Epoca, ianuarie 1931 (nr. 578-601)
1931-01-14 / nr. 587
No. 587 3ILEI RIACȚIA ȘI ADHINISDATIA BUCUREȘTI, CALEA VICTORIEI No33 Reclame și inserții Se primesc la adorația ziarului și la toate agențiile de publicitate Telefon 3S2H0 Miercuri, In ian. 1931 * ’***' .."N"'~ ... fie, scumpă țara, puterea mea de muncă și puterea mea de iubire. Nicolae risipescu BIZANȚUL! Mă găseam pe stradă, când se întorcea de la palat comisiunea parlamentară, care prezentare Majestăței Sale Regelui răspunsul la mesagiu. Ca orice burghez sunt ani sentimental și un naiv, de aceea nu mă pot opri de a simți o vie emoție când văd trecând pe dinaintea, mea armata și stindardul țărei. Fără să vreau gândul meu aboară la atâtea fapte eroice înscrise în istoria neamului nostru și fiecare ostaș îmi apare ca un viitor erou. Pe când mă lăsam. A furat de aceste emoțiunii cineva se apropie de mine și îmi șopti: „Bizanțul", M’am trezit ca dintr’un vis frumos și întorcându-mi capul văzut alăturea de mine pe vechiul meu coleg de liceu, un sceptic incorigibil. Nu mă simțeam în dispoziția sufletească să încep o conversație cu el, de aceea mă mulțumit să-i dau bună ziua și plecai. Pe drum însă tot timpul mi-a răsunat cuvântul rostit de el: Bizanțul! Adică aparența unui fast exterior, care ascunde numai mizerie, sărăcie și decadență. De atunci acest cuvânt mă obsedează și ori de câte ori cercetez stările de lucruri de la noi, îmi răsună la ureche acelaș cuvânt: „Bizanțul*’. Nu este vorba desigur de civilizația rafinată, ale cărei influențe se resimt și în cultura noastră. Este vorba de acel Bizanț decadent, imoral, abuziv, frivol și leneș, care a căzut nu atât sub loviturile repetate ale barbarilor, cât sub greutatea propriilor lor păcate și nemernicii. Desigur că prietenul meu exagera. Este mult putregai, multă decadență, multă imoralitate și falșitate în viața publică și privată a României de azi. Cu toate acestea apropierea este nejustificată. Bizanțul acela imoral și decadent însemnă sfârșitul unei civilizațiuni și a unei culturi, care a strălucit timp de mai bine de o mie de ani, în timp ce restul Europei zăcea, în cea mai neagră barbarie. Nu tot astfel este cazul nostru. Deabia de o sută de ani ne-am trezit și noi la o viață nouă și am intrat în ritmul lumei civilizate. Purtători a unei vechi culturi, am păstrat în noi, în stare latentă, toate acele calități cari, în împrejurări favorabile, se pot desvolta și pot apare ca manifestări superioare, în toate domeniile, împrejurările ne-au fost însă nefavorabile. In trecut, stăpânirea turcească și influența Fanarului, ne-a paralizat orice manifestare originală și fecundă. De o sută de ani și mai bine, înțelegând rău nevoia adaptării la condițiile de viață ale Occidentului am imitat și am copiat tot ce am văzut acolo, fără descernământ și fără nici un spirit critic. Este inutil să reluăm această chestiune. Ea a fost îndeajuns discutată de toți câți au cercetat istoria noastră culturală, de la începutul secolului trecut și până azi. Dacă astăzi suntem săraci și nu putem face față nici celor mai urgente și imperioase nevoi, vina nu trebue căutată în cine știe ce lipsuri congenitale, cari ne fac improprii pentru progres. Ne-am pripit, aceasta este toată greșeala noastră și acum se impune să ne înfrânăm și să ne reculegem. Dacă nu venea marele răsboi cu toate consecințele lui, nu s’ar fi produs nici aiurea și nici la noi acest desechilibru, care pare a fi atât de greu de înlăturat. Oare așa era Româna din‘nainte de răsboi? Cine nu-și aduce oare aminte cu melancolie de România mică, dar bogată și fericită din