Familia, 1972 (Anul 108, nr. 1-12)

1972-01-01 / nr. 1

vitrina cu cărți Ovidiu papadima scriitorii și înțelesurile vieții Prezența conștiincioasă a cronica­rului literar Ovidiu Papadima, du­blată de responsabilitatea actului, putea fi observata, in mai multe publicații interbelice. Rodul unei părți dintr-o prodigioasă activitate a fost adunat între filele volumului, cu un titlu atît de sugestiv. Creatorii și lumea lor, în anul 1943, pagini ce înserau și o mai actuală decit oricînd confe­siune de credință: „Cred în artă nu­mai și numai ca unul din înaltele moduri ale omului de a răspunde marilor întrebări ale vieții și lumii". Recenta carte, Scriitorii și înțele­surile vieții, reproduce fragmentar pe cea dinții. Autorul afirmă o vi­ziune existențială în artă, respinge purismul estetic și izolarea artistului, scriitorului îi pretinde o atitudine personală asupra lumii iar în contextul dialectic al evenimentelor să ia o po­ziție hotărîtă. De aici înlăturarea as­pectului tehnicist al artei dar și o supralicitare a valorilor etnice și me­tafizice, în înțelesul de coordonate extraestetice. Important e însă faptul că masiva colaborare de la revista Gîndirea nu a alterat atitudinea cri­ticului deși unele aversiuni de epocă ar putea fi oricînd detectate, aceasta firește și la alți cronicari literari ai intervalului. Majoritatea judecăților emise de Ovidiu Papadima își mențin și astăzi valabilitatea, ceea ce înseam­nă siguranța gustului estetic, deși unii dintre scriitorii perioadei ar pu­tea fi și altfel interpretați. Ovidiu Papadima practică o critică metafizică, în înțelesul major al cu­­vîntului, se integrează în universul emoțional al creaței literare, participă afectiv la înțelesurile simbolice ale artei, depășind astfel îndoielnica per­spectivă a impresionismului estetizant. Devine criticul de vocație, servit de fundamentul ideologic al filozofiei, care-i facilitează motivarea impresii­lor de lectură, pe care le organizează într-un sistem de referințe, bine sta­bilit, fără să alunece în rigorism dogmatic. Judecata și mecanismul analizei critice, sensibilitatea artistică și disocierea valorilor, devin princi­palele trăsături caracteristice ale ofi­ciului normativ al cronicarului. Cele trei secțiuni ale cărții comu­nică între ele prin mijlocirea unei atitudini unice de apreciere a înțe­lesurilor creației beletristice. Epite­tul caracterizator și metafora expre­sivă (ne aducem aminte că în unele reviste mai vechi am citit și versuri semnate de Ovidiu Papadima) sine însemnele titlului, sintetizarea conți­nutului ideativ al cercetării, chiar și atunci cind autorul se înscrie in portativul negației. Cînd scriitorii nu știu ce vor. . . este numai un titlu, luat la întimplare, deși pe noi ne doare incriminarea prozei lui T. C. Stan sau cea a H. Yv. Stahl din Ca­lea robilor, îi împărtășim însă pre­viziunile cu privire la scrisul Luciei Demetrius, care de la Tinerețe (1935) înscrie o evidentă involuție artistică. Poate prea aspru judecă și romanul Interior al pe nedrept uitatului astăzi C. Fintîneru, cronicarul Universului literar, un fel de jurnal intim, exce­siv cultivat în epocă, interesant totuși prin surprinderea autenticității actu­lui vieții transpus pe coordonatele artei. Există însă multe formulări fericite, astfel literatura lui Gib I. Mihăescu este înțeleasă ca o „formă a energiei", la fel cum a intuit-o Oc­­tav Șuluțiu sau Ion Chinezu, V. Pa­pilian devine simbolic „un cititor de suflete", o caracterizare nu se poate mai potrivită, M. Sadoveanu repre­zintă „adîncimile specificului nos­tru". Cu oarecare circumspecție este privită proza lui­ G. Călinescu din Enigma Otiliei, alteori chiar cea a lui Camil Petrescu, aceasta pentru că Ovidiu Papadima nu este un exaltat al afirmației ci mai de­grabă o sen­sibilitate cumpănită, echilibrată, ca­­re-și cenzurează elanurile. Ar fi poate unul dintre motivele subterane care s-au îndreptat spre serioasele studii de istorie literară, de tip uni­versitar. Dar siguranța