Epoca, ianuarie 1931 (nr. 578-601)

1931-01-14 / nr. 587

No. 587 3ILEI RIACȚIA ȘI ADHINISDATIA BUCUREȘTI, CALEA VICTORIEI No33 Reclame și inserții Se primesc la ad­orația ziarului și la toate agențiile de publicitate Telefon 3S2H0 Miercuri, In ian. 1931 * ’***' .."N"'~ ... fie, scumpă țara, puterea mea de muncă și puterea mea de iubire. Nicolae risipescu BIZANȚUL! Mă găseam pe stradă, când se întorcea de la palat comisiunea parlamentară, care prezentare Majestăței Sale Regelui răspun­sul la mesagiu. Ca orice burghez sunt ani sen­timental și un naiv, de aceea nu mă pot opri de a simți o vie e­­moție când văd trecând pe di­naintea, mea armata și stindardul țărei. Fără să vreau gândul meu aboară la atâtea fapte eroice în­scrise în istoria neamului nostru și fiecare ostaș îmi apare ca un viitor erou. Pe când mă lăsam. A furat de aceste emoțiun­ii cineva se apropie de mine și îmi șopti: „Bizanțul", M’am trezit ca din­­tr’un vis frumos și întorcându-mi capul văzut alăturea de mine pe vechiul meu coleg de liceu­­, un sceptic incorigibil. Nu mă simțeam în dispoziția sufletească să încep o conversație cu el, de aceea mă mulțumit să-i dau bună ziua și plecai. Pe drum însă tot timpul mi-a răsunat cuvântul rostit de el: Bi­zanțul! Adică aparența unui fast exterior, care ascunde numai mi­zerie, sărăcie și decadență. De atunci acest cuvânt mă ob­sedează și ori de câte ori cercetez stările de lucruri de la noi, îmi răsună la ureche acelaș cuvânt: „Bizanțul*’. Nu este vorba desigur de civi­lizația rafinată, ale cărei influ­ențe se resimt și în cultura noa­stră. Este­ vorba de acel Bizanț decadent, imoral, abuziv, frivol și leneș, care a căzut nu atât sub loviturile repetate ale barbarilor, cât sub greutatea propriilor lor păcate și nemernicii. Desigur că prietenul meu exa­gera. Este mult putregai, multă decadență, multă imoralitate și fa­lși­tate în viața publică și pri­vată a României de azi. Cu toate acestea apropierea este nejusti­ficată. Bizanțul acela imoral și deca­dent însemnă sfârșitul unei ci­­vilizațiuni și a unei culturi, care a strălucit timp de mai bine de o mie de ani, în timp ce restul Europei zăcea, în cea mai neagră barbarie. Nu tot astfel este cazul nostru. Deabia de o sută de ani ne-am trezit și noi la o viață nouă și am intrat în ritmul lumei civi­lizate. Purtători a unei vechi cul­turi, am păstrat în noi, în stare latentă, toate acele calități cari, în împrejurări favorabile, se pot desvolta și pot apare ca manifes­tări superioare, în toate dome­niile, împrejurările ne-au fost însă nefavorabile. In trecut, stăpâni­rea turcească și influența Fana­rului, ne-a paralizat orice mani­festare originală și fecundă. De o sută de ani și mai bine, înțe­legând rău nevoia adaptării la condițiile de viață ale Occiden­tului am imitat și am copiat tot ce am văzut acolo, fără descer­­nământ și fără nici un spirit cri­tic. Este inutil să reluăm această chestiune. Ea a fost în­deajuns discutată de toți câți au cercetat istoria noastră culturală, de la începutul secolului trecut și până azi. Dacă astăzi suntem săraci și nu putem face față nici celor mai urgente și imperioase nevoi, vina nu trebue căutată în cine știe ce lipsuri congenitale, cari ne fac improprii pentru progres. Ne-am pripit, aceasta este toată greșeala noastră și acum se impune să ne înfrânăm și să ne reculegem. Dacă nu venea marele răsboi cu toate consecințele lui, nu s’ar fi produs nici aiurea și nici la noi acest desechilibru, care pare a fi atât de greu de înlăturat. Oare așa era Româna din‘na­­inte de răsboi? Cine nu-și aduce oare aminte cu melancolie de Ro­mânia mică, dar bogată și feri­cită din timpul