timpul domniei Regelui Carol I? Cine putea vorbi atunci de Bizanț? Câtă ordine, câtă cuviință și câtă măsură era în orice manifestare a noastră. La conducerea țărei erau oamenii cei mai de seamă. In fruntea dregătoriilor se găseau cei mai pricepuți și cei mai chemați, școală și biserica era Școala era biserică. Lumea avea încredere în justiție, iar armata era o instituție de cari nu se vorbea decât cu respect și mândrie. Miniștrii erau oameni respectați, iar parlamentul era cuviincios. Firește că astăzi nici școala, nici biserica, nici justiția, nici armata, nici parlamentul nu mai pot fi comparate cu ceea ce erau toate acestea în acea epocă. Dar domnia Marelui Mare Carol I s-a încheiat deabia în toamna anului 1914. De atunci au trecut numai 16 ani și deci nu se poate vorbi de o decadență a noastră, ci numai de o criză acută, care se manifestă în toate domeniile noastre de activitate. Bizanțul înseamnă decrepitudine bătrânească. Scăderile noastre de azi înseamnă boala unui tânăr, cu organismul sănătos și care prin urmare este destul de rezistent ca să suporte o febră, oricât ar fi ea de violentă. Toată nenorocirea noastră a început după război, când marii noștri conducători politici și culturali, cari au ilustrat domnia Regelui Carol I au dispărut, iar cei cari s’au ridicat în locul lor nu au avut viziunea clară a datoriei lor. Apucăturile rele ale politicianilor, ținute în frâu până atunci, ne mai fiind stăpânite de nimeni, s’au putut manifesta în toată libertatea lor și așa am ajuns acolo ,unde suntem azi. Acesta este adevărul. Negreșit că azi suntem foarte săraci. Desigur că azi ne lipsesc oameni de calitate superioară, care să ne conducă. Firește că azi suferim de o grozavă criză de autoritate. Toate acestea sunt adevăruri ce nu se pot contesta. Dar tot atât de adevărat este că fiecare din noi simte că aceasta nu înseamnă sfârșitul unei țări și a unui popor. Avem cu toții dimpotrivă conștiința că partea grea a crizei se apropie de sfârșit. Regele care domnește azi în România, poartă un nume binecuvântat. Nu este simplă întâmplare, ci aceasta trebue s-o înțelegem ca o hotărîre înțeleaptă a Providenței. Prin urmare nu de un Bizanț care moare, ci de un Bizanț care se naște, strălucitor și puternic poate fi vorba. ............... E. Oteteleșanu Cazul d-l ui Lahovary în Franța după război una din personalitățile cele mai distinse ale ministerului de externe d. Philippe Berthelot a fost suspendat pe timp de cinci ani. Era pe vremea crackului Băncii din Indo-China. Guvernul francez hotărî să susțină banca, socotind-o de interes național. Directorul ei, era fratele secretarului general al ministerului de externe. In urma avizului comisiei de disciplină d. Poincaré a suspendat pe d. Philippe Berthelot, socotind că măsurile telegrafice luate de secretarul său general în chestia băncii, depășeau întrucâtva intențiile guvernului. După părerea primului ministru, telegramele d-lui Berthelot erau prea optimiste, de un optimism ce nu cadra^ cu legăturile sale de rubedenie cu directorul instituției, pe care guvernul hotărîse totuși s-o salveze. In aceste nuanțe se vede tot caracterul și toată delicateța politică a d-lui Poincaré. După câteva luni, măsura a fost revocată, D. Berthelot și-a reluat suncțiunle pe care le-a astras sub cârmuirea d-lui oincaré. Până și acesta și-a dat seama că sancțiunea fusese prea drastică, față de o podoabă a diplomației franceze. Nu există nici o analogie între cazul Berthelot și chestia Lahovary, care preocupă în momentul de față cercurile noastre diplomatice. Este vorb însă de o sancțiune pe