Ecoul Moldovei, 1903-1904 (Anul 13, nr. 1-51)
1903-07-10 / nr. 1
s’a fixat nici ft cifră. Reclanmul un milion şi jumătate de la inculpaţi. Statul evaluează la o jumătate de milion prejudiciul moral suferit de stat , la un milion perderea materială resurtind din diferenţa intre cursul zilei şi valoarea nominală. Această ultimă apreciaţiune, aproape de acord cu cele precedente, pare a stabili că fraudele treime să fie socotite in rotunda sumă de 5 milioane. Totuşi, oricare -ar fi gradul de exactitate al acestei cifre, guvernul trebue să socotească ca o datorie de onoare să despăgubească pe cei interesaţi nu numai pentru fraudele comise în 1901, dar şi pentru acele comise înainte şi după îmbogăţirea culpabililor traduşi înaintea justiţiei. Atunci nu s’ar putea ajunge ca să se desdăuneze in orice caz, persoanele păgubite, căci posesorii actuali ai titlurilor nu trebue să fie numai de cit aceiaşi ca acei din anii in cari s’at comis tragerile neregulate ; dar fără îndoială, o despăgubire numai pentru anul 1901 ar permite încă şi mai puţin să se obţie ceea ce guvernul român asigură că e scopul sforţărilor sale, anume ca nici o persoană să nu poată spune că a suferit un prejudiciu dintr’o convenţiune cu Statul român. --nr. /*1 ECOUL MOLDOVEI PERSOANELE MORALE DREPTUL ROMAN Noţiuni generale asupra persoanelor înainte de a întră în studiul amănunţit al subiectului tezei noastre, credem necesar a spune cîteva cuvinte, asupra ceia ce înţelegeai! Romanii sub numele de persona, lato sensu. Cuvîntul persoană, în limba juridică , e susceptibil, de două înţelesuri, şi după cum e luat într'un sens sail altul—şi chestiunile juridice la cari poate da naştere, adică înlănţuirea cauzelor şi a efectelor, principiilor de drept ce decurg din unul sail celalt înţeles a cuvîntului persoană, vor fi diferite. De acea credem nimerit a arăta pe scurt acele înţelesuri. 1) In primul rînd se numeşte persoană orice fiinţă reală sail fictivă susceptibilă de a fi subiectul activ sail pasiv al unui drept, adică putînd avea drepturi sau îndatoriri. In acest sens există în dreptul otoman persoane reale adică indivizi şi persoane închipuite, creaţiuni ale legei , aceste din urmă cunoscute sub numele de persoane civile sai persoane morale. Persoanele reale sínt, persoanele fizice, într’un cuvînt oamenii și sint cunoscute in drept sub numele de : singulares personae sau certi homines. Accarias (vol. I pag. 15.) spune: Sint done observation importante de făcut asupra acestor persoane reale : a) Sclavii nefiind dupe cum se va vedea, de cit obiecte susceptibile de a fi proprietatea cuiva, nu se pot prenumera printre persoane, de cit pentru ca imediat să fie scoşi din această categorie, căci in drept ei nu pot fi consideraţi de cit ca adevĕrate lucruri. Cu toate aceste vom vedea că adevĕrul şi bunul simţ eşiră învingătoare in contra logicei, şi că din mai multe puncte de vedere, mai cu samă in materia testamentelor, sclavul işi recapătă personalitatea Iui naturală. b) Persoanele nu sînt considerate ca atare decit din momentul naşterei şi piuă in momentul morfei lor. Deci copilul conceput nu are încă o personalitate şi cel născut mort na avut nici un moment o atare personalitate. Cea mai mică licărire de vieţuire, atrage după sine o personalitate de aceeaşi durată. Ca derogare de la acest principiu general Romanii au admis : 1) că copilul conceput numai, care daca sar fi născut, sar putea prevala de un drept, trebue să fie în mod provisor considerat ca viu şi dreptul lui să fie păstrat, sub condifiunen ca să se nască în urmă şi să se nască viu. De aci şi adagiul care a trecut in legiuirile posterioare şi care stăpîneşte şi materia corespunzătoare a