Familia, 1971 (Anul 107, nr. 1-12)

1971-01-01 / nr. 1

valeriu Cristea INTERPRETĂRI CRITICE O primă semnificație a cărții lui Valeriu Cristea rezidă în „reabilitarea" cronicii. In ulti­mul timp criticii­ cronicari au fost cuprinși de o ciudată timorare, de o neîncredere în vala­bilitatea posturii lor, aruncînd priviri nostalgice în grădinile vecinilor, încărcate cu roade. .. monografice. Fenomenul ține fără îndoială de o mentalitate pozitivistă, nu atît gravă cît supă­rătoare. Pierzîndu-și încrederea în cronică, post vamal indispensabil dar și fereastră deschisă spre absolut, atunci cînd azurul acestuia poate fi perceput, autorii ei pierd încrederea într-o seamă de calități critice sesizante în cea mai mare măsură tocmai în tiparul repudiat. Gus­tul genuin, sentimentul noului, pariul cu necu­noscutul, îndrăzneala de a afirma sau de a infirma primul — iată cîteva din asemenea însușiri ce iau naștere în pepiniera cronicii, putînd fi apoi eventual transplantate în lucrări de mai mare anvergură. Lovinescu, Călinescu, Vladimir Streinu au luat contact cu literatura noastră prin oficiul de cronicari. O parte esen­țială a operei lor este alcătuită din cronicile diseminate de-a lungul deceniilor, fără o super­stiție a dimensiunii materiale, cu încredințarea că profunzimea unor observații, justețea unor sentințe, pregnanța unei scriituri se pot de­gaja și pe un spațiu restrîns, la provocarea directă a actualității. Valeriu Cristea vede lim­pede lucrurile cînd scrie următoarele: „Secretul rezistenței în timp, rezidă însă, după părerea noastră, mai degrabă în personalitatea criticu­lui, decît în tiparul în care se afirmă — și de aceea în unele cazuri frunza paginii rămine perenă, în vreme ce tomurile îngălbenesc. Un soclu de cărți nu este în sine o garanție de durabilitate, căci se poate repede surpa, e drept cu ceva mai mult zgomot. Decisivă în problema posterității literare e calitatea celui care scrie, un foiletonist de talent fiind sigur superior unui autor de opere moarte", (p. 234). Ceea ce constituie, după părerea noastră, specificul scrisului lui Valeriu Cristea este vitalitatea acestuia. Cu puține abstracțiuni, cu puține convenții, criticul ne transmite reacția sa organică, reală, angajantă la nivelul adînc al cititorului pasionat (de­ o vreme încoace, așa cum observa un autor francez, proliferează criticul anti-cititor, speță hibridă și ridicolă). Poți fi sau nu de acord cu afirmațiile sale, dar nu le poți contesta verosimilitatea, buna credință, o stranie persuaziune care vine din trăirea literaturii comentate. De aici metafora ca element definitoriu al stilului critic, ca diag­nostic memorabil: „Oricît de largi ar fi bazele de informare sau de documentare ale unei lu­crări, oricît de întinsă o cercetare, punctul cul­minant, momentul de vîrf al oricărei activități critice îl constituie formula, caracterizarea concentrată, ceea ce adeseori echivalează cu metafora, cu imaginea. Orice mare critic poate fi rezumat într-un breviar de enunțuri lapidare. Cînd Sainte-Beuve îl compară pe Diderot cu un Atlas surîzător, purtînd pe umerii săi în­treaga povară a Enciclopediei, din podoabă gratuită metafora se transformă în instrument de cunoaștere revelator. O imagine (ca să folo­sim o imagine) e ca un tăiș ce despică opera pe verticală, în falai adinei" (p. 7). O asemenea despicare a operelor, grație cîtorva cuvinte inspirate, ne-o oferă aproape în fiecare cronică autorul „Interpretărilor critice", care face nu numai o poezie a poeziei dar și o poezie a... exactității ce s-ar vrea altceva: „Sunt imaginile necesare în critică? împotriva protestelor celor care nu le știu face, noi credem că da, deoa­rece dacă omul de știință își fixează descope­ririle prin formule, formulele criticului