care ministrul nostru de externe este pe cale s’o ia și sancțiune, ce nu trebue să difere mult, așa ni se afirmă cel puțin, de acea pe care a luat-o d. Poincare acum opt ani. S’a vorbit de o indiscreție comisă de d. Lahovary directorul de cabinet al ministrului de externe. La început am sărit în sus. Credeam că d-sa s’a apucat să istorisească dacă nu la Capșa, cel puțin la Jockey Club unele lucruri aflate prin corespondența cifrată a ministerului de externe. Deși o asemenea indiscreție cadra foarte puțin cu firea și cariera d-lui Lahovary, totuși fusesem convins că așa se petrecuseră lucrurile și trebue să mărturisesc că nu găsiam sancțiunea prea severă pentru o infracțiune atât de gravă. In urmă am văzut că faptele stau absolut altfel. D. Lahovary de câteva luni clasează telegramele ministerului de externe și hotărăște care sunt acele ce pot fi publicate de ziare. In zilele din urmă, d-sa a încredințat presei unele știri pe care guvernul le-a socotit inoportune. D. Lahovary a comis o inadvertență, la care a contribuit și lipsa din țară a titularului departamentului de externe, care ar fi oprit fără îndoială publicarea telegramelor în chestie. D. Lahovary s’a făcut vinovat de o nebăgare de seamă, ce nu-mi pare suficientă totuși pentru a sfărâma cariera unui excelent funcționar. GRIGORE FILIPESCU FILE DE BLOC NOTES 0 ilmm In Ne-am ocupat mai de mult de inițiativa d-nelor Protopopescu Pake și Bolton de a reînvia frumoasa mișcare a soc. de protecție a animalelor. Ne-am exprimat atunci încrederea că pe tărâmul acesta se va face ceva și că această nobilă inițiativă nu va rămâne fără rezultate. Intr’adevăr în acest răstimp S. P. A. a dat mai multe ceaiuri de propagandă și Duminică a avut loc adunarea generală extraordinară a societății pentru alegerea președintelui și modificarea statutelor. Alegerea președintelui a fost o surpriză. O frumoasă surpriză. Președinte al S. P. A. a fost ales d, I. Al. Brătescu-Voinești Bunul și blândul academician autorul celebrelor nuvele „Puiul** și „Moartea lui Castor“. A fost o alegere cum nu se poate mai nemerită. Putem fi siguri că activitatea S. P. A. de aci înainte va fi rodnică. Unde se lucrează cu suflet și bunătate nu se poate să nu se facă treabă D-nele Protopopescu-Pake și Bolton se pot felicita pentru rezultatele la cari au ajuns. Dinu Roco LIBERTAtEA PRESEI S’a vorbit din nou zilele acestea, cu darnică risipă și sfâșietoare accente de durere de... libertatea presei. Săraca, a fost din nou violată. Este drept că de astădată a violat-o chiar cel care-i apărase cu mai multă abnegație și devotament, virtutea șifonată de guvernele trecute, ale oligarhiei, . Guvernul superdemocrației din opoziție, guvernul național-țărănist a violat libertatea presei. Bine a făcut. Și eu cât va viola mai multe din „sfintele” libertăți pe care, cu strășnicie le apăra în opoziție la toate răspântiile de drum, cu atât mai bine va fi poate că tot va învăța ceva poporul românesc, cu timpul și cu ajutorul „democraților” noștrii. Va învăța — o sperăm și o dorim — să ia cu toroipanul la goană pe toți panglicanii ce vor mai veni să-i ofere și să-l făgăduiască munți de piiaf, râuri de lapte și de miere. Căci răul pe care l'a făcut țării în anii aceștia de după război , atât presa de partid cât și, mai ales aceea, zisă independentă, care nu a făcut altceva timp de zece ani, decât să mizeze pe dorința de Putere demagogilor cari alcătuesc în marea lor majoritate partidul național-țărănist, răul acesta este imens. Dacă această presă independentă, editată și scrisă de oameni, în majoritatea lor, inteligenți, ar