Familia, 1972 (Anul 108, nr. 1-12)

1972-01-01 / nr. 1

«este expresia crezului poetic al său, tradiționalul instrument simbolizînd­­ aici dimensiunea profetică, vizionară a actului creator: De am ochi de foc, / Cu jar din stele, / Privesc adîn­­cul tăinuit / Și-i văd înțelepciunea peste vreme /. Simbolul inculcat cu imaginea coviltirului ,,cu cerul de pînză albă“ traduce complex ideea mersului implacabil al istoriei. Lait­motivul iar la drum, la drum, la drum exprimă toată semeția moților,­­care se rostogolește neîncetat peste vreme, în ritmul cascadelor peste bo­­lovănișuri sau în acela, domol, al roților­ de car. Din negura veacurilor,­­„clinchetul străbun" aduce peste plai, odată cu aroma de sulfină, de mohor și de mere rumene tomnatice, poezia și dorul, jalea și durerea, tot aleanul sufletesc, iar odată cu pacea tihnită a munților, ura și revolta mocnită ce ascunde umbrele amenin­țătoare ale lui Iancu și Horea. Lași în urma ta pe drum / Dulci miresme de mohor, / De iubire și de dor / ... Duci cu tine la cîmpie / Siminic și poe­zie / Duci ascunse-n fin cosit / Mere r roșii de-ndulcit / ... Apoi iar la drum, la drum, / Peste vîrfuri și ponoare, / Printre turme de mioare / Tu duci pacea munților / Luminatul zorilor, / Coviltir străbun. / (Coviltir). Invoca­ția către rîu din poezia Maris ne trans­portă în lumea imaginisticii lui Goga, ritualul sacru al procesiunilor ce curg da secole spre Olt fiind înlocuit aici prin gestul neofitic al poetului ce să­rută cucernic pe fratele acestuia, Mu­reșul. E un gest menit să celebreze «dimensiunea în spațiu și timp a per­manenței noastre în această „altă margine de lume“, dar și să simboli­zeze întoarcerea permanentă spre iz­voarele ce dau viață scrisului autentic, legătura ant­ică cu solul patriei, care vitalizează actul creator. Lasă-mă să-ți sărut fruntea, / Maris î / Ca pe o icoa­nă sfîntă a neamului meu / Născută din lutul comun / Străbunilor noștri. / Adeziunea la genul de poezie cultivat de Goga și, implicit, înțelegerea aces­teia ca mesaj al aspirațiilor mulțimii o mărturisește autorul în Toamna la Ciucea. „Prințul lirei din Ardeal" își doarme somnul de veci printre brîn­­duși și sînziene, ce ard ca luminările de pe piatra funerară, aprinse parcă din duhul poetului. Coloritul acesta viu, la care se asociază lumina blîndâ­­ a soarelui de toamnă, creează acea senzație de leșin caracteristică stărilor ■convalescente. Apelul către Lae Chio­rul, amintind de invocația către Băl­­cescu din „Primăvara la Palermo" a lui Duiliu Zamfirescu, are sensul de a reactualiza mesajul poeziei lui Goga, care la Teodor Frîncu dobîn­­dește atributul, suprem, al omeniei. Că arzi-e focul lume, Lae, / Tot trece ea, că-i foc de paie. / Dar doina lui •și-a ta-n vecie / Nu vor muri, că-i omenie. / în cadrul viziunii naturiste a poetului distingem acuitatea senzorială, capa­citatea de a surprinde și de a înre­gistra pulsația, ritmurile intime ale materiei, pînă la nivelul molecular și­­ atomic al acesteia. Atmosfera de vrață poetică, în stilul lui Blaga, în care­­ sufletul liric devine intermediar între­­ cititor și natură, este corolarul unei poezii de mare finețe și de o forță emoțională în stare să comunice tai­nica și trainica legătură cu vegetalul sau cu lumea ființelor mărunte. Fas­cinat de înfiorarea vieții acestora mereu aplecat spre înțelegerea ei, au­torul găsește, de cele mai multe ori,­­și expresia adecvată, necesară comu­nicării propriilor impresii și trăiri. Coborînd la ape ascunse în hățișuri de codru, cu gesturi inițiatice, sau afundîdu-se în lumea mirifică a băl­ților, poetul nu exultă, însă, de bogă­ția și splendoarea coloritului vegetal, ci urmărește mereu să deslușească glasul naturii. El observă pelicanul în ipostază de înțelept meditînd la sațietatea ce i-a procurat-o festinul cu pești al zilei, ori aude, prin contrast, plînsul nuferilor