Flacăra Iaşului, aprilie 1956 (Anul 12, nr. 2986-3010)

1956-04-01 / nr. 2986

pag. 2-a MACARA IAȘULUI Satul Cîrja se deosebeşte parcă de toate Celelalte aşezări ale raionului Murgeni. Iţi pare că primăvara soseşte mai degrabă prin aceste locuri, iar toamna e mai îmbelşugată mai plină de rod. Locuitorii sînt meşteri pricepuţi în cultivarea pămîntului, viticultori de nădejde şi pescari a căror faimă este bine cunoscută,­­irîae în hambare, peşte în cherhanale şi vin în butoaiele pintecoase — iată care este rodul îmbelşugat al muncii celor din Cîrja. Numai că, înainte vreme, de aceste roade nu se bucurau cei care arau ogorul, pescuiau în baltă sau înălţau via pe h­araci. Bogăţia de peşte şi grîne era luată de moşieri şi ve­chili, încărcată pe şlepuri şi vindută în străi­nătăţi. Vinul curgea la petrecerile care le a­­linau dorul după Nisa şi Monte Carlo Cîr­­jenii rămîneau cu cenuşa de pe vatră şi cu Stuful din baltă. De aceea, multă bucurie a fost în sat cînd oamenii i-au alungat pe moşieri şi vechili, dar cea mai deplină bucurie a sâ­ăşluit in inimile ţăranilor muncitori în primăvara de neuitat a anului 1952, cind a fost întemeiată gospodăria colectivă. Se simţeau cu toţii oa­meni mai puternici, mai de ispravă. In acea zi, întorcindu-se acasă de la prima adunare a col­ctiviştilor, Gheorghe Groza îşi luă copiii în braţe şi se învirti cu ei prin odaie. Pe atunci Mihăiţă trecuse de trei ani, iar Anişoara abia împlinise unul. Ii sălta pe amîndoi în braţe: — Pentru voi am făcut eu pasul ista, măi copii, măi. La toamnă o să vă dau pline albă la masă. Auziţi voi ? Piine albă. Aşa cum se cade să mănînce nişte feciori de co- lectivişti... Feciori de colectivişti. Lui Gheorghe Groza îi veni un gînd. II aşeză pe Mihai pe un scaun alături de ei şi-l spuse : — Măi Mihăiţa, dacă te întreabă cineva ăl cui eşti, tu ce-i zici? — Păi, aşa cum rfi m ai învăţat. — Cum adică ? — Sint a lui Gheorghe Groza din Cîrja. Gheorghe Groza îl luă iarăşi în braţe : — Măi Mihăiţă, de-acu înainte dacă te întreabă cineva ii zici că eşti a lui Gheorghe Groza, colectivistul din Cirja. Auzi tu ? A lui Gheorghe Groza, colectivistul, îşi uită mina ca într-o alintare pe creşte­­lul lui Mihăiţă şi spuse pentru sine: — Colectivist..Tare-i mîndru numele aista. Trecuseră doi ani de cind Gheorghe Groza era în gospodăria colectivă.’ S-a dovedit a fi om harnic şi tare priceput mai ales în ale gră­dinăritului. Si cit îi era de drag să plece di­mineața, în zori de zi, în grădină împreună cu echipa sa! Rouă mai stăruia pe frunze cînd începeau lucrul, dar Groza îndrăgise într-atîta grădina îneît, uneori, seara, pri­mele raze ale lunii îl prindeau tot printre straiuri și răsaduri. Erau zile in care făcea chiar mai mult de două norme. Şi-apoi casa îi era casă. Îşi împlinise şi dorinţa la care jin­duise din copilărie şi fă­­găduiala făcută copiilor: pe masa lor îm­belşugată era pîine albă (Numai griu luase Gheorghe Groza peste 2.200 kg.) Dar nevastă-sa Sofia, parcă era nemulțu­mită. Intr-o vreme, după ce fusese de cîteva ori pe la părinții ei, Sofia îi spuse la în­toarcere : — Am fost și i-am văzut pe bătrâni. Pe tata și pe mama