Familia, 1894 (Anul 30, nr. 1-52)
1894-12-04 / nr. 49
ORADEA-MARE (N.-VARAD) 4 decembre st. v. 16 decembre st. n. 1 Ese in fiecare duminecă Redacfiunea: Strada principală 375 a.Nr. 49. ANUL XXX. 1894. Preţul pe un an 10 fl. Pe V, de an 5 fl. Pe V. de an 2 fl. 70 cr. Pentru România pe an 25 lei. Nepoata lui Popa-Curcan. (Urmare.) .pMai de mine, părinte, o să me scoţi din săritei Unei răstolerl E fel el apoi, de-aceea, uite, nu mai e chip de traiu cu sfinţia-ta ... Măre, i-a ascultă pe părinte Irimie, caută-ţi de octolie şi de pidalion şi de ciaslov şi de toate bucovnele sfinţiei-tale, cât te-or iertă puterile. Dar nu te amestecă in cele muiereşci, că pe legea meal cât eşti de cu darul lui Dumnedeu, dar când oi pune iste mâni in barba sfinţiei tale, ţi-o dărăcesc, de-o fac lână de colţuril M’ai audit? Şi preotesa, albă-vânâtă la faţă, făcu semnul cucernicei părueli şi a născătorelor de minte palme. Şi-aşă de aproape ce venise de sfinţia-sa, că bietul creştin o sfeclise, uluit de tot: se ’ngălbenise ca turta de câră, glasu-i perise ’n gât, frica i se înfipsese in sin, barba-i tremură şi dinţii s’apucaseră a-i clănţăni. — Auditu-m’ai ? grăi înc’o dată straşnica preotesă, dându-se mai de-o parte. Să nu care cumva să mi te mai gândesti la cuscrenie cu pădurarul, să nu care cumva să-ți mai aud glasul, că te-a vădut ucigă-1 tocal Porni apoi in casă, găsi pe Ruxanda și mi se înfipse beat dinaintea ei: — Și tu, cutro, să nu mi te mai pui la vorbă cu ficiorul pădurarului, că uite colo făcăleţul. Te croiesc cu el, s’o ţii minte cât veculi... Trageţi tot a calicie şi tu şi părintele, mâncă-v’ar moartea, nem de calici ce sunteţi ! Trânti uşa cât ce-o iertă puterile şi se duse la pânza ei. — Dar ce s’o intemplat, moșule ? întrebă Ruxanda pe părintele care intrase in casă, opărit. — Lasă-mă, fata moșului, — ingăimă popa, înghițind silit la fiecare vorbă; diavolița de preoteasa o să-m scoată părul prin potcap III. Peste satul Țugueții noaptea se pogorîse de-o bucată bună de vreme. Un puișor de vânt primăvâratic de cu seara prinsese a se desmierde cu frundele copacilor şi cu fllorile câmpului. Nu se zăriă ţipenie de om. Din vreme ’n vreme cucoşii, — ciasornicele de nóapte pe la ţară, — cucurigeau ici, colo, alene şi lung. Să fi dis că toata suflarea omeneascá se liniştise. Şi parcă ţi-ai fi luat vorba ’napoi dacă te-ai fi uitat bine, bine spre fântâna cu trei tei. Nu’ș ce nălucă négru, mai negră decât nóaptea, se ducea ... printre doue lanuri de popușoiu. Iaca tocmai când năluca se opri intre cei trei tei, prinse-o cucuvae să se vaete, dar cu așa jale, că parcă cobia a moarte de om. Stahia ceea s’apucă să se ’nchine luată cu fiori de frică, şi să mormăască: — Năstruşnica diavoliţa, ma pentru mine cobesci dimiata? Care vra să dică era kir Iani. Cea cucuvae se jăli iar. Grecul ridică ochiul in sus; dar fiind că avea numai unul şi acela omenesc, iar nu de mâţă, cum era să pota zori ceva ? — Şi nu mai vine nici Ruxandița, grăi in gându-i grecul, facându-si ochiul săgată și străpungând intunerecul spre sat. Atunci, hodoronc-tronc, se pomeni cu ceva in cap. — Pai sto diavolul strigă grecul, cu inima cât un purece, și sări cât colo. Iar cucuvaia se jăli iar și iar. V. G. Morțun. 49