care mor culeși de om. Cîți pelicani înțelepți am văzut / Meditînd / La numărul peștilor / în­ghițiți pînă seara . . . Buchete de inimi / Am strîns împreună ... / Doamne, cum mai mureau / Cu gîndul la ape, / La cerul cu lună, / Departe de ape . . . / (In deltă). O senzație tulburătoare plutește și în ritmul de cantilenă al poeziei Durerea nufărului. Sufocarea florii sortite să trăiască în universul acvatic, care ,dîndu-i severe vieții, îi răpește în același timp avîntul , spre alte lumi, mai senine, poetul a sur­prins-o magistral în tînguirea cu ac­cente de litanie din versurile: — Cine oare m-a făcut floare? / Cine mi-a dat miros și culoare? / Cine m-a făcut să-nfloresc, / Să mă nasc din adine, să trăiesc? / Cine m-a făcut floare de apă? / Cine m-a făcut și numit nufăr, / Să plîng, să mă bucur, să sufăr / Di­mineața, amiaza, ori seara? / Gîndul la propria artă, la destinele poeziei, deși sugerează uneori conversiunea în elemente, nu devine spaimă metafi­zică de transcendent, scurgerea inex­orabilă a timpului nu generează tra­gism, lametații minore. Poetul se vede supraviețuind în tot ce a-ndrăgit, în inimile celorlalți în grîul dat în pîrg, în plopii „cu emoțiile-n frunze", în cumpăna de la fîntînă, minutar sui generis al timpului, în brazii tineri, peste tot unde și-a revărsat sufletul simbol al permanenței artei. (Imagini fidele). Miniatural în sensul ocolirii viziunilor ample dar și al celor dătă­toare de coșmaruri, poetul arădean afirmă încrederea în viață, în adevă­rurile statornicite de experiența uma­nă, în posibilitatea cunoașterii artistice. Sobru și grav, lipsit de ostentație, dar nu de o răceală încremenită, solemnă, Teodor Frâncu se menține într-un constant echilibru poetic ale cărui co­ordonate sînt armonia și cantabilitatea multora din versurile sale. Făcînd abstracție de unele similitudini cu poezia ’marilor înaintași, de la care autorul, propriu-zis, se revendică, de unele tipare lirice împrumutate, sem­nalăm totuși stridențele de versifica­ție, sintaxa precară ce mai stînjenesc pe alocuri continuitatea fluxului liric. Petru M. ARDELEAN Ion meițoiu norvegia în ultima vreme iubitorii notelor de călătorie și-au putut îmbogăți bib­liotecile cu cîteva cărți notabile, da­torate în primul rînd Editurii enci­clopedice române, care prin colecția „Pe harta lumii” a reușit să scoată acest gen de literatură din limitele unor informații de ordin geografic, cultivat de colecțiile ce au precedat-o. Se vede tot mai accentuată preocu­parea de a atrage spre această colec­ție personalități capabile să ofere sectorului mai mult decât un ghid turistic sec, alcătuit fără nerv, cel mult cu accente publicitare vizi­bil încărcate de ieftinătate. Acesta ar fi câștigul de calitate, dar el e însoțit, din fericire, și de o bogăție evidentă de subiecte noi, unele pre­zentate pentru prima dată cititorului român. O serie de țări îndepărtate, cu o evoluție a vieții politice și so­ciale remarcabilă în anii din urmă, pot fi cunoscute și pe această cale a cărții de literatură de călătorie. Aceas­ta justifică de fapt interesul tot mai mare pe care îl manifestă publicul larg pentru colecția amintită: orien­tarea spre actualitate, părăsindu-se maniera prezentării istoricizante cu parfumuri manieriste, obosite. Recent a văzut lumina tiparului cartea „Norvegia" datorată lui Ion Meițoiu. Beneficiind de o ședere în­delungată în Peninsula Scandinavă, autorul se dovedește un bun cunos­­cător al țării. Dorința afirmată de el încă în scurta deschidere a volumului „de a oferi celui care parcurge pa­ginile acestei cărți o imagine a Nor­vegiei de azi" se realizează pe de-a-ntregul. Terminînd lectura rămîi cu impresia unei țări cu o vie activi­tate economică și socială, cu o înde­lungată tradiție spirituală care în ciuda depărtărilor geografice și a pnndurii politice are multe năzuinți comune poporului nostru, întregii