dreptului nostu : în fans conceptus pro nato habetur quoies de row modis ejus agitur ; 2) că copilul care se naşte neavînd formă omenească (monştrii) nu se prenumeră intre persoane. Prin această lungă citaţie, credem a fi lămurit îndeajunsul unei [»iele care stăpînesc întreaga materie a persoanelor reale. Acuma vom căuta a stabili şi principiile generale cari stăpînesc persoanele morale. Aceste persoane morale, aceste ficţiuni ale legei, n’au o realitate, o întrupare, nu sînt prin urmare fiinţe concrete, susceptibile de a cădea sub simţurile noastre, neavînd o individualitate naturală, nu se poate spune că trăesc, ele sunt pură concepţiune a crierului omenesc şi nu-şî iau personalitatea lor juridică decit încuviinţată fiind prin o ficţiune a legei. Romanii le numeau : Personnae vice junguntur. Această expresie însă nu-i generală şi nu poate cuprinde în ea totalitate persoanelor morale. Institutele nu ne vorbesc de loc de aceste persoane morale și aceasta nu din uitare, ci desigur din cauză că aceste persoane, sunt mai mult de domeniul dreptului public, decit de domeniul dreptului privat. Acum după ce am aratat în substanță care-i primul înţeles a cuvîntului persoană, trecem mai departe şi analizăm al doilea înţăles al acestui cuvînt, atragem însă atenţiunea asupra acestui al doilea înţăles, spunînd că el nu se va raporta decit categoriei de persoane clasificate sub numele de singulares personnae, şi aceasta din cauză că institutele neocupindu-se de cit de aceste persoane, şi al doilea înţeles al cuvîntului persoană, negreşit nu să rapoartă în institute de cit la categoria despre care ne vorbesc ele. II). Al doilea înţeles al cuvîntului persoană e mai conform cu sensul propriu şi originar al cuvîntului persoană, in această a doua accepţiune represintă rolul pe care o persoană îl joacă în societate, adică rolul pe care-1 ocupă în viaţa civilă, de exemplu, individul, persoana, despre care e vorba, e tată, fiii de familie, sclav, liber etc. Astfel înţeles cuvîntul persona nu mai represintă pe individul care trăeşte şi se mişcă, ci represintă o calitate a aceluiaş individ. De aceea se poate ca un individ, o persoană, în primul sens al cuvîntului să cumuleze în fiinţa sa mai multe personae adică mai multe calităţi. Astfel va putea să fie la un loc om liber, tată de familie, tutor etc. Naşterea persoanelor morale In capitolul precedent am arătat ce se înţelege prin cuvîntul persoană morală sau cum o numeau Romanii : personae vice junguntur, în acest capitol vom studia în cele mai amenunţite detalii persoanele morale. Pentru ca să fie însă, o coordonare în materie, pentru ca subiectul care ne preocupă în lucrarea de faţă, să-şi aibă claritatea necesară şi să se desfăşoare în mod înţeles, vom studia această chestiune în ordinea în care trebue să se presinte ori şi ce chestiune, adică în acea ordine chronologică atît de necesară şi atît de naturală. In acest studiu dar, prima chestie ce ne interesează, e de a şti cum vor lua naştere asemenea ficţiuni ale legei ; lucrul devine cu atît mai necesar, cu cit persoana morală e un ce, ce nu poate cădea sub simţurile noastre, e un ce, ce nu poate fi făurit şi înţeles decit prin usul raţiune! şi prin adinca cugetare omenească. Astfel stînd lucrurile, negreşit că, pentru ca omul, luat ca subiect a oricărei manifestări a vieţei externe, a vieţei sociale şi publice să ajungă la această concepţiune, a trebuit ca el însuşi prin cultură şi prin deprinderea pe care a dat-o spiritului său în represintarea abstracţiunilor, se evolueze într’o anumită direcţiune, pentru a putea ajunge la această concepţiune abstractă a persoanei morale; vom vedea la locul oportun că această direcţiune a îndrumărei spiritului pe calea indicată, a fost arătată omului de nevoile vieţei sociale, de dorinţa pe care a avut-o omul de a se întovărăşi în viaţă cu semenii săi, de a forma o fiinţă din care să facă şi el şi semenii săi parte, fără a întrupa fiecare din ei ne cu o parte minimă din acea fiinţă pe care o crează el, ca individ din premiu cu alţi indivizi spre folosul lui şi a semenilor sei.