Ecoul Moldovei, 1897-1898 (Anul 7, nr. 1-141)
1898-06-10 / nr. 130
UN NUMEU 10 BANI MERCURI 10 IUNIE 1803 *NU VII No. 130 ROMÎNIA A ROMÎNILOR * ZT^-3 Z _LÂ.3iT'TlSE3sIT' COTIEIAIT e : Al. EMlîiESCU. ADONiMENTUI. Pe an an.......................................................Lei noi 20 „6 moi..........................................» « H Pentru atâinătate se adaugă portul. Director-proprietar : EM. Al. MANOLIU. SUB CONDUCEREA UNUI COMITET REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA La Tipografia M. P. POPOVICI str. Alexandri No. 14. Cir.« o. irâ.ri»it atr&iril, Înirca-ieri irima cinil, 2£înca-i-ar casa pustia, Şi neair.uir.tc.cir.icia. a» accum Hindui în pagina III.....................................lu ' 00 IV lnaerțiuui ?i reclam« 1 leu linia. U» număr vechio................................ 2 6 bani 60 ițJn iezuit monstru I Oamenii cei mai veninoși, cei . • , • . . . . mai vicleni, cei mai ipocriţi se ascund sub haina bisericească, Icare îmbracă această hidoasă ar-rmată, de alt feliu destul de desjciplinată in scopurile ei, numită a iezuiţilor. Şi cum n’ar putea fi recrutată această armată, numai din astfeliu de caractere, când morala care îi leaga şi pe care o propovăduesc e atât de îngustă, e atât de stupida, atât de barbară. „Să faci orice numai să-ţi ajungi scopul“. ■ Iată de ce nu se dau in lături de la cele mai murdare infamii, de la cele mai oribile crime, numai să servească utopicei cauze a catolicismului iezuitic. ’ Şi toate aceste terdinţi ce ledesfăşură intransigenţii adepţi, urmaşi ai lui Ignat Layola, pornesc dintr’un egoism jidovesc, de a strânge averi colosale, cu cari cred apoi, ca şi jidanii, că vor ajunge să stăpânească lumea— o singură turmă a ipocriţilor, şi un singur păstor—papa de la Roma—capul prototipilor îngeri căzuţi din ceriu. Nenorocita ţară româneasca n’a avut şansa să scape nici de aceasta plagă ; satele şi târgurile au trebuit să fie infectate de spiionii bine-cuvîntaţi in pristolul de la Roma; dar un monstru dintre * aceştia s’a aratat in toată goliciunea lui la Dersca , căci ? unii ca acesta şi mulţi alţii, cari [sunt însercinaţi cu misiunea de la propăvadui catolicismul in ţară [la noi, simţindu-se puşi sub scu■ tul unui puternic al timpului in [occidentul Europei, se dedau la fapte care să le aducă un profit personal—să îmbogăţească, fără muncă şi osteneală, numai prin viclenii şi mijloace, pe care demnitatea de om le repugnă, ştiind in cele din urmă, că din moment ce vor fi prinşi cu mâţa ’n sac, vor trece atât in ochii şefului spiritual, cât şi in ochii altora, de victime ale sincerilor şi propriilor lor idei şi sentimente Iată de ce odiosul popă Morisseau, a putut să devie capabil de atâtea crime şi delicte. Iată de ce acest copil monstru al familiei papistaşilor, a sperat cu toate aceste că va fi lasat liber să-şi continue mizerabilul ideal al vieţei lui—fără să-şi primească o pedeapsă, care să serve de exemplu tuturor papistaşilor, cari cred că au găsit o ţară de haimana, asupra cărei pe lângă ea-şi pot varsa balele celor mai neruşinate calomnii, dar chiar li-a permis a distruge tot ce le stă in cale, tot ce-i opreşte de la întreprinderile lor bestiale şi criminale. Faptele monstrului iezuit Morisseau, confirma zisele de mai sus. Acest popă criminal, cu fire jidovească in el, are la activul seu, cele mai neomenoase fapte, cele mai jidoveşti posibile, şi cu toate aceste, are încă neruşinarea şi cutezanţa de a se pretinde victima intrigilor ortodoxe. Jidanii cari văzuseră in această scârbă de potă, un agent al campaniei întreprinsă de ei pentru insulta ţărei şi a neamului românesc, se înţelege că aşteaptau cu bucurie achitarea lui, mai ales că după spusele unora, origina acestuia ar fi jidovească. Noi