fi fost în acelaș timp inspirată de sentimente curat și exclusiv românești, ea ar fi spus cititorilor săi și n’ar fi ostenit să le repete că, orice partid, odată venit la putere și oricât de „democrat’ va fi fost el în opoziție, pe lângă păcatele ce rod oricare partid politic, va trebui să se poticnească în arbitrar și în abuz. Căci ideologia simplistă a libertății și egalității, înțeleasă ca despăț și triumf al tuturor mediocrităților, nu este bună decât pentru opoziție și valabilă doar pentru proști. Și, așa fiind, arhangelii ce apărau cu sabia și verbul de foc și flacără, sfânta libertate a presei, s’au văzut în hilara situațiune de a o încătușa și a-i pune călușul la gură. Libertate... câte prostii se mai fac și astăzi în numele ei! Căci, dacii confundăm libertatea cu licența și libertatea presei — pe cum o înțelegem întreagă în ceea ce are arholul acesta mai nobil: demnitatea, desinteresarea și iubirea Patriei — o confundăm cu șantajul abject și tâlhăria la drumul mare, ea trebue nu numai încătușata, ci pur și simplu, suprimată. Presa care servește de instrument de șantaj unor țeluri inevitabile, care se folosește de vocabularul nationalist și patriotard pentru a-și deghiza infamia ți a înșela buna credința naivilor, presa care sub pretextul purificării moravurilor, seamănă ură și vrajbă între frați, — această presă nu are dreptul să ridice capul și nici căderea să pretindă de la cealaltă presă — aceia care este pusă în serviciul unei idei sau a uno principii, ce pot să nu fie totdeauna cele mai bune, dar nu încetează niciodată de a fi cinstite — solidarizarea cu ea. Căci nu există libertate — și mai vârtos libertatea presei pes care o iubim și pe care o slujim dacă nu este inspirată și întărită de setimentul demnităței, de reapoetul chiar al adversarului și de simțul de măsură. Libertatea acestei prese nu o va ataca sau stânjeni nimeni pe lume. J. Faleologu Se impun sacrificii Trăim timpuri grele. Pentru toată lumea, viața a devenit o problemă de la o zi la alta.. Numai crede nimeni în hazarduri, în minuni, nici chiar în „sfinții de la Ierusalim’* cu ajutorul cărora se putea face odată orice. Se vede clar că ne aflăm la un greu impas și că soluția nu poate veni decât de la o colaborare a tuturor forțelor mari și mici, tari sau slabe. O colaborare nu poate fi concepută decât pornită din convingere, din sinceritatea cu care își dau mâna oamenii în fața primejdiei. Populația țării este chemată la un greu examen. La examenul de sacrificii pentru refacerea țării, examenul conștiinții, iubirii de țară și neam. Europa întreagă urmărește efortul țării noastre și Statele sunt gata să contribue și ele la izbânda noastră.Exemplul sacrificiului a pornit de sus. Toate protestele au amuțit în fața gestului regal, care a explicat mai limpede decât orice orator, jertfa ce ni se cere. Cine va îndrăzni să se opune voinței unanime de a colabora pentru salvarea țării? Sunt totuși oameni foarte puțini, cari nu cunosc încă chemarea vremii. Sunt puțini și poate că n'ar trebui să ne oprim spre a-i lua în seamă. Risipa lor însă este atât de mare încât devine provocătoare. Acestora trebue să le spunem mai răspicat fiindcă au pierdut de mult bunul simț care ar fi putut să-i facă să înțeleagă starea de lucruri. Acestora să le spunem răspicat: Schimbați menitul domnilor! numai întrețineți pe speculanții articolelor de lux. Renunțați de a plăti merele românești cu 90 lei kilogramul și nu trimiteți leii românești peste graniță pentru a plăti 200 lei kilogramul de banane. E vremea sacrificiilor. Când alții se supun unei dureroase curbe, faceți