Flacăra Iaşului, august 1954 (Anul 10, nr. 2470-2494)

1954-08-01 / nr. 2470

Perg. 2 pt. a­r.­a­n­a­la­erunt . Prin cele două geahiuri mici, primele raze­­de lumină pătrundeau sfioase intr-o încăpere scundă, împodobită cu lăicere de diferite culori, roase pe alocuri. Ion Arvinie, tuşi­t de citeva ori şi privi nemulţumit spre un colţ al camerei, de unde răzbateau la intervale regulate­ sforăituri zgomotoase: —• Hai, Mario ! Scoală odată bre femeie, c­â-i ziua mare. E timpul s-o pornim, şi tu tot mai leneveşti ! Deşi zgomotul se potoli, totuşi un timp, cel care vorbise nu primi răspunsul aştep­tat. După ce-şi trecu de cîteva ori pieptenele prin părul încărunţit, Ion Arvinte se apropie din nou de nevastă-sa, Maria, care ori dormea și nu auzise îndemnul lui, ori nu se indura să coboare de pe cuptor. In glas i se desluși, de data aceasta, un început de minte: — Haide ta, scoală odată! Timpul nu stă locului. Ii fi tu obosită, nu zic ba, dar nu te-am pus eu să petreci la cumetrie două zile-n şir. Destul am pierdut vinerea şi sim­­băta, că de duminică nici nu mai amintesc. Dacă o mai trece şi ziua de azi, apoi zău. Cu unul nu mai ştiu cum să dau ochii cu lumea. Cit de preşedinte, nici că mai ştiu ce să-i spun... — L-am văzut ieri, Ioane, se hotărî in sfirşit să răspundă Marta Arvinie. Mi-a dat bineţe cînd treceam prin dreptul sfatului. — Şi­­ întrebă curios bărbatu­l. Ce ţi-a mai spus ? — Ei şi tu. Parcă nu ştii? ..Aţi pierdut trei zile frumoase, tovarăşă Arvinie”. Aţii. 'Al naibii om ! Pe ţoate le ştie. Am pierdut zic eu, şi-apoi ce dacă le-am pierdut ? Aiu-s oare zilele mele? Are cineva ceva cu ele? — Și el, ce-a răspuns ? S-a supărat ? — de unde. O ris: „Bine-bine, tova­răşă 'Arvinie dar e o vorbă bătrineaseă pe 'Care o cunoşti şi dumneata : cine se scoală măi 'de dimineaţă, departe ajunge... — Bine ţi-o mai spus-o, Mario! Așa-i, s-o știi. Dar altceva, ce te-ai mai întrebat? urmă bărbatul cu glas mai moale parcă, așteptind nerăbdător, răspunsul. De câte ți-a amintit ? ■— Nu, pe semne c-o fi idiat sau­­ s-o fi vrut de-acum să ne tot dăscălească. Femeia mai vru să adauge ceva, în timp ce aprinse focul, dar Arvinte o întrerupse: — Şi totuşi fiu-l frumos ce facem noi, măi femeie, nu-i prea cinstit. — Ei şi? Alţii nu fac ca noi? Şi totuşi văd că nil Se frănituia cu tine. Chilă Tudor zice altfel. L-ai auzit şi tu vorbind de Multe ori ii parcă îi dădeai dreptate atunci. E 'dai dracului Chilă, îi deştept Ioane, nu ca tine. — Miff zici tu, Mario... Eu dreptate nu i-am­ dat şi mă lipsesc de aşa deşteptă­­ciuiie. O fi priceput ce-i drept, nu zic ba, dar om cinstit nu-i. S-o schimbat Ghiţă, fa Mario. S-o schimbat de cînd o prins rhiag. Nu mai e acelaşi om. Arvinte ieşi în cerdac trîntind ușa după el. O vreme, cercetă depărtările și înaltul cerului apoi dădu furios din cap: — Ce spui, Ioane? Nimic, cară-ţi de treabă și vezi min­tale mai repede, să pornim odată... Dacă nu ai azi sau mîine, s-a dus vrerheă încep ploile......