sunt imaginile", (p. 27). Mersul criticului nu e nici­odată titudant. Tocmai metafora, care e o dega­jare, o eliberare de constrîngerea formală a analizei, îi asigură siguranța, coerența intimă. Metafora e pentru Valeriu Cristea o înflorire filmată în răstimpuri, astfel încît imaginea ei să apară brusc. In pofida aparențelor, nu avem de-a face cu o calofilie. Autorul e preocupat de falsa în fond distincție dintre „critica artistă" și cea exclusiv „ideologică", indiferentă la stil: „Ce preferăm: critica artistă sau pe cea indiferentă față de stil, urmînd numai cursul furtunos al ideilor? O alegere clară este greu de făcut, căci farmecul expresiei stă în balanță cu cel al simplității, al contactului direct cu materia. Desigur, preocuparea pentru stil conferă cri­ticii o dimensiune în plus,leagă mai strîns ideile, le pune mai bine în valoare, proiectînd asupra lor o lumină artificială, dar de efect. Este însă ea posibilă în toate împrejurările? După părerea mea, exegeza marilor opere o exclude. In raport cu ele grija exagerată pen­tru cuvinte reprezintă, orice s-ar spune, o diversiune, o inadecvare, o manifestare de ina­derență și trufie, de proțăpire ridicolă în fața operei. A face critică artistică privind spre co­loși­e și o dovadă de tonus scăzut. Căci „delirul pe care marile opere îl produc interzice răceala artizană. Adevărata critică a capodoperelor e o efuziune cristalizată în idei". (p. 8—9). Stîn­­găcia acestor considerații bizuite pe disjuncția dintre formă și fond este evidentă, dar nu mai puțin pune în lumină aspirația spre „organic", spre esențial a criticului. Prin „pre­ocuparea pentru stil" trebuie să înțelegem aci mai curînd o­nicitate emotivă, un tehnicism rece, gramatical. Ca reflex al „conținutului", arta criticului e asemenea unei culori, fără materialitate în afara ei înseși. Dar să urmărim cîteva metafore, care sînt de fapt idei sensibilizate. Ar fi posibilă o „dez­voltare", o explicitare a acestora, care însă nu le-ar îmbogăți, căci ecoul lor solicită pe deplin conștiința. „Poetul duce în spate o casă de cuvin­te, în care se ascunde ca un melc. El e un Tartuffe al sublimului...“ (p. 10); „Arătînd cu degetul pe pietrarul stîngaci, a cărui statuie inexpresivă stă în fața tuturor ca o dovadă irefutabilă a nepriceperii celui ce ține dalta, batjocorim marmura pe care a stricat-o?" (p. 13); „Vladimir Streinu... practică o critică alpină. Pășind din pisc în pisc, ca fantasticul erou al lui Chamisso, el lasă văile ce se unesc în seama cronicarilor laborioși, și a istoricilor li­terari de amănunt, obișnuiți ai cotelor joase" (p. 24). A treia Romă V. Em. Galan­o înteme­iază in felul cartaginezilor, ocupînd adică prin șiretlic un teren mult mai mare decît prevedea inițial contractul" (p. 67).­ „Cezar Baltag își scrie cuvintele cu un aer apăsat și definitiv, ca și cum ar bate monedă. De o rară vigoare și muzicalitate, geometrică și fastuoasă, poezia sa oficiază imperiale căsătorii de cuvinte" (splendide asociații, dar care, se pare,își devansează obiec­tul ( n.n.); „siluetele ce populează volumul lui Traian Filip se împrăștie ca fumul în suflul abia simțit al foiletării" (p. 160); „Ca într-o oglindă concavă cei vizați de ochiul cel rău al lui Ar­­ghezi devin diformi și monstruoși. Dar în ochiul cel bun cei drepți se reflectă în esențialitatea lor“ (p. 217). „Secolul XX, care a început în stil de operetă, trăgînd linștit din pipa unei păci înde­lungate, ce părea fără sfîrșit, și sorbind din în­țelepciunea lui Horațiu și a lui Horațiu, fiind epicureic și pozitivist totodată, s-a dramatizat și s-a hamletizat pe măsură ce a înaintat in vîrstă. „Există pe lume mai multe lucruri decît își închipuie mintea ta, Horațiu!" (p. 230). Une­ori imaginile sînt organizate