îi cam lasă puterile. Și tare mă tem că n-ar putea să-și lucreze singuri tot pămîntul. — Păi de ce n-au intrat în gospodărie ? Ar fi muncit după puterile lor și in casă tot aveau ce le trebuie. — Apoi unii spun că în colectivă bătrînii, după ce nu mai pot lucra, rămin muritor­ de foame. De aceea nu vor să intre. Să aibă și ei un corn vid la bătrinețe. — Astea-s vorbe de ale chiaburanilor Fi­­lareta Vasiliu și Gavrilă Chirică n-ar mai ajunge să melitească din gură. Dar tu ce z­ci ? — Eu ce să zic ?, zic că ar fi bine să lu­crăm şi pămîntul lor. Gheorghe Groza privi cu uimire la ne­­vastă-sa: — D-apoi tu nu cunoşti statutul? Aseme­nea lucru nu-i îngăduit. — Ia mai lasă-mă cu statutul. Că dacă nu erai tu să mă tolocăneşti mereu la cap nu mai intram eu în colectivă. Bărbatul dădu s-o îmbuneze: — Ei, dar pînă la urmă te-ai lămurit şi ai Intrat. Iar statutu-i statut şi trebuie să-l res­pecţi. — B,a l-o respecta dracu. Eu una nu-m­i las părinţii să moară de foame, nici să le lucreze alţii pămîntul. Dacă statutul nu mă lasă să lucrez şi pămîntul lor eu mă lepăd de statut. Ies din gospodărie. La început Gheorghe Groza şi-a zis că astea-s mofturi femeieşti. — Aşa-s femeile. Is schimbătoare ca vremea. Dar nevastă-sa nu s-a potolit, iar după Un timp au început să-l piseze şi soci­ii. — Ieşi din gospodărie că ţ'-om da pă­­mîntu­l nostru şi caii noştri şi toate ale noastre. — Trage-te din gospodărie şi-om termina casa ce nouă care am început-o şi- om avea pămîntul şi vitele noastre. Pe nevastă sa ii venea s-o bată, nu nita, cit desp­re soacra de gura el mi m.-.i st pa. li venea orau'ui să-și ia citm ,t cind »IJ*- 'ea soc'’ •n cap. înjura şi-şi zicea în ginii : Soacră, soacră Poamă acră Nu e soare să te coacă. Dar soacra o ţlgea apa si una: — Eu îmi iau fata şi nepoţii şi le las pe tine cu colectiva ta. Sofia se potrivea unor asemenea vorbe : — îmi iau copiii şi mă duc la mama. Să ştii, măi Ghiţă că eu in colectivă nu mai lucrez. Să-mi cadă mi­nile dacă n-a fi aşa. Oi lucra pămîntul părinţilor mei. Şi asta in­­cepind chiar de la primăvară. Degeaba a încercat s-o aducă pe calea cea bună. Numai de sc nola­ avea parte. Lui Gheorghe Groza nici în casă nu-i mai ve­nea sa intre. Uneori, umbla pe ule­ele satului ca un flăcău dintr-acela teleleu. S-ar fi des­părţit de Sofia dar o iubea — că din dra­goste s-au luat — iar la copii tinea ca la lumina ochilor. Intr-o zi socru-su i-a adus caii în ogradă, iar nevastă-sa incepu să lucreze­ pe ogorul părinţilor. De-acum­­ ori ieşea din gospodărie, ori se despărţea de Sofia. Aşa se face că Gheorghe Groza făcu cerere de ieşire din gospodărie. Niciodată n-are să uite el ruşi­nea pe care a tras-o in ziua de 24 m­rtie a anului 1954 cînd colectiviştii i-au discutat cererea. Alături, nevastă-sa ii dădea mereu gu­ionturi. A bolborosit cîteva vorbe și a ie­șit din adunare. Era exclus din gospodăria colectivă. Pe drum mergea cu capul aplecat; se ru­șina să se uite în ochii oamenilor. Numai cînd s-a întîlnit cu chiaburoaica Filareta Vasiliu parcă citi în ochii ei un licăr de bu­curie. — Se bucură chiaburii de fapta mea, îşi zise el un gind. Cind se întoarseră acasă