Familia, 1884 (Anul 20, nr. 1-53)

1884-08-05 / nr. 32

378 Piperuş Petru. — Poveste. — fost, ce a fost; că de n’ar fi, nu s’ar po­vesti . . . Trăia odată, ca nici odată şi de n’ar fi trăit, n’aş avea de povestit — un moş şi-o babă, amândoi bâtrâni şi singurei — numai de ei. Şi, căci de mult s’or cununat, moşul mai avea doi colţi in falca de-asupra şi baba alţi doi in cea de jos. Amândoi aveau la­olaltă patru şi aşă se împrumutau şi ajutau — după cum ei mai bine soleau şi mai uşor puteau. Moşul eră chior şi baba scurtă la vederi. Nu erau tocmai săraci. Săraci or fost odată, dar de mulţi ani tot puneau la o parte, moşul pe ascuns de babă, baba fără scrrea moşului. Aşă se treziră intr’o bună diminaţă — moşul cu bani strînşi, baba cu o măramă plină de taleri, mes­tecaţi printre ei şi nişte gălbinaşi sclipicioşi ca cu cur­­betele la sere. Umblau oile bune pe vremea aceea. îşi cumpârară dară — când erau şi ei tinerei — o căsuţă, pământ, car cu boi şi ce le trebuia de toate la casă. — Ne-or prinde bine la bătrâneţe, — (jicea mo­şul atunci tiner cătră baba sprintenă şi uşoră ca un puiu de cioara. Una insă totuş le mai lipsiâ. N’aveau noroc de copii şi din pricina asta se puneau pe gânduri şi cum gândiau ei căsuri intregi — moşul tăcea, baba se lua după moş. Nici unul nu mai grăia, moşul se uita la babă, baba la moş. — Vedi tu babă, cât ar fi de bine s’avem şi noi un copil, care să ne-ajute. Tu bătrână, eu cărunt, — mâne-poimâne o să ne ducem cu plutele, ş-apoi cine să moştenăscă după noi blaga ce-o mai remână. Străinii-s buni până la o vreme, dar când odată s’o gătat — nici nu-ți mai trec pe la . . . mormânt. Cine să dea câte-o slujbă ori părâstaș pentru sufletul nostru, cine să ne puie paus la droșcele și să ne gelâscâ ? ! Baba Anușcă, căci nu voia s’audă âncă de morte — tăcea și vărsă la lacrămi, cari se sloboziau dăm­uș de pe fața cei cea sbârcită. — Ce să facem, moșule? —­­zise ea dela o vre­me. Bele nu sântem buni naintea lui Dijeu, de nu ne mai ascultă. Eu nu sciu, unde dóare și unde trebue le­gat. Dar n’ar fi ore bine, să ne mai cercăm odată no­rocul ? ! Eu m’oiu duce mâne de cu vreme la sfinta biserică şi voiu mai da popii de-un sărindar. Rogă-te şi tu moşule, dară ne-o audi Ddeu drăguţ! Intr­’o zi de diminăţă, pe când se sculă moşul din culcuşul seu din şură, se apropia de baba, care era tocmai la cocină (coteţ). — Scii tu babă, ce-am visat adi nópte ? — Sr‘se moşul. — Sciu, dăcă mi-i spune! — D’apoi am visat, că in grădină la noi au ră­sărit d’odată din pământ o mulţime de prunişori, care de care mai frumușel, de i-ai fi mâncat cu ochii. Hai babă, de-mi tâlmăcesce visul, căci eu nu-l pot pricepe ! — Sămn bun ! — zise baba. Visul teu insemnază prunci. Dă-ne Domne şi nune baremi unul! Aşa tălmăci baba visul moşului şi după aceea se duse in tindă şi puse pe vătră o olă plină de mazăre, ca să fiarbă. Rar, foarte rar fierbea baba Anuşcă câte­­un borş, câte-o olă de păsulă, ori varză cu sârme (gă­­luşce) de carne ; dar când fierbea, fierbea să fie, pe câte-o săptămână. Aşa şi de astă-dată, căci oala ei nu eră nici mai mare nici mai mică de 8 iţii (4 cupe). Şi pe când cugetă ea, baba adecă, că bobii de mazăre o să se ’ntorcă de pe-o dungă pe alta şi să joace de-a rota prin olă — se duse să facă răntaşul (prăjitura) — şi când colea ce-i vedeau ochii! ? In loc de mazăre erau tot copii, dar nu copii cum sânt copiii, ci copii micuței ca bobii de mazăre. Nu putea baba să crădă, cum de bobii de mazăre, pe cari chiar ea — cu mânile ei — i-o ales, i-o spă­lat și i-o băgat in olă, să se prefacă din bobi in copii. Scoase dară cu lingura un bob din olă, dar mi­ se inşela baba, căci acela nu era bob, ci copil — numai cât era pitic cum nu s’a mai văcjut, nici pomenit. Şi pentru că baba Anuşcă nu putea să crădă aşa ceva (moşul nu eră acasă) — se duse in vecini la baba Bojiţa, care se pricepea la vrăjituri de diochiu, de su­părare, de ’ntorsul urmei, de mânâtură şi alte bazaco­nii făcute cu ulcica şi cu alte meşteşuguri. Dar sâ-i fi­­ dat babii Bojiţa ori­ce, ţi-ar fi putut face şi preface,­­ numai despre atâta polemidă de copil nu putea să-şi inchipuiască — a fi autjit. Şi când se sfătuiau ele, ce să facă cu pruncii cei mulţi şi se mirau — işi făceau câte trii cruci şi’n numele tatălui şi a fiului şi a sfân­tului duh. — Nu-i lucru curat, —­dicea atunci baba Anuşcă şi apucând maiul, cu care bătea albiturile la vale, goli ala cu copii cu tot pe pragul uşii şi incepu a mi-i bă­tuci, sărmanii de ei copilaşi, până ce i fleciui — de perică cu toții ; or baba Bojița sta cu mătură la pândă, ca să nu scape nici unul cu viaţă. Dar pe lângă totă băgarea lor de sămă, se as­cunse unul din ei, care era mai viclăn sub prag şi re­­mase teafăr şi neatins de mânile babelor. — Vec­i babă, cât ar fi de bine acuma, s’avem batăr unul din copiii cei mulţi. Noi nu putem petrece atât amar de mâncare ce-ai făcut astăzi, — (­icea moş Stancu cătră baba Anuşcă. Era tocmai la zăpostirea Paşcilor. Baba Anuşcă şi moş Stancu postiau toate posturile, ba şi mercurile şi vinerile, căci aşa or fost dedaţi din moşi-strămoşi. Şi precum după obiceiu la zăpostire se face câte-o mică petrecere de casă şi se gătesc cele mai bune bucate de­­ frupt (de dulce), şi baba Anuşcă cocea tota (jiua aceea la pancove, la scovertji (plăcinte), la întorsuri, frigea cârnaţi şi făcea o hârbeică ’ntrega de tocană, căci din diua ceealaltă se punea pofta de dulce in cuiu pe câte­va săptămâni. Dară căci moş Stancu şi baba Anuşcă, de şi soleau dicala: jDecât­ bucate stricate, mai bine maţe spartei, totuş­­i nu puteau să se lupte cu atâta hrană ce era­­ pe mésu. Şi pentru aceea nu ar fi stricat, déc’ ar fi avut un prunc, care să le ajute la plăcinte. Vorbele moşului ară făcură, ca baba Anuşcă să plângă şi să-şi bănuiăscă, că a ucis chiar pe toți prun­­j ci­ ce le-a dat Doleu. Dar fiind că nu in toate dilele eră zăpostire şi pen­tru aceea nu in totdeauna se pregătiau bucate aşa de bune și de multe — socotiau ca in sine — că acel şi­­rag de copii i-ar fi sărăcit de tot şi că n’ar fi fost in­­ stare să-i ţiie cu nutreţ şi îmbrăcăminte cuviincioasa, de­şi nu de-ale mâncărilor nu duceau lipsă, cr vigurile de­­ pânză putrediau pe fundul lădii. Pe când stau ei — moş şi babă — duşi pe gân­duri şi ingrigiți, că ce vor face cu bucatele de pe mesa — un glas, ce se autjiâ de după zăvorul ușii, făcu mai I intâi pe baba Anușcă — să tresară, cr dup’aceea pe I moș Stancu să întrebe despre acel necurat împricinat, I care cuteza să-i opaceasca in casa și la mesa lor. FAMILIA. Anul XX.

Next