domniei Regelui Carol I? Cine putea vorbi atunci de Bizanț? Câtă ordine, câtă cu­viință și câtă măsură era în orice manifestare a noastră. La condu­cerea țărei erau oamenii cei mai de seamă. In fruntea dregători­­ilor se găseau cei mai pricepuți și cei mai chemați, școală și biserica era Școala era biserică. Lumea avea încredere în justiție, iar armata era o instituție de cari nu se vorbea decât cu respect și mândrie. Miniștrii erau oameni respec­tați, iar parlamentul era cuviin­cios. Firește că astăzi nici școala, nici biserica, nici justiția, nici armata, nici parlamentul nu mai pot fi comparate cu ceea ce erau toate acestea în acea epocă. Dar domnia Marelui Mare Carol I s-a încheiat deabia în toamna anu­lui 1914. De atunci au trecut nu­mai 16 ani și deci nu se poate vorbi de o decadență a noastră, ci numai de o criză acută, care se manifestă în toate domeniile noastre de activitate. Bizanțul înseamnă decrepitu­dine bătrânească. Scăderile noa­stre de azi înseamnă boala unu­i tânăr, cu organismul sănătos și care prin urmare este destul de rezistent ca să suporte o febră, oricât ar fi ea de violentă. Toată nenorocirea noastră a început după război, când marii noștri conducători politici și cul­turali, cari au ilustrat domnia Regelui Carol I au dispărut, iar cei cari s’au r­idicat în locul lor nu au avut viziunea clară a da­toriei lor. Apucăturile rele ale politicia­­nilor, ținute în frâu până atunci, ne mai fiind stăpânite de nimeni, s’au putut manifesta în toată li­bertatea lor și așa am ajuns acolo ,unde suntem azi. Acesta este adevărul. Negreșit că azi suntem foarte săraci. De­sigur că azi ne lipsesc oameni de calitate superioară, care să ne conducă. Firește că azi suferim de o grozavă criză de autoritate. Toate acestea sunt adevăruri ce nu se pot contesta. Dar tot atât de adevărat este că fiecare din noi simte că aceasta nu înseam­nă sfârșitul unei țări și a unui popor. Avem cu toții dimpotrivă conștiința că partea grea a crizei se apropie de sfârșit. Regele care domnește azi în România, poartă un nume bine­cuvântat. Nu este simplă întâm­plare, ci aceasta trebue s-o înțe­legem ca o hotărîre înțeleaptă a Providenței. Prin urmare nu de un Bizanț care moare, ci de un Bizanț care se naște, strălucitor și puternic poate fi vorba. ............... E. Oteteleșanu Cazul d-l ui Lahovary în Franța după război una din personalitățile cele mai distinse ale ministerului de ex­terne d. Philippe Berthelot a fost suspendat pe timp de cinci ani. Era pe vremea crackului Băncii din Indo-China. Guver­nul francez hotărî să susțină banca, socotind-o de interes na­țional. Directorul ei, era fra­tele secretarului general al mi­nisterului de externe. In urma avizului comisiei de disciplină d. Poincaré a sus­pendat pe d. Philippe Berthe­lot, socotind că măsurile tele­grafice luate de secretarul său general în chestia băncii, de­pășeau întrucâtva intențiile gu­vernului. După părerea primului mi­nistru, telegramele d-lui Ber­­thelot erau prea optimiste, de un optimism ce nu cadra^ cu legăturile sale de rubedenie cu directorul instituției, pe­­ care guvernul hotărîse totuși s-o salveze. In aceste nuanțe se vede tot caracterul și toată delicateța politică a d-lui Poincaré. După câteva­ luni, măsura­ a fost revocată, D. Berthelot și-a reluat suncțiunle pe care le-a astras sub cârmuirea d-lui oincaré. Până și acesta și-a dat seama că sancțiunea fusese prea drastică, față de o podoa­bă a diplomației franceze. Nu există nici o analogie în­tre cazul Berthelot și chestia Lahovary, care preocupă în momentul de față cercurile noastre diplomatice. Este vorb­ însă de o sanc­țiune pe care ministrul nostru