Ecoul Moldovei, 1914-1915 (Anul 19, nr. 8-57)

1915-06-11 / nr. 37

Cuza vor trebui să aibă această limită. Este o îndrăzneală nemai­pomenită, o neruşinare fără pereche să acuzi pe un om a cărui viaţă este o pildă înălţătoare de devotament pentru interesele obşteşti, a cărui muncă, energie şi cinste este în afară de orice bănuială, pe un om ca dl. Gh. Mârzescu, Primarul Iaşilor. Este adevărat că insinuările şi calom­niile d-lui Cuza, nu sânt de­cât veninul omului neputincios de a aduce umbră o­­mului de valoare, d-lui Gh. Mârzescu. Dar chiar de ar fi aşa, pentru respectul oamenilor mari ce­­ avem, pentru respec­tul bunei rândueli pe care legea și onoa­rea ni le impune, asemenea calomnii, nu trebuiesc îngăduite. De aceia credem că dl. Cuza trebuie să producă neîntârziat dovezile ce le are, pentru a justifica învinuirea ce a adus d-lui Mârzescu, că s'a îndulcit în chestia zahărului, ca a fost cumpărat. Altfel, dacă nu va produce dovezi, se va ști de clară lumea că dl. Cuza pe lângă că este un calomniator ordinar, dar dă dovadă și de perversitate criminală. Basarab -----------□□-------~ ____ _____LEON TOLSTOI CE ESTE ARTA ? INTRODUCERE Vad pe această scenă, o procesiune de Indieni, care duceau o logodnică. Erau acolo un număr de brabaţi şi femei în costume exotice, dar am văzut de aseme­nea doi oameni în costum ordinar, cari se agitau şi alergau de la un capăt la ce­­lălat al scenei. Unul era directorul părţii dramatice, cum s'ar zice, regizorul. Celă­lalt, care era încălţat cu conduri, şi care alerga ca un titirez, era maistrul de dans. Am aflat că el câştiga pe lună mai mult de­cât ar fi câştigat zece lucrători într’un an. Aceşti trei directori erau ocupaţi cu regularea punerei în scene a procesiunei. Această procesiune, după cum e obice­iul, se făcea prin perechi, barbat şi fe­meie. Barbaţi, purtând pe umăr baltage de cositor, aveau aceeaşi mişcare, făcând de mai multe ori încunjurul scenei, şi oprindu se din nou. Era o afacere destul de greoaie de a regula această procesiu­ne, în atra dată. Indienii cu baltagele lor porniră prea târziu, apoi prea repede; apoi a treia oară, porniră după voia lor, dar perdură şirul în timpul marșului, și apoi nu știură să se oprească unde tre­buia ; la fiecare dată întreaga ceremonie trebuiau s’o înceapă din capăt. Acest de­but era format de un recitativ, unde era un barbat îmbrăcat turceşte, cari des­chizând gura într’un mod ciudat, cânta: „Aducem a­casă lo­ o-god­-nica!“ Cântă şi-şi agita braţele, cari, natural, erau goa­le. Apoi începea procesiunea, dar iată că trâmbiţa din orchestră, sare o notă; şe­ful din orchestră, văzând aceasta, începu să tremure ca şi cum ar fi asistat la o catastrofă, şi lovi cu bastonul in pupi­tru. Totul se opri; şi şeful, întorcându­se cătră muzicanţi, privi pe cel cu trâm­biţa, mustrându-l pentru nota falsă, în aşa chip în­cât vizeteii de la grajd n’ar fi în stare să rostească aşa vorbe. Şi din nou, totul reîncepea. Indienii cu suliţile lor începeau din capăt mişcarea, cântă­reţul deschizând gura pentru a cânta: „Aducem logodnica!4" De data aceasta, însă, părechile mergeau prea aproape una de altia. Din nou lovituri de baston in pupitru, nouă reluare a scenei. Bărbaţii mergeau cu suliţile lor, unii având obra­­zurile serioase şi triste, alţii surideau şi v­or­beau între ei. Apoi iată-i că se opresc în cerc şi încep să cânte. Dar iată că din nou bastonul loveşte în pupitru, şi iată că regisorul cu o voce disperată şi fuuicoasă, umple cu injurii pe bieţii Indieni. Ser­­manii, uitaseră, par’că, vă ridice din Când în când braţele în semn de­­animaţie. „Ce, sunteţi bolnavi, animale, dobitoace ce sun­teţi, sunteţi de lemn de staţi aşa nemiş­caţi ?