­ ( 1 v Cthîpul era negru in vale, iar în spre deal pe coastă, galben-închis, presărat cu salcîmi. Boii îndemnați de Marta, trăgeau carul opintindu-se cu greu. — Nu văd nici un nor, nici un fir­­de negreală, sus. O s-avem­ o zi frumoasă Uite, ogorul lui Vasile Scurta e şi semit nat,, și acela a lui Cojoc, ba Si Ştefana­­che s-a hărnicit anul acesta. Se vede în­demnul intovăruşirilor din Săteni. Pilda bună a prins rădăcini. Bărbatul tăcu o vreme, apoi şopti cu părere­­de rău: Ai rămas la coadă, 'Arvinie. ‘Aşa-i dacă as­culţi sfatul muierii... Femeia se făcu a nu fi auzit ultimel’ cuvinte şi trase în piept mult aer, indem­­nind boii care se opreau din cînd în cînd, mirosind, păm­lnlul jilav, plin de nd­reazma primăverei. Ajuns pe drai, moș ‘Arvinte, coborî gră­bit plugul, măsură din ochi cîmpul și oftă adine, după un vechi obice de care nu se putea descotorosi: — Am rămas printre Ultimii, se vede treaba, se gindi el iarăşi, şi fără voie în­tinse mina spre partea stingă a dealului, unde se desluşea in zare tarlaua întovă­răşirii din satul vecin. — Vezi Mario? Intovărăşiţii au şi ter­minat de arat. — Ce să văd? Nu văd nimic. — Nu vezi nimic, aşa-i. Ce să te mai întreb. T­u toată viaţa n-ai văzut nimic. Cei doi tăcură sfinţeniţi. Boii trăgeau din răsputeri, in timp ce fierul răscolea pămintul, așezîndu­-l în brazde drepte. Moș Arvinte apăsa cu nădejde coarnele plugului să iasă arătura cit mai bună, cit mai adincă. — Trag greu juncanii, vorbi el intr-un tirziu, trag tare greu. Ei, dacă n-am fi pierdut cele trei zile de sărbătoare, trea­ba era mîntuită. — Lets­ că dovedim noi și așa. căută să-l îmbuneze femeia. — Terminăm, pe dracul răspunse în­ciudat bătrînul. Nu vezi cit e de tare scoarța ! Ion Arvinie se tot oprea să privească berzele ce zburau, vesele deasupra ogoarelor întinse. Soarele își aruncă razele sale strălucitoare scoțînd din pămint 9­ huri calzi. Boii trăgeau dil nădejde opin­­tindu-se 'din greu. Intr-un rină i se păru lui Ion Arvinte că 'pîine ceva, că plugul se îndoaie parcă sub greutatea apăsării, iar fierul taie tot mai greu. Brazdele se înșirau tot mai anevoios. La o curmătură, clină să-ntoarne, omul scăpă fără voie o în­jurătură care atrase atenția Măriei fă­­cind-o să se oprească mirată: — Ce s-a Îrimplat, bărbate ? ■— Am păţit-o, măi femeie. A dat pa­costea peste noi, tocmai acum, afurisită să fie ! S-a rupt trilpiţa. Că te holbezi aşa ? De unde iau acum alt plug ? Cu ce mai ai ? Bărbatul păru că şi-a ieşit din fire. Toată ciuda şi-o vărsa pe nevastă-sa, care nu scotea de data aceasta nici un cuvint. — Vezi unde m-au adus sfinţii tăi?. Na, priveşte şi tu ! In loc de sfinţi am dat de draci ! Stobolind boii din jug, Ion urmă supă­rat : vineri am fost amtndot la tirg, pen­tru cumpărături, că fi-o trebui cumetre: simbătă, m-ai oprit să ai c-o fost sfintu­l Sisoie; duminică că-i zi de sărbătoare şi nu se cade. Şi-acum iată.. Priveşte şi­ tu. Femeia încercă să-l potolească, supăra­rea, apropiindu-se de plugul răsturnat, cu trupița ruptă în două: — Te-i duce și tu, şi-i împrumuta vreun plug pentru o zi-două, că doar nu moare lumea, vai de mine. — Da cine-fi împrumută, măi femeie ? Nu vizi că totu­s ocupați cil treburile lor? — Trage o fugă la Ghijă, să te ajute