pe o temă, direc­­ționate într-un sens pe care-l „mitraliază". Exemplu: ironia torențială ce copleșește romanul „îngerii biciuiți", într-un text de o vervă rară, pe care l-am putea încadra într-o antologie a pamfletului nostru critic: „Cea ce dă un caracter particular acestei cărți e doza mare de sexu­alitate. O foșnire de îmbrăcăminte și lenjerie femeiască umple aproape fiecare pagină:­­«și aruncînd pe jos, la nimereală rochia de pe ea...»; «și-și trase la repezeală, în fața lui, o fustă roșie...»; „Dintre personajele feminine repede se remarcă Negostina, care, copleșită de tori de insomnii, își smulge cămașa și își șterge «sinii și burta». E marele ei gest care o definește total, peste el nu se poate trece dar nici dincolo de el"; „Sexualitatea acestui roman în care nici o femeie nu bea apă fără să-și toarne și între sîni". „Cu toate că la o simplă foiletare a volumului devine evident că pentru scriitor, a cărui privire se înviorează cînd eroina își duce mina la picior, ca să-și prindă jartiera, și nu cînd și-o duce la ochi, ca să-și șteargă o lacrimă, libido-ul panta sa naturală, preocupa­rea principală, cu toate că nu e nevoie de o prea mare perspicacitate pentru a observa că autorul ( așa cum reiese din carte) e mai intere­sat de dessous-uri decît de dedesubturi sufle­tești, Alecu Ioan Ghilea a ținut cu orice preț, dar nu știu ce ambiție, să înlocuiască o narați­une de francă sexualitate cu un roman de decor istoric și amploare tragică, pentru care, evident, i-au lipsit mijloacele. S-a ajuns astfel la o con­strucție epică în care erotismul încearcă în van să se camufleze sub intenții de recviem, iar ritmul actului eroic tinde, fără succes să se armonizeze cu cel al evenimentelor istorice" (p. 148—149). Se întîmplă (din fericire destul de rar) ca înverșunarea criticului să-și greșească ținta sau să facă enorm caz de micile erori detectate pe un fond stimabil. E regretabil accentul violent pe care l-a căpătat polemica împotriva lui Cornel Regman, la ora actuală unul din criticii noștri cei mai înzestrați, ale cărui merite sunt recunoscute în termeni cate­gorici de către . .. Valeriu Cristea însuși: „Cor­nel Regman are realmente un simț al carențelor, adulmecînd repede și sigur țara. In situația la care s-a ajuns, de controverse frivole și contes­tări reciproce, activitatea de la Tomis a lui Cornel Regman are o latură pozitivă: cînd aproape fiecare critic, oricît de tînăr, se închide într-un turn de infatuare, așteptînd numai aplauze, e bine să existe un astfel de cenzor benevol, puricînd textele, scrutîndu-le vigilent cu lupa". (p. 163). La o lectură mai atentă a „Interpretărilor critice" avem surpriza de a des­coperi o serie de corespondențe cu... „Cică niște cronicari. .." (atitudinea față de romanul lui Alecu din Ivan Ghilea e numai una dintre ele), derivînd din abordarea fără prejudecăți, francă, a fenomenului literar actual, din pasio­­nalitatea lecturii, care determină o anume fe­brilitate și plasticitate a reacției critice. In nu cu mult mai mică măsura decît Cornel Regman, Valeriu Cristea e și el un...“ Moș Martin a­ criticii actuale, emițînd un salutar „mormăit de nemulțumire" ... Insă Valeriu Cristea nu trage toate conse­cințele atitudinii sale formulate în legătură cu situația „în general", cînd trece la aplicații. O complezanță care nu e numai a­șa îl face să dilate (uneori pînă la extrem) meritele unor ti­neri poeți actuali, sfiindu-se să le prescrie no­minal lipsurile de care de altfel e cît se poate de conștient. Primele paragrafe din cronica la volumul „Versuri" al lui Grigore Hagiu cuprind observații dintre cele mai penetrante asupra unei anume formule de poezie în vogă: „alături de poetul săgetat de Cupidon, a cărui suferința provine din