‘* Şi încă odată se începe procesiu­nea, aud din nou loviturile de baston, şi o ploaie de injurii cari nu se mai sfâr­şea: „magaci, nebuni, idioţi, porci,“ cari mai bine de patruzeci de ori am auzit aceste cuvinte repetându se la adresa cân­tăreţilor şi muzicanţilor. Aceştia, fiziceşte şi moraliceşte deprimaţi, primiră înjură­turile fară să protesteze. Şi şeful de or­chestră şi regisorul, ştiau bine că neno­rociţii aceştia erau prea abrutizaţi pen­tru a putea face altă ceva de­cât să sufle într’o trompetă, sau să umble cu pa­puci galbeni şi cu suliţa de cositor; ei îi ştiau obicinuiţi cu o viaţă comodă şi largă, gata să sufere ori­ce de­cât să re­nunţe la luxul lor, astfel că nu­­se sinchi­­sau de loc de a da drumul­­mojiciei lor din naştere, fără a mai ţinea în seamă că ei văzuseră făcându-se acelaş lucru la Paris sau la Viena, şi aveau de ase­menea conştiinţa de a urma tradiţia celor mai mari teatre. Intr’adevăr, eu nu cred, că se poate găsi în lume" un spectacol mai dezgustă­tor. Am văzut un lucrător înjurând pe un altul pentru că se încovoiase de osteneala unei greutăţi, sau la strângerea fânului, primarul satului mustrând pe un ţăran pentru o stângăcie; am văzut oameni în­juraţi astfel şi tăcând, dar ce scârbă am avut asistând la asemenea scene, şi des­­gustul meu se mărise încă prin senti­mentul că acolo se făceau munci impor­tante şi folositoare, unde cea mai mică greşală putea să aducă urmări supără­toare. Dar aici, în acest teatru ce se făcea? Pentru ce se muncea şi pentru cine? Ve­deam bine că şeful de orchestră era a­­bia la începutul nervilor sei, după cum l’am văzut pe lucrător intrând în scenă, dar în folosul cui se enervase el ? Opera care se repeta, era, după cum am spus, din cele mai ordinare; voiu adăoga to­tuși că era atât de absurdă cum nu’și poate închipui cine­va. Un rege indian dorea să se căsătorească; i se aducea o logodnică; el se dighizase în lăutar; logodnica când văzu că se îndrăgostise de lăutar și era disperată, dar sfârși prin a descoperi că lăutarul era regele, lo­godnicul seu, și fiecare arata o bucurie nebună. Nici­odată n'au fost, nici­odată nu vor fi Indieni de asemenea specie. Mai mult de­cât sigur că ceea ce făceau şi spuneau nu numai că nu avea nimic a face cu moravurile Indienilor, dar nu aveau nimic a face nici cu moravurile o­­meneşti, de­cât numai cu cele din opere. Căci, în sfârşit niciodată, în viaţă, oa­menii nu vorbesc în recitative, nici odată nu se aşează la distanţe regulate" şi nu-şi agită braţele în cadenţă pentru a exprima emoţiunile lor; nici odată ei nu merg păreche, în şoşoni, cu suliţi de cositor; nimeni, nici­­odată în viaţă, nu se supără, nu se dezolează, nici râde nici nu­ plânge cum se făcea în această piesă. Şi că nimeni în lume n a putut fi vre­odată mişcat de o piesă ca aceasta, aceasta fiind­ în afara de orice îndoială.