de externe este pe cale s’o ia și sancțiune, ce nu trebue să di­fere mult, a­șa ni se afirmă cel puțin, de acea pe care a luat-o d. Poincare acum opt ani. S’a vorbit de o indiscreție co­misă de d. Lahovary directorul de cabinet al ministrului­­ de externe. La început am sărit în sus. Credeam că d-sa s’a apu­cat să istorisească dacă nu la Capșa, cel puțin la Jockey Club unele lucruri aflate prin corespondența cifrată a minis­terului de externe. Deși o asemenea indiscreție cadra foarte puțin cu firea și cariera d-lui Lahovary, totuși fusesem convins că așa se pe­trecuseră lucrurile și trebue să mărturisesc că nu găsiam sanc­țiunea prea severă pentru o in­fracțiune atât de gravă. In urmă am văzut că faptele stau absolut altfel. D. Lahovary de câteva luni clasează telegramele ministe­rului de externe și hotărăște care sunt acele ce pot fi publi­cate de ziare. In zilele din urmă, d-sa a în­credințat presei unele știri pe care guvernul le-a socotit ino­portune. D. Lahovary a comis o inad­vertență, la care a contribuit și lipsa din țară a titularului departamentului de externe, care ar fi oprit fără îndoială publicarea telegramelor în chestie. D. Lahovary s’a făcut vino­vat de o nebăgare de seamă, ce nu-mi pare suficientă totuși pentru a sfărâma cariera unui excelent funcționar. GRIGORE FILIPESCU FILE DE BLOC NOTES 0 ilmm In­ Ne-am ocupat mai de mult de ini­țiativa d-nelor Protopopescu Pake și Bolton de a reînvia frumoasa mișca­re a soc. de protecție a animalelor. Ne-am exprimat atunci încrederea că pe tărâmul acesta se va face ceva și că această nobilă inițiativă nu va rămâne fără rezultate. Intr’adevăr în acest răstimp S. P. A. a dat mai multe ceaiuri de pro­pagandă și Duminică a avut loc adu­narea generală extraordinară a so­cietății pentru alegerea președinte­lui și modificarea statutelor. Alegerea președintelui a fost o sur­priză. O frumoasă surpriză. Preșe­­dinte al S. P. A. a fost ales d, I. Al. Brătescu-Voinești Bunul și blândul academician au­torul celebrelor nuvele „Puiul** și „Moartea lui Castor“. A fost o alegere cum nu se poate mai nemerită. Putem fi siguri că activitatea S. P. A. de aci înainte va fi rodnică. Unde se lucrează cu suflet și bu­nătate nu se poate să nu se facă trea­bă D-nele Protopopescu-Pake și Bol­ton se pot felicita pentru rezultatele la cari au ajuns. Dinu Roco LIBERTAtEA PRESEI S’a vorbit din nou zilele acestea, cu darnică risipă și sfâșietoare accente de durere de... libertatea presei. Săraca, a fost din nou vio­lată. Este drept că de astădată a violat-o chiar cel care-i apărase cu mai multă abnegație și devo­tament, virtutea șifonată de gu­vernele trecute, ale oligarhiei, . Guvernul superdemocrației din opoziție, guvernul național-țără­­nist a violat libertatea presei. Bine a făcut. Și eu cât va viola mai multe d­in „sfintele” libertăți pe care, cu strășnicie le apăra în opoziție la toate răspântiile de drum, cu atât mai bine va fi­ poate că tot va învăța ceva po­porul românesc, cu timpul și cu ajutorul „democraților” noștrii. Va învăța — o sperăm și o do­rim — să ia cu toroipanul la goa­nă pe toți panglicanii ce vor mai veni să-i ofere și să-l făgăduiască munți de piiaf, râuri de lapte și de miere. Căci răul pe care l'a făcut țării în anii aceștia de după război , a­­tât presa de partid cât și, mai ales aceea, zisă independentă, care nu a făcut altceva timp de zece ani, decât să mizeze pe dorința de Pu­tere demagogilor cari alcătuesc în marea lor majoritate partidul na­­țional-țărănist, răul acesta este imens. Dacă această presă independen­tă, editată și scrisă de oameni, în majoritatea lor, inteligenți, ar fi fost în acelaș timp