sentiment, poetul săgetat de Mi­nerva, a cărui suferință provine din concept pare întotdeauna puțin suspect. Drama ideilor e o metaforă de care s-a abuzat și care a creat poezia clamoros-metafizică. Reprezentații ei se plimbă lamentîndu-se printre abstracțiuni ca ro­manticii printre ruine, își pun măști crispate și execută un balet de mișcări frînte și contorsiuni. In comparație cu sentimentul simplu și tulbu­rător al elegiilor eminesciene, cele 11 elegii ale lui Nichita Stănescu. .. degajă o anumită em­fază a damnării prin concent." (p. 108): „In orice caz, văzînd atîta suferință metafizică în jur, mi se face dor de urletul elementar al lui Filoctet, rănit și părăsit de ahei pe o insulă pustie. Poezia tînără de astăzi suferă de crampa conceptului și de complexul complexității" (p. 109). „Poeții noștri de astăzi seamănă în­­trucîtva cu actorii din Hamlet: țipă prea tare, gesticulează prea mult. Unde e prințul să-i strunească? Cea mai neînsemnată vibrație a lor se cosmicizează imediat, proporțiile devin gigan­tice, seismele mărunte sunt anunțate la intensi­tăți falsificate, mărite, de apocalips." (p. 109). Dar în mod bizar restul cronicii nu mai pre­zintă nici o legătură aparentă cu introducerea! Rămîne ca cititorul să refacă singur subtilul traseu de la afirmare la negare, subînțelegînd o anume delicatețe a criticului, care renunță să mai cîntărească marfa ilicită, după ce s-a convins dintr-o privire că nu are greutatea le­gală. Candoarea lui Valeriu Cristea (o atît de rară însușire critică) se verifică și din capaci­tatea sa de a cruța, cînd e în posesia tuturor premiselor unei execuții, între criticii din generația sa, Valeriu Cris­tea e privilegiatul reprezentant al unui stil. Cu toate acestea el nu ezită a se mărturisi într-o permanentă alertă, într-un freamăt vital care e semnul cel mai distins al vocației, al oricărei vocații spirituale: „Autoritatea criticului este în­țeleasă ca o stare, ca o situație, ca un rang din care, o dată ajuns, nu mai poți fi clintit. Pentru mine, criticul e un acrobat, un pas greșit și e la pămînt, el și prestigiul său, oricît de considerabil ar fi fost. De fiecare dată cînd scrie, criticul își riscă autoritatea, care se poate obține și se poate pierde egal de ușor. In cri­tică, la fel ca în război, situația se schimbă din clipă în clipă." (p. 8). Rînduri în care oricărui creator autentic i-ar plăcea să se recunoască. g. dimisianu PROZATORI DE AZI Pledoaria lui G. Dimisianu e în favoarea prozei realiste, epice, „cu preocupare pen­tru construcție și tipologie (p. 191). Așadar în favoarea structurilor tradiționale. Se ob­servă însă îndată că noțiunii de realism i se acordă o asemenea elasticitate, încît ea înglobează fenomenele cele mai novatoare: „dez­epicizarea", apropierea de spontanei­tatea vieții, discontinuitatea și incohe­­rența, autenticitatea: „Curios este că încer­cările de sincronizare cu o astfel de poziție, întreprinse de cîțiva reprezentanți ai celei mai noi promoții, au fost privite la un mo­ment dat tot ca gesturi de trădare a rea­lismului, cînd de fapt mobilul lor, cel pu­țin programatic, era tocmai unul de semn contrar: o voință de adîncire a realismului pînă la contopirea cu fluxul originar al vieții, acel flux de fapte și imagini nealte­rat în vreun fel de „literatură", adică de constrîngerile știute ale tehnicii compozi­ționale clasice, acumulare gradată de eve­nimente, dezvoltare din treaptă în treaptă către un prag-limită, apoi curba descrescență către deznodămînt ș.a.m.d." (p. 12—13). Din tonul ușor impacientat al enumerării ul­time ar putea fi dedusă chiar o anume agasare produsă de formula „clasică". O la fel de generoasă atitudine afișează cri­ticul față de tendința vizionară, față de ex­presia metaforic-parabolică