deplină a verdictu­lui critic, caracterizarea lapidară și întotdeauna inedită, gustul ales și verificat de succesive lecturi, fami­liaritatea de mișcare în peisajul li­ricii românești, toate aceste note și altele neidentificate de noi, le întîl­­nim în capitolul final întitulat Despre poeți. Cel puțin studiile despre V. Voiculescu, Lucian Blaga și N. Da­­videscu (formula „luciditate poetică" aplicat lui N. Davidescu exprimă pregnant limitele unui lirism cere­bral, văduvit de căldura emoțională dar și reversul, cultivarea virtuților intelectuale ale poeziei­ ar trebui atent citite și asimilate de mulți cri­tici tineri și atunci ar descoperi cu oarecare uimire că ideile sînt și mai vechi decît credem noi. S-ar­­ putea observa atunci că n-am înaintat prea mult în receptarea mesajului poetic al lui V. Voiculescu, cel dinaintea mirificelor Sonete ... Mult aș fi do­rit să mă întîlnesc în această carte și cu articolul Aurel Marin și liniș­­tile pădurii, delicatul poet brașo­vean, unul dintre animatorii revistei Frize. Merită luată în considerare și cronica despre poezia lui Ștefan Stă­­nescu din Arca lui Noe, un fel de întoarcere programatică la eposul de odinioară, expulzat de poezia mo­dernă, care-și încearcă ambițiile pe alte meridiane. Scriitorii și înțelesurile vieții atestă ideea după care cronicarul literar este un judecător competent al scri­sului beletristic, un martor al ava­tarurilor literaturii dar și un anima­tor care inspiră încredere. Ovidiu Papadima a ilustrat, la timpul opor­tun, toate, cele trei ipostaze. Cîte­­odată și astăzi, nostalgia critică îl aduce la vechile-i unelte. Studiul despre Anișoara Odeanu din Tribuna ar fi doar un exemplu. Din păcate, prea cu intermitențe revine la cele vechi ale sale . . . Nae ANTONESCU este faure istoria artelor Dacă se spune despre această isto­rie a artelor că este „un poem liric dedicat dramatismului vieții omului superb în desăvîrșirea lui"1), și dacă am crede că într-adevăr cartea aceas­ta ar fi așa ceva, nu știu de ce ar mai fi nevoie ca ea să se mai nu­mească istorie și încă a uneia dintre cele mai complexe fenomene de cul­tură, arta? Aprecierea critică, de ca­tedră, destul de circumspect făcută și ea, conține însă într-însa un mare adevăr, acela că respectiva carte este o încercare de sinteză mai mult poe­matică decît istorică a fenomenului artă. Cea mai mare imprudență pe care o face însă Elie Faure este scrie­rea prefețelor la cele patru volume, fiecare prefață fiind scrisă de două ori în lumina, de fiecare dată, a unei concepții modificate. In ele E. Faure nu face altceva decît să se explice de ce a procedat cum a pro­cedat și — marea lui greșeală — de ce și cum, după ce a scris istoria și primele prefețe, el însuși a mai evo­luat de la o gindire obscură și ade­seori pueril formulată la una matură și deplin formată: „Am fost pe punc­tul de a suprima paginile care ser­vesc drept Introducere la prima edi­ție a acestei cărți. Le consideram — și le consider încă — pline de filo­zofie puerilă, sentimentală, lacrimo­genă, obscură și, pe deasupra, și prost scrise" (pref. vol. I). Or dacă o prefață are menirea să explice concepția sau parte din gîn­­dul cu care a fost scrisă cartea și dacă despre această concepție însuși autorul se exprimă cum am văzut, ce mai putem noi spune despre tex­tul care a fost scris în lumina unei atari concepții? Luată însă ca atare și cercetată în perspectiva în care a fost scrisă, car­tea ne mai dezvăluie, pe lîngă multe altele, și faptul că atunci cînd un om își transpune modul de a gîndi, specific unui domeniu, într-un alt domeniu — care nu are nimic co­mun cu primul, decît faptul că un­deva ambele sînt caracteristice omu­lui — fără a fi conștient de acest lucru, sau dacă o face cu bună in­tenție, fără a-și da seama de dife­rențele calitative implicite fiecărui domeniu, sau fără simțul ierarhiză­rilor valorice ale domeniilor de gîn­­dire și activitate umană, atunci el ajunge să creieze lucruri sau să emită gînduri pe care nici nu