Epoca, februarie 1897 (Seria II - Anul 3, nr. 371)

1897-02-08 / nr. 371

SERIA n.—AMIL m, No. 371. Ediția do iseara NUMÂRUL_10 BANÎ ABONAMMfELE încep la 1 și 15 ale fie­cărei luni și se plătesc tot­dea­una înainte In București la Casa Administrației In județe și streinătate prin mandate poștale Un an in țară 30 lei, în streinătate 60 lei Șase luni ... 15 » » » 25 » trei luni . . . 8 » » » 13 » Un număr în streinătate 30 bani MANUSCRISELE NU SE ÎNAPOIAZĂ REDACȚIA No. 3 - STRADA CLEMENȚEI - No. 3. NUMĂRUL 10 BANÎ ANUNCICRILE In București și județe se primesc numai 1 la Administrație In streinătate, direct la administrație și la toate oficiile de publicitate Anunc­uri la pag. IV...................0.30 l. linia » » »III...................2.— lei » II 3.­Inserțiile și reclamele 3 lei rtndul Un număr vechi[ 30 b­a]n I ADMINISTRAȚIA No. 3 — STRADA CLEMENȚEI - No. 3 SAMBATA, 8 FEBRUARIE, 1897 Im aju­mul Rasboiului BICISNICI JERTIPARI Neputincioșii cari dețin puterea fără a ști nici de ce nici ce să facă cu ea, își consumă vremea cu mici combinații al căror scop e să le a­­sigure liniștea. La el nu e vorba nici de administrație, nici de stu­­diarea nevoilor țărei, ci pur și sim­plu de a evita ori­ce chestiune. Au ajuns să se teamă pînă și de cele mai mărunte interpelări tăcute de cei mai neînsemnați membri ai ma­jorității ; cînd un Bazil Iepurescu se ridică, încrunta din sprinceană și­­spune că vrea să interpeleze banca ministeriala asupra situațiunii exte­rioare, guvernul se turtește ca o broască țestoasă și groaza se zu­grăvește pe fețele miniștrilor ; pînă și un Mârgăritescu e în stare să te­rorizeze guvernul actual al Regatu­lui român. La cîte tîrguri rușinoase, la cîte șantaj­uri dă loc această bicisnicie a cabinetului, numai un colectivist ar putea-o spune; cita pagubă su­fere țara, ale căreia interese sunt complect neglijate, aceasta o vede și a înțelege toată lumea. După cîtă stricăciune a făcut guvernul Sturdza și după încurcăturile pe cari le gră­mădește cabinetul Aurelian, va tre­bui o muncă uriașă pentru a pune din nou toate în ordine și a reînoda firul rupt al mersului afacerilor publice. Britanicii de la guvern sunt însă și tertipari. Ne­știind să lucreze nimic, nea­­vînd curajul să facă un singur pas, oamenii aceștia de paie asurzesc lumea cu... slăbiciunea adversari­lor lor. Ci­că partidul conservator e dez­binat în mai multe părți cari toate trag în cîte o altă direcțiune; că lupta e atît de acută în­cît parti­dul conservator nici nu mai e­­xistă. Și nu să zici că o spun asta așa, în treacăt, de cîte­va zile gazetele lor nu vorbesc de altă ceva, nu văd înaintea ochilor decît nimicirea partidului conservator. Auzi dumneata! Barem de-ar fi vr’o zece ani ma­­car de la Noembrie trecut și pîn’a­­cum, cafea­ valea. Dar nu sunt de­cît două luni. La Noembrie, partidul conserva­tor exista așa de bine și era atît de puternic, în­cît președintele gu­vernului liberal învăța drumul casei d-lui Lascar Catargiu, șeful conser­vatorilor, și-l ruga să bine­voiască a scoate țara din încurcătura în care o băgase orbește d. Sturdza, șeful liberalilor. La Noembrie, cine vroia să fie informat asupra mersului lucrurilor trebuia să citească ziarele conser­vatoare, căci ziarele guvernamen­tale nu îndrăzneau­ sa deschidă gura—ele, atît de limbute astă­zi cînd e vorba de spus neadevă­ruri. Dar și mai încoace, acum cite­­va săptămîni numai, la 14, 16 și 21 ianuarie, haita colectivistă a primit niște lovituri a cărora du­reroasă impresiune nu i s’a șters încă. Guvern, presă, club, bande de bătăuși, toată colectivitatea a fost mobilizată pentru a combate pe cîți­va candidați conservatori în niște alegeri parțiale. Dacă nu exista partid conserva­tor, dacă partidul acesta e așa de