socotită a avea sensul de captare a spiritului realității: „O constatare preliminară este că proza cea mai recentă, pe o anumită direcție a sa, pare să abdice, treptat, de la ambiția reconstituirii realului, ideea de contact cu realitatea primind altfel de materializări decît în operele primului deceniu postbelic, Dezinteresarea de stricta „verosimilitate" ni se pare una din tendințele de netăgăduit, efortul hotărîtor nemaifiind de a restitui ta­blouri ale realității, cît de a capta spiritul acesteia, acel aer general pe care îl res­piră o epocă, noțiuni impalpabile la urma urmei, presupunînd, pentru a le putea ma­terializa, capacități de sinteză deosebite. Se înțelege că aspectul predominant al acestei proze îl vor da reprezentările metaforice și simbolice, fuga de construcție și sprijinirea pe tehnicile sugestiei, retragerea în para­bolă și vizionarism". (p. 14). Din aceste con­siderații preliminarii rezultă o trăsătură do­minantă a criticului și anume comprehen­siunea, dorința de a fi la curent cu totul, de a cuprinde tot ce se scrie într-un re­gim de aproximativ egală bunăvoință. Cu tot riscul de inventar inert, de mecanică în­registrare, o asemenea operație e utilă, fiind cea mai aptă de a trasa conturul material al unui moment literar. Dar G. Dimisianu nu insistă suficient pentru a-și degaja punctul de vedere pro­priu, care trebuie căutat printre rînduri, desghiocat dintr-un protocol ceremonios al frazelor, în fond criticul dorește (țel stima­bil), să reia lupta lui E. Lovinescu pentru descătușarea prozei românești de lirism, pentru impunerea creației epice obiective, ca o permanență a prozei, estompată din cînd în cînd de un flux liric. Găsind că a sosit din nou momentul pentru a declanșa o campanie pentru obiectivarea prozei, G. Dimisianu formulează un program bazat pe necesitatea identității modalităților literare fundamentale: „Chiar așa stînd lucrurile, apelul lovinescian ar avea sorți să-și re­­dobîndească actualitatea dacă procesul in­vadării epicului de către lirism ar continua: amenințată în chiar nucleul constitutiv, pro­za ar ajunge să-și modifice însăși condiția intimă, repetînd pe alt plan situația de acum un deceniu și jumătate a poeziei co­­vîrșite de epică. Iar acum poezia fără lirism e un nonsens, tot așa și proza fără epic își pierde calitatea originară." Cine ar dori însă să polemizeze cu un asemenea punct de vedere ar fi dezarmat... de considera­țiile autorului însuși, care relevă imposibili­tatea disocierii dintre liric și epic în tex­tura literaturii actuale: „Astăzi lucrurile par a se fi schimbat întrucîtva, evoluția ulte­rioară a literaturii nemaiacceptînd separația netă între lirism și epică, între creația obiectivă și eseu, între observația minuțios realistă și proiecția fantastică. După Joyce sau Faulkner semnul de maturizare al unei literaturi îl dă mai degrabă forța repre­zentărilor totale, cu îndrăznețe deschideri spre orizonturi nemărginite, în care epicul și liricul (ca atitudini fundamentale ale conștiinței artistice) fuzionează în aliaje de nedesfăcut, (p. 16), în asemenea condiții de amenitate (dar și de indecizie), nu capitolul introductiv are un rol integrator, ci... tabla de materii. In sistematizarea cuprinzătoare, onestă, su­gestivă a materialului suficient de derutant oferit de proza românească a ultimilor ani, avem contribuția critică reală a lui G. Di­misianu. Realismul complex și psihologic (Marin Preda), o tendință spre „romanul total" (Nicolae Breban), Realism și viziune fantastică, Fabulosul folcloric (Ștefan Bă­­nulescu, Fănuș Neagu), Evocare și pitoresc. Romane de epocă (Eugen Barbu, Horia Stancu,) Insurecția antiopică. Umorul absurd (Sorin Titel, Iulian Neacșu, Dumitru Dinu­­lescu, Tudor Octavian) — spre a nu