suntem fericiţi că în cohorta iezuiţilor, cări au început a prinde rădăcini in ţară la noi, s’a găsit o fire mai violentă, ca individu Morisseau, cari prin faptele sale să arăte populaţiei române, cine sunt demonii, cari cu aerul ipocrit de îngeri, se pretind că propăvăduesc adevarata voinţa a lui D-zeu. Să-şi fee deci speranţa catolicii că vor mai putea ajunge vreodată să ne schimbe datinile şi obiceiurile bisericei noastre strămoşeşti, cari ni-a pastrat limba şi cu aceasta naţionalitatea. Diogen ,itltinit si revolla italiaaa Cu cât se desfăşură drama revoluţiei italiene, cu atâta să face lumină asupra cauzelor imediate şi a caracterelor a acestui epizod istoric. Pare a se deosebi în această sîngeroasă revoluţie, două mişcări şi anume : mişcarea produsă din lipsa de hrana zilnică şi mişcarea politică. Dar ceia ce se ascunde în dosul acestor cauze bine constatate, este şi mâna lacomă şi ucigaşă a jidanului. Partidul jidovesc este solidar cu massoneria . Marele Orient a avut în timpul din urmă şefi semiţi ca d-nii Lemmi şi Nathan cari sunt în acelaş timp inspiratorii Quirinalului, conducătorii marei bănci jidoveşti şi a lojelor massonice. In acest deşert ele oameni jidanii s’au aratat singura forţă organizată p° care s’ar prea zice că se razimă şi casa de Savoia, iar cînd au văzut punându-se baza unei întregi serii de opere sociale pentru rădicarea poporului sarac, au jurat ruina acestor instituţii de binefaceri. Toate mijloacele economice ca : băncile agricole, casele rurale, comitetele şi sindicatele agricole, li se păreau o ironie şi un rol cauzat omnipotenţei lor. Pe cînd această reţea economică se fonda, jidanii tăceau pitic. Astfel itt, în ziua când revolta isbucni şi a făcut să curgă sîngele lui Bori la Milan, ziarele jidoveşti au deschis imediat o campanie cumplită şi unanimă în contra băncilor populare, a caselor rurale, căci jidovimea dispune de presa italiană ca şi de Quirina, ca şi de guvern şi marele Orient, fiind că este stăpână. Direcţiunea şi administrăţiunea tuturor organelor mari din Italia sunt in mânile jidanilor. Ei transmit Italienilor gibelini ordinile de la Berlin, ei au făcut averea colosală a lui Crispi şi tot ei au creat spiritul antifrancez in ţară. Mulţumită minciunelor şi intrigilor lor negre, s’a sapat prapastia grosnică intre Paris şi Roma. Acestor reptile, le stăteau înainte casele rurale şi băncile populare: „trebuesc suprimate, strigau jidanii, căci sunt creaţiunî clericale“. Aceasta era o calomnie sfruntată din parte-le, căci cine nu ştie că erau o copie după lucrarea lui Louis Durand din Lion şi că aceste bănci populare imitând creaţiunele renane şi Westfaliene, nelinişteau jidovimea din două puncte de vedere: 1) pentru că ele constituiau o forţă independentă şi al 2-lea că fereau poporul de uzura jidovască. Mulţumită acestor bănci populare şi acestor case rurale, lucrătorul avea mijloace să-şî hrănească familia şi ţăranul care câştigă 76—80 bani pe zi nu era silit, prin urmare, să se gândească la emigrare. Dar semitul preferă mai bine ca poporul să crape de foame decât să tolereze concurenţa ce i s’ar face şi fiindcă şi guvernul nu să mişcă decât cum îi dictează jidovimea, poporul a ajuns să fie stors de fisc, exploatat de negustorii din sate şi de uzurari. Un curtezan al jidanilor italieni, d-l de Laveleye, compară in scrisorile sale din Italia pe ţaran cu „fe- lah-ul din Egipet“ dar fellah-ul este astăzi o fiinţă fericită faţă cu ţaranul italian. Din cauza enormităţei impozitelor, proprietarii mari îşi lasă domeniile neexploatate aşa că ţaranul nu mai are nici un mijloc de existenţă şi sate întregi au rămas pustiite. Băncile populare şi casele rurale erau şi sunt cea din urmă providenţă materială a bieţilor