și d.voastră un mic și neînsemnat ocol. I 1. Vicim Cezar Borgia și Ionel Brătianu In casa din strada Lascăr Catargiui unde s a zămislit timp de aproape un pătrar de veac parte din istoria politică a acestei țaria vorbit de Jean Duca, noul șef al partidului liberal, glorificând silueta impunătoare a lui Ionel Brătianu. Sarcina era grea, căci subiectul depășea pe cuvântător.Pentru a schița în trăsături exacte pe cel, care și el a contribuit la sfărâmarea granițelor încătușate de eli, împingându-le în limitele firești ale puterei noastre etnice, trebuia altceva decât fraza răsunătoare care, poate emoționată și desigur emoționând — ascultători, mai toți erau admiratorii celui ce se prea marea — cădea totuși pe podeaua acoperită de linoleum a sălii de lectura din Biblioteca I- I. C. Brătianu, provocând ecoul viduluii pretențios. Noul conducător al trupelor liberale ortodoxe, sa achitat de misiunea ce i s’a încredințat, așa cum a putut-Dar nu ,aceasta interesează-Alt fapt care face și mai mult din cuvântător, accidentul care determină intervenția de față, estompându-l până la eclipsare, inspiră cele ce vor urma-Încheind amintirile sale cel care cuvânta, destăinuește cum în ajunul războiului nostru, când evenimentul intervențiunei române era cunoscut mai de nimeni afară de mine" înapoindu-se de la Buftea spre București, Ionel Brătianu, se pare, a avut o viziune patetică a propriului său destin-In mașina care îl ducea spre Capitală, învăluit de lumina spectrală a nopței, Ionel Brătianu și-a reamintit de paginile din Machiavel, în care ambițiosul Florentin preamărește figura Ducelui de Valentinois, Cezar Borgia și Brătianu obsedat de imaginea Ducelui Roman, cu care poate se confunda în acele clipe, se întreba dacă soarta nu-i va aduce și lui sfârșitul lui Borgia, cars înarmat cu îndrăzneală și poate înzestrat cu geniu, prevăzuse totul, chiar moartea tatălui său de la care deținea puterea. Ceea ce nu prevăzuse, era ca el în clipa dispariției Papei Alexandru VI-lea, el însuși să fie bolnav, în pericol de moarte (însă totuși în Roma, iar nu în afară de zidurile Romei cum din pripă afirmă conferențiarul (pagina 59, Edit- Garnier Frères). Teama formulată atunci de Brătianu a fost risipită de „Victorie" - Deși poate nu prevăzuse „totul" destinul formulat istoric al românismului, lapidar în cuvintele de „politica instinctului național", a știut să învingă neprevăzutul Și Ionel Brătianu purtat de aripa norocului mereu în fruntea treburilor românești, întâlnește totuși mai târziu, o altă „voință" dominatoare, care i se opune în cale. Stăpânit de o ambiție trufașă, înzestrat cu dinamismul tuturor îndrăznelilor, Brătianu vrea să înlăture „voința" care îl stingherea Și atunci probabil își amintește iarăși de profilul impunător al lui Borgia, așa cum l'a descris Machiavelli mișca cu măestrie pionii pe noul echiquier, prevede iarăși totul, absolut totul; numai moartea lui nu o prevede.. Cezar Borgia moare la asediul Vienei, pentru a fi „îndrăznit" în cadrul atribuțiunilor sale și a fostului său social (Era Prinț și șeful unui stat). Ionel Brătianu moare în București pentru a fi îndrăznit prea mult, depășind rostul său social și atribuțiunile sale într-un stat monarhic (Sunt „voinți” de care nu trebue să te atingi în cadrul unei monarhii fie ea chiar constituțională)De aceea literatura noastră politică ar putea să găsească asemănări între acești doi îndrăzneți neprevăzători • Machiavel t mMm Mai bine zis, minoritatea maghiară, căci celelalte naționalități au avut, după cât se pare, o atitudine destul de obiectivă față de această