știi cum să le iei, drept simple încercări, sau drept fenomene ilustrative spe­cifice unor astfel de mutații. Un fapt rămas^ însă cert, dacă volumele res­pective nu sunt considerate ca un lung poem despre artă, și tratate după legile critice specifice poeme­lor, ci ca o istorie, atunci ea cade sub incidența critică specifică sau co­respunzătoare istoriei, cu toate con­secințele teoretice pe care le implică încadrarea respectivă. Dar cum în acest caz „poemul" interesează mai puțin decît „istoria", ne vom opri la aceasta. Despre istoria artelor spune însă tot E. Faure în prefață că nu o con­cepe fără „să nu reprezinte o trans­punere poetică, nu atît de exactă, pe cît de vie a poemului plastic zămis­lit de umanitate" și mai departe „Is­toria mi se pare că trebuie înțeleasă simfonic". Deci de la început viziu­nea sa istorică implică poematicul ceea ce duce la imposibilitatea emi­terii unor judecăți critice certe la adresa însăși a viziunii sale. Reținem însă ca o primă premiză imixtiunea categoriilor sub care se face cercetarea. Mai departe apoi ne întrebăm, în le­gătură cu criteriile dirijatoare ale cărții, de ce insista E. Faure atît de mult pe categoria utilului estetic — intrînd pentru aceasta în polemică chiar cu Kant, Spencer, și Guyan (vol. I, pag. 24) — pe care-1 funda­mentează platonic citînd paragraful (p. 25) unde Platon teoretizează fru­mosul în funcție de util. Dar utilul platonic are un cu totul alt înțeles decît utilul la E. Faure. La filozoful elin, utilul e o categorie ontologică, în timp ce la autorul nostru e o ca­tegorie etică. Și apoi etică fiind, de ce intră în constituirea concepției in­tenționate de el? Dar polemica fără posibilitatea replicii nu are sens și întrebările le-am pus doar spre a constitui un preaviz, pentru cei ce vor­ citi cartea, în legătură cu pro­blematica pe care o generează. Fără îndoială ea a fost și rămîne în con­siderația noastră (mai ales după par­curgerea ei integrală) o lucrare de mari proporții, poem însă și nu isto­rie. Dar ca poem, dimensiunile-i gi­gantice, trădează niște latențe spi­rituale pe care se vede bine că au­torul nu și le-a putut cheltui desfă­­șurîndu-le pe altarul sacru al știin­ței medicale. Și aici nu ne putem ab­ține să nu remarcăm încă odată că, intr-adevăr, de cîte ori un om de știință, nesatisfăcut de domeniul lui,, iși încearcă puterile pe tărîmul artei sau al criticii, consecințele sînt mult mai nefaste decît în cazurile cînd oamenii de artă se pun să facă­ știință. Aceștia însă, la urma urme­lor, au mai puțin șansa de a fi luați în serios decît confrații transfugi de pe tărîmul științelor în artă, pe care mulți de altfel înclină să-i considere ca fiind singurii capabili de adevă­rate realizări. Or ceea ce se întîmplă în cazul de față, am văzut. Produ­sul este hibrid, nici poem întru totul dar nici istorie întrucît autorul vrea­ să fie mult mai complex. Complexi­tatea pe care o realizează însă te face să pui cartea — riguros jude­­cînd-o — sub categoria incertului. Vezi în el pe omul care odată afirmă, că „lucrul cel mai util omului este ideea (p. 25, vol. I.), apoi că „ideea" este aspectul superior și desfășurarea infinită în lume și în viitor a celui mai imperios dintre instinctele noas­tre", sau definiția pe care o dă el divinității și din care face apoi ca­tegorie critică: „Dumnezeu e forma, care ne traduce cel mai bine dorința senzuală, morală, individuală sau ori­care alta, de a folosi viața, de a îm­pinge cît mai departe limitele minții și ale simțirii" (p. 27, v. I). Premize supraordonatorii pe care nici nu le discutăm. Din carte reținem însă un lucru: în istoria artelor plastice ca și în­ cea a scrisului, e cazul să se țină seama de faptul că dacă între inten­ționalitatea și modalitățile ei de rea­lizare nu există o concordanță, cu­ atît mai mult ea nu se va putea sta­bili între autor și publicul critic pe aceleași criterii. Cum însă în defini­tiv istoria însumează în sine tot fe­lul de „încercări", și cartea respec­tivă poate fi