el acum la nevoie... Moș 'Arvinte se așeză pe marginea ogorului şi-și aprinse o ţigară. Maria păru a cumpăni și ea adine, apoi se sculă, hotărindu-se: — Cu boii la car, Ioane. De nu vrei tu, ma­i duce eu la finit, poate mi-o împru­muta plugul lui cel vechi, Ghiță Cojoc sail. Pricopsitul, cum ii ziceau vecinii, trebăluia prin curte, flue­­rind încet printre dinți. Se prefăcu a nu fi auzit scîrțlitul portifii, deschisă de mătușă-sa Maria,­­deși o văzuse de departe cum alerga grăbită spre casa lui. — Bună ziua, fine, ii dădu ea bineţe cu glas­ticăle, oprindu-se nehotărită lingă, gardul alb, bătut in şi pel. — Bună să fie, mătuşă Mario, răspunse Ghiţă, nedezlipindu-şi ochii de la o roată de car, la care părea că meştereşte cu multă luare aminte. Te st­am la cimp, astăzi aşa mi-a spus Saveta. Ai şi terminat cu­ aratul ? — Nu, n-am terminat. — Bine faci. Graba strică treaba. Mai sint ele zile de nimicit și de trăit. — O fi, nu zic nu, dar mai bine ar fi fost dacă nu s-ar fi rupt trupița plugului și terminam odată cu treburile. Femeia se opri așteptind răspunsul care intîrzia. Ghiță Cojoc, un bărbat de vreo 40 de ani, vinjos, nu prea înalt, o asculta cu atenție drşi in aparență purii a nu da prea mare importanță la cele povestite. Femeia continuă tot mai stingherită: — Acum am venit pe la tine, Ghiță să-mi faci bine cu plugul tău pentru o zi, că ți-oi plăti ori ți-oi lucra la toamnă, la strinsul porumbului. — Ţi-aş da, mătuşă, răspunse bărbatul, ridicindu-şi privirile, dar am de lucru şi eu. Plugurile nu­-s la deal, amîn­două, după cum ştii şi dumneata. — Dă-mi-l pe cel vechi, Ghiţă, cel din pod. Are cuţit bun ăla şi-oi b­întui şi cu el restul, ce-a mai rămas... Ghiță Cojoc păru a cumpăni citeva clipe, rercînd să-și aducă aminte de ceva Vechi, uitat: — Apoi pe acela nu-l mai am, nașă. L am­ dat de­ mult... — Da, da, așa-i ! a încuviințat bătrîna. L-ai dat, zici că l-ai dat de mult. Apoi dacă e așa, nu te-oi mai necăji... Fără să-l mai­ învrednicească cu vreun cuvint seni vreo privire, Maria Arvinie, trînti portiţa, pierzîndu-se in cărăruia ce durea spre ogoare. Da, l-ai dat, zici, făţarnice, bombăni ea supărată foc. L-ai dat zici, ca să nu ne ajuţi. Să nu ai ogorul la timp, să vin la toamnă la tine să cer­şesc de mămăligă, să-ţi lucrez zile întregi pentru o baniţă de mălai.. Te cunosc eu, nu de azi, de ieri... L-ai dat aici? Iar eu ce-am văzut alaltăieri în şopron, cînd am venit la Var­vara, s-o iau la cume­trie ? Nu plugul tău cel vechi, ruginit, de care m-aş putea folosi, totuşi, azi, neavînd altul mai bun ? Zici că l-ai dat, duşmane, om netrebnic ce-mi eşti! Soarele amiezii poleia cu razele lui aurii ogoarele Oneştilor, cînd mătuşa Maria ajunse iar, supărată nevoie mare, pe petecul ei de ogor. Ion, bărbatul ei, o aştepta, nerăbdător, cu mîncarea pre­gătită. Ea însă refuză să ia ceva în gură. NU-i ardea de mîncare. Supărarea ce i-n cuprins sufletul se citea pe obrazu-i slab, ascuţit. Ochii plini de lacrimi, altădată negri ca mura, priveau acu­m în gol, pier­duţi. Se părea că se lipsese ceva și inima ei, iar în git simţea parcă un nod. Glasu-i