Familia, 1972 (Anul 108, nr. 1-12)
1972-01-01 / nr. 1
vitrina cu cărți Ovidiu papadima scriitorii și înțelesurile vieții Prezența conștiincioasă a cronicarului literar Ovidiu Papadima, dublată de responsabilitatea actului, putea fi observata, in mai multe publicații interbelice. Rodul unei părți dintr-o prodigioasă activitate a fost adunat între filele volumului, cu un titlu atît de sugestiv. Creatorii și lumea lor, în anul 1943, pagini ce înserau și o mai actuală decit oricînd confesiune de credință: „Cred în artă numai și numai ca unul din înaltele moduri ale omului de a răspunde marilor întrebări ale vieții și lumii". Recenta carte, Scriitorii și înțelesurile vieții, reproduce fragmentar pe cea dinții. Autorul afirmă o viziune existențială în artă, respinge purismul estetic și izolarea artistului, scriitorului îi pretinde o atitudine personală asupra lumii iar în contextul dialectic al evenimentelor să ia o poziție hotărîtă. De aici înlăturarea aspectului tehnicist al artei dar și o supralicitare a valorilor etnice și metafizice, în înțelesul de coordonate extraestetice. Important e însă faptul că masiva colaborare de la revista Gîndirea nu a alterat atitudinea criticului deși unele aversiuni de epocă ar putea fi oricînd detectate, aceasta firește și la alți cronicari literari ai intervalului. Majoritatea judecăților emise de Ovidiu Papadima își mențin și astăzi valabilitatea, ceea ce înseamnă siguranța gustului estetic, deși unii dintre scriitorii perioadei ar putea fi și altfel interpretați. Ovidiu Papadima practică o critică metafizică, în înțelesul major al cuvîntului, se integrează în universul emoțional al creaței literare, participă afectiv la înțelesurile simbolice ale artei, depășind astfel îndoielnica perspectivă a impresionismului estetizant. Devine criticul de vocație, servit de fundamentul ideologic al filozofiei, care-i facilitează motivarea impresiilor de lectură, pe care le organizează într-un sistem de referințe, bine stabilit, fără să alunece în rigorism dogmatic. Judecata și mecanismul analizei critice, sensibilitatea artistică și disocierea valorilor, devin principalele trăsături caracteristice ale oficiului normativ al cronicarului. Cele trei secțiuni ale cărții comunică între ele prin mijlocirea unei atitudini unice de apreciere a înțelesurilor creației beletristice. Epitetul caracterizator și metafora expresivă (ne aducem aminte că în unele reviste mai vechi am citit și versuri semnate de Ovidiu Papadima) sine însemnele titlului, sintetizarea conținutului ideativ al cercetării, chiar și atunci cind autorul se înscrie in portativul negației. Cînd scriitorii nu știu ce vor. . . este numai un titlu, luat la întimplare, deși pe noi ne doare incriminarea prozei lui T. C. Stan sau cea a H. Yv. Stahl din Calea robilor, îi împărtășim însă previziunile cu privire la scrisul Luciei Demetrius, care de la Tinerețe (1935) înscrie o evidentă involuție artistică. Poate prea aspru judecă și romanul Interior al pe nedrept uitatului astăzi C. Fintîneru, cronicarul Universului literar, un fel de jurnal intim, excesiv cultivat în epocă, interesant totuși prin surprinderea autenticității actului vieții transpus pe coordonatele artei. Există însă multe formulări fericite, astfel literatura lui Gib I. Mihăescu este înțeleasă ca o „formă a energiei", la fel cum a intuit-o Octav Șuluțiu sau Ion Chinezu, V. Papilian devine simbolic „un cititor de suflete", o caracterizare nu se poate mai potrivită, M. Sadoveanu reprezintă „adîncimile specificului nostru". Cu oarecare circumspecție este privită proza lui G. Călinescu din Enigma Otiliei, alteori chiar cea a lui Camil Petrescu, aceasta pentru că Ovidiu Papadima nu este un exaltat al afirmației ci mai degrabă o sensibilitate cumpănită, echilibrată, care-și cenzurează elanurile. Ar fi poate unul dintre motivele subterane care s-au îndreptat spre serioasele studii de istorie literară, de tip universitar. Dar siguranța