Familia, 1901 (Anul 37, nr. 1-52)
1901-08-05 / nr. 31
Numărul 31. Oradea-mare 518 august 1901. Anul XXXVII Apare dumineca. Abonamentul pe an 16 cor., pe Videanu, pe 3 luni 4. Pentru România pe an 20 lei. Teatrul ca mijloc al culture!. (S’a cetit în adunarea gen. din Simleil a Societăţii pentru fond de teatru român, la 2 aug. 1901.) Aşă dară sântem şi noi, e numai chestie de timp înfiinţarea teatrului român! Cum, Doamne ? ! Poate oare să fie şi una ca aceasta?!_ Par’ că visez-- par’ că sânt într-o lume feerică, plină de fantoame strălucitoare, — genii de-ale neamului meu glorios, a acelui neam, care în decursul scolilor făcut-a fost sclav, aruncat a fost în întunerecul orbitor al necultureî şi numai ici-coarea mai apărea câte-un luceafăr, — nişte meteori, cari vin şi trec, — cari ca tot atâtea fulgere momentane sparg văzduhul înăduşit şi întunecos cu licurirea lor maiestoasă, ca apoi să dispară iarăş în oceanul infinit al seolilor— In faţa evenimentului de-o momentuositate superioară start gânditor— Privesc cu ochii sufletului la suvenirile dulci ale trecutului mai îndepărtat atât de glorios al poporului romanic; — la acele timpuri, când cultura lui acest tesaur nepreţuit, don al zeităţii — domină o lume; — când strămoşii noştri s’au dovedit în faţa popoarelor ca o ginte „frumoasă, viie, zimbitoare, sub cer senin, în aer cald“ — cerul culturel, — a ajuns la culmea, unde „străinu ’n cale i se ’nchină şi pe genunchi cade cu dor“ înaintea supremaţiei spirituale a neamului chemat să representeze idea Dzeirei în om: cultura adevărată, nefalsificată ! ! Ce e cultura? Cami sunt critierile, condiţiunile culturei ? Opiniunile sunt diverse. Unii conduşi de idei false sunt de părerea, că o posiţie socială mai de „dă Doamne“ îl ridică pe om la gradul de matador al culturei şi-l îndreptăţeşte să-şi aroage dreptul de-a fi considerat de om perfectissime cult; alţii cugetă, că a vorbi într’un limbagitt mai frumos, e suficient, ca toţi, mic şi mare să se plece cu respect înaintea culturei lor superioare; iar alţii - Dar nu nu voiţi să mai continuez, ci mai bucuros me mărginesc a stabili principiul, în consonanţă cu filosofii scrutători ai psychologiei omului, cari spun, că cultura e perfecţionarea facultăţilor spirituale ale omului, şi anume: progresul intelectual, împreunat cu bogăţia cunoştinţelor şi basat pe nobleţă simţementului şi a voinţei. Aceasta este cultura adevărată, acel dar şi tesaur, care te ridică peste alţi oameni, fără care nici un popor în lume nu poate avea viitor sigur, nici în privinţă etnică-politică, nici în referinţă etnică. Unul dintre cele mai efective mijloace pentru lăţirea culture! — cutez să afirm cu deplină convingere sufletească şi hotărit — e: teatrul. Aşa a fost şi convingerea acelor bărbaţi, cari cu câteva decenii mai nainte au depus peatra fundamentală la o muncă atât de uriaşe, ca înfiinţarea şi ridicarea unui teatru român. Aceşti bărbaţi providenţiali, gigantici in lupta pentru rădicarea nimbului neamului lor, gândiaţ şi ei cu duioşie la timpurile glorioase, când literatura şi arta, cultura romană revărsă razele sale binefăcătoare peste omenimea întreagă şi pari că-şi ziceaţi şi ei cu Goethe: „Şi oare te-am perdut pe tine, O dulce înger preaslăvit? Ah! încă tot răsună ’n mine Al voce! tale ton iubit!“ . . . (Trad. de Schelette) S-aţ pus devisa sublimă, ca să desfăşure din nou aripele îngerului culture! în toată estensiunea lor, ca între Scylle şi Charybde, între nori şi între furtuni să rădice neamul lor la nivelul, ce-i compete acelui popor, a cărui menire e : „tot înainte, şi nimic’napoi !“