Familia, 1881 (Anul 17, nr. 1-86)
1881-06-11 / nr. 43
271 FAMILIA. ... Se apropie ceasul, acel ceas dorit şi plin de emoţii al înfățişării domnului ministru! Unii mai deprinşi a trage cu urechia pe la borta uşelor, aud chiar mai multe glasuri în cabinetul de culcare a domnului ministru. Domnul ministru s-au trezit. Domnul ministru se scolă, umblă prin casă şi alţii în-cep ier a şopoti că domnul ministru nu face bine acuma. Cu evenimentul trezirii domnului ministru, bătăile inimilor suspinânde au devenit mai îngrămădite şi mai tari, nodurile pe gât mai ciotoroase, picioarele mai slabe şi tot astfel mai departe . .. Cei de prin vecinătatea uşei în cestiune, încep se distingă chiar sunetul şi nuanţa vocilor şi prin urmare cine pot fi fericiţii intimi care împing prieteşugul până prin cabinetele de culcare a domnilor miniştri, se aude vorbindu-se, e o voce care împune, e domnul ministru care cuvintază, numai vocea sa blândă şi simpatică s’aude, iar fericiţii intimi par a se supune vorbelor sale prin cea mai ermitică tăcere .. . Domnul ministru tace lăsând cuvântul mai departe amicului seu de călătorie. .. după el începe amicul domnului ministru din şcolă. . . apoi amicul politic al domnului ministru . . . apoi colegul domnului ministru de la dăscălie . . . apoi. .. s’aude, se distinge mai bine numai vocea domnului ministru. Domnul ministru e îm- brăcat deja şi este anunciat că o mulţime de lume aşteptă în salon şi pe scări afară. Domnul ministru poftesce pe fericiţii sei intimi din cabinetul de culcare în salon. Domnul ministru pornesce urmat de acestă devotată, sinceră, spontanee, trufaşă şi desinteresată escortă. Domnul ministru pune mâna pe uşă ... deschide . . . întră în salon !. . . Ca prin încântec o lovitură generală de călcăe resună pe duşamele şi mai bine de cinci-deci de fanţi se rădic în piciore, închinându-se smerit şi respectuos; un salut blând, dulce, binevoitor, acel salut firesc al domnului ministru pare a primi cu dulcaţă acel semn de stimă, manifestat atât de puternic la apariţiunea representantului uneia din cele şepte puteri ale statului român ! . . . O furnicare nedescriptibilă sgudie şi petrunde totă construcţia trupescă a acestei mulţimi; amorţirea, slăbănogirea, legarea limbilor începe a sa manifestă instinctiv şi forte violent; balamalele pictoarele, confusia memoriei, înadusala glasului, toate acele o mie şi una de nenorociri nepreveclute, aruncă într’un mod barbar şi neomenos pe acastă mulţime palpitândă în cele mai tantaliane supliciuri. Nimic, nimic din lume, chiar gândurile cele mai filosofice asupra deşertăţiunilor de pe acest pământ, nu poate stăpâni acele selbatece emoţii ale mulţimii şi este cu neputinţă a reveni la starea tîrâsca, la o atitudine de cumpenală şi sânge rece cât timp e faţa domnul ministru. Tuşeli îngrămădite şi silnice, rădicări din umeri, clătinături de gât, mişcări epileptice din piciore, variaţii de culori pe figură, muşcări de buze, piedici nestăpânite, lunecări nevinovate, o completă gim- nastică involuntară a trupului, nu poate nici cum stâmpera acele grozave emoţii, acea blastemata luptă interioara cu ideia bine vedută deja că domnul ministru este faţă şi că vine fiecăruia rândul se vorbescă, să respundă, se asculte pe domnul ministru, să-și neatârnă plângerea în termeni puternici de acei care pot convinge și triumfa asupra domnului ministru. La fiecare se opreste domnul ministru și ascultă . . ascultă. . . respunde, făgăduesce, aruncă în inima fiecăruia câte o radă dulce de speranţă, merge până n fundul salonului, se întorce la drepta, se întorce la stânga, se