Euphorion, 1996 (Anul 7, nr. 61-69)
1996 / nr. 61-63
*YíTnHJIl7biii'iíT:1mhiiiiri7 IsWrt ' E U PH OR IO • H. R. Patapievici Să ai o conştiinţă care i-ar intimida şi pe Buddha şi să fii învăţător undeva în provincie. Pe spermatozoidul meu stătea scris: nefericire! Emil Cioran (1937) Tot ce nu-i religie e blenoragie Emil Cioran (1936) Obţinerea intensităţii prin exces în 1946 spunea ca va şti să se sinucidă dacă lucrurile nu vor mai merge1.Aceasta în româneşte, pentru că în franceză, cam în aceeaşi perioadă, într-o carte pe care se străduia s-o scrie direct în franceză, declara că noi nu mai suntem arbitrii propriilor noastre plecări2, deşi cu două pagini mai devreme afirmase, la fel de frisonant, contrariul3. Este aici practicat un mod de a manevra ideile cu rărunchii, pe care Cioran însuşi îl numeşte filosofie a lui fundus animae şi despre care, atunci când este vorba de una străină, are această caracterizare lipsită de indulgenţă: une Philosophie sans dignité et rigueur4. Este o filosofie care se complace în răsfăţul de a afirma totul (sau orice) şi apoi, cu egală emfază, contrariul lui, de pe poziţii la fel de ultimative, al căror adevăr ţine mai degrabă de caracterul excesiv al expresiei, decât de conţinutul ei. Pentru un aforist lapidar, Cioran este prea mult un fetişist al excesului pentru a mai fi cu adevărat un laconic. Rămâne supărătoarea lui înclinaţie spre omorârea cu pietre prin forţa definitivă a expresiei, care îl indică a fi ceea ce Martha Bibescu declarase despre Pamfil Şeicaru că este un "fetişist al bâtei"5. Intradevăr, tot ce nu este lipsit de simţul măsurii îi pare atins de mediocritate, căci, într-o lume în care toate formele de cunoaştere sunt la fel de valabile şi, în acelaşi timp, la fel de false, singurul criteriu de adevăr este excesul6. Elogiile care nu ucid i se par nedemne7, iar evenimentele care nu strivesc lipsite de sens8. Dacă însă excesul ar fi garanţia adevărului, atunci fineţea ar putea fi obţinută prin acumularea forţei. Or, cum a spuso şi Nietzsche9, excesul de forţă nu este niciodată dovada ei. Dacă lui Cioran îi trebuie excesul forţei, înseamnă că, de fapt, îi lipseşte tocmai fineţea ei, căci principala deosebire dintre forţă şi isteria ei este că prima îşi face dovada fără să strivească, în timp ce a doua striveşte fără să reuşească cu adevărat să domine. Stilul intensităţii La rădăcina principiului intensităţii excesive stă înclinaţia spre flatulenţa barocă: cum orice exces implică proliferarea, Cioran, imediat ce a fixat ideea, este vertiginos confiscat de logica dezvoltării ei în imagini de cuvinte. Ceea ce numim la Cioran raţionament este, în realitate, o asociativitate desfrânată (deşi nu scăpată din frâu), în care motorul este exaltarea adjectivului, iar principiul - indiferent. Stilul său mental este definiţia lirică, care funcţionează cu un definiens alcătuit dintr-o pupulaţie mai mult sau mai puţin arbitrară de imagini. La el presiunea imaginii de prisos este atât de mare, încât un număr imens din aforismele sale suferă de o supărătoare divagare adjectivală10, accentuată exasperant şi de grandilocvenţa barocă a punerii gândului în scenă. Să luăm spre ilustrare, din prima sa carte franceză, fragmentul "Dans une des mansardes de la terre"1', cutare ego visează primăveri îndepărtate şi un soare care să nu lumineze decât spuma valurilor uitării naşterii sale, un duşman al pământului; el se vrea scăpat de lanţurile unei materii morocănoase, care este, acum, o lacrimă pietrificată şi care fusese, în timpurile imemoriale, lacrima primului spasm al lui Dumnezeu, lacrimă în care se sparg, izbindu-se, plânsetele tuturor ego-urilor; acest ego a tânjit după o lume fără anotimpuri şi ore şi a urât suspinele muritorilor sub povara vârstelor; un ego care caută nici mai mult nici mai puţin decât geografia Nimicului, a mărilor necunoscute şi a unui soare purificat de fertilitatea razelor sale, care caută leagănul unui ocean sceptic, în care să se înece axiomele şi insulele, într-un imens lichid narcotic şi dulce şi sătul de cunoaştere; un ego care exclamă: "Pământul, acest păcat al Creatorului!" şi care vrea să se vindece de naştere printr-o agonie, şi anume o agonie dincolo de continente, într-un deşert fluid şi într-un naufragiu impersonal. E aici, observă oricine, un exces de proastă calitate, un lirism de tip abstract, pompos şi emfatic, care poate fi considerat pe drept cuvânt ilustrativ pentru ceea ce Cioran însuşi numeşte "hernia imaginii"12. Tema vieţii şi condiţia umana Acest stil ilustrează de regulă, la Cioran, ceea ce am putea numi tema vieţii. Este