deplină a verdictului critic, caracterizarea lapidară și întotdeauna inedită, gustul ales și verificat de succesive lecturi, familiaritatea de mișcare în peisajul liricii românești, toate aceste note și altele neidentificate de noi, le întîlnim în capitolul final întitulat Despre poeți. Cel puțin studiile despre V. Voiculescu, Lucian Blaga și N. Davidescu (formula „luciditate poetică" aplicat lui N. Davidescu exprimă pregnant limitele unui lirism cerebral, văduvit de căldura emoțională dar și reversul, cultivarea virtuților intelectuale ale poeziei ar trebui atent citite și asimilate de mulți critici tineri și atunci ar descoperi cu oarecare uimire că ideile sînt și mai vechi decît credem noi. S-ar putea observa atunci că n-am înaintat prea mult în receptarea mesajului poetic al lui V. Voiculescu, cel dinaintea mirificelor Sonete ... Mult aș fi dorit să mă întîlnesc în această carte și cu articolul Aurel Marin și liniștile pădurii, delicatul poet brașovean, unul dintre animatorii revistei Frize. Merită luată în considerare și cronica despre poezia lui Ștefan Stănescu din Arca lui Noe, un fel de întoarcere programatică la eposul de odinioară, expulzat de poezia modernă, care-și încearcă ambițiile pe alte meridiane. Scriitorii și înțelesurile vieții atestă ideea după care cronicarul literar este un judecător competent al scrisului beletristic, un martor al avatarurilor literaturii dar și un animator care inspiră încredere. Ovidiu Papadima a ilustrat, la timpul oportun, toate, cele trei ipostaze. Cîteodată și astăzi, nostalgia critică îl aduce la vechile-i unelte. Studiul despre Anișoara Odeanu din Tribuna ar fi doar un exemplu. Din păcate, prea cu intermitențe revine la cele vechi ale sale . . . Nae ANTONESCU este faure istoria artelor Dacă se spune despre această istorie a artelor că este „un poem liric dedicat dramatismului vieții omului superb în desăvîrșirea lui"1), și dacă am crede că într-adevăr cartea aceasta ar fi așa ceva, nu știu de ce ar mai fi nevoie ca ea să se mai numească istorie și încă a uneia dintre cele mai complexe fenomene de cultură, arta? Aprecierea critică, de catedră, destul de circumspect făcută și ea, conține însă într-însa un mare adevăr, acela că respectiva carte este o încercare de sinteză mai mult poematică decît istorică a fenomenului artă. Cea mai mare imprudență pe care o face însă Elie Faure este scrierea prefețelor la cele patru volume, fiecare prefață fiind scrisă de două ori în lumina, de fiecare dată, a unei concepții modificate. In ele E. Faure nu face altceva decît să se explice de ce a procedat cum a procedat și — marea lui greșeală — de ce și cum, după ce a scris istoria și primele prefețe, el însuși a mai evoluat de la o gindire obscură și adeseori pueril formulată la una matură și deplin formată: „Am fost pe punctul de a suprima paginile care servesc drept Introducere la prima ediție a acestei cărți. Le consideram — și le consider încă — pline de filozofie puerilă, sentimentală, lacrimogenă, obscură și, pe deasupra, și prost scrise" (pref. vol. I). Or dacă o prefață are menirea să explice concepția sau parte din gîndul cu care a fost scrisă cartea și dacă despre această concepție însuși autorul se exprimă cum am văzut, ce mai putem noi spune despre textul care a fost scris în lumina unei atari concepții? Luată însă ca atare și cercetată în perspectiva în care a fost scrisă, cartea ne mai dezvăluie, pe lîngă multe altele, și faptul că atunci cînd un om își transpune modul de a gîndi, specific unui domeniu, într-un alt domeniu — care nu are nimic comun cu primul, decît faptul că undeva ambele sînt caracteristice omului — fără a fi conștient de acest lucru, sau dacă o face cu bună intenție, fără a-și da seama de diferențele calitative implicite fiecărui domeniu, sau fără simțul ierarhizărilor valorice ale domeniilor de gîndire și activitate umană, atunci el ajunge să creieze lucruri sau să emită gînduri pe care nici nu știi