încadrată în categoria „istoriei poematice", pentru a cărei transpunere în limba română efor­tul Irinei Mavrodin a fost într-ade­văr încununat de succes — trebuie să recunoaștem — iar cel al prefața­torului Dan Grigorescu, de o ului­toare virtuozitate explicativă cu mo­tivarea genului hibrid. Marcel PETRIȘOR b Dan Grigorescu prefața la E. Faure. teodor frîncu cîntece in tulnic Trecut de „cumpăna apelor", ajuns la amiaza vieții, Teodor Frâncu aduce mesajul transmis peste vreme de pleiada marilor lirici ai Transilva­niei. Descins din peisajul montan al ro­manticei Crișane, Teodor Frâncu nu putea să evite, însă, cum e și firesc, una din temele de predilecție ale poeziei transilvane: cinstirea trecu­tului istoric, văzut ca temelie a în­tregului edificiu al spiritualității ro­mânești, cultul eroilor neamului, — voevozi, cărturari, tribuni, martiri, artiști, — care devine spontan, nede­clarat, un obiectiv și un deziderat artistic primordial; în acest sens, poezia cu care se deschide volumul d petre Pandrea eseuri ieșit din atenția activă a publicului de azi, Petre Pandrea oferă prin recent apăruta cu­legere de „Eseuri“ („Portrete și controverse“, „Germania h­itleristă“, „Pomul vieții") o sur­priză postumă. Cu toată insuficiența selecției (ne-am fi așteptat la includerea epuizatului studiu consacrat lui Brâncuși precum și a anum­atelor inedite, purtate, după cît se pare, de la o editură la alta), profilul remarcabilu­lui autor se degajează limpede. în persoana lui Petre Pandrea întîlnim pe un continuator al criticii „științifice", de la Taine la Franz Mehring, de la Dobrogeanu-Gherea la Ibrăi­­leanu, preocupat de mobilul sociologic, de în­­trețeserea de fenomene care se poate deduce din literatură, gata oricînd de a așterne con­siderații moraliste, politice ori pure impresii pitorești. Formația solidă a omului de știință (filozof, jurist, criminalist) transpare nu nu­mai în abordarea domeniilor limitrofe ale creației literare, ci în însăși tratarea acesteia, cu o preocupare obstinată de a-i descifra un sens ce o depășește, legînd-o de mecanica socotită majoră a ideologiei, a existenței ob­ștești. Mărturisindu-se hegelian și adept al materialismului istoric, cel ce a fost admira­torul și apropiatul lui Lucrețiu—Pâtrășcanu a aplicat principiile acestor sisteme cu originali­tatea și cu scăpărările unei vii inteligențe la realitățile noastre, la realitățile europene cu care era multilateral familiarizat. Iată o răs­picată profesie de credință deterministă: „Ci­titorul înțelege just că lipsa de atitudine se cheamă pe adevăratul ei nume nesinceritate, lașitate ori înșelătorie; în chestiile sociale și politice nu există «obiec­tivitate»­ selenară, nu te poți retrage in Si­rius ca să contempli aventurile și războaiele pământenilor, ca pe un mușuroi de furnici44 (p. 167). Evident, creația literară beneficiază de un specific, nu poate fi curată sociologic. Petre Pandrea implică totdeauna în disocie­rile sale o altitudine a spiritului ce-l ferește de confuzii. Excesele scientismului sînt ironi­zate, mărturisindu-se caracterul inevitabil per­sonal, autonom al cercetării domeniului lite­rar. „Nu reprezentăm noi cercetări cu carac­ter definitiv și dogmatisme critice, lăsînd această sarcină oamenilor banali și libelulelor efemere de pe ogorul culturii și al criticii li­terare, mulțumindu-ne cu aspectul unor note de laborator. într-un laborator științific se greșește frecvent, chiar, dacă regulile metodo­logice se aplică strictissim.44 (p. 27). Arătînd că „materialismul istoric se aplică în două feluri: dialectic și mecanic44, autorul evită deducțiile simpliste, anihilatoare de inteligență și sensibilitate. Pentru a învedera finețea ju­decății lui Pandrea, să ne oprim asupra unui pasaj în care critica e denunțată nu numai pentru ceea ce i se pare a fi precaritatea sa intrinsecă, dar și pentru faptul de a fi re­­simțit-o drept un obstacol în calea unor rea­lizări mai constructive. E de citit aci, pe lîngă cochetăria galică de care