slab și dezbinat, atunci de ce atîta fierbințeală, mă rog? Nimeni nu luptă în contra a ceva ce nu există, afară doar de nebuni. El! dar biiisnicii de la guvern văzînd că nimic nu mai merge, că plictiseala cuprinde pe toată lumea din cauza complectei stagnațiuni po­litice, că agitațiunea din afară con­trastează prea izbitor cu lîncezeala dinăuntru, și-au închipuit că vor orbi lumea cu pretinsa nimicire a partidului conservator. Tertiparii dau adică telea oameni­lor să înțeleagă precum că nu e pri­mejdie să plece colectivitatea de la putere, caci... n’are cine-i lua locul. Ori poate or fi crezînd el înșil asemenea bazaconii? Tocmai de mirare n’ar fi, căci, de șai­spre­zece luni de cînd sunt la putere, colectiviștii au dovedit nu numai că sunt răi, ci și mai ales că sunt săraci, foarte săraci cu duhul. PARTID CARAGHIOS Dacă țara nu a putut trage nici un folos din fenomenala sterpenie a Ca­merelor liberale, totuși din dezbaterile ce au avut loc ne-am putut convinge cit de caraghios e partidul acesta. In adevăr, ne aducem cu toții aminte —pentru a nu cita de­cît un exemplu,— campania mizerabilă dusă de colecti­viști contra legea clerului. Prin graiii— în întruniri publice—prin scris, ei pro­clamau­ pretutindenea că această lege este o impietate, iar ministrul care o presentase Camerelor un ateu, un ne­legiuit. Dintre toți colectiviștii însă, cel mai teribil dușman al acestei legi era cc. Ghiță Mîrzescu, actualul ministru al in­­strucțiunei publice, care după propria sa expresiune nu scade pe banca minis­terială ca un bou. Sunt numai patru ani de atunci și cît s’au schimbat lucrurile, dar mai ales cc. Ghiță ! Ședința de la 3 Februarie a Camerei ne a dat dovada eclatantă că legea cle­rului nu numai că nu e rea, dar că a ridicat nivelul cultural al preoților noș­tri. Și cel care a recunoscut faptul a­­cesta a fost însuși d. Mîrzescu. Cum a devenit lucrul? veți întreba. E foarte simplu: legea era rea in 1893, pentru că cc. Ghiță era în opoziție; in 1896 legea e bună, pentru că opozan­tul de odinioară e om de guvernămînt, e ministru. Ce încredere se mai poate da unor asemenea oameni, n’are dreptul să în­trebe nimenea. Cînd, reveniți iarăși în opoziție — momentul nu e poate atît de departe, — vor îndrăzni să țipe con­tra legilor cu cari partidul conservator va înzestra țara, țara va avea dreptul să le spună, cum i s’a spus deună­zi lui cc. Ghiță la Cameră. — Sunteți niște caraghioși. IN AJUNUL RĂZBOIULUI Cercurile h­otăritoare din Berlin. Telegrama prințului Ilol­enloh­e. —Cestiunea macedoneană ț­ Românii.— Mobilizarea in Ungaria. Cercurile hotărâtoare din Berlin «Neues Wiener Tagblatt» primește din Berlin următoarea telegramă: ((Prin cercurile hotărîtoare de aici a­­titudinea provocătoare a Greciei față de marile puteri e privită drept un e­­pisod care nu va întîrzia mult restabi­lirea ordinei. Dacă guvernul grecesc crede de cuviință a duce o politică de rezistență ca să menajeze opinia pu­blică a țării sale, poate că își va veni mai târziu în fire în fața măsurilor de coercițiune ale puterilor». Inapoiarea prințului George din a­­pele cretane la insula Milo pare a do­vedi că Grecia fără voia ei cedează puterilor. Dar mult mai importantă de­cît re­primarea aventurei grecești este cestiu­­nea: ce să se facă în Creta ? Căci o simplă pacificare a insulei pare a nu fi îndestulătoare, ci e nevoe de niște măsuri cari să asigure că pe viitor nu se vor mai repeta incendiile i măce­lurile din trecut. Și sub acest raport nu s’a făcut încă nimic, pericolul n’a fost încă înlăturat. Cercurile hotărîtoare se îngrijesc mult de desfășurarea evenimentelor și se tem mai ales ca nu cum­va opinia publică grecofilă din Englitera, Franța și Ita­lia să exercite oare­care presiuni asu­pra