitetul ad-hoc primea harabale ticsite de aceşti musafiri, încît în locul unui emigrat condus cu atita vuet, primeau pe unele din barierile oraşului sute de refugiaţi din alte ţări. Şi ca să ne încredinţăm de cele arătate, am putea face noi locuitorii acestui oraş o anchetă : n’avem decît să mergem în oricare Simbătă prin mahalalele oraşului, locuite altă dată de romîni şi actualmente cotropite de jidani, şi vom observa jidani bătrîni, care nu ştiu o voorbă romînească şi chiar nici o altă localitate afară de quartalul în care este găzduit. Cînd au venit aceşti nepoftiţi în ţară? cu ce formalităţi, meşteşug sau capital ? ce fac şi cu ce trăesc ? Sunt atîtea întrebări şi fapte la care ne propunem să răspundem în numerile viitoare ale acestui jurnal, singurul romînesc şi care se ocupă de cestia jidovească. * * * POPULAŢIEA IAŞULUI flascnî : 1622 jidani „ 1051 creştini de toate riturile Morţi: 1099 jidani „ 1661 creştini de toate riturile Prin urmare numărul locuitorilor creştini al Iaşului în anul expirat, a scăzut cu 610, iar al jidanilor puri s'a înmulţit cu 523 Aicea este pericolul eminent, care trebue să îngrijască toată suflarea romînească şi mă mir cum de nu să găseşte în această ţară nici un statistic, nici o autoritate şi nici un jurnal, care să se alarmeze, să ne deştepte şi să ne demonstreze cu cifre că cel mult până în 50 de ani Iaşul va fi al jidanilor şi în consecinţă toate oraşele şi orăşelele din Moldova, deocamdată, vor fi cotropite de jidani. A răma înea nepăsători la toate invaziunile jidoveşti, ce se fac zilnic din Rusia şi Austria (Galiţia) este a comite o tradare naţională, şi chiar a contribui la nimicirea neamului nostru. Datoria fiecărui bun Român, este să cunoască de aproape şi întotdeauna, mersul exact al populaţiunei, căci cum se arată în statistica oficială a oraşului Iaşi, care, ştiut fiind obiceiul jidanilor de a se inolosi de controlul legilor, poate fi pusă chiar la îndoială, ne vedem zilnic copleşiţi şi înlocuiţi de jidani. Vorbesc de oraşul Iaşi, pe care îl cunosc, şi mă prind că dacă ar fi un control serios, făcut nu de poliţie, ci de oameni fără interese, inconruptibili şi cu dor de ţară, 10.000 adică zece mii de jidani între două vrîste, care nu ştiu nici o boabă din limba noastră, vor fi găsiţi înghemuiţi prin mahalalele: Tîrgul-Cucului, Podul-Joş, Tataraşi şi prin înprejurimi. De unde au venit aceşti jidani ? şi cum dacă sunt din ţară, nu ştie limba romînească până la această vrîstă ? La aceste întrebări ar trebui să răspundă cei îndatoriţi cu privigherea oraşului Iaşi. In Dorohoi, Botoşani, Iaşi într’un cuvînt în Moldova de sus este primul loc unde se furişază în linişte jidanii din Rusia şi Galiţia, aicea învaţă limba, aiceavea cunoştinţe despre obiceiurile pămîntului, şi se pregătesc nesuparat de nimene să copleşască neamul romînesc. RUBRICA LITERARĂ E L.BV NOU (Din amintirile unui elev din şcoala de Belle-arte) (Urmare) 24 Decembre. Am telegrafiat mamei. Biata mamă ! Cît o fi suferit in urma stupidei mele scrisori de el ? Imbecilul de portar trebuia să facă ’ntocmai cum i-am zis eu ! In adevăr m'am întors la amiază, dar el trebuia să giească c’am să mă întorc. Ah ! ce prostie și cu duelul 1 și eu deja 'mi plîngeam de milă, părîndumi- se că-s acoperit cu sînge ! Totis numai albastru de Prusia, căci săbiile noaste se terminau prin penele, pe care le ii un, eu în roş şi adversarul meu în albastru. Eram goi pănă la mijloc, tot corpul mi plin de albastru şi al adversarului de roş. Nici faţa n’a scăpat curată. Ce băiat bun şi cel vechiu, şi chiar toți camarazii mei nu-s mai pre jos. Fiindcă am fost învins, a trebuit să fac cinste; dar am dat din toată inima.—Dar ce va fi gîndind mami ? 20 Decembre. Jurasem să nu mă mai las să mă înșele, dar chiar astăzi dimineață m’am dus ca un dobitoc, să 'ntreb pe păzitor, la ce oară era înmormîntarea lui moş Moutier. Acesta s’a înfuriat grozav zicindu-mi că nu I omeneşte, să întreb pe un bătrîn de 88 de ani, care n’a făcut nici un rău nimărul despre moartea sa. Pe dînsul il chema Moutier. ^ Ianuar. Iar m’a înşelat ! Sunt acum două luni, de cînd mă duc în fie care dimineaţă s’aduc o sarcină de lemne, tocmai de cine ştie unde. De două luni de zile sunt de rîsul portarului, de două luni sunt luat drept nebun. Acum două lui colegii mei cel mai vechi mi-au spus că trebie să contribuiți în natură la întreţinerea focului. El, luiu un braţ de lemne dintr o ladă, a atelierului şi intrind il puneau lingă sobă şi eu dobitocul, ii credeam ! In sfirşit am prins pe unul, şi cu toate că mam mimat foarte tare, dar m'am stăpînit. Dacă m’aş răsbuna pe cel vechiu ln Ianuar. Eu n’am găsit nimic, dar el m’a înşelat iarăşi. . Idiot ce sunt! Atelierul se închide la 11 ore, in toate sălile ; eu lucrez pănă la sfirşit, şi este ordinar cel din urmă Alături de cel vechiu, este un bun băiat, Picot, la care ţin, şi care adesea rămine tirziu. El se duc cu toţii; eu vrau sa-mi sfirşesc desenuuul. Văd pe Picot, plecat spre pinga sa, lucrind. Pe la unsprezece, vine păzitorul : »Haide d-lor, trebue si nchid». Mi scol, ’mi lepăd surtucul de lucru . Pacot nici nu suflă. II întreb: «Nu mergi?» Nici nu-mi răspunde. Mi