tremură cînd se adresă bărba­tului : — Nu vrea, ionică ! Zice că nu-l are, afurisitul, Ion înțelese despre ce este vorba. Nu meii întrebă nimic. Șiia el, că un zădar ar încerca s-o mai îmbuneze acum. — Și noi, ce facem ? Un timp tăcură iar, am­indoi. Sus, pe creasta dealului se vedeau oameni în straie albe, plugari cu boi plăniatii, arînd. •Mireasma tare te îndemna la treabă. — Leapădă necazul, Ionică își reveni femeia, şi trage­­i tu o fugutiră la pre­şedinte, că tot el te-o povăţu­i ce-i ’de făcut. — La preşedinte zici să r­ă duc, femeie. D-apoi nu mi-ai spus­ ch­iar tu că-i supă­rat pe noi ? — N-o fi chiar așa, încercă să-i în­curajeze femeia. Te-i duce și îi vedea. De vorbit știi doar, să vorbești mai bine ca mine. Ion rise înveselit ? — Asta nu prea cred. Totuși m­-oi duce, se hotărî el. Altceva, n-am ce face, nu­mai că noi... știi tu ? — Știu... n-am dat la colectare decit puţin, puţin de tot. — Ce puţin, puţin de tot ? Mai nimica femeie, deşi slavă domnului, anul a fost bun şi am avut o recoltă frumoasă. — Am avut... Vreo jumătate de oră mai tîrziu, Ion Arvinte se afla in sediul sfatului popu­lar. Preşedintele, Vasile lordăchescu, un bărbat încă tinăr, se pregătea tocmai să plece la centrul raionului: — Nu te-am văzut de-un car de ani moș Arvinte. Cum mai merg treburile ? — D-apoi cum să meargă, tovarășe președinte ? Ș­tiu cam smintit ele, trebu­rile. Iacă, mi s-a stricat plugul și n-am cu ce să termin alaiul. Am venit să-mi da­i vreun sfat. Ce să fac acum? lordttcHesCU îl asculta cu luare aminte. Nu-l credea in stare de vreo sotie, îl cunoștea doar bine. E cinstit bătrînul Arvinte, acest lucru ii știe tot satul, deși-i cam îndărătnic, ce-i drept. — De vreme ce ai venit să ne ceri fi­lator, o sä cautäm­ să te scoatem din greutăţi, vorbi rar preşedintele. Eu insă socot că ai cam întirziat şi s-o fi inland prea tare scoarţa pămintului.' Ori nu ţi-ai pregătit din timp, uneltele? — Asta aşa-i cum spui şi dumneata, recunoscu celălalt, ■ uitindu-se intr-o parte. Dar, acu n-am ce-i face. — Ne vom duce întîi la centrul de închiriat unelte agricole, moșule. Poate vom gust acolo un plug. Dacă nu, o să trdem și în altă parte. — Am fost pe acolo, tovarășe preșe­dinte. Nu­ mai au. — Dar pe la oameni, ai cercat ? — Am cercat, dar degeaba. Fiecare zice că-i timpul intirziat, că are treabă pe ogor, și nu poate amina. — Da, așa-i. Dar dacă am repara plu­gul, ar merge ? — La asta nu ni-aim­ gîndit. Ar merge, dar cine să-i meșterească, că eu nu mă prea pricep. — Cine? Tractoriștii noștri. Hai cu mine. Văd bine că trebuie să te ajut că altfel rămîi în coadă și, după cit mi se pare altădată erai printre cei dinţii... Ion se sculă a doua zi cu noaptea în cap.