se aşezară cu toţii la masă Lui Gheorghe Groza numai de mîncare nu-l ardea. Muşca din piine, o mes­teca împreună cu sorbitură dar cind să în­ghită pat că-i stătea un nod în git. Mihăiţă care era alături, trăgea mereu cu ochiul. Se făcuse băiat mărişor şi aflase şi el că taică-su a ieşit din colectivă De aceea cînd găsi momentul potrivit întrebă : — Tată ştii ce m-ai învăţat odată? -- • • • — Dacă mă în­­treabă cineva a cui sint ce-i zic ? Gheorghe Groza îşi aminti de o altă zi de primăvară. Trecuseră doi ani de cind îl învăţase pe Mihăiţă să spu­nă . . . Un fulger de du­rere şi minte il să­­getă prin inimă. Se ridică de la masă şi izbi strachina de pămînt. Li­vind cu prăştiate, ieşi afară. Au mai trecut aproape doi ani. In acest timp Gheorghe Groza îşi munci pămîntul, de unul singur. I se păreau toate anapoda de parcă se afla în urmă cu ani şi ani. Adese­ori, din grădina sa mică, vedea cum se duc dimineaţa colectiviştii în grădina mare a gos­podăriei. Mult ar fi vrut Groza să cînte îm­preună cu ei, să muncească împreună cu ei. Dar lovea singur cu sapa în pămînt și une­ori de mînie lovea atît de tare incit tăia rădăcinile răsadurilor. Groza ține minte o după-amiază încinsă de august cînd pe cer se adunară dintr -o dală nori negri. Izbucni furtuna care aduse o ploaie cu grindină și cu trăznete. Abia avu vreme să se adăpostească lîngă un copac. Cind privi spre baltă văzu în mijlocul furiei valurilor două bărci de pescari. Erau in voia furtunii care în orice clipă ameninţa să le răstoarne. Dar pescarii nu se dădeau bătuţi. Ei strîngeau năvoadele încărcate cu peşte. Sub greutatea Încărcăturii şi sub lovitura unui val o barcă se răsturnă. Oamenii se luptau cu valurile, se agăţau de barca răsturnată. In ajutorul lor veniră deindată pescarii din cealaltă barcă şi ajunseră cu toţii la mal. Intîmplarea a durat doar cîteva minute dar Gheorghe Groza o va tine minte mereu. Dacă pescarii ar fi fost singuri s-ar fi îne­cat. Împreună cu tovarăşii lor au învins. Asta pentru că au fost împreună. Toamna, Gheorghe Groza s-a ales cu pu­ţină recoltă. Munca nu mai avea acelaşi spor. De multe ori cînd se întorcea acasă o găsea pe Sofia făcînd mămăliga. — Aşa, Sofico, învirteşte la mămăligă dacă piinea albă nu ţi-a plăcut, zicea el cu obidă. Cind să însăm­inţeze griul de toamnă gindi că sămînţa sa nu-i tocmai bună şi că ar tre­bui s-o schimbe. Dar cine are în sat sămînţă mai bună decit colectiviştii ? Iar la colecti­vişti nu-i prea dădea mîna să se ducă. Ştia el cite necazuri Ie-a făcut. După pilda lui au mai ieşit din gospodărie şi Ene Sirbu, şi cumătrul Ştefan Cazghir, şi Neculai Şelaru. Şi-apoi, tot din a­­ceastă pricină, greu duceau colectiviştii muncă de atragere a noi membri. — Groza, de bîne a ieşit din colecti­­vă ? îi răspundeau unii lui Enache Graur, Costică Gre­cu sau Petrache Mocanu cînd aceş­tia încercau să»i lă» murească. Omul de bine nu fuge nici­odată. Toate acestea le ştia Gheorghe Gro­za, dar şi de să» mînţă avea nevoie aşa că, în cele din urmă, îşi călca pe inimă. Se duse la colectivistul Costi­­că Tofan să-l roa­ge să-i schimbe să­­minţa. Despre acest Co­tică Tofan se spu­nea înainte