eseistul face uz în repetate rînduri, și o insațietate intelectuală, o aspirație spre înfăptuirea atotcuprinzătoare fundamentală: „Critica literară în folosința noastră este o ocupație de rang secund, care presupune vocație, umilință și osîrdie. (Umi­lința se referă la conștiința teoretică a limi­telor disciplinei) ... Am părăsit și noi destul de frecvent în ul­timii ani cercetările adîncite asupra «suvera­nității statale»- ca mit juridic , plus alte in­tuiții și lucrări de specialitate juridică și so­ciologică, pentru a ne reîntoarce, cu ocoluri, la disciplina de bază a lectorului modern, cu gustul universalității și al unității, la disci­plina criticii literare, așa cum a întrezărit-o Sainte-Beuve și H. Taine, adică o disciplină cu vederi de ansamblu asupra omului desci­frat prin creația lui. 4 (p. 31), în intenția de a însuma cît mai multe as­pecte ale „enigmei omului44, intuită foarte me­todic, adică „atît în cunoștiința cu aspecte pluriforme" cît și în „subteranele de unde apar fenomenele de conștiință­*, subterane „psiho­logice44 și „sociologice". Petre Pandrea cultivă cu predilecție portretul, nu, firește, fără a-i schița o teorie: „în portret se concentrează caracterologie și psihologie, acele peisagii de structură biologică și de emanații sufletești atît de greu de surprins într-o operă de artă și în care se sintetizează drama lăuntrică ală­turi de poza socială și ca expresie a pozei 44 (p. 28). Două portrete savuroase în capacitatea autorului de a cumula date diverse pe un spațiu restrîns, de a surprinde un puls vital și de a-și sugera atitudinea printre trăsăturile „obiective” * sunt ale lui Titu Maiorescu și Do­brogeanu-Gherea. Iată-le: ,Profesorul univer­sitar criticul și rectorul cel mai tînăr la 23 ani, a organizat rezistența ideologică împotriva in­vaziei formelor noi capitaliste, dar nu pentru a combate sistemul capitalist, ci pentru a-1 consolida și a-i da o creștere organică ( . . . ) Masca sa publică, deși de un clocotitor ro­mantism temperamental împins pînă la anar­hie clară, a tergiversat pornirile subiectiviste, exact ca în literatură și politică, depărtîndu-se într-un olimpianism corect de consilier aulic. A fost, firește, totul o tragicomedie. Omenește vorbind, acest om a suferit imens, a trăit o dramă, pe care lăbărțatele naturi balcanice, care îl înconjurau, nici n-au bănuit-o. A tre­buit să ne-o descopere, destul de voalat și fragmentar, notele intime dintr-un jurnal, apa­rent climatic și meteorologic, statistic și buge­tar, dar de un farmec confesional indicibil. Cine era C. Dobrogeanu-Gherea? Un om exact la antipod. Un clasic echilibrat de la natură, fără pic de inhibiții, bonom, de o candoare îngerească, cu o substanță de idea­list sacerdot revoluționar și de patriarh biblic la bătrînețele sale. Pe cît este de mefistofelic „olimpianul 44 consilier aulic al Coroanei Ho­­henzollern, domnul Titu Maiorescu, pe cît este de „étrique", de voit stilat, aproape ca un chelner și ca Al. Marghiloman, de romantic înzăuat în platoșele convenționalității, de ne­­fericit­ intim și de torturat cu himere sociale și romanțiozități pasionale, de fericit în să­lașul și în căminul lui curat și auster ca al unui puritan calvin,­­ cel care s-a numit Constantin Dobrogeanu-Gherea, proletarul sosit din fundul Rusiei pe unda emigrațiilor euro­pene, patriarhul socialismului român și înte­meietorul criticei sociologice la noi. El este pater familiar în critica literară română con­temporană sociologică" (p. 36). Ceea ce supără la un moment dat în scrisul atît de informat și de vivace al lui Pandrea­­, așa cum bine a întrezărit eseistul însuși, o anume risipă. Intelectualul extrem de dă­ruit pare a se afla într-o necurmată șuetă, în­tr-o conversație familiară. O eterogenie le­jeră pare a-i amîna structurarea ideologică, limpede, definitorie. Această lipsă de rigoare (nu obligatorie pentru toată lumea, dar obli­gatorie pentru un om cu o vocație științifică­) e, în parte, răscumpărată de volumul de afo­risme „Pomul vertii" — sinteză a unei exis­tențe interioare, purificare prin regim auto­­analitic. Sunt, probabil, paginile cele mai adinci ale scriitorului. Observatorul incisiv al exis­tenței, implicat în vîltorile ei, năzuiește la o solitudine înțeleaptă „înțeleptul s-a resemnat și privește surîzător viața de rînd, viața de re­lație. El participă, deseori, la luptele de agora, fiindcă observațiunile lui asupra vieții de re­lație sînt pătrunzătoare, profetice, aparent ci­nice și zgomotos paradoxale. înțeleptul anti­cipează și este bătut cu pietre sau cu flori, concomitent sau succesiv, pentru activitatea lui în agora. (...) Viața secretă a înțeleptului, viața sfîșietoare, contradictorie, agonică, pasionantă și pură, viața lui plenitudinară — poartă asupra nean­tului. E o cercetare analitică sau intuitivă, după prototipul său originar, cu toate armele și cu forțele dezlănțuite, furioasă și atentă, dezesperată și plină de nădejde reînoită.44 (p. 365 urm.). E adevărat că pasivitatea ce ar părea un corolar al rîndurilor de mai sus apare energic atenuată la distanță de doar cî­­teva pagini: „în locul credinței, iubirii și nă­­dejdei — cei trei piloni ai moralei tradiționale — am găsit munca, necesitatea jertfei indivi­duale și politețea, trei faruri în bezna mora­lei contemporane. Credința a pierit și a venit neantul, adică ne reîntoarcem pe pămînt la materie și ciocănim, din cînd în cînd, prin artiști și savanți, la poarta incognoscibilului. Poate vom afla mai tîrziu, ceva mai mult (ca o contradicție în adjecta aparentă), fiindcă, forțele științei și ale artei sînt incomparabile, în locul iubirii absolute și unilaterale a tre­buit să recunoaștem polaritatea iubire-ură, în locul nădejdei în viața viitoare ne-a ră­mas mîngîierea în muncă și în trinitatea ar­­tă-știință-meșteșug (p. 372 urm.). Tot atît de adevărat e faptul că un fond balcanic, o ire­mediabilă propensiune spre pestriț, spre imun­dul fanariot, nu pot fi locuite prin concepția­ neantului, răzbătînd între gustoase observa­­țiuni referitoare la toate cele ale vieții. Aci se vede autenticul dar literar al scriitorului, mulat pe autentica sa natură. Dacă unele din atitudinile sale filozofice par însușite, conside­rațiile asupra femeilor, doctorilor, avocațiilor, birjarilor, bogaților, săracilor, slăbănogilor, pe­dagogilor, mizantropilor ș.a.m.d. au un coe­ficient considerabil de organicitate. Ele se așează pe linia unui moralism românesc, cu rădăcini în Anton Pann și care, fără a fi fost foarte bogat ilustrat, deși cu tradiții folclorice, se aliază acum cu un umor intelectual, cu un înalt scepticism livresc. Transcriem cîteva mostre edificatoare. ..Afaniseala. Spleen se traduce pe românește cu afaniseala și ne indică puțina evlavie și lipsa de distincție a jovialului cetățean din statul ilfovean.“ (p. 438); „Soacră și ginere. Tinere căsătorit, adu-ți în casă pe cel mai per­fid dușman, adu un șarpe boa constrictor și așează-l pe divan. Dar să nu stai cu soacra împreună!" (p. 439); „Conflictul conjugal. Băr­batul cere de la femeie: 1) să fie soție ideală, 2) amantă pasionată și 3) mamă tandră. Femeia cere de la bărbat să fie Adonis, Hera­­kles și Aristotel. De-aici se iscă faimosul conflict conjugal. Cine dracul poate îndeplini asemenea condi­­țiuni drastice? (p. 440). „Orgoliul. Un mare orgoliu își are rădăcina într-o cruntă umilință anterioară. Evreii, țiganii și boierii scăpătați de la noi suferă de un imens orgoliu, care îmi provoacă o permanentă milă, dorința de a-i mîngîia și un surîs furișat." (p. 484). „Și­retenia feminină. Șiretenia feminină este în­născută, profundă și­­ uneori — gratuită. Se exercită ca arta pentru artă: femeia e și­­reată după cum privighetoarea cîntă în fiecare vară, fără motiv practic, ci din pornire năval­nică.44 (p. 546). Prin diversitatea direcțiilor ce l-au solicitat, Petre Pandrea aduce în literatura noastră o adiere din copilăria criticii nediferențiate și, poate, o prevestire a unei nebănuite maturități. 2 FAMILIA

Next