­ De astă dată Maria, mai hotărîtă ca niciodată, aştepta în ogradă: — Nu, Ioane, nu pe-acolo. Cîrneş’te la stingă. Şi m-aşteaptă şi pe mine. Viu şi eu cu tine. .. — Bine, Mario, dar n-ai spus chinur­iu că mergem la baza de predare întîi, şi­­apoi pe cimp. — Aşa am spus. — Atunci de ce să mai ocolim? Drtu­mu-i mai scurt la dreapta. — E mai scurt, ai dreptate, întări femeia. Dar nu trece pe la Ghiţa. — Pe la Ghiţă! Dar ce-are a face drumul şi cu Ghiţă ? ~ Ce-are a face drumul şi cu Ghiţă ? Auzi vorbă! Mă mai întrebi ce-are a face­­drumul și cu pricopsitul acela, cu îmbuibatul, cu dușmanul, cu... Moș Arvinte opri cârtit și privi mirat spre baba lui. De mult n-a văzut-o așa furioasă. Zîmbi sub muste­ață. Ii plăcu mult pornirea femeii dar tiu arătă asta, facin­du-se că nu inț­elege cum stau lu­crurile. — Vreau să vadă și el cum îmi predau cotele iac-așa zise femeia . Să vadă el că sintem­ Octinieni cinstifi, asta-i. Să-l usture inima cum m-ă usturat şi pe mine cînd nu mi-a împrumutat hirbal lui de plug. Se ştie el Ghiţă cine mi-s duş­mani, s-o simtă! Şi, de asemenea să­ afle cine tttl-s prieteni... Asta-i Ioane, şi tiu mai holba aşa ochii, că vorbest din inim­ă şi spun tot ce simt... I. VIŞINOVSCHI Adevăraţii prieteni... — schiţă tărţi noi In satul Todireşti, din raionul Paşcani, tinerii întimpină cu succese în muncă ziua de 23 August. O ac­ţiune mare a fost în­treprinsă in vederea construirii unui cămin cultural şi a unei case de naştere. In această muncă, s-au evidenfiat tineri ca Gh I. Chircui şi Ioan Tărcaţi, care au scos intr-o singură zi 4 meri cubi de pia­tră pentru căminul cul­­tural. De asemenea, au muncit cu elan ti­nerii d-tin Eftimie şi Ţibulcă, VISA T L A N­ O R A Piatra scoasă din cariera satului Stro­­eşti a fost transpor­tată la Tod­ir­eşti tot prin muncă voluntară. Tinerii din Todireşti îşi petrec timpul liber citind cărţi, cîntînd sau intinzind hore in zilele de sărbătoare. Munca, horele şi cin­­tecele tinerilor din a­­cest sat moldovenesc exprimă şi ele dra­gostea de viaţă şi de pace, care caracteri­zează poporul nostru. F. Gladcov Nuvela, ,,Masa diri Zapolie” de Feodor Oladcov, apărută de curind­­intr-un volum din colecţia „Literatu­ra pentru toţi”, este închinată femeii sovietice, acelor admirabile trăsături morale ce o caracterizează şi care i-au adus respectul şi stima tuturor oamenilor cinstiţi din lume. Masa, eroina nuvelei lui Gladcov, este un, exemplu viu de adevărată femeie sovietică. Rămasă singura după plecarea bărbatului eî pe front,— în Marele Război pentru Apărarea Patriei— la YA munci im­preună cu toate femeile din sat pentru ca recolta sa nu sufere, pentru ca ostaşii de pe front să aibă pîine. Cu­ vioiciune, cu mîn­drie, poves­teşte Măşa lupta ei şi a tovarăşelor de muncă pentru a fi la înălţimea răspunderii lor. Nici durerea personală, nici greu­tăţile pe care unele femei le mai făceau colectivului, nici lipsurile, n-au micşorat zelul, elanul femeilor, sovietice şi Masa spune în încheierea povestirii sale : „Aşa ne-am întărit prietenia, aşa ne-am înălţat cugetul, M­asa ne-am călit forţa...4 „Măşti din Zaporie(( Cartea — bun al maselor Dacă in trecut tirajul unei cărţi de literatură era de 2­3.000 de e­­xemplare, în prezent tirajul unei astfel de cărţi este de cinci ori mai mare. Itt ultimii patru ani şi jumătate s-au editat 3.083 de titluri de cărţi literate, in­ 08.480.000 de exemplare. Alături de cărţile de literatură beletristică, cărţile ştiinţifice şi teh­nice sînt astăzi tot atît de