vreme că-i unul dintre aceia care mai mult trage la umbră deci t­­rage cu sapa. Dar Groza aflase că în gospodărie omul s-a dez­bărat de acest obicei. Cînd intră în podu' casei să-şi schimbe săminţa, lui Gh­­orghe Groza nu-i venea să-și creadă oih'lor de ceea ce vedea. Avea colectivistul vreo 30 de saci mari, plini cu griu. — Top sacii aiștia is ai dumitale, bade Costică ? — Vezi bine, măi Gintă. Fac oiine albă. Și-apoi ce te minun­zi ? Tocmai tu? Gheorghe Groza inte lese ce-a vrut să spună I of­tu. Sch­imbă pe tarnte sămînța gîndindu-se cum a fugt el de un asemenea belşug. A doua zi își călca din nou ne inimă și, se duse la mo,Toader Chirica, magazionerul gospodăriei. Acesta se miră c­înd îl văzu şi»i ••Mnunse mormâind la bineţe. — Moș Toadere, rogu-te să te uiţi in hirici şi să-mi spui şi mie cu­ griu şi păpuşoi a luat Costică To­­fan. Moş Toader şi-a pus ochelarii şi a răsfoit tacticos re­gistrele. Se vede treaba că nu se grăbea de­oc. — Ap­o griu a luat 3.000 kile, iar năp­­oi... păpuşoi 3 267 kile. Trecură cîteva clipe. In cele din­­ urmă moş Toader rupse tăcerea: — Măi Ghiță, măi, cum ai putut tu să faci o asemenea prostie ? Nu­­i s-a rupt inima pentru copchilaşii tăi ? Gheorghe Groza nu răspunse pe da­tă. I se destăinui apoi moșneagului, sfătuiră îndelung iar cînd a plecat parcă era mai Înseninat. Acasă o lua mereu la zor pe nevastă-sa. — Sofică, Sofică, ai spus că după ce-om ieşi din gospodărie om face grădinărit şi-om ave­a marea şi sarea. Cu ce ne-am ales ? Nu-i colectivist în gospodărie care să nu ne întreacă. Şi-apoi de-atuncea la casa cea nouă, pe care am început-o, un pai n-am mai pus. Auzi tu? Nici-un pai. — Aud, că doar nu-s surda. Intr-o bună zi, cînd o luă iarăși la rost, Sofică i-o tăie scurt: — Nu-mi mai scoate ochii că doar văd și eu singură cum și ce fel. — Vezi, dar vezi tîrziu. Sofică o întoarse tot pe-a ei: — Mă rog, ești sau nu ești capul familiei — De... sînt. — Apoi dacă ești cap trebuia să ju­deci. De asta eşti cap. Să judeci, nu să te potriveşti. Atîta i-a trebuit lui Groza. S-a dus întins la Gheorghe Stoica, preşedintele gospodă­riei. — Ştiu cit rău v-am făcut. Dar primiţi-mi Înapoi, tovarăşe preşedinte, primiţi-mă că mi-oi răscumpăra greşeala. Şi Gheorghe Groza a început a umbla prin sat şi a sta de vorbă cu oamenii. Pilda sa era cea mai convingătoare. Acum do­i duminici, adică în 19 martie, colectiviştii din Cîrja discutară cererea lui Gheorghe Groza, a vecinului său Neculai Mocanu, zis Brumă, mijlocaş cu 6 hectare pămînt, boi şi car, a lui Ion Velea, un moş de-a lui Groza, precum şi ale lui Vasile Giuşcă şi Ion T. Chirica. S-a aflat de ase­menea că Ene Sirbu şi Neculai Şelaru, cei care au ieşit din gospodărie după Groza, au de gînd să facă şi ei cereri. Gheorghe Groza îşi răscumpărase greşeala. De data aceasta copiii îl aşteptau la uşă. Cît sint de măricei îi luă pe amîndoi în braţe, ii săltă în sus şi se adresă celor din jur : — Aiştia-s copiii colectivistului Gheorghe Groza, ai colectivistului Gheorghe Groza. A doua zi, la Murgeni, cînd la consfătu­irea colectiviştilor şi întovărăşiţilor din raion unii au făcut propunerea de a se adresa