Euphorion, 1991 (Anul 2, nr. 10-21)

1991-01-01 / nr. 10

* E­dit­e­­­r CUPRINS:­ ­ Mircea Valeriu Deac, Despre sens și afecte în filmul de avangardă contemporan; Vladi­mir Munteanu, Moffangia; Gabriela Panţel, Filmul documentar: „Arta este rugăciunea mea“ (interviu cu Andrei Tarkovski — trad. de Maria-Cornelia Oros) ; Radu Gyr, Paul Daian, Liliana Ursu (poezie) ® Ștefan M. Găbrian (proză) ® Interviuri: Radu Ber­­cea (realizat de Florin Oancea) © I. Negoi­­ţescu, Dumitru Chioaru, Radu Ţurcanu, Florin Berindeanu (critică literară) © Pagini ger­mane: Hella Bara, Werner Söllner (trad. Beatrice Ungar), Johann Lippet ® Mar­tin Heidegger, Ce este aceasta — filosofia? (trad. din lb. germană de loan I. Ică)© 1 * Jb *V.k vM L u *jjfljjy I 'li ■ liIF ! gug ■ j POEZIE / PROZA / CRITICA LITERARA / ARTA / ESEU / FILOZOFIE / RELIGIE /­ pera sa este penetrantă încă de la primul film. Tarkovski avea SSa 28 de ani cînd a turnat Copi­lfiflg ■■ tăria lui Ivan (1962), extraordi­­■ nărui portret al unui copil în război, a cărui întreagă fami­­lie a fost ucisă și care nu mai concepe să trăiască decît ca să ucidă la rîndul său și să-și afle prin aceasta moartea. Această primă încercare a fost o adevărată lovitură de maestru, încît Sartre a luat public poziţie într-o polemică ce a făcut vîlvă, pentru a apăra filmul împotriva atacurilor comuniştilor italieni. A urmat apoi Andrei Rubliov (1966), peli­culă impresionantă prin dimensiunea atît a unei „Arta este rugăciunea mea“* fresce istorice a Rusiei sec. XV, cît şi a unei re­flexii asupra legitimităţii creaţiei artistice într-o lume răvăşită de violenţă. Filmul este memora­bila istorie a călugărului şi pictorului de icoa­ne Andrei Rubliov — istorie inventată de Tar­kovski şi Koncialovski, căci practic nu se ştie mai nimic despre Rubliov; acesta după ce a asis­tat la devastarea oraşului Vladimir şi a catedralei sale, face votul tăcerii şi renunţă la arta sa pînă cîhd un mic clopotar îi redă încrederea în crea­ţie. Cu acest film, Tarkovski confirma, pe lîngă puterea sa de inspiraţie, geniul său cinematogra­f (Interviu cu ANDREI TARKOVSKI) (continuare în pag. 14) | __ n finalul filmului realizat în el*tic anii ’80, De ce trag clopotele, Mitică, regizorul Lucian Pintilie a inserat, în­tocmai unui fabulist, această morală: „Deschide ochii, închide ochii și lasă-i să moară proști“. Semnalul de alarmă inspirat lui Pintilie de actualitatea lui Caragiale pe pragul căderii „în somnul cel de moarte“ al tiraniei comuniste, a fost însă întrerupt de cenzură. Difuzat abia după decembrie ’89, mesajul său politic­ deşteptător părea in­actual, rămînînd ca valoarea filmului să fie apreciată strict estetic. Mai mult, publicul româ­nesc­ părea a-şi fi cucerit distanţa de spectator, unul în faţa altor (aceloraşi) spectatori. M-am între­bat dacă oamenii — spectatorii filmului/ actorii istoriei — participă, lucizi la această ştergere a limitelor dintre artă şi viaţă. Şi aşteptam ca ei să intre din stradă în sala de spectacol, pentru a se (re)vedea ca-n oglindă sau să iasă din sală în stradă deplin deşteptaţi. Filmul rula însă cu sălile aproape goale, iar strada plină a devenit un car­naval grotesc. O confuzie abil regizată. Sub felu­rite măşti acţiona, violent, setea de răzbunare a Răului, o clipă demascat în sîngerosul decembrie. Sau alţi „oameni de bine“, de fapt biete victime ale „traducerii“ generalizate, confundau vinovaţii, crăpînd capete la întîmplare. Vinovaţi şi vie- FILMUL ŞI ISTORIA liber să rîdă despre o imagine artistică despre sine contrazisă de mersul istoriei. De aceea, majori­tatea publicului l-a receptat în analogie cu opera lui Caragiale încadrîndu-l în seria filmelor noas­tre livreşti, şi nu politic, în raport cu istoria coş­­marescă eroic înfrîntă prin Revoluţie. Dar în vreme ce pe ecrane filmul se derula ca amintirile unor personaje absente (de unde şi absenţa spectatorilor),­­istoria post-revoluţionară îi făcea concurenţă în „scenarii“ pare de care mai groteşti, chiar absurde. Filmul şi Istoria se deru­lau acum suprapuse. Istoria se repeta ca şi fil­time „pupat Piaţa Independenţii“ (Universităţii, pardon!), în căutarea ţapilor ispăşitori... Atunci m-a zguduit, ca niciodată mai mult, moartea personajului Mitică din film. Mitică, rîsul nostru proverbial, a dispărut violent în carnava­lul cinematografic. M-am întrebat dacă, în urma transferării „scenariului“ din ficţiune în reali­tate, cineva mai poate să rîdă. Dacă Mitică poate învia. Şi văzîndu-i ochii închişi dar gura rîzînd, am simţit ca niciodată mai actuală morala fil­mului lui Lucian Pintilie. Morala Revoluţiei noas­tre. Curat Caragiale! Dumitru CHIOARU Tema ilustraţiilor acestui număr este filmul, în special cel experimental THE CAGE, Sidney, Peterson

Next