operațiune a numărătoarei neamului. Dela început cată să o mărturisim: personal avem toată simpatia pentru maghiari, iar, ca popor, îi admirăm pentru cerbicia cu care nu se lasă îndoiți de destinul potrivnic și pe care, dacă nu pot să-l silească și să-l supună voinței lor, îl combat totuși cu desnădejde, cu pasiune și cu toată mândria. Ca națiune și ca stat de aproape învecinat, scopul unei bune înțelegeri și interese comune, ne îndeamnă spre o politică de conciliere având ca temelie bine și definitiv stabilită: menținerea și apărarea tratatelor de pace existente-Nu-i cerem nimic Ungariei din ce-i al ei, dar nici nu înțelegem să-i dăm, sub orice denumire ar pretinde-oe ceva din ceea ce-i al nostru* Acestea zise, trebue să constatăm, în al doilea rând, că în ceea ce privește pe maghiari, minoritatea etnică, din România, am înțeles întotdeauna, atât față de ei cât și, în genere, față de toate celelalte minorități viețuind în cuprinsul hotarelor noastre comune, că Statul român, prin guvernele care-l personifică, nu trebue să-și abandoneze niciodată atitudinea de obiectivă simpatie pe care, cu orice prilej, le-a arătat-o dela început Micile fricțiunii în raporturile noastre cu populațiunea maghiară inevitabile chiar între conlocuitorii de aceiași naționalitate, am înțeles să fie întotdeauna aplanate fără agresivitate din partea noastră, printr’o atitudine călăuzită de tact și inspirată din adevărata înțelegere a situațiunei, ce ne poate servi cu și mai mare folos interesele Călăuziți și inspirați de intrega soartă de altă dată a fraților noștri trăind sub jug străin, am cerut, în însăși interesul unei apropieri spre asimilare — pe care șovinismul trufaș al foștilor stăpâni era incapabil să o realizeze — ca să se treacă cu îngăduință și concilianță chiar peste greșelile ce au comis uneori conducătorii partidului maghiar. Reclamațiunior dovedite neîntemeiate, îndreptate către Societatea Națiunilor, nu li sau răspuns niciodată cu repress lile Celui mai tare îi șade întotdeauna bine îngăduința, priceperea, iertarea. Prea departe împinse însă, se transformă în prostie-Este punctul pe care ne aflăm» Căci cu prilejul recensământului general al populației României, s’a dovedit din partea minoritatei maghiare, sub inspirația și imboldul conducerei lor politice, nu numai o bine organizată acțiune de sabotare a acestei operațiuni, ci o directă manoperă de falsificare- Regiuni întregi ale țarei — și ziarele minoritare nu ne-au ascuns-o prin agresivitatea lor fățișă — au fost declarate maghiare și populațiunea românească care oocnește, silită prin presiuni și amenințări, sa-și însușească o rraionalitate pe care nu o are. Mărturisim că ne-am îndoit la început de veracitatea acestor aserțiuni; date precise și informațiuni deasupra oricărei bănueți le-au confirmat însă. Faptele sunt adevărate. Există. Este de la sine înțeles că operația recensământului va trebui repetată în acele regiuni, pentru a o așeza pe bazele ei de adevăr obiectiv. Guvernul și în cazul acesta, ministerul muncii are datoria caprin organe destoinice, selecționate printre cele mai bune, să restabilească adevărul. O verificare și o rectificare, ce trebue făcută cu tot tactul, dar și cu toată rigurozitatea pentru a dejuca în mod convingător încercarea de mistificare a conducerei partidului maghiar-Partidul maghiar din România și nici Statul Ungar nu au nimic de câștigat din măsluirea edita a câtorva mii de români mai slabi de înger, sau mai datori la băncile maghiare- Dar minoritatea maghiară din țara noastră, nu are și nu poate avea nimic de așteptat decât în