inspirată de sentimente curat și exclusiv ro­mânești, ea ar fi spus cititorilor săi și n’ar fi ostenit să le repete că, orice partid, odată venit la pu­tere și oricât de „democrat’ va fi fost el în opoziție, pe lângă păca­tele ce rod oricare partid politic, va trebui să se poticnească în ar­­bitrar și în abuz. Căci ideologia simplistă a libertății și egalității, înțeleasă ca despăț și triumf al tuturor mediocrităților, nu este bună decât pentru opoziție și va­labilă doar pentru proști. Și, așa fiind, arh­angelii ce apă­­rau cu sabia și verbul de foc și flacără, sfânta libertate a presei, s’au văzut în hilara situațiune de a o încătușa și a-i pune călușul la gură. Libertate... câte prostii se mai fac și astăzi în numele ei! Căci, dacii confundăm libertatea cu licența­­ și libertatea presei — pe cum o înțelegem întreagă în ceea ce are­­ arholul acesta mai no­­bil: demnitatea, desinteresarea și iubirea Patriei — o confundăm cu șantajul abject și tâlhăria la dru­mul mare, ea trebue nu numai în­cătușata, ci pur și simplu, supri­mată. Presa care servește de instru­ment de șantaj unor țeluri ine­vitabile­, care­ se folosește de voca­bularul nationalist și patriotard pentru a-și deghiza infamia ți a înșela buna credința naivilor, pre­sa care sub pretextul purificării moravurilor, seamănă ură și vraj­bă între frați, — această presă nu are dreptul să ridice capul și nici căderea să pretindă de la cealaltă presă — aceia care este pusă în serviciul unei idei sau a uno principii, ce pot să nu fie totdea­una cele mai bune, dar nu înce­tează nici­odată de a fi cinstite — solidarizarea cu ea. Căci nu există libertate — și mai vârtos libertatea presei pes care o iubim și pe care o slujim­­ dacă nu este inspirată și întărită de setim­entul demnităței, de rea­­poetul chiar al adversarului și de simțul de măsură. Libertatea acestei prese nu o va ataca sau stânjeni nimeni pe lume. J. Faleologu Se impun sacrificii Trăim timpuri grele. Pentru toată lumea, viața a devenit o problemă de la o zi la alta.. Nu­mai crede nimeni în hazarduri, în minuni, nici chiar în „sfinții de la Ierusalim’* cu ajutorul că­rora se putea face odată orice. Se vede clar că ne aflăm la un greu impas și că soluția nu poate veni decât de la o colaborare a tuturor forțelor mari și mici, tari sau slabe. O colaborare nu poate fi concepută decât pornită din convingere, din sinceritatea cu care își dau mâna oamenii în fața primejdiei. Populația țării este chemată la un greu examen. La examenul de sacrificii pentru refacerea ță­rii, examenul conștiinții, iubirii de țară și neam. Europa întrea­gă urmărește efortul țării noa­stre și Statele sunt gata să con­­tribue și ele la izbânda noastră.Exemplul sacrificiului a por­nit de sus. Toate protestele au amuțit în fața gestului regal, care a explicat mai limpede de­cât orice orator, jertfa ce ni se cere. Cine va îndrăzni să se o­­pune voinței unanime de a cola­bora pentru salvarea țării? Sunt totuși oameni­ foarte pu­țini, cari nu cunosc încă chema­rea vremii. Sunt puțini și poate că n'ar trebui să ne oprim spre a-i lua în seamă. Risipa lor însă este atât de mare încât devine provocătoare. Acestora trebue să le spunem mai răspicat fiindcă au pierdut de mult bunul simț care ar fi putut să-i facă să înțeleagă sta­rea de lucruri. Acestora să le spunem răspi­­cat: Schimbați menitul domni­lor! numai întrețineți pe specu­lanții articolelor de lux. Renun­țați de a plăti merele românești cu 90 lei kilogramul și nu trimi­teți leii românești peste graniță pentru a plăti 200 lei kilogramul de banane. E vremea sacrificiilor. Când alții se supun unei dureroase curbe, faceți și d.voastră un mic