cum să le iei, drept simple încercări, sau drept fenomene ilustrative specifice unor astfel de mutații. Un fapt rămas^ însă cert, dacă volumele respective nu sunt considerate ca un lung poem despre artă, și tratate după legile critice specifice poemelor, ci ca o istorie, atunci ea cade sub incidența critică specifică sau corespunzătoare istoriei, cu toate consecințele teoretice pe care le implică încadrarea respectivă. Dar cum în acest caz „poemul" interesează mai puțin decît „istoria", ne vom opri la aceasta. Despre istoria artelor spune însă tot E. Faure în prefață că nu o concepe fără „să nu reprezinte o transpunere poetică, nu atît de exactă, pe cît de vie a poemului plastic zămislit de umanitate" și mai departe „Istoria mi se pare că trebuie înțeleasă simfonic". Deci de la început viziunea sa istorică implică poematicul ceea ce duce la imposibilitatea emiterii unor judecăți critice certe la adresa însăși a viziunii sale. Reținem însă ca o primă premiză imixtiunea categoriilor sub care se face cercetarea. Mai departe apoi ne întrebăm, în legătură cu criteriile dirijatoare ale cărții, de ce insista E. Faure atît de mult pe categoria utilului estetic — intrînd pentru aceasta în polemică chiar cu Kant, Spencer, și Guyan (vol. I, pag. 24) — pe care-1 fundamentează platonic citînd paragraful (p. 25) unde Platon teoretizează frumosul în funcție de util. Dar utilul platonic are un cu totul alt înțeles decît utilul la E. Faure. La filozoful elin, utilul e o categorie ontologică, în timp ce la autorul nostru e o categorie etică. Și apoi etică fiind, de ce intră în constituirea concepției intenționate de el? Dar polemica fără posibilitatea replicii nu are sens și întrebările le-am pus doar spre a constitui un preaviz, pentru cei ce vor citi cartea, în legătură cu problematica pe care o generează. Fără îndoială ea a fost și rămîne în considerația noastră (mai ales după parcurgerea ei integrală) o lucrare de mari proporții, poem însă și nu istorie. Dar ca poem, dimensiunile-i gigantice, trădează niște latențe spirituale pe care se vede bine că autorul nu și le-a putut cheltui desfășurîndu-le pe altarul sacru al științei medicale. Și aici nu ne putem abține să nu remarcăm încă odată că, intr-adevăr, de cîte ori un om de știință, nesatisfăcut de domeniul lui,, iși încearcă puterile pe tărîmul artei sau al criticii, consecințele sînt mult mai nefaste decît în cazurile cînd oamenii de artă se pun să facă știință. Aceștia însă, la urma urmelor, au mai puțin șansa de a fi luați în serios decît confrații transfugi de pe tărîmul științelor în artă, pe care mulți de altfel înclină să-i considere ca fiind singurii capabili de adevărate realizări. Or ceea ce se întîmplă în cazul de față, am văzut. Produsul este hibrid, nici poem întru totul dar nici istorie întrucît autorul vrea să fie mult mai complex. Complexitatea pe care o realizează însă te face să pui cartea — riguros judecînd-o — sub categoria incertului. Vezi în el pe omul care odată afirmă, că „lucrul cel mai util omului este ideea (p. 25, vol. I.), apoi că „ideea" este aspectul superior și desfășurarea infinită în lume și în viitor a celui mai imperios dintre instinctele noastre", sau definiția pe care o dă el divinității și din care face apoi categorie critică: „Dumnezeu e forma, care ne traduce cel mai bine dorința senzuală, morală, individuală sau oricare alta, de a folosi viața, de a împinge cît mai departe limitele minții și ale simțirii" (p. 27, v. I). Premize supraordonatorii pe care nici nu le discutăm. Din carte reținem însă un lucru: în istoria artelor plastice ca și în cea a scrisului, e cazul să se țină seama de faptul că dacă între intenționalitatea și modalitățile ei de realizare nu există o concordanță, cu atît mai mult ea nu se va putea stabili între autor și publicul critic pe aceleași criterii. Cum însă în definitiv istoria însumează în sine tot felul de „încercări", și cartea respectivă poate fi încadrată