cadrul unei armonioase conviețuiri cu populațiunea și autoritatea autohtonă-Și aceasta o tulbură acuma conducerea ei politică- Inutil- Și e păcat, căci desavantagiile nu pot fi decât de partea celor pe care pretind că-i îndrumau ză la bine și ei sunt nevinovați. I. Bârsescu Țepi Motto . Se tratează cam de Mult un împrumut. De un împrumut e vorba însă eu, drept să vă zic. Am impresia că-i radio . Aud, dar... nu văd nimic. Albiei Conferința Uniunei Euopene de la Geneva Comitetul de organizație al Uniunei Europene, urmează să se întrunească la Geneva, pe ziua de 16 ianuarie 1931. faptul că Franța nu a urmat exemplul dat atât de Germania cât și de Belgia și Iugoslavia, care, au comunicat o notă secretariatului general al S. N., unde expun punctul lor de vedere referitor la programul 1- lucru al suszisului comitet, ne face să credem că această atitudine luată de Franța nu e dictată decât de grija de a evita pe cât posibil, orice început de discuții ce nu ar fi decât în dezavantajul găsirei soluțiilor realizatoare ce se urmăresc. Rezultatul obținut in Sept. 1930, la Geneva a fost enorm, deoarece s-a admis ca statele în raporturile lor economice pot avea dreptul să stabilească între ele un nou regim de convenții comerciale, bazat pe tariful preferențial. Acestui punct marcat de noi, s’a raliat în ultimul timp și Germania, care a și făcut cunoscut guvernului nostru adeziunea sa complectă. In raportul său, comunicat tuturor statelor, secretariatul marelui for din Geneva expune chestiunile tehnice deja studiate de S. N. sau în curs de examinare, și carre pot prezenta un interes pentru Comisia de studii a „Uniunei Europene" ce se va întruni pe ziua de 16 Ianuarie 1931, — „Secția economică-financiară“ atrage atenția asupra oportunității de a se realiza un acord complect cu privire la „Armistițiul Vamal" condus în primăvara anului trecut și care nu a putut fi pus în vigoare, deoarece nu a fost complect ratificat. Semnalează deasemeni propozițiile făcute de Anglia, în chestia reglementării traficului la diferite mărfuri: proectul de convenții asupra abolirii prohibițiunilor, proectul de organizare agrară a statelor din Est, etc. Secția de tranzit între altele, atrage atenția statelor participante, asupra unificărei dreptului fluvial, chestiei transportului produselor agricole, reforma tarifelor feroviare să se facă în așa mod încât să se poată îndepărta orice măsură de protecțiuine indirectă”. Raportul Secretarului General adaugă: „în cazul când s’ar exprima o dorință se va putea lua în considerație atât chestiunea cooperațiilor intelectuale cât și chestiunile umanitare”. Trecând în revistă acest program încărcat ce urmează a fi discutat la conferința dela 16 ianuarie 1931, nu reținem pentru moment decât chestiile ce ne privesc direct și pentru care avem astăzi un deosebit interes să se rezolve și să se aplice cât mai urgent. Faptul că Germania se raliază punctului nostru de vedere în ce privește tariful preferențial e o speranță că relațiile economice între România și Germania sunt pe cale să ia o altă turnură decât aceia a provizoratului inaugurată anul trecut. Acordul provizoriu încheiat anul trecut va putea fi preschimbat printr-o convenție comercială, deoarece e clar că azi Germania ne dă impresia că renunță la politica ei protecționistă agrară. Un singur punct negru rămâne la orizont: programul celor 5 ani ai dumpingului sovietic și de care „Forul” din Geneva pare mai puțin impresionat astăzi decât eri. țat. Cu toate astea Moscova nu a renunțat dezastrul ce plutește asupra Euuropei , tot atât de amenințător. I, fiturgss I