—Aceasta ficţiune a spiritului omenesc, în care fiecare individ îşi depune personalitatea, pentru a forma o personalitate mai complicată, mai mare şi mai tare, e cunoscută. stat. i/ îht- (B* Primul ministru al Italiei Zanardelli, vorbind despre atitudinea Italiei faţă de conclavul ce urmează a se reuni pentru alegerea viitorului Papă a declarat că guvernul italian se va mărgini în această privinţă la o observare strictă a legii garanţiilor din 1871. Guvernul, a adăugat primul ministru va asigura în Roma, în chipul cel mai absolut, liniştea ce ar putea garanta membrilor conclavului libertatea consfătuirilor. Atît cardinalii cit şi guvernele străine pot conta că guvernul italian, credincios principiilor şi tradiţiilor sale, va respecta pe deplin libertatea alegerei Papei. Un alt eminent bărbat de stat italian a spus că Italia ar dori negreşit ca din conclav să iasă ca Papă cardinalul care trece drept cel mai puţin intransigent, drept cel mai puţin turbat. Ştiu foarte bine, a zis el, că cel ales, din momentul cînd se va aşeza pe scaunul Satuluî Petre, va avea drept singură călăuză a liniei sale de conduită numai şi numai interesele papismuluî. Tot ceia ce putem spera e o oarecare îndulcire şi reservă în modus vivendi. Revindicările papale rămîn tot aceleaşi ; numai forma şi maniera lor se poate schimba. In această privinţă nu ne facem nici o ilusie, ştiind bine că nu a venit încă timpul unui acord între Quirinal şi Vatican. Lată acum şi părerile cardinalilor italieni ; unul dintr’înşii a spus că Papa e ales pentru P biserică, iar nu pentru vr’o Putere politică, adăogînd că deca guvernul italian are ceva preferinţe platonice pentru vreunul din candidaţi, nimeni nu’i va pune vr’o piedică, totuşi însă nu va reuşi la nimic, nici măcar a’i asigura o situaţie mai avantagioasă în colegiu. Ceia ce dorim din inimă, a adăogat cardinalul, este extinderea influenţei morale a Bisericii ; contăm pe Puteri ca să ne înlesnească această misiune a noastră în lume, şi de aceea chiar voim să trăim în pace cu Puterile lumeşti. Cu privire la şansele ce le au de a fi aleşi diferiţii candidaţi la tronul papal, un cunoscător al celor ce se petrec în Vatican taxează pe candidaţi, după importanţa partizanilor lor, în ordinea următoare ! Rampolla, Agliardi, Gotti, şi consideră ca foarte grea, ba chiar ca exclusă, orice combinaţie de înţelegere sau coaliţie a partizanilor a două dintre candidaţi. Se prevede deci că conclavul va dura foarte mult deastă-dată, şi este o veche experienţă că dintr’un conclav de lungă durată ese adesea un Papa, la al cărui nume nimeni nu se gîndise mai ’nainte. Dialog intre doi ţărani. — Ce mai ceteşti acolo? — Ia, unu strigă, să dea drepturi la jidani ! — Eiul.. ! că să nu mai dee Dumnezeu sfintul, una ca asta ! Ne-o prăpădit cu tătu! Atunci chiar ar rămânea să pui traista’n băţ şi să iei lumea’n cap !... Ce-i grei amu.... atunci şi mai şi ar fi !Iaca az-vară eram la cosit, ştii colo, pe şesul Moldovii lingă şuşaua ce merge la Cornu-Luncii. Şi numai ce văd un cîrd de Gordonen!. — Noroc bun. Mulţămim dumilorvoastre. Da unde mergeţi aşa de mulţi ? îi întreb eu. —Ia undiom vedea şi noi cu ochii ! Iaca jidanii ni-o luat locu, ni-o dat afară din case şi amu am apucat şi noi unde ne-a îndrepta Dumnezeu !.... — D'apu cum s’o făcut una ca asta, oameni buni ? Păi nu știi dumneta cum ii jîdam ? ! Noi proşti, ne duceam la dînsu că ne trebuia ba gaz, ba sare, ba chibrituri, ba făină. Altă dată mai luam şi de băut—ştii ca omu.