hotărîrilor guvernror respective. Inpotrivirea grecilor se explică în următorul chip : Grecii cred că majoritățile parlamen­tare italiane, engleze și franceze nu vor permite ca marile puteri să ame­nințe în mod serios pe Grecia. «Kreuzzeitung» din Berlin scrie că greutățile nu sunt de loc înlăturate și marile puteri nu sunt încă înțelese ca în comun acord să întreprindă o ex­pediție în contra Greciei. Deci n’ar mai rămîne de­cât încheerea unui compro­mis, după care Europa ar lua deocam­dată asupra sa restabilirea ordinei în insule, asigurînd în același timp pe Grecia că la urmă i­ se va da Creta. Telegrama prințului Hohenlohe Neue Freie Presse spune că prințul Hohenlohe, cancelarul Germaniei, a tri­mis următoarea telegramă ministrului plenipotențiar al Germaniei în Atena : «Am ordonat comandantului încruci­­șătorului Kaiserin Auguste, care a ple­cat spre Creta, ca să procedeze în mod solidar cu comandanții vaselor puteri­lor străine. Alt­fel te invit să nu mai tratezi cu guvernul grecesc în Gestiunea cret­ană.» Cestiunea macedoneană și Românii Budapesti Hírlap primește din Viena știrea că între Bulgaria și Grecia e­­xistă o convenție secretă privitoare la Macedonia. După această convenție am­bele State se obligă a proceda solidar spre a zădărnici ori­ce fel de aspirații ale Romîniei sau Serbiei asupra Ma­cedoniei. Cercurile românești ar dori însă mult ca în cazul împărțirei Turciei, Mace­donia să fie ocupată de Austro-Unga­­ria. Ele speră că ast­fel elementul ro­man în Macedonia s-ar consolida, ceea ce i-ar asigura cu timpul supremația asupra elementelor bulgare și grecești. Mobilizarea în Ungaria Ziarele din Budapesta spun că sub­­direcția căilor ferate din Seghedin a primit ordin de la ministrul de răz­boia din Viena, generalul Kriegham­­mer, să aibă gata pentru ori­ce even­tualitate, la gară, cel puțin 60 vagoane de persoane și 40 de marfă. Primăria din Seghedin a fost invi­tată, din partea ministerului de răz­boi­, să închirieze localuri încăpătoare pentru bolnavi și răniți, răspunsuri la interpelări. Guvernul are un membru ale cărui atribuțiuni sunt să formeze trăsura de unire între cabine­tul țărei noastre și representanții Sta­telor streine — dar corpul diplomatic din capitală ignorează sistematic pe mi­nistrul de externe al d-lui Aurelian. In așa situație, prezența d-lui Stoi­cescu în fruntea departamentului trebi­­lor din afară nu poate avea de­cât un singur rost: să arate că are cine face scandal acolo. Și nu aceasta, credem, este menirea omului politic care deține acel portofoliu. TRIBUNĂ POLITICA Situația ministrului nostru de externe a ajuns un scandal permanent. D. Stoicescu deține portofoliul aface­rilor streine, dar departamentul e, de fapt, fără ministru. Parlamentul votează legi privitoare la resortul d-lui Stoicescu, dar ministrul nu dă nici lămuriri nici PREFECTUL VRABIESCU Natura catilinari a prăștiașilor de la gu­vern se dă pe față în toate actele lor mai de seamă. Nu e prilej în care, mai vîrtos ministrul de interne, să nu manifeste în mod brutal desăvîrșitul său dispreț pentru opinia publică. In răspunsurile pe care le dă în Parla­ment, în măsurile pe care le ia și, mai ales în numirile nenorocite pe care le face, d. Vasile Lascar ține, par’că’ntr’adins, să păl­muiască această opinie publică. Numirea d-lui Iulian Vrăbiescu în func­țiunea de prefect al județului Dolj e un scandal care’țî oprește mintea în loc. Noul ispravnic al Craiovei e un om care ’și-a cheltuit o bună parte de tinerețe pen­tru a învedera, celor cari nu’l credeau pe cuvînt, că e incapabil să ocupe un post important—și tocmai faptul acesta a deter­minat, se vede, pe ministrul de interne să-l numească ocîrmuitor al unuia dintre cele mai însemnate județe. Două epizode din trecutul acestui giuvaer vor lămuri pe cititor mai bine de cum ar putea-o face întreg cazierul său judiciar. D. Iulian Vrăbiescu se prezintă anii tre­cuți înaintea prezidentului Curței de apel din Craiova ca să depună jurămînt pentru a îmbrățișa cariera de avocat.