duce iaraşi tot ascultând . . . ascultând şaptele plângătorilor rostite cu cea mai smerită şi mai tainică glăsuire, căci este bine sciut că fiecare solicitator se fereşte unul de altul şi nu vru se facă a se crede că ar fi venit la domnul ministru se cară slujbă, pensie etc. Din contra, numai împins spontaneu demaraţia sentimentelor unui vechiu prieteşug cu care este legat de domnul ministru pe când încă nu eră ministru, ci om particularnic ca noi toţi, sau pentru durerea de inimă ce portă trebilor ţerei şi mai mult scumpei sânetăţi, cam sdruncinată, a domnului ministru, au venit cu toţii şi stau, bieţii omeni, dela şepte caşuri deminaţa ca se afle chiar din gura domnului ministru dacă e sânetos, voios şi dacă trebile ţerei merg bine . . . Unul câte unul din cei mai puţin îndrăzneţi, încep a se retrage ducând cu sine câte o vorbă bună sau schinteia unei perspective din gura dătătore de speranţă a domnului ministru; cei mai groşi de obraz însă, nu slăbesc pe domnul ministru aşa cu una cu doue; ei nisuesc şi vocifereză până ce capetă chiar parola de onoare a domnului ministru, sub necuviinciosul protest că în ţara românescă s’au vedut şi se ved încă mulţi miniştri care tot făgăduesc, dar nu mai împlinesc . . . Astfel începe a se strecură mulţimea, lăsând după ea miasmele şi fumul în salonul domnului ministru. Mare şi esplosibilă este bucuria fericiţilor intimi când plichtiooasa mulţime începe să se retragă, căci apoi a lor şi numai a lor rămâne în urmă domnul ministru. Domnul ministru trebui să iasă, este aşteptat la o casă privată unde cu ocazia unui dejun copios, să se potă consfatua pentru împăcarea acelor bosumflaţi politici din partid, care nici în ruptul capului nu vor s’o dea înapoi. Domnul ministru lasă chiar, pasul seu modest şi sigur, ţinuta sa nepretenţiosă, tăria caracterului, sinceritatea conştiinţei inteligenţă sa bogată şi superioră prin cunoscinţi, fie, că nu tocmai el are aerul a se supune orbesce motivelor de resvrătire a aşa numitului seu grup politic. Până la urcarea sa în una din multele trăsuri care stau în ogradă, domnul ministru mai este întimpinat de dece ori cel puţin de seriose şi melancolice figuri a unor paraponisiţi de un calibru mai variat. Pintre aceştia se găsesc solicitatori care pretind lucruri ce nici cum întră în cadrul autorităţii sale ministeriale; unii cer să capete ranguri de capitan, major, colonel şi general chiar în garda civică din Iaşi; alţii vor să fie numai sergenţimajori pentru a esploata concetăţenii asupra cărora de mult s'au pus ochiul. . . Domnul ministru ameţit, înspăimântat de acestă îmbulzală se repede in trăsură; solicitatorii desperaţi, pentru ultima oră dau basta, însă e pro tardiu. Aice este o mică neînţelegere, o altercaţie, cu oarecare preschimbări de cuvinte cam grase între fericiţii intimi, cari se arunc cu toţii deodată să ia loc lângă domnul ministru; cel mai sprinten, mai uşurel şi mai mic decât toţi fiind advocatul Costica Ciocălău lunecă pe furiş lângă domnul ministru, strigând birjarului: haide! Colbul ce rădică birja domnului ministru cade ridând obrăznic pe restul fericiţilor intimi, iar birjele acestor luând grabnic sbor după trăsura ministerială au lăsat un colb mai grubian şi mai negru acoperind în mod nemilos mutrele bieţilor solicitatori de ranguri în garda naţională şi astfel s’au încheiat diminaţa domnului ministru. Iaşi 1880 septembre. Petru V. Grigoriu. Academia Româna. Insoiinţare. (Fine.) După decisiunile luate de Academia Română, în sesiunile de până la anul 1881, concursurile propuse de Academie sunt cele următore : Anul XVII.