și neînsemnat ocol. I 1. Vicim Cezar Borgia și Ionel Brătianu In casa din strada Lascăr Catar­giui unde s a zămislit timp de aproape un pătrar de veac parte din istoria politică a acestei țari­­a vorbit de Jean Duca, noul șef al partidului liberal, glorificând si­lueta impunătoare a lui Ionel Bră­tianu. Sarcina era­ grea, căci subiectul depășea pe cuvântător.Pentru a schița în trăsături exac­te pe cel, care și el a contribuit la sfărâmarea granițelor încătușate de eli, împingându-le în limitele firești ale puterei noastre etnice, trebuia altceva decât fraza răsună­toare care, poate emoționată și de­sigur emoționând — ascultători, mai toți erau admiratorii celui ce se prea marea — cădea totuși pe podeaua acoperită de linoleum a sălii de lectura din Biblioteca I- I. C. Brătianu, provocând ecoul vi­­duluii pretențios. Noul conducător al trupelor li­berale ortodoxe, sa achitat de mi­siunea ce i s’a încredințat, așa cum a putut-Dar nu ,aceasta interesează-Alt fapt care face și mai mult din cuvântător, accidentul care de­termină intervenția de față, estom­­pându-l până la eclipsare, inspiră cele ce vor urma-Încheind amintirile sale cel care cuvânta, destăinuește cum în aju­nul războiului nostru, când eveni­mentul intervențiunei române era cunoscut mai de nimeni afară de mine" înapoindu-se de la Buftea spre București, Ionel Brătianu, se pare, a avut o viziune patetică a propriului său destin-In mașina care îl ducea spre Ca­pitală, învăluit de lumina spectra­lă a nopței, Ionel Brătianu și-a re­amintit de paginile din Machiavel, în care ambițiosul Florentin prea­mărește figura Ducelui de Valen­­tinois, Cezar Borgia­ și Brătianu obsedat de imaginea Ducelui Ro­man, cu care poate se confunda în acele clipe, se întreba dacă soarta nu-i va­ aduce și lui sfârșitul lui Borgia, cars înarmat cu îndrăznea­lă și poate înzestrat cu geniu­, pre­văzuse totul, chiar moartea tată­lui său de la care deținea puterea. Ceea ce nu prevăzuse, era ca el în clipa dispariției Papei Alexandru VI-lea, el însuși să fie bolnav, în pericol de moarte (însă totuși în Roma, iar nu în afară de zidurile Romei cum din pripă afirmă con­ferențiarul (pagina 59, Edit- Gar­nier Frères). Teama formulată atunci de Bră­tianu a fost risipită de „Victorie" - Deși poate nu prevăzuse „totul" destinul for­mulat istoric al românismului, lapidar în cuvintele de „politica instinctului național", a știut să învingă neprevăzutul­ Și Ionel Brătianu purtat de ari­pa norocului mereu în fruntea tre­burilor românești, întâlnește totuși mai târziu, o altă „voință" domina­toare, care i se opune în cale. Stăpânit de o ambiție trufașă, înzestrat cu dinamismul tuturor îndrăznelilor, Brătianu vrea să în­lăture „voința" care îl stingherea­ Și atunci probabil își amintește iarăși de profilul impunător al lui Borgia, așa cum l'a descris Ma­chiavel­li mișca cu măestrie pionii pe noul echiquier, prevede iarăși to­tul, absolut totul; numai moartea lui nu o prevede­.. Cezar Borgia moare la asediul Vienei, pentru a fi „îndrăznit" în cadrul atribuțiunilor sale și a fos­tului său social­ (Era Prinț și șeful un­ui stat). Ionel Brătianu moare în Bucu­rești pentru a fi îndrăznit prea mult, depășind rostul său social și atribuțiunile sale într-un stat mo­narh­ic (Sunt „voinți” de care nu trebue să te atingi în cadrul unei monarhii fie ea chiar constituțio­nală)­De aceea literatura noastră po­litică ar putea să găsească asemă­nări între acești doi îndrăzneți ne­prevăzători­ • Machiavel t mMm Mai bine zis, minoritatea ma­ghiară, căci celelalte naționalități au avut, după cât se pare, o ati­tudine destul de obiectivă față de această operațiune a numărătoa­rei