omeniri: pacea, dorința de mai bine prietenia. Multe pasagii din carte oferă mo­mente de reală emoție, (despre istoria veche a locurilor, descrierea orașelor) observațiile subtile sunt prezente ade­sea (Un norvegian, Epilog) iar infor­mația bogată subliniază la fiecare capitol o documentare minuțioasă. Fără îndoială, „Norvegia” e o reu­șită a colecției, încheind îndrăznim să schițăm o sugestie pentru viitorul plan editorial al colecției: atragerea unor scriitori dintre care n-am vrea să lipsească o carte despre „Europa" de Mircea Malița, o „America" văzută de Adrian Păunescu, „Turcia" scrisă de Fănuș Neagu sau „China" de Al. Andrițoiu, „Mediterană" de Octavian Paler. Catalogul Editurii enciclopedice ar căpăta strălucire. M.B. V i All FI I a AP n ■ fim p A AII fragmente ION ELIADE RĂDULESCU Cum se șlefuiesc amintirile prin căderea anilorl Ca pietrele sub curgerea apelor, în rotunjirea aceasta, în netezirea aceasta, cu pierderea pe drum a gronțurilor, ți se pare că inima batea altfel, că logodna este altceva decit viața, că primele întîlniri cu spectacolul ideilor îți dau o altă tresărire. De candidă în minunare și de superb scandal în suflet față de tot ce te înconjoară, cînd lucrurile nu sînt ca diminețile gîndului tău, în aducerile mele aminte, din depărtații ani ai facultății, discuțiile purtate cu Radu Tomoiagă vin cu o rară noblețe, cu o vibrație de fastuoasă săr­bătoare pentru cele citite, cu respect pentru cuvinte și sunete cînd rațiunea le leagă și inima le simte. Așa cum unii se simțeau bine într-o ținută de poet, cu aer de wanderer, Radu Tomoioagă stăruia în a o avea pe aceea de filozof. Cu un temperament ceva mai de nord, din ținut cu fagi, cu o disciplină intelectuală de acasă, tatăl său fiind profesor, își supraveghea cuvintele, își stăpînea gesturile și cînd era revoltat. De o frumoasă distincție de pe vremea stu­denției, era așezat de pe atunci pe o muncă sistematică și pe un exercițiu a minții după codurile meditației. Lauda lui de la pri­mele noastre întîlniri, pe un fond de mîndrie pentru cultura na­țională, era tălmăcirea în limba germană a poeziilor lui Mihai Emi­­nescu de către părintele său Laurențiu Tomoiagă, căruia îi închină studiul său recent apărut despre Ion Eliade Rădulescu — ideologia social-politică și filozofică. Așadar, cu emoția amintirilor îmi este dat să citesc această carte a lui Radu Tomoiagă și cînd am terminat-o nu am mai fost surprins că l-am găsit, undeva prin substraturi, pe același care promitea o gîndire sistematică, o seriozitate în informație, o viziune de ansamblu, cu virtuțile omului de știință care nu se lasă ispitit de improvizație și care nu știe să fie frivol cu treburile lui. Nu este primul care s-a ocupat de această personalitate com­plexă și contradictorie, dar clarificările aduse de Radu Tomoiagă ni-l aduce de acolo, de pe hotarele epocii, în rosturile de trezire culturală prin toate mijloacele, pentru a se ridica și Țara Româ­nească la rangul Luminatei Europe, cu uimitorul său registru d­e cunoștințe, cu nepotolita sa energie de propovăduitor de renaș­tere națională și culturală, cu credința lui neabătută în progres, cu îndrăzneala lui de-ași face un sistem de gîndire coerent... Marele merit al autorului în reconstituirea fidelă a acestui en­ciclopedist de talie europeană, cu vocație de luminător, stă în modul cum ni-1 dezvăluie, asociindu-1 spiritului vremii și disociind remarcabila sa personaltate, cu suplețea cercetătorului care caută să descopere cît cumpănesc influențele într-o gîndire care se voia critică și profetică. Argumentele se înlănțuie logic, neapodictic, fiindcă nu trebuie să aperi retoric cînd știi să prezinți gîndurile în sensul lor, în vremea lor și într-o țară la care se uitau cu priviri furioase la orice luminare imperii ,,protectoare". Și așa, pe îndelete, din treaptă în treaptă, epuizînd tot ce