men­ționa decît cîteva compartimente, constituie o parte din planul de lucru al unei istorii literare contemporane. în același spirit al voinței de obiectivitate (care poate displace prin exces) sunt alcătuite capitolele respec­tive, dezvoltări firești ale planului, fără surprize, fiind conținute în bună măsură chiar în titulaturile acestuia. Mergînd în genere pe drumuri cunoscute, G. Dimisianu nu crede că e necesar de a propune altele noi, de a se îndoi de valabilitatea unora de folosință obștească. Contribuția sa analitică este prin urmare în marginea sensurilor asimilate. Paginile corecte, de o lăudabilă urbanitate, sunt uneori întrerupte de ob­servații cu o pulsație mai personală care însuflețesc liniile abstracte ale tabloului ge­neral. Iată o paralelă între Stancu și Reb­­reanu: „Atitudinea diferă structural de aceea a unui Rebreanu, de pildă, care istorisește obiectiv, niciodată cu tremur în voce, chiar și atunci cînd își recoltează materia, ca și autorul lui Desculț, din straturile celor mai vechi amintiri sau din experiențe omenești care-l angajaseră nemijlocit și cu maximă intensitate. Perspectiva lui Rebreanu e a observatorului imparțial (creator epic); pers­pectiva lui Stancu este a implicării totale, astfel încît proza sa ia aspectul unei con­fesiuni fundamental lirice" (p. 50—51). Sau originalitatea prozei „stranii" a lui Velea sugerată printr-o metaforă:" Metoda sa­u a descompunerii cazului în fracțiuni mă­runte, și de aceea schițele lui nici nu țin­tesc să dea icoana unor psihologii tipice, ci doar să reconstituie, cu remarcabilă finețe, diagrama unui sentiment, a unei stări de conștiință sau chiar a unor simple reacții psihice. Instrumentul său de lucru e mic­roscopul, sub a cărui lentilă imaginea se dilată enorm, și de aici, nu o dată, impre­sia de straniu." (p. 91—92). Dacă supraes­­timările sunt, cum lesne se înțelege, mai frecvent e (oare romanul lui N. Ție „Din durerile altora" e într-adevăr o scriere atît de „consistentă", „de felul căreia ar trebui să avem cît mai multe"? Oare „meditația fi­­lație f­lozofică" nu e chiar... niciodată străină unui Teodor Mazilu?), apar și unele sub­estimări, cu atît mai neașteptate cu cît se adresează unor scriitori proeminenți ca Eugen Barbu („Princepele") și Matei Căli­nescu, în calitate de autor al lui „Zacha­­rias Lichter". Deasupra acestei din urmă cărți e fluturată chiar bănuiala sterilității, aducîndu-i-se și acuza desuetă a... neapar­­tanenței ferme la unul din genurile consac­rate: „Insuficiență de creație, sterilitate na­turală, sau constrîngere voită, reprimare, gest voluntar de a renunța la efectele po­licromiei și anecdoticului, în favoarea unor reprezentări esențializate ale ideii? E dificil de răspuns, fiindcă autorul ne-a atras în­tr-un teren care, prin natrura sa, menține și chiar potențează incertitudinile noastre: nici roman propriu-zis, nici eseu pur, nici biografie critică, ci o reunire a tuturor acestora într-o formulă greu definibilă, cum s-a văzut" (p. 125—126). Dar asemenea denivelări sînt relativ rare, căci G. Dimisianu tinde spre o imagine a literaturii cît mai „supusă la obiect", sacri­­ficîndu-și impulsurile personale pe care le bănuim a fi mult mai vii decît tranpar în paginile sterilizate. Preferințele sale intime, dezaprobările pe care cu siguranță le cultivă, dispar cu totul sau capătă suavitatea ine­ficientă a unui filigran. Scrisul său fin și reprimat are nevoie de o infuzie de sînge. Oricum, „Prozatori de azi" rămîne cel mai practic de pînă acum tablou sinoptic al fenomenului tratat. G. Dimisianu urmă­rește teritoriul din helicopter, gata de a ateriza oriunde e nevoie. Gheorghe GRIGURCU Octavian paler UMBRA CUVINTELOR Autorul volumului „Umbra cuvintelor" face parte din categoria