­ ­Va urm­a o Gospodărie serioasă Sa nu se creadă că vrem să facem re­clamă actualei administraţiuni comunale. Vom spune lucrurile aşa cum sunt îrn rea­litate, fără nici o înflorire, căci faptele vorbesc de la­ sine, cu toată urgia ce o­­norabilul d. A. C. Cuza voeşte s'o des­­lănţuiască asupra primariatului d-l. Gh. Mârzescu. Trebuie ca cineva să ţie aibă mintea la loc pentru ca să susţină aberaţiunile pe care reprezentantul colegiului al H-lea de Iaşi, mult reclamagiul d. Cuza, le sus­ţine cu o adorabilă încăpăţinare. E recunoscut astăzi că Iaşul e singurul oraş din ţară care nu simte lipsa alimen­telor de prima necesitate. D-nii Gh Mârzescu, M. Tomida, C. Gh. Io­ma şi Osvald Racoviţă, se ocupă mereu şi se­ îngrijesc ca populaţiimea la­şului să nu ducă lipsă de nimic. Acest fapt e de­ notorietate publică. Pe când toate oraşele din restul ţării duc o mare lipsă fie de făină, fie de za­hare, dar mai ales de acest din urmă aliment indespen­­sabil pentru hrană, singur laşul se poate mândri, şi cu drept cuvânt, că poate face chiar Luxul de a da şi altor oraşe. Capitala ţării. Bucureştii, în această privinţă stă foarte prost. Lipsa zahărului e atât de simţită în Bucureşti, în­cât zilnic cetăţenii laşului primesc scrisori fie de La rude, fie de la prietenii din Capitala ţării cari cer să li se triment­ă mac­ar câte­va kilograme de za­har. Iaşul are norocul ca în aceste momente atât de critice să fie administrat de un primar ca dl. Gh. Gh. Mârzescu„ o ener­gie fară pereche, cam­ secondat de nişte colaboratori ca d­nii Tomida, Racoviţă şi Torna, au făcut ca vechea Capitală a Moldovei să fie la adăpostul lipsei ali­mentelor de prima necesitate. Nu trebue de uitat că administraţia, comunală, e ajutată în aceste momente grele şi de un tânăr foarte activ şi pri­ceput, dl. Gh. Vidrighin inginer, şeful s­er­vi­ci­ului a­pro­vizi­on­ări­i. Când Comuna este administrată de a­­semenea oameni cu vădită tragere de ini­mă pentru binele obştesc, nu e de mi­­ c. BRADEANU CĂINŢĂ In primăvară. Prin alee Păşea încet­­şi legănat ; Pe urma ei privi poetul Până ce ea s’a depărtat. Ucigător de dulce-un zimbet Pe buze­­ flutură atunci... I)e­ce acuma o privire Spre mine oar­e nu arunci? Te pierzi din ochii mei, minune, Dar tu in mintea mea râsai Aşa cum te am visat,—o floare, Regina florilor de Mai... A revăzut-o şi ’n spre dânsul Privirile îşi risipi. Priviri in lacrime scăldate, Ş’atât de galeş îi zimbi... () noapte splendida de lunii Când se ’ntâlniră ; şi apoi Povestea veche şi banală: i. Ei se iubiră amândoi.... Dar visurile nici odată Nu ţin pan’ la sfârşitul lor ; Dispar ca undele pe apă Sub iui senin fermecător.... Şi el, poietul ce-şi crease Din Eu, simbolul unei vieţi, îşi risipise intr’o clipă Avânta ’ntregei tinereţi,... Şi palid, cu privirea stans­t, Sdrobit de-un dureros trecut, Din liră scoate note triste: „Un ideal pe veci pierdut“... Ie singur , linişte-i tu juru-i, şi gândul duce ’îndepărtări Prin vremuri de odineoară, Prin vremuri pline de cântări. Şi cum pe marea liniştită Deodată ’ncepe-un uragan, De se întunecă, dispare întreg seninul diafan, Ce urme lasă peste ape Când uraganul s’a sfârşit? O linişte netermurită, şi-im senin neterm­urit. Dar, când în inimile noastre S’abate-un vânt de suferinţi De’ntunecă şi rezvrăteşte A noastre gânduri şi dorinţi. 