—Jur credință Regelui și Constituției, zice prezidentul, aș­­teptînd ca d. Vrăbiescu să repete formula. — Constituției îi jur credință, întrerupe prefectul de azi, dar Regelui, nu—eu sunt de alte principii. —­ Se poate, domnule Vrăbiescu, dar a­­ceasta e formula legală; eu n’o pot schimba cu de la mine putere. — Dacă n’o schimbați, nu jur. Peste un ceas, zarvă mare în Craiova. Pretutindeni se comenta, cu călduroase elogii, consecvența republicanului Vrăbiescu. Pre­fectul, de azi, al Doljului, a avut, atunci, clipa sa de celebritate. După două ore, însă, d. Vrăbiescu se prezintă din nou la Curte și, după ce așteaptă pînă se sfirșește ședința, se apropie de d. Stănescu, președintele, și-i zice direct și cu oare­care smerenie: — Ei, domnule președinte, am venit iară... — Pentru ce, domnule Vrăbiescu? — Ca să depui jurămîntul. — Dar, domnule Vrăbiescu, cred că d-ta, om de legi, pricepi că nu pot eu schimba formula jurămîntului.. — Bine, domnule președinte , n’o mai schimbați. — Va să zică: juri ca toată lumea? — Juuul. — Credință Constituției și Regelui? — Și Regelui! D. Vrăbiescu era—căci jurase—procuror la tribunalul de Craiova. Se judeca procesul unui notar de sat, căruia i se imputa că ar fi ultragiat pe un zapcius. Procurorul are cuvân­tul pentru rechizitor și începe: — Măgarului ăstuia, domnilor judecători, trebue să-i dați maximul pedepsei—și încă să ne fie recunoscător. Dacă ași fi fost eu în locul subprefectului, îl băteam de-l lăsam lungit pe coaste, îmi pare rău­ din suflet, domnilor judecă­tori—și sunt sigur că vă pare rău și d-voas­­tre—că n’avem în legislațiunea noastră pe­­deapsa cu moarte pentru ast­fel de măgari! După ac­est viguros rechizitor, avocatul notarului s’a mulțumit să zică : — In aceste împrejurări, cinstiți judecă­tori, eu nici nu mă mai cred dator să iau cuvîntul. Pe clientul meu l’a apărat Dum­nezeu, căci dacă Atot­puternicul n’ar fi vrut să’l vie într’ajutor, dar fi dat pe mîna d-lui procuror în loc să’l lase pe seama zapciului—și în cazul acesta, fiind­că n’avem încă pedeapsa capitală, s’ar fi prezentat la judecată lungit pe coaste. D. Iulian Vrăbiescu trebuia, cum vedeți, să fie nepotul d-lui Vasile Lascar și, ca atare, să ajungă ispravnic la Craiova. Ywann TRIBUNA LITERARA C. A. Rosetti Un om care a exercitat în adevăr o pu­ternică înrîurire în vremea lui a fost C. A. Rosetti. Ca toți oamenii de felul acesta, el a fost luat de unii ca un apostol, ca un om providențial, care merită dragoste și a­­dorațiune; de alții a fost considerat ca un mare soltariu, și ridicul și pernicios, care merita pe rănd dispreț și ură. Nici unii nici alții nu aveau perfect dreptate, și unii și alții o aveau în parte. Era un om de mare temperament: actele lui erau produsele unui amestec de fana­tism și de apucătură, de convingere și de manie, de credință și de încăpăținare. Ștrengar și drăcos de mic, copil înrudit cu cele mai mari familii, se înhăitează în tinerețe cu mai mulți de teapa lui, și se pune în revoltă fățișă cu disciplina socie­tății de pe acea vreme, își lasă plete lungi, face fel­ de­ fel de giumbașuri și de tămbă­­lăuri, băgând în năbădăi pe isnail și ma­halagii , încalecă d’a’ndăratele pe o sacă și se plimbă pe podul Mogoșoaia, escortat în triumf de toți ștrengarii zamparagii, cari îl aclamează strigând: «Ura! vivat musiű Berlicoco!» Se duce vestea pîn’ la Vodă de isprăvile bandei, Vodă rîde și dă poruncă lui Aga să prinză numai­decât pe mușiii Berlicoco și să’l tundă