—De plătit nu-i plătiam și el, iuda ne da pace și ne zicea : cînd îl întrebam ce-am să-l plătim . Las că m om împăca noi, doar n’are să fie un capăt de ţară. Ştiu că nai amu, te cred.—Şi tu socoteai că-ţi vra binele. Şi azi aşa, mine aşa , un an aşa, doi aşa, piuă s’o strias mult ; iar jidanu o scris cit o vrut el şi ni-o încărcat de s’o făcut peste mie de lei ! Cînd o ştiut c’avem să fim mai strimtoraţi şi n’avem să putem plăti, o venit şi ni-o spus că pe cutare vreme ii trebuesc banii. „Că vai de mine, domnule, să me mai aştepţi, că n’am nici un chip amu, da mai încolo ţi l-oi închipui şi ţi l-oi dau. Jidanu se făcea iar bun: „Iacă dar te mai aştept, da pi’n cutare vreme să mi-o închipui numai de cit, c’apoi, zic şi zeii nu te mai aştept“. El, iuda, a ştiut bine, că ni-o capatat în palmă. De unde puteam să plătim noi atîţa bani ?! Şi o venit şi ne-o sechestrat tot ce-am avut, şi ni-o dat afară din case, şi ni-o lua pămîntu, de ni-o lasat pe drumuri! Ni-o fript la inimă, arde-l-ar para focului ! Şi n’avem ce face că jidanu-i mai mare la noi, — la dumnevoastră tare-i bine, n’are nici o putere. Ia aşa am păţit-o noi ! De-aaamu om merge şi noi unde-om vedea cu ochii. Au pornit bieţii oameni plîngînd ca copiii de-ţi era mai mare jelea cînd îi vedei. Atunci mi-am făcut şi eu cruce şi-am zis : Doamne, ţieţi milă de noi şi ne apără de liftele de jidani, să n’ajungem, sărăcii de noi, ca cei din Cordun. * Şi amu m’ai zic o samă să facă şi ’n ţara noastră una ca asta?! Da cum sînt azi atîţia ticăloşi şi păcătoşi la noi, ar da tot, tot, la jidani de-ar rămînea pe drumuri jumătate de lume. Nu mă uit eu cum aleargă unii fripţi după un gologan şi şi-ar da şi cămeşa de pe dînşii, aceluia care i-ar da ? Şi jidanul atîta aşteaptă. Ar lua la pămînt de-ar face moşii. Atunci, chiar ar fi de tot rîsul ţara asta, deca ar agiunge pe minile jidanilor ! Te miri azi, cînd n’au drepturi, că nu poţi fără dînşii. Dacă mergi Sîmbătă în tîrg, îmbli degeaba că peste tot locui închis. Dar atunci ? Ar fi rău din cale-afară. — Apoi iaca ce mai zic o samă : că boerii n’au braţe de ajuns să lucreze pe moşii şi de aceea vraţi să dee voe să vie ori cine la noi şi să le dee drepturi, că statt cîmpurile nelucrate. — Aşăăă ? !... Da ce jidanu are să meargă la plug ori la coasă, ori la secere ? Citu-i hău ! Jidanul nu se dă la muncă ca aiştea a noştri. El dacă ar putea tot să fugă de munca grea şi să trăiască un uşor cu negustorii şi cu şmicherii. Lui i-a dat să te suciască din gind şi să-ţi scoată banii din pungă fără să pricepi tu că te’nşală. Numai noi muncim, jidanu nu-i prost să se dee la muncă, el me ’nşală pe mine, te înşală pe dumneata, înşală pe unu pe altu şi cu asta trăeşte. Că cine zice vorba asta—să dee drepturi la jidani, trebue să fie de-a lor ori vîndut lor, că un creștin n’ar mai spune una ca asta ! Omu nostru-î ca vita ! Ii pui funia în coarne și cu un pahar de rachiu ii iei min- I tea ; iar cu al doilea pahar il duci după tine unde vrei ! II duuuci, îl duci ! !... Is slabi de minte ai noștri ! Bei! rachiu ş’apoi dau tot ! Hehei !... Să aibă jidanii drepturi... Doamne, cum ar umbla ei după pămînturi şi Doamne, cum s’ar grămădi ai noştri la vindut. Ar ajunge ţara asta, ţară jidovască ! Iaca în Cordun era lume multă şi bogată, nu ca la noi. Damu, ia dute şi vezi ce-i, dacă jidanii au drepturi?! O umplut lumea gheţii oamenii ! Ţara asta a noastră-i făcută mai mult cu curduneni. Stoteriu. (Va urma). iATrq- ' “ ILTOTT iWîll (Siarmcii ’Externă )!