vorba despre speranţa sa disperată în capacitata vieţii de a se reînnoi, prin trăirea intensă a condiţiei derelecţiunii. Tema, cultural vorbind, a fost elaborată la sfârşitul secolului al XIX-lea de artiştii care au replicat atmosferei intelectuale sufocante a acelor ani prin exaltarea sentimentului primar al vieţii. Preluată de Cioran din aerul timpului şi susţinută prin dezvoltările pe care le putea găsi copios în Ludwig Klages şi Erwin Reisner, tema vieţii a devenit la el un set de argumente apriori pe care le-a folosit toată viaţa în aproape orice împrejurare, cu o implicare afectivă foarte personală. Credinţa sa era că, dacă sentimentul vieţii nu va fi exaltat, prin orice formă de exces, diminuarea vitalităţii noastre13 va sfârşi prin a ne invalida. Astfel că tema vieţii, la Cioran, comportă două paliere complementare, ca paletele unui acelaşi diptic: exaltarea excesului vitalist, pe de o parte, putrescenţa şi degradarea materiei, pe de alta. O notă aparte a vitalităţii sale, exasperate de voinţa nevrotică de a se autointensifica, este pasiunea lui Cioran pentru recuzita simbolismului satanic, de tip Maurice Rollinat: "sătui de un mormânt prea bine ştiut, vom străbate zilele înveşmântaţi în linţolii jerpelite"; încovoiaţi de palinodiile cărnii, vom mărşălui pe jumătate putreziţi, pe jumătate spectre", imortalitatea i se pare "funebră", primăvara este "primăvară de cadavre", "cadavrele proaspete" îl încântă14. Exemplele pot fi oricât înmulțite. Toate acestea relevă dintr-un sentimentalism morbid şi de prost gust, din acel teribilism adolescentin care îl făcea pe Baudelaire să scrâşnească sardonic din dinţi în faţa chelnerului în timp ce comanda, pueril şi previzibil, creier de copil. Psihologic vorbind, ne putem întreba de cauzele acestei bizare întârzieri în atul cultural însă, afinitatea sa cu simbolist, poate fi înţeleasă în cheia întâlnirii sale ci mitologizării de tip gnostic. E semnifictiv c tipul său de discurs dezabuzat cade peste ale discursului gnostic15, pe care, de altfel, l-a urmat fidel în unele cărţi16. Cât priveşte obsesiei cadavrului descompus, pe care ilustrat-o, viziunea sa descinde din materia al Evului Mediu târziu, cel care a dat set tratatelor de tip De contemptu mundi.Nesensibilităţii acestui Cioran aparţine în mc ororilor, grave şi puerile în acelaşi timp, et. Occidentul latin de iconografia triumfului mor. Că Cioran are fixaţia cadavrului putrezit şi trescent e limpede. Dar, spre deosebire de imagi, medieval târziu, la el fascinaţia descompune asociată cu mania reflex a explicaţiei materialiste, care exultă sardonic, pentru că demitizează, dar care e disperat, pentru că, vai, e adevărată. Da pentru Lucretius, pentru Cioran zeii sunt simple născociri ale dorinţei şi ignoranţei17. Cioran admite fără rezerve explicaţia fiziologică a genezei ideilor asemeni materialiştilor din secolul XVIII; ere înfiorat, împreună cu Marcus Aurelius, că dragoste fizică nu produce decît o "varietate de muci"19 şi convins că speranţele au materialitatea lucrurilor care pot fi vomate20. Cioran este de fapt un idealist de tip idilic, condamnat de o inteligenţă lipsită de alternativă la evidenţele negre ale materialismului. Având despre iubire imaginea standard pe care şi-o face idilicul, care, potrivit poncifului, c'est le sublime, spiritul său e ulterat de faptul că extazul nu poate fi separat de "căile urinare" şi că transa erotică se trage din "căldura unor viscere"21. Astfel de disperări sunt uimitoare la un om care s-a considerat toată viaţa omul cel mai lucid din lume. Te-ai aştepta să te găseşti mai degrabă la virtuoşii care îşi fac igiena intimă cu ochii închişi, pentru a nu se spurca de vederea ruşinii, sau la idealiştii care frisonează la gândul că iubita lor suferă procesul evacuării fecale. în fapt, ceea ce pare a-i fi lipsit acestui Cioran este un anumit simţ al integralităţii omeneşti, o conştiinţă senină a prezenţei noastre în lume, seninătate pe care el a respins-o mereu, cu un gest nevrotic, în numele unei concreteţi groase, sardonie etalate la adăpostul argumentelor unui materialism exasperant. Este aici poza îngâmfată a unui "realist" nemângâiat de exigenţele lucidităţii. Dar este un realism care se dezumflă imediat, dacă ne gândim că toate suferinţele lui Cioran, cu excepţia notabilă a insomniei22, sunt pasiuni abstracte: condiţia umană, universul, nimicul, sfinţenia, bordelul et aliae. Trivialitatea lor rezultă imediat din aceea că întrebuințarea lor pretinde emfaza găunoasă a majusculării. Nancy Burson - "Evoluţie" - 1984 - 1988 - 1990 - Corpul real şi virtual -