putea să aibă contact în gîndirea lui Eliade cu gîndirea europeană — descriindu-le și pe acestea fidel în concepția, tonalitatea și anvergura lor — deschizînd în evantai toate problemat­icile acestui precursor mo­dern, ni se arată dimensiunea adevărată a lui Ion Eliade Rădulescu, locul lui în vreme și locul lui în țară și cît omagiu trebuie să-i aducem în înaintarea noastră. Și jaful din opera lui a fost mai mult decit cenușa și visurile lui ce se puteau împlini, au fost mai multe decit himerele, iar mantia albă pe care a purtat-o în 184S nu-i sta rău, chiar dacă Bălcescu și alți pașoptiști i-au luat-o îna­inte în tridență ... Așa de puțin lirică, cartea lui Radu Tomoiagă, strunită în stu­diu, gîndită filozofic, așezată în cumpănă, ne lasă totuși pînă la urmă sentimentul unui poem al trecutului de mari întemeieri cultu­rale în țara noastră, poem zburătorilor.. . Coriolan GHEȚIE marian popa modelle și exemiplle Critica lui Marian Popa este una de aliaj. Limbajul tradițional nu e înlăturat, ci invitat într-o societate substanțială de procedee va­riate, pus să servească o sensibilitate alegră și adîncă, o înțelegere temerară și temeinică a faptului literar. Nu numai violența dar și nou­tatea acestui autor e izbitoare. Oboseala unui tricotaj critic uzual cedează în fața unei ofen­sive de forțe conjugate, a cărei semnificație depășește fără îndoială micile fronturi revuis­tice. E afectată o decepție asupra literaturii în genere și a criticii în special, în fapt e numai un joc al unei robusteți constructive puțin obișnuite. E afectată o depreciere a unor foarte întinse porțiuni de literatură curentă. In fapt e numai o exigență menită a consolida mo­mentele viabile. E afectat un stil implacabil,­­cu rezolvări somptuos-sîngeroase, în fapt e un superior exercițiu intelectual, tonic în sine. Marian Popa lărgește considerabil sfera de­mersului critic, avînd puncte de pornire ori de so­sire imprevizibile. O dezinvoltură vitală, sportivă se afirmă în spațiul său. Apropierea de știință, bunăoară, pare o propunere gravă, cînd nu e un catalizator al ironiei: „In măsura în care orice mișcare este un act de insubordonare sau de deteriorare a unui echilibru înainte existent, orice mișcare de ordinul micronilor sau al ani­lor lumină în plan afectiv, spiritual sau pur și simplu spațial, este un act critic. Un cerșetor care întinde mina execută un act critic; unul ■ care-l dojenește pe cel care milostivește, exe­cută un act critic; altul care trece nepăsător ,execută un act critic, un individ care-și ex­primă opinia despre o carte, despre opinia enunțată în legătură cu o carte, despre opinia care s-a emis în legătură cu opinia enunțată cu o altă opinie despre o carte, este un critic literar.” (p. 12). Aerul odobescian de fals tratat, de farsă erudită domnește frecvent. Implicatele estetice sunt parodia, construcția ludică, fantas­ticul. De la o propoziție critic-administrativă se ajunge prin alunecări naiv insidioase la un anec­dotic stupefiant: „Actul critic se realizează nu­mai ca relație, prin contactul unui subiect cu un obiect. Formele pe care le poate lua con­tactul sunt două, directe și indirecte. Forme­­ directe: criticul parcurge titlul lucrării și exe­cută actul critic automat; parcurge tabla de materii; parcurge cu aceeași intenție un capi­tol; în sfîrșit (și eventual) citește întreaga carte. Indirect, actul critic se produce atunci cînd criticul opinează despre o carte pe care n-a citit-o, dar s-au ocupat de ea alții, duș­mani sau prieteni, sau cînd vorbește despre o carte povestită de un individ cu pălărie, pe care nu-l cunoaște și pe care l-a întîlnit în­­tîmplător într-un autobuz oarecum aglome­rat.” (p. 13). Un fapt imaginar, dar ca precis poate sugera un fapt real dat ca imaginar, într-o construcție cu sens alegoric, în felul lui Borges: „Tipologia criticii. Tipurile fundamen­tale de