neamului. Dela început cată să o mărturi­sim: personal avem toată simpa­tia pentru maghiari, iar, ca popor, îi admirăm pentru cerbicia cu ca­re nu se lasă îndoiți de destinul potrivnic și pe care, dacă nu pot să-l silească și să-l supună voinței lor, îl combat totuși cu desnădejde, cu pasiune și cu toată mândria. Ca națiune și ca stat de­ aproape învecinat, scopul unei bune înțe­legeri și interese comune, ne în­deamnă spre o politică de conci­liere având ca temelie bine și de­finitiv stabilită: menținerea și a­­părarea tratatelor de pace exis­tente-Nu-i cerem nimic Ungariei din ce-i al ei, dar nici nu înțelegem să-i dăm, sub orice denumire ar pretinde-oe ceva din ceea ce-i al nostru* Acestea zise, trebue să consta­tăm, în al doilea rând, că în ceea ce privește pe maghiari, minoritatea etnică, din România, am înțeles întotdeauna, atât față de ei cât și, în genere, față de toate celelalte minorități viețuind în cuprinsul hotarelor noastre comune, că Sta­tul român, prin guvernele care-l personifică, nu trebue să-și aban­doneze niciodată atitudinea de obiectivă simpatie pe care, cu ori­ce prilej, le-a arătat-o dela înce­put­ Micile fricțiunii în raporturile noastre cu populațiunea maghiară inevitabile chiar între conlocui­torii de aceiași naționalitate, am înțeles să fie întotdeauna aplanate fără agresivitate din partea noas­tră, printr’o atitudine călăuzită de tact și inspirată din adevărata în­țelegere a situațiunei, ce ne poate servi cu și mai mare folos intere­sele­ Călăuziți și inspirați de intrega soartă de altă dată a fraților noștri trăind sub jug străin, am cerut, în însăși interesul unei apropieri spre asimilare — pe care șovinis­mul trufaș al foștilor stăpâni era incapabil să o realizeze — ca să se treacă cu îngăduință și conci­lianță chiar peste greșelile ce au comis uneori conducătorii partidu­lui maghiar. Reclamațiuni­or do­vedite neîntemeiate, îndreptate că­tre Societatea Națiunilor, nu li sau răspuns niciodată cu repre­ss lile Celui mai tare îi șade întotdeau­na bine îngăduința, priceperea, iertarea. Prea departe împinse însă, se transformă în prostie-Este punctul pe care ne aflăm» Căci cu prilejul recensământu­lui general al populației României, s’a dovedit din partea minori­tatei maghiare, sub inspirația și imbol­dul conducerei lor politice, nu nu­mai o bine organizată acțiune de sabotare a acestei operațiuni, ci o directă manoperă de falsificare- Regiuni întregi ale țarei — și ziarele minoritare nu ne-au as­cuns-o prin agresivitatea lor fă­țișă — au fost declarate maghiare și populațiunea românească care o­ocnește, silită prin presiuni și a­­menințări, sa-și însușească o rra­­ionalitate pe care nu o are. Mărturisim că ne-am îndoit la început de veracitatea acestor a­­serțiuni; date precise și informa­­țiuni deasupra oricărei bănueți le-au confirmat însă. Faptele sunt adevărate. Există. Este de la sine înțeles că opera­ția recensământului va trebui re­petată în acele regiuni, pentru a o așeza pe bazele ei de adevăr o­­biectiv. Guvernul și în cazul acesta, mi­nisterul muncii are datoria ca­prin organe destoinice, selecțio­nate printre cele mai bune, să re­stabilească adevărul. O verificare și o rectificare, ce trebue făcută cu tot tactul, dar și cu toată rigu­rozitatea pentru a dejuca în m­od convingător încercarea de mistifi­care a conducerei partidului ma­ghiar-Partidul maghiar din România și nici Statul Ungar nu au nimic de câștigat din măsluirea edita a câtorva mii de români mai slabi de înger, sau mai datori la băn­cile maghiare- Dar minoritatea maghiară din țara noastră, nu are și nu poate avea nimic de așteptat decât în cadrul unei armonioase