în categoria „istoriei poematice", pentru a cărei transpunere în limba română efortul Irinei Mavrodin a fost într-adevăr încununat de succes — trebuie să recunoaștem — iar cel al prefațatorului Dan Grigorescu, de o uluitoare virtuozitate explicativă cu motivarea genului hibrid. Marcel PETRIȘOR b Dan Grigorescu prefața la E. Faure. teodor frîncu cîntece in tulnic Trecut de „cumpăna apelor", ajuns la amiaza vieții, Teodor Frâncu aduce mesajul transmis peste vreme de pleiada marilor lirici ai Transilvaniei. Descins din peisajul montan al romanticei Crișane, Teodor Frâncu nu putea să evite, însă, cum e și firesc, una din temele de predilecție ale poeziei transilvane: cinstirea trecutului istoric, văzut ca temelie a întregului edificiu al spiritualității românești, cultul eroilor neamului, — voevozi, cărturari, tribuni, martiri, artiști, — care devine spontan, nedeclarat, un obiectiv și un deziderat artistic primordial; în acest sens, poezia cu care se deschide volumul d petre Pandrea eseuri ieșit din atenția activă a publicului de azi, Petre Pandrea oferă prin recent apăruta culegere de „Eseuri“ („Portrete și controverse“, „Germania hitleristă“, „Pomul vieții") o surpriză postumă. Cu toată insuficiența selecției (ne-am fi așteptat la includerea epuizatului studiu consacrat lui Brâncuși precum și a anumatelor inedite, purtate, după cît se pare, de la o editură la alta), profilul remarcabilului autor se degajează limpede. în persoana lui Petre Pandrea întîlnim pe un continuator al criticii „științifice", de la Taine la Franz Mehring, de la Dobrogeanu-Gherea la Ibrăileanu, preocupat de mobilul sociologic, de întrețeserea de fenomene care se poate deduce din literatură, gata oricînd de a așterne considerații moraliste, politice ori pure impresii pitorești. Formația solidă a omului de știință (filozof, jurist, criminalist) transpare nu numai în abordarea domeniilor limitrofe ale creației literare, ci în însăși tratarea acesteia, cu o preocupare obstinată de a-i descifra un sens ce o depășește, legînd-o de mecanica socotită majoră a ideologiei, a existenței obștești. Mărturisindu-se hegelian și adept al materialismului istoric, cel ce a fost admiratorul și apropiatul lui Lucrețiu—Pâtrășcanu a aplicat principiile acestor sisteme cu originalitatea și cu scăpărările unei vii inteligențe la realitățile noastre, la realitățile europene cu care era multilateral familiarizat. Iată o răspicată profesie de credință deterministă: „Cititorul înțelege just că lipsa de atitudine se cheamă pe adevăratul ei nume nesinceritate, lașitate ori înșelătorie; în chestiile sociale și politice nu există «obiectivitate» selenară, nu te poți retrage in Sirius ca să contempli aventurile și războaiele pământenilor, ca pe un mușuroi de furnici44 (p. 167). Evident, creația literară beneficiază de un specific, nu poate fi curată sociologic. Petre Pandrea implică totdeauna în disocierile sale o altitudine a spiritului ce-l ferește de confuzii. Excesele scientismului sînt ironizate, mărturisindu-se caracterul inevitabil personal, autonom al cercetării domeniului literar. „Nu reprezentăm noi cercetări cu caracter definitiv și dogmatisme critice, lăsînd această sarcină oamenilor banali și libelulelor efemere de pe ogorul culturii și al criticii literare, mulțumindu-ne cu aspectul unor note de laborator. într-un laborator științific se greșește frecvent, chiar, dacă regulile metodologice se aplică strictissim.44 (p. 27). Arătînd că „materialismul istoric se aplică în două feluri: dialectic și mecanic44, autorul evită deducțiile simpliste, anihilatoare de inteligență și sensibilitate. Pentru a învedera finețea judecății lui Pandrea, să ne oprim asupra unui pasaj în care critica e denunțată nu numai pentru ceea ce i se pare a fi precaritatea sa intrinsecă, dar și pentru faptul de a fi resimțit-o drept un obstacol în calea unor realizări mai constructive. E de citit aci, pe lîngă cochetăria galică de care