critică sunt în număr de șase. Pentru descrierea lor exactă trebuie pornit de la un exemplu intuitiv. Pe cea mai banală mîșcoaie se pot totaliza operațiile logice elementare: (1) o mîșcoaie poate fi reprezentată ca o mîșcoaie; (2) poate fi extras un os dintr-o mîșcoaie și prezentat ca o entitate; (3) se poate lua un os și reconstitui pe baza lui o mîșcoaie; (4) in­vers, se poate lua o mîșcoaie și converti în nimic; (5) se poate lua nimicul și converti în­tr-o mîșcoare; (6) se poate lua nimicul și con­verti în nimic. Aceste tipuri includ atît critica fenomenologică, dar și pe cea tainiană, psiho­­critica și critica structuralistă, metacritica și miticritica.” (p. 14). Se afirmă aici un pseudo­­moralism savuros, sclipitor în paradoxalul ve­­sel-pedant, turnat în definiții: „Un critic bun este concretizarea unei suprapuneri fericite în­tre un punct de vedere individual și unul una­nim care, eventual, nu există; opera sa va fi cu atît mai eficace cu cît gîndirea formulată va fi mai simplificat tautologică. Un critic de geniu va fi unul care va anticipa cu cel puțin cîteva minute opinia formulată în aceeași pro­blemă de Gorică Pirgu, care nu va citi nici­odată cartea respectivă, dar cu care criticul se va întîlni în cadrul unui consens al unității depline de vederi.” (p. 16—17). Iată cum evo­­luiază o cronică literară, în mișcarea căreia sunt cooptate umorile autorului, disciplinate epic în vederea unui simulacru judiciar: Pe această schemă se consumă materia unei nu­vele, într-un joc de cunoscător, printr-o convertire intelectuală, ca un lichid care eva­­porîndu-se lasă un sediment. Debutul e pro­zaic, familiar, primejdios de senin: „Trăim fi­resc alături de tați, mame, frați, rude, prieteni, dușmani, cunoscuți și necunoscuți; descoperim într-o zi că unul din noi a devenit o persona­litate care polarizează în juru-i interesul con­stant al opiniei publice.” (p. 101). Obiectul constituindu-se din cîteva volume de memoria­listică („literatura de relație”), acuzația e for­mulată în trepte. Oralitatea benignă se răcește pe nesimțite, adoptînd mai întîi tonul unei acu­zații larg comunicabile, exemplificate: „vorbind despre o personalitate, arătînd relațiile noastre cu o personalitate, aprecierea, încrederea, grati­tudinea pe care o personalitate ne-a acordat-o, familiaritatea de care am beneficiat în relațiile cu ea, începem să credem în propria noastra personalitate. Printr-un ciudat fenomen de in­ducție, devenim oameni importanți atunci cînd vorbim despre oameni importanți. Pronunțăm atunci propoziții fermecătoare prin simplitatea lor eficace, prin stereotipia frontal-imperativă: «Pe Maria Ventura am cunoscut-o personal în proaspătul birou directorial.. .» sau: «în anii peregrinărilor mele în străinătate l-am cunos­cut pe Louis Jouvet»­ sau: «Pe Gala Galaction îl cunoșteam și-l iubeam mult« . . . etc.” (p. 101 —102), mai apoi cel al unei acuzații în termenii strictei specialități care echivalează cu verdic­tul: „Cîte din amintirile literare au răsturnat punctele de vedere asupra vreunui mare scrii­tor stabilite de interpretarea operei sale? Nici una. Literatura de relație se referă în cele mai multe cazuri la om, la omul fizic, biologic, psihologic, social și nu la operă. Dar cititorul stabilește contactul cu opera și nu cu omul.” (p. 102). Execuția e înfățișată prin cîteva im­placabile referințe la amintirile lui Isaiia Ră­­căciuni: „Isaiia Răcăciuni ține să se prezinte mai întîi lectorului cu modestia cuvenită: el este cel care, ca secretar literar editorial, a mi­litat pentru cultivarea teatrului original, atră­­gîndu-și astfel adversitatea și mînia potenta­ților vremii, asemeni lui Camil Petrescu, bu­năoară.” (p. 103). «Al. Macedonski locuia la o depărtare de cîteva sute de metri de casa mea» — scrie memoralistul. Evident, în nici un caz invers, Pe Macedonski l-a cunoscut după