ţarani şi lucrători italieni cari reamintesc tristul cânt a lui Dante despre Ugolino. Jidanul vrea ca şi acestea să dispară ca poporul să recadă in ghiara lui spurcată. Discurs ţinut in şedinţa senatului de la 10 Oct. 1879 Cu ocasiunea revisuirei art. 1 al constituţiunei de Vasile Alexandri Domnilor senatori Astăzi România se presintă nouă cu istoria sa în mînă, pentru ca noi să înscriem pe paginele sale, USL\i u umilirea fi perderea neamului, nostru sau demnitatea fi salvarea lui. Situaţie tragică pentru Patria Română ! Situaţie gravă pentru senatorii români ! In presenţa acestei situaţii, fără seamăn în analele istorice ale lumei, treime se ştiia a ne râdica cu inima şi cu cugetul la înălţimea datoriei noastre fără patimi, fără violenţă, dar cu spirit liniştit, cu patriotism luminat şi cu nobilul curagiu ce se cere de la oamenii chnemaţi a decide de soarta ţării lor. Să ne urcăm dar pe această tribună conduşi numai de glasul conştiinţei noastre, şi feriţi de orice simţiment de ostilitate în contra nimănui, nici chiar în contra art. 44 din tractatul de la Berlin, nici chiar în contra alianţei israelite, cărora datoreşte România cumpăna spăimîntătoare în care ea se găseşte astăzi. Voi zice mai mult: Departe de a fi ostili să le fim oarecum recunoscători, căci alianţa israelită, prin dorinţa-i nerăbdătoare şi nechipsuită de a obţine grabnic drepturi civile şi politice pentru coreligionarii săi, cât şi art. 44 din tractat care ne impune nouă, într’un mod draconic, realizarea acelei dorinţe, fără a se preocupa de convenienţele noastre, ne-au deschis ochii asupra pericolului ce ne ameninţă şi au deşteptat în noi instictul conservării naţionale. Eram adormiţi pe patul nepăsărei, pat vecin cu mormântul ! Suntem acum treziţi !... Să fim dar treji la postul ce ne au încredinţat patria noastră, şi să privim cu ochi pătrunzători situaţia creată României de Congresul de la Berlin, pentru ca, în cunoştinţa de causa şi cu mâna pe conştiinţă, sa luăm o hotărire fermă, justă, reală şi demnă. Ce vedem azi pe scena acestei părţi de lume ce se numeşte România ! Vedem un popor blând, generos, ospitalier, inteligent, iubitor de progres, apt a se asimila cu naţiile cele mai civilisate, tolerant în materie de religie ; un popor care în timp de mai mulţi secoli de restrişte, de lupte crâncene a ştiut, prin o politică dibace şi prin vitejia lui sâ’şi păstreze naţionalitatea; şi să’şî scape moşia de poftele nesăţioase ale puternicilor săi vecini ; un popor care într’un număr mic de ani, a operat cu linişte în sinul ţării sale reforme sociale de acele care la alte naţii au pus sutimi de ani ca să se introducă prin torente de sânge ; un popor care s’a afirmat în ochii lumei şi prin calităţile spiritului, şi prin calităţile inimei, şi prin desvoltarea intelectuală şi prin bărbăţia sufletului ; poporul român stăpân pe o ţeară frumoasă, mănoasă şi menită prin poziţia ei de a fi pridvorul templului civilisaţiei moderne la marginea Orientului încă barbar. Acest popor a avut 111 vecuime şi până în zilele noastre soarta cea mai stranie, cea mai periculoasă pentru existenţa sa naţională, fiind o colonie latină perdută între alte mari ginte de sânge străin. Vicinic el s’a găsit faclă cu un nou duşman, cu o nouă ameninţare!... Când cu sălbaticele horde de la Nord, când cu torentul Asiei ce a inundat o parte din Europa orientală, când cu nenumăratele încercări de cotropiri ale vecinilor lui, Tătari, Unguri, Poloni, etc, cînd cu otrava corosivă şi demoralisătoare a Fanarioţilor, când cu braţul apăsător al protectoratului rusesc, şi câte alte calamităţi isvorite din întru şi din afară... Şi bietul vultur românesc, prins în lupte gigantice şi 13"cii!:ir". d:‘ >i :i iW'nlM^TrTnTffW^CTTm'ipn1