poeților reporteri atît de bine reprezentată în literatura noastră de Geo Bogza, Paul Anghel, Ilie Purcaru, pentru a aminti doar numele celor mai cunoscuți dintre ei. Poate numai pentru că ne-am obișnuit să-i vedem mereu în viitoarea evenimentelor contemporane» să îi știm antenele noastre cele mai fine și fidele la locul faptei, ne face să ne gîndim abia a doua oară le ei ca poeți. Ne scapă mereu din minte faptul că acești poeți ajungînd re­porteri au înobilat un gen literar în care au activat cu asiduitate și masiv mii de ziariști de care nu-și mai aduce nimeni aminte tocmai pentru că nu erau de naștere poeți. Prin firea lucrurilor, poezia celor ce cultivă reportajul este puternic ancorată în realitate, mai ales pe filonul actualității, ea dînd răspun­suri, artistice șie superioare, unor frământări umane contemporane. Octavian Paler ilustrează perfect cele de mai sus, pentru că definițiile sale lirice nu sunt altceva decît niște răspunsuri poetice la între­bările noastre de fiecare zi. Marile probleme dintotdeauna ale existenței sînt văzute prin op­tica unui cetățean al vremii noastre, de un cetățean cu un solid simț al responsabilității ci­vice. Nevoia de certitudine este acută și poezia este văzută numai ca izvorînd dintr-o problema­tică majoră: „Avem nevoie de certitudini. /Avem nevoie să știm că păsările care zboară /au aripi/ și nu cad din arbori spre cîntece." (Definiția ponderabilității", p. 30). Calitatea de creator este dublată perfect de atitudinea con­temporanului, ceea ce îl onorează pe poet. O viziune dialectică este prezentă de la un capăt la altul al volumului, omul fiind caracte­rizat ca un nemulțumit, un căutător neobosit al adevărului, al soluțiilor ideale. Niciodată nu se oprește din drumul său spre mai bine, este veșnic chinuit de dorința perfecțiunii. „Panteră neagră, umbra sare din iarbă în trunchiul copa­cilor /cum dispare lumina./ Cum dispare răs­punsul, întrebarea sare și ea." („Definiția în­trebării", p. 13). Pentru Octavian Paler totul este într-o interdependență — atît material cît și sentimental — absolută, mediul fiind cel ce ge­nerează și cuprinde în brațele sale stările și lucrurile. Omul trebuie să aparțină celor ce îl înconjoară, celor ce îi oferă sentimentul că este acasă — „Și picăturile de sînge știu ce înseamnă acasă. / Altfel s-ar rătăci prin corp și ar uita să se-ntoarcă la inimă" („Definiția nedezrădăcină­­rii", p. 29). — tot așa cum „copacii sînt ramuri cînd nu sînt păduri". Pentru desăvârșirea exis­tenței, sîntem datori, ne sfătuiește poetul, să legăm punți între noi pentru a nu lăsa noaptea să ne despartă. Necunoașterea, îndoiala, sunt rodul unei inactivități, al indolenței pe care poetul o blamează: „Nu știu dacă pasul absent / e al meu sau al tău /. Tu stai pe un mai­al (continuare în pag. 17) marin bucur C. A. ROSETTI Cartea lui Marin Bucur nu poate fi apre­ciată la justa ei valoare decît în contextul mai larg al valorificării moștenirii culturale, mai ales cînd ne gîndim la modul în care a fost tratat de posteritate C. A. Rosetti. Utilitatea ei apare și din faptul că și alți cercetători au fost preocupați de nedreptatea ce s-a făcut acestui personaj de primă mărime a vieții politice și culturale de la mijlocul veacului trecut, în­­lăturînd uitarea așezată de decenii. Astfel, aproape simultan cu monografia despre care vorbim, a apărut și cea semnată de Vasile Ne­­tea ambele urmînd la scurt interval antologiei din scrierile lui C. A. Rosetti. Aceste trei cărți nu numai că nu pun semn de întrebare asupra utilității evidenței paralele editoriale ci se com­pletează reciproc prezentînd din diferite ipostaze o personalitate complexă, omul politic, crea­torul și omul de cultură. Mircea BRADU (continuare în pag. 17) 2 FAMILIA

Next