răspîndite. Din 1949 plnă in prezent s-au tipă­rit 3.394 de titluri de lucrări ştiinţifice într-un tiraj de peste 15 milioane de exemplare. Lucrările de literatură politică şi social-economică au atins în a­­ceeaşi perioadă un tiraj de 114.946.715 exemplare. In anii regimului de democraţie populară s-a acordat o ilalta site­nţ­ie­şi­­publicării de cărţi în limba maternă pentru intim­itările naţionale. In acest ultim deceniu au văzut lumina tiparului 4.640 de titluri intr-un ti­raj de 29.894.406 de exemplare. (Agerpres) i Nr. 2470 Cîntec pentru 23 August August douăzeci şi trei; Freamătă oraşul, Sub pazduhi cu porumbei, Stă’n lumină laşul. Glasul vremurilor noi Sună 'n vers poetic. A pătruns penatei la noi Primul tanc sovietic. Bucurie, zimbet, flori, Zece ani sunt de atunci; Visul trai se face, Şi ca primăvara, Mari oştiri de muncitori, Cu femei, bărbaţi şi prunci, Cintece de pace. Înfloreşte fara. Steagul de pe tanc acum Peste tot străbate, Roşu semănînd un drum, Viaţă, liber­tate. GEORGE LESNEA Concursul d­e creaţie populară pe tem­a „Prietenia Romîno-Sovietică“ Cu dragoste şi recunoştinţă Poporul nostru intîm­pină cu mult elan cea de a 10-a aniversare a­­e­­liberării ţării noastre de către glorioasa Armată Sovietică. Cu acest pri­lej,­mulţi oameni ai muncii, artişti, sculptori, pictori, scriitori, compozi­tori îşi manifestă dragostea şi recunoştinţă lor faţă de oamenii sovietici. IN CLIŞEU: Tov. Eşiva Herş, pictor la fabrica „Ţesătura-", lucrit­d la o sculptură ce reprezintă „10 ani de la eliberare". Un artist amator fusese o zi ca toate cele­­alte aceea în care i s-a propus să participe­­ acest concurs. Dar pentru el avea o semnificaţie mai adincă: „Sa participa la un concurs“. Cit aşteptase ziua aceasta ! Au trecut 26 de ani din ziua în care Leon Cernătescu s-a apucat de pictat singur, fără învăţătură, îmboldit de o lăuntrică chemare, de năvalnice daruri ce se învolburau în pieptu-i şi cefcau să fie exprimate. Au trecut de atunci ani, Lau că­­runţit tîmplele şi meşterul anonim nu a cunoscut pînă acum bucuria, fericirea şi cinstea de a participa la un concurs de artă. In zilele grele, pline de obidă şi suferinţă, trăite în anii regimului burghezo-moşieresc, erau­­săptănlîni şi luni cînd se vedea silit să sufere lip­­suri şi greutăp, cheltuind ultimii bani pentru a-şi procura culorile şi mate­­rialul necesar picturii. Irn căsuţa scundă, dar curată, înfloreau maci roşii pe pînze, florile speranţei de mai bine şi ale unor năzuinţe spre alte vremi. Înfloreau şi­ zîmbete pe pînze, aur vechi se aduna în buchete, bogăţia toamnei revărsată pe tipsii cu fructe pîrguite, frumuseţea ţării în peisaje. Toate a­ceste încercări timide se înşiruiau în tablourile pictorului, îi luminau viaţa şi îi dadeau puteri noi. Dar meşterul Leonaş zugrăvea pe pînză şi chipuri, figuri de ţărani muncitori a căror ex­presie de suferinţă era redată în pro­funzime. Ochii acestora, vii, expre­­sivi il urmăreau pe Leon Cernătescu şi îl indemnau parcă să continue a z­ugrăvi pe pînză toată obida şi hotă­­rirea de luptă a celor exploataţi sub egimul burghezo­ mojieresc. Azi, meşterul