muscălește. După aceea, ca să scape tîrgul și marginile de cea­ a derbedeilor, Vodă începe să le dea slujbe pj afară : pe unul îl face sameș, pe altul zapciu, pe­nitul altceva, iar pe Rosetti îl trimete polițaist la Pitești. Tînă­­rul Berlicoco merge la post, și primul act care’l săvîrșește, ca depozitar al siguranții publice, care e ? Pune câți­va dorobanți și doi bărbieri în piață : pe cine dintre isnail ori cupeți­or prinde, să’l tunză ridiche. Țipă lumea , scandal! ce’i asta ? «Așa a poruncit Măria-Sa Vodă, răspunde polițaiul... Uite pe mine cum m’a tuns!» Slujește în oaste ca iuncăr și ’n acelaș timp face poesii. E foarte curios cum în toate «Ceasurile de mulțumire», cari sunt dedicate Sexului frumos, Rosetti nu cântă liberta­tea, nici nu accentuează vre-o tendință po­litică ; el rămâne poet liric în toată puterea cuvîntului, cu o deosebită înclinare către genul galant—și drept să spun, versurile lui, fără a fi de vre o valoare prea însem­nată, nu sunt de loc lipsite de grație și de sentiment. Tânăr, părăsește o puternică relație de inimă și merge la Paris. Acolo ascultă pe Lammenais, pe Michelet, pe Quinet, pe Bau­­drillart. Torentul condus de idei din nainte de mijlocul veacului îl răpește și ’limbată. Se ’mbuibă pe nemestecate cu un repertoriu de formule și de clișeuri liberale, republi­cane, umanitare, pe cari și le reduce chin­­tesențiate la două caruri particulare, ce­lebrele lui proposiții mistice : «Luminează-te și vei fi — Voește și vei putea», și se în­toarce în țară înainte de Revoluțiune. In timpul când el se hrănea cu principii la Paris, tînăra părăsită nu voia să se lase de tot neconsolată. Rosetti află de asta îndată ce sosește în București — un prieten bun se găsește totdeauna pentru a-ți face așa ser­­vieiii de inimă. In luna lui Cuptor, pune caii la o sanie și pornește la mănăstirea unde infidela petrecea vara. Toată lumea din sat și din mănăstire se strînge ca la urs, la chio­tele surugiului, să vază pe boerul: «Ce ’i asta, Costache ? întreabă femeea rîzănd... Cu sania ? — Ca să vid mai de grabă, iubita mea, știam cu ce nerăbdare mă aștepți!» După potolirea definitivă a evenimentelor de la 48, Rosetti se întoarce în țară și în­cepe febrila de activitate politică. Librar, edi­tor, tipograf, ziarist, staroste de negustori, director de teatru și mai presus de toate agitator și conspirator, om de un tempera­ment și de o putere de suggestiune extra­ordinare, face propagandă în clasa mijlocie, lipsită pe atunci aproape cu desăvîrșire de cultura apuseană. Pentru asta fundează «Ro­mânul». Inventează atunci vestitul său lim­baj italo-macaronic : el este «fundatorele, di­­rectorele și redactorele acestui ziar libe­rale» ; combate pe un «mareșale franceze, o creatură imperiale, care n’are nici-o idee geniale și nici­ un avlnt naționale» ; admiră din contra pe un «admirale engleze pentru convingerea’­ constituționale» ; este «inimic mortale al unui regime personale și fatale». «E just, vreo justiție !».. Apoi, în ajunul răsbo­­iului, face apel «la cetățianx, la satiani, pom­­pieri, oficialî, serginți, etc.»... să nu uite că : «unei națiuni snervate, spera­nța ne spune, trebue să i se stingă sânge !» Urme de influența acestui jargon baroc ne-au mai rămas astăzi doar pe biletele, pe scriptele și pe edificiile Băncei noastre. Peste tot se scrie «Banca Naționale» — este ultimul omaj, destul de oftin de altminteri, pe cari îl fac foștii săi discipoli, do. Costi­­nescu și Carada, micilor manii ale maide­iui om. Tot Rosetti a inventat și chenarul negru la gazetă pentru ocaziunile de «profund doliu naționale». Când s’a votat prima con­venție cu Austro-Ungaria, «Românul», cer­u­t de jur împrejur, începea ast­fel: «Astăzi s’a împlântat cuțitul în sînul Ro­

Next