moarte; în schimb, i-a cunoscut vii pe azi ne­cunoscuții N. N. Șerbănescu, C. Tavernier, E. C. Dorna ș.a.m.d.” (p. 103). Caracterul bele­tristic al înscenării e întărit și de epilogul fan­tast, în care relațiile încordate se relaxează subit, pentru a ne oferi ipostaza de un comic amar a elementelor puse în libertate: „Să ne imaginăm în acest caz următoarea situație ha­lucinantă: toți oamenii, fără excepție, care au cunoscut prin forța împrejurărilor personali­tăți, în număr firesc limitat, s-au apucat să scrie mărturii. Literatura relației ar îneca lite­ratura relatei, vorbăria despre superficiul lite­raturii ne-ar asfixia. S-ar părea totuși că mo­mentul în care acest fenomen va fi resimțit acut nu este tocmai departe. Lucrul este dia­lectic explicabil: cînd lipsește literatura se vor­bește despre literați. Literatura de relație. Un curios paradox de­rizoriu, căci singurele relații literare acceptabile sînt acelea date de Homer asupra lui Ajax, ale lui Shakespeare despre Caliban, ale lui Căli­­nescu în legătură cu Pascalopol, și nu ale unor Ajax, Caliban sau Pascalopol, care n-ar fi putut spune nimic, motiv pentru care nici n-au făcut-o.” (p. 107). Marian Popa posedă știința utilizării elastice a dimensiunilor valo­rice care pot fi invocate în grandoarea lor pentru a strivi micul caz particular, cu o ironie tristă, însă nu mai puțin activă (și necesară) pe mari suprafețe. Literatura science-fiction e supusă unui tir nemilos, făcîndu-se uz și de citate cu iz cosmic din Francesco Flora pentru a fi folosite drept reactive ale maniei anticipa­tive : «Fiecare imaginație, oricît de clară sau de aberanță, se oferă viitorului ca o realitate posibilă de frumusețe armonioasă sau de difor­mitate rușinoasă . . . într-un incert univers vii­tor creațiile imaginare ale pictorilor și sculpto­rilor se vor traduce în ființe și peisaje reale, așa cum schițele unui arhitect se traduc în piatră. Figurile lui Giotto vor fi vii, adevărată și vie va fi gloria imperiului dantesc.» Dacă lucrurile stau așa, de ce n-am anticipa? De ce n-am face atunci toate picturile care nu s-au făcut? De ce să nu epuizăm posibilitățile for­male ale materiei? Trebuie să cunoaștem uni­versul chiar dacă robinetul nu curge, dacă mai sînt războaie pe pămînt, dacă problema rasială și cea a cariilor dentare nu au fost rezolvate încă. Știința fără intuiție e vax, ca știința fără știință: ne-o spune însuși autorul Povestirilor ciudate" (p. 97—98). Ironia criticu­lui devine cauterizantă cînd se aplică asupra fenomenului literar la zi, descoperind un fre­netic talent de polemist (și e regretabil că unele texte revelante în această privință n-au fost incluse în „Modele și exemple”!) De remarcat că această ironie planează mereu într-un me­diu plastic, că o echilibrează fie o răsfrîngere speculativă, fie... propria enormitate: „Esen­ță1!! criticii nu trebuie confundat cu esența cărții: G. Călinescu a spus esențialul despre Arghezi: așișderea Pompiliu Constantinescu, Ov. S. Crohmălniceanu, Sorin Tom­a, Dumitru Micu. Obiectul criticii nu are prin urmare esență, dar are disponibilități esențiale. “ (p. 18) ; „Pentru a demonstra acest lucru, va trebui, desigur, să ne întoarcem puțin la Hegel, din care Sorescu a citit cîte ceva, și pe care îl aplică în spiritul său propriu." (p. 41); „Volumul fundamental al lui Eminescu se nu­mește POEZII; Gheorghe Tomozei are un vo­lum intitulat POEZII; Lucian Blaga are un vo­lum intitulat POEZII; Eugen Frunză și-a intitu­lat unul sau mai multe dintre volume prin POEZII." (p. 189). Cartea devine astfel o mină de delicii. Posesor al unui stil, am zice, borgesian în critică, Marian Popa se află la începutul unei creații, după toate probabilitățile, extraordinare. Cei ce preferă să-l ignore (această atitudine e oricum lipsită de riscul social al dialogului) o fac pe cont propriu. Gheorghe GRIGURCU FAMILIA 3

Next