Leonaş pictează chi­­puri vesele, pline de optimism, de dra­goste şi încredere în vii­tor. Ride plin de sănătate şi vigoare, din tablou, os­taşul sovietic, unde şi soldatul din di­­vizia „Tudor Vladimirescu“, fiindcă înaintea lor este viitorul unei lumi din ce în ce mai bune şi viziunea unor paşnice construcţii pentru binele celor ce muncesc. Creţii mărunţi de pe chipul pictoru­­lui amator s-au destins într-un surîs de mulţumire. Da, el care în anii regimului burghezo-moşieresc a fost ingnorat şi lăsat în cea mai adincă uitare, astăzi e chemat la o viaţă nouă. Munca sa modestă, plină de pasiune şi dragoste, e acum pe deplin răsplă­tită. Participă astăzi pentru prima dată la un concurs, la concursul pe tem­a „Prietenia Romîno-Sovietică“, închinat aniversării a 10 ani de la eliberarea patriei noastre. Gîndul acesta îi revarsă în suflet bucurie şi nădejde. Penelul aleargă mai iute pe pînză, cercînd să întru­­chipeze cit mai măcării, într-un sim­­bol, marea și indestructibila prietenie ce ne leagă de popoarele sovietice, deschizătoare de drumuri noi spre un viitor din ce în ce mai fericit. EL. PIETRARII Al 300-lea număr al revistei elitank41 In luna iulie s-au împlinit 8 ani de cînd a apărut primul număr al revis­­tei săptămînale în limba maghiară, UTUNK, revistă a Uniunii Scriitorilo din R.P.R. Colaboratorii, împreună cu cititorii revistei, sărbătoresc zilele a­­cestea apariția numărului 300 al re­­vistei. Revista UTM­K, de la începutul a­­pariţiei sale, a fost de mare ajutor în dezvoltarea literaturii maghiare din Romînia. Revista a stimulat pe crea­­tori şi a popularizat operele literare noi, i-a ajutat prin critică constructivă pe scriitori şi totodată a pornit lupta dirza împotriva rămăşiţelor dăunătoare ale ideologiei burgheze. Pe această temă redacţia a pornit mai mult din cuţii fructuoase. In coloanele revistei UTUNK, un loc însemnat îl ocupă viaţa literară şi artistică a Uniunii Sovietice şi a ţări­­lor de democraţie populară, precum şi literatura şi arta occidentală pro­­gresistă. In ultimul timp, coloanele revistei UTUNK se ocupă de problemele cri­­ticii teatrale. In afară de materiale de critică li­terară, revista UTUNK publică nuvele, poezii, fragmente de romane sau re­portaje ale scriitorilor de limbă ma­ghiară din R.P.R. cum sínt István Asztalos, István Nagy, István Hor­­váth, György Kovács, András Sütö, Imre Horváth, Lajos Létay, Erik Máj­tényi, etc. Multe din operele acestor scriitori sínt traduse și în limba ro­­mână. In mare măsură, meritul revis­­tei UTUNK este descoperirea tinerilor talentaţi cum sunt Sándor Kányádi, János Székely, Sándor Fodor. Re­­vista UTUNK s-a ocupat prima oară cu opera populară „Kádár Kata“ a colectivistei Földi Janka din Biha-püs­­pöki, care a dat dovadă de mare ta­­lent şi care a fost sincer admirată de toţi specialiştii. Revista se ocupă în mod sistematic de tradiţiile progresiste ale literaturii şi artei din ţara noastră, de prorfe­­mele şi tradiţiile ei progresiste. Succesele revistei UTM­R oglindesc înflorirea literaturii minorităţilor naţio­­nale în Republica Populară Romînă. i

Next