1­­ . Senin şi linişte, de apururi Rămân streine pentru noi ; Cădem învinşi la urma urmei. Ori cât am fi de mari eroi.... E în amurg, amurg de toamnă. O toamnă care-a ’ntirziet... Lângă un nuc e ţerna moale De pe o groapă, şi, încet S’apropi' cu faţa-ascunsă Şi ’ngenunchind lângă mormânt, Femeea îmbrăcată ’n negru, Aude ’n baterea de vânt. Ecoul unui plâns ; şi ochii Se scaldă ’n lacrime ferbinţi... Pe chipul ei e Zugrăvită Icoana vecinicei c­tinţi__ \ ECOUL MOLE0ZET ------------0X0------------­ rare că laşul nu duce Lipsa de ni­ci de mirare, însă, că un om cult şi cât pretinde a fi de o serioasă imparţial­ă ca dl. A. C. Cuza, acuză, fără, im , aduce dovezi, că administraţia corui­a nu-şi face datoria şi că e necinstită E destul astăzi ca o acuzare de a­menea natură să vină de la dl. A Cuza pentru ca ori­cine să vadă neses­i­tatea ei. O gospodărie comunală mai sert i ca cea de azi, n'a avut, putem spun desfiderii sa fim dezimnim­, cu drep­t vânt, nici odată laşul. Bi- ----------0X0---------- ' I „Etel imni m imn Acesta este titlul unei interesante­­ ştiri ce a apărut acuma la Constanţa­­ torită penei comp­etente a vechiului j­uru prietin loan X. Roman, depot.] Broşura redactată în limba frânt pentru a fi mai uşor răspândită în a de hotarele ţărei, cuprinde: Protest românilor din Transilvani­a şi l aparaj contra apăsărei maghiare, urmată cu notă explicativă. Comitetul ligei c­rale române, secţia Bruxelles ce era president­iu d-lui Roman, autorul am broşuri, a prezentat această protes „Congresului Păcii“ întrunit la Brux în vara anului 1897. Grupul parlante­r ungar, în frunte­ cu contele A. Appe s’a găsit foarte jenat că Congresul a sezisat de acest protest al românilo­­r,­ sub coroana sf. Ştefan, iar publicaţii­­ lui şi distribuirea la toţi membrii , fermniţii cum şi tuturor ziarelor mai­­ oamenilor politici din Europa şi Ame­­ţ a răcit cu desăvârşire entuziasmul pr­­­şoviniste din Ungaria, gata să celeb triumful delegaţiei lor de la Bruxe Delegaţii Pazmandy şi d’Asbot’o­zi nie au încercat prin Vindépendance­­ să mai atenueze efectul dezastros ca­­ pricinuit denunţarea politicei de ot­nie maghiară asupra naţionalităţilor regatul lor, căci au rămas bătuţi în­cercarea de a polemiza cu d. Moro­s vechiul preşedinte al Ligei secţia P­D şi un distins om politic şi publicist­i­gian, cunoscut sub numele Durant. * D-l I. N. Roman împreună cu seco­rul Ligei secţia Bruxelles au ramas n o vreme obiectul atacurilor şi al înjiu­l celor mai ungureşti posibile, din cauz au dat­ în vileag tocmai la Congresul b cei feliul lor de a trata naţionalităţii* j" cuprinsul regatului lor. ^ Broşura cuprinde şi polemica un­ui in „l’Indépendance Belge“ dela 1 \­gust până la 7 Sept, st. n. 1897, STA LA PANDA Stă de pândă la fereastră Străjuind cu ochii ei. Bolta cerului albastră, Luminată de scântei. Când zeiirii nebunateci Colindând pe lângă ea, Par stingheri și singuratici,— Sus în gol răsare-o stea, Steaua viselor,—iubirea,— Unui dornic gând etern ieste care nemurirea Şi o lacrimă s’aştern. Ea, zimbindu-le, încheagă Intr’un gând întregul vis. Visul lipitor cel leaga De-acel basm din paradis. CDQ0­/ V IT Îl n ti c. d Ir câ n d. S( vi ri K Cl d n B t( Sl s, e Ci IT IT

Next