conviețuiri cu populațiunea și au­tori­tatea autohtonă-Și aceasta o tulbură acuma con­ducerea ei politică- Inutil- Și e păcat, căci desavantagiile nu pot fi decât de partea celor pe care pretind că-i îndrumau ză la bine și ei sunt nevinov­ați. I. Bârsescu Țepi Motto . Se tratează cam de Mult un împrumut. De un împrumut e vorba însă eu, drept să vă zic. Am impresia că-i radio . Aud, dar... nu văd nimic. Albiei Conferința Uniunei Euopene de la Genev­a Comitetul de organizație al Uniu­­nei Europene, urmează să se întrunea­scă la Geneva, pe ziua de 16 ianua­rie 1931. faptul că Franța nu a urmat exem­plul dat atât de Germania cât și de Belgia și Iugo­slavia, care, au comu­nicat o notă secretariatului general al S. N., unde expun punctul lor de ve­dere referitor la programul­­ 1- lucru al suszisului comitet, ne face să cre­dem că această atitudine luată de Franța nu e dictată decât de grija de­ a evita pe cât posibil, orice înce­put de discuții ce nu ar fi decât în dezavantajul găsirei soluțiilor reali­zatoare ce se urmăresc. Rezultatul obținut in Sept. 1930, la Geneva a fost enorm, deoarece s-a ad­mis ca statele în raporturile lor eco­nomice pot avea dreptul să stabilea­scă între ele un nou regim de conven­ții comerciale, bazat pe tariful prefe­rențial. Acestui punct marcat de noi, s’a raliat în ultimul timp și Germania, care a și făcut cunoscut guvernului nostru adeziunea sa complectă. In raportul său, comunicat tuturor statelor, secretariatul marelui for din Geneva expune chestiunile tehnice deja studiate de S. N. sau în curs de examinare, și carre pot prezenta u­n in­teres pentru Comisia de studii a „Uniunei Europene" ce se va întruni pe ziua de 16 Ianuarie 1931, — „Sec­ția econom­ică-financiară“ atrage aten­ția asupra oportunității de­ a se reali­za un acord complect cu privire la „Armistițiul­ V­amal" condu­s în primă­vara anului trecut și care nu a putut fi pus în vigoare, deoarece nu a fost complect ratificat. Semnalează dease­­meni propozițiile făcute de Anglia, în chestia reglementării traficului la di­ferite mărfuri: proectul de convenții asupra abolirii prohibițiunilor, proec­­tul de organizare agrară a statelor din Est, etc. Secția de tranzit între altele, atra­ge atenția statelor participante, asu­pra unificărei dreptului fluvial, ches­tiei transportului produselor agricole, reforma tarifelor feroviare să se facă în așa mod încât să se poată înde­părta orice măsură de protecțiuine in­directă”. Raportul Secretarului Gene­ral adaugă: „în cazul când s’ar expri­ma o dorință se va putea lua în con­siderație atât chestiunea cooperațiilor intelectuale cât și chestiunile umani­tare”. Trecând în revistă acest program în­cărcat ce urmează a fi discutat la con­ferința dela 16 ianuarie 1931, nu reți­nem pentru moment decât chestiile ce ne privesc direct și pentru care avem astăzi un deosebit interes să se rezol­ve și să se aplice cât mai urgent. Faptul că Germania se raliază punc­tului nostru de vedere în ce privește tariful preferențial e o speranță că re­lațiile economice între România și Germania sunt pe cale să ia o altă tur­nură decât aceia a provizoratului inau­gurată anul trecut. Acordul provizoriu încheiat anul trecut va putea fi preschimbat prin­tr-o convenție comercială, deoarece e clar că azi Germania ne dă impresia că renunță la politica ei protecționis­­tă agrară. Un singur punct negru ră­mâne la orizont: programul celor 5 ani ai dumpingului sovietic și de care „Forul” din Geneva pare mai puțin impresionat astăzi decât eri. țat. Cu toate astea Moscova nu a renun­țat dezastrul ce plutește asupra Euu­ropei , tot atât­ de amenințător. I, fiturgss I

Next