eseistul face uz în repetate rînduri, și o insațietate intelectuală, o aspirație spre înfăptuirea atotcuprinzătoare fundamentală: „Critica literară în folosința noastră este o ocupație de rang secund, care presupune vocație, umilință și osîrdie. (Umilința se referă la conștiința teoretică a limitelor disciplinei) ... Am părăsit și noi destul de frecvent în ultimii ani cercetările adîncite asupra «suveranității statale»- ca mit juridic , plus alte intuiții și lucrări de specialitate juridică și sociologică, pentru a ne reîntoarce, cu ocoluri, la disciplina de bază a lectorului modern, cu gustul universalității și al unității, la disciplina criticii literare, așa cum a întrezărit-o Sainte-Beuve și H. Taine, adică o disciplină cu vederi de ansamblu asupra omului descifrat prin creația lui. 4 (p. 31), în intenția de a însuma cît mai multe aspecte ale „enigmei omului44, intuită foarte metodic, adică „atît în cunoștiința cu aspecte pluriforme" cît și în „subteranele de unde apar fenomenele de conștiință*, subterane „psihologice44 și „sociologice". Petre Pandrea cultivă cu predilecție portretul, nu, firește, fără a-i schița o teorie: „în portret se concentrează caracterologie și psihologie, acele peisagii de structură biologică și de emanații sufletești atît de greu de surprins într-o operă de artă și în care se sintetizează drama lăuntrică alături de poza socială și ca expresie a pozei 44 (p. 28). Două portrete savuroase în capacitatea autorului de a cumula date diverse pe un spațiu restrîns, de a surprinde un puls vital și de a-și sugera atitudinea printre trăsăturile „obiective” * sunt ale lui Titu Maiorescu și Dobrogeanu-Gherea. Iată-le: ,Profesorul universitar criticul și rectorul cel mai tînăr la 23 ani, a organizat rezistența ideologică împotriva invaziei formelor noi capitaliste, dar nu pentru a combate sistemul capitalist, ci pentru a-1 consolida și a-i da o creștere organică ( . . . ) Masca sa publică, deși de un clocotitor romantism temperamental împins pînă la anarhie clară, a tergiversat pornirile subiectiviste, exact ca în literatură și politică, depărtîndu-se într-un olimpianism corect de consilier aulic. A fost, firește, totul o tragicomedie. Omenește vorbind, acest om a suferit imens, a trăit o dramă, pe care lăbărțatele naturi balcanice, care îl înconjurau, nici n-au bănuit-o. A trebuit să ne-o descopere, destul de voalat și fragmentar, notele intime dintr-un jurnal, aparent climatic și meteorologic, statistic și bugetar, dar de un farmec confesional indicibil. Cine era C. Dobrogeanu-Gherea? Un om exact la antipod. Un clasic echilibrat de la natură, fără pic de inhibiții, bonom, de o candoare îngerească, cu o substanță de idealist sacerdot revoluționar și de patriarh biblic la bătrînețele sale. Pe cît este de mefistofelic „olimpianul 44 consilier aulic al Coroanei Hohenzollern, domnul Titu Maiorescu, pe cît este de „étrique", de voit stilat, aproape ca un chelner și ca Al. Marghiloman, de romantic înzăuat în platoșele convenționalității, de nefericit intim și de torturat cu himere sociale și romanțiozități pasionale, de fericit în sălașul și în căminul lui curat și auster ca al unui puritan calvin, cel care s-a numit Constantin Dobrogeanu-Gherea, proletarul sosit din fundul Rusiei pe unda emigrațiilor europene, patriarhul socialismului român și întemeietorul criticei sociologice la noi. El este pater familiar în critica literară română contemporană sociologică" (p. 36). Ceea ce supără la un moment dat în scrisul atît de informat și de vivace al lui Pandrea, așa cum bine a întrezărit eseistul însuși, o anume risipă. Intelectualul extrem de dăruit pare a se afla într-o necurmată șuetă, într-o conversație familiară. O eterogenie lejeră pare a-i amîna structurarea ideologică, limpede, definitorie. Această lipsă de rigoare (nu obligatorie pentru toată lumea, dar obligatorie pentru un om cu o vocație științifică) e, în parte, răscumpărată de volumul de aforisme „Pomul vertii" — sinteză a unei existențe interioare, purificare prin regim autoanalitic. Sunt, probabil, paginile cele mai adinci ale scriitorului. Observatorul incisiv al existenței, implicat în vîltorile ei, năzuiește la o solitudine înțeleaptă „înțeleptul s-a resemnat și privește surîzător viața de rînd, viața de relație. El participă, deseori, la luptele de agora, fiindcă observațiunile lui asupra vieții de relație sînt pătrunzătoare, profetice, aparent cinice și zgomotos paradoxale. înțeleptul anticipează și este bătut cu pietre sau cu flori, concomitent sau succesiv, pentru activitatea lui în agora. (...) Viața secretă a înțeleptului, viața sfîșietoare, contradictorie, agonică, pasionantă și pură, viața lui plenitudinară — poartă asupra neantului. E o cercetare analitică sau intuitivă, după prototipul său originar, cu toate armele și cu forțele dezlănțuite, furioasă și atentă, dezesperată și plină de nădejde reînoită.44 (p. 365 urm.). E adevărat că pasivitatea ce ar părea un corolar al rîndurilor de mai sus apare energic atenuată la distanță de doar cîteva pagini: „în locul credinței, iubirii și nădejdei — cei trei piloni ai moralei tradiționale — am găsit munca, necesitatea jertfei individuale și politețea, trei faruri în bezna moralei contemporane. Credința a pierit și a venit neantul, adică ne reîntoarcem pe pămînt la materie și ciocănim, din cînd în cînd, prin artiști și savanți, la poarta incognoscibilului. Poate vom afla mai tîrziu, ceva mai mult (ca o contradicție în adjecta aparentă), fiindcă, forțele științei și ale artei sînt incomparabile, în locul iubirii absolute și unilaterale a trebuit să recunoaștem polaritatea iubire-ură, în locul nădejdei în viața viitoare ne-a rămas mîngîierea în muncă și în trinitatea artă-știință-meșteșug (p. 372 urm.). Tot atît de adevărat e faptul că un fond balcanic, o iremediabilă propensiune spre pestriț, spre imundul fanariot, nu pot fi locuite prin concepția neantului, răzbătînd între gustoase observațiuni referitoare la toate cele ale vieții. Aci se vede autenticul dar literar al scriitorului, mulat pe autentica sa natură. Dacă unele din atitudinile sale filozofice par însușite, considerațiile asupra femeilor, doctorilor, avocațiilor, birjarilor, bogaților, săracilor, slăbănogilor, pedagogilor, mizantropilor ș.a.m.d. au un coeficient considerabil de organicitate. Ele se așează pe linia unui moralism românesc, cu rădăcini în Anton Pann și care, fără a fi fost foarte bogat ilustrat, deși cu tradiții folclorice, se aliază acum cu un umor intelectual, cu un înalt scepticism livresc. Transcriem cîteva mostre edificatoare. ..Afaniseala. Spleen se traduce pe românește cu afaniseala și ne indică puțina evlavie și lipsa de distincție a jovialului cetățean din statul ilfovean.“ (p. 438); „Soacră și ginere. Tinere căsătorit, adu-ți în casă pe cel mai perfid dușman, adu un șarpe boa constrictor și așează-l pe divan. Dar să nu stai cu soacra împreună!" (p. 439); „Conflictul conjugal. Bărbatul cere de la femeie: 1) să fie soție ideală, 2) amantă pasionată și 3) mamă tandră. Femeia cere de la bărbat să fie Adonis, Herakles și Aristotel. De-aici se iscă faimosul conflict conjugal. Cine dracul poate îndeplini asemenea condițiuni drastice? (p. 440). „Orgoliul. Un mare orgoliu își are rădăcina într-o cruntă umilință anterioară. Evreii, țiganii și boierii scăpătați de la noi suferă de un imens orgoliu, care îmi provoacă o permanentă milă, dorința de a-i mîngîia și un surîs furișat." (p. 484). „Șiretenia feminină. Șiretenia feminină este înnăscută, profundă și uneori — gratuită. Se exercită ca arta pentru artă: femeia e șireată după cum privighetoarea cîntă în fiecare vară, fără motiv practic, ci din pornire năvalnică.44 (p. 546). Prin diversitatea direcțiilor ce l-au solicitat, Petre Pandrea aduce în literatura noastră o adiere din copilăria criticii nediferențiate și, poate, o prevestire a unei nebănuite maturități. 2 FAMILIA