o chemare către ţăranii muncitori cu gospo­dării individuale, Gheorghe Groza se alătură din toată inima acestei propuneri. Păşiţi şi voi pe calea belşugului! E o chemare izvorîtă din adîncul inimilor şi adresată inimilor. SANDU FAUR piciorul cioburile îm­ * P­A­M­î­N­T­U­L Îndrăgit ca o mireasă, duşmănos ca o sudalmă. Chica­vintul i-a-ndilcit-o, veacuri-veacuri, monoton. E pămîntul ţării noastre pătimaş cuprins în palmă, încălzit­e cu buze aspre de tot neamul lui Ion. Pe sălbatica lui faţă cu lungi riduri brune, parcă o vrăjmaşă -ntruchipare ca un smeu din basm, punea Greu blestem ursind făptura-i să nu poată să întoarcă Dragostea pe care omul necăjit le închina. Dunărenele Întinderi cu fîntini ţipînd a sete Adunau ursuz sămînţă şi iubirea de ţăran. Alungind din sate-n sate suflete nemîngîiete Şi ciulini de-a­ dura-n zarea veştedului bărăgan. Cunoscutu-le-am aievea, păstorind un ied şi-o iadă. Cu merindă-nchipuită în desaga de la şold. Rupte-s blestemele astăzi şi-i cu noi pămîntul darnic Şi de-aceea-i mingii ţăria, prins de-un aprig, viu imbold. De aceea mi se stringe inima cind văd pe-alocuri închircite păpuşoaie, griu-n spic purtînd tăciuni. Cum să-ngăduim Ul­mii, lenea rea şi neştiinţa Cînd pămîntul însuşi cere mult visatele-i minuni? Cavalcade de tractoare trecă-n goană peste cimpuri, Infioare-se pămîntul răscolit adînc de plug ? Straturi negre, nevăzute de a soarelui privire, Să-şi răstoarne sub brăzdare chezăşia de belşug. Mă îmbată de pe-acum aroma grînelor de mine Şi al turmelor de mine miros bun de lapte cald. Ştiu, călări pe cai, cu suliţi lungi, de-ar mai trăi plăieşii Nu s-ar mai vedea din creasta păpuşoiului înalt. Pe întinderi dunărene mări de galbenă lumină Vom privi cu legănate valuri mari de aur copt. De pe-acum văd strașnic praznic cu hulubii de făină Pe colacii dună datini impletindu-se in opt. NICOLAE LABIŞ E­pigrame Directorul căminului cultural din Stănileşti-Huşi, Pindaru Mihai, are activitate numai în preajma încasă­rii salariului. Zile fără realizări Sini la el, cu caru' Dar in ziua de salar­i la post... Pindaru.­ ­ş.( CXi) Şeful secţiei culturale a raionului Murgeni, tov. M. Gheorghiu pune interesele personale mai presus de munca culturală. Prin cămine culturale Treaba merge rău ! Ai în schimb activitate In căminul... tău. S. HOROVEANU Nr. 2986 Lăstar de viaţa nouă la Secuia (Continuare din pag. I-a) — Lasă, bade Ioane! interveni Gheorghe Măceanca. Nu-i fi vrind să spui doar că meritele sint ale mele! Sînt ale organizaţiei de bază! Oamenii răriră pasul. Ioan Albu o luă înainte, trecu şanţul şi urcă pieptiş, oprindu-se Ungă stîlpul de telefoane, cu ochii spre cimpul aburind în aerul limpede al dimi­neţii. — Am ajuns! zise el. Asta-i lo­tul canton-șosea! Aici facem tar­laua ! Gheorghe Măceanca îl ajută pe tehnician să-şi slobozească din spate aparatele, apoi întinseră o foaie de cort pe un loc mai uscat şi inginerul desfăşură harta mare, care înfăţişa lotul canton-şosea. Suprafaţa mare de teren — redusă în desen la mici dimensiuni — era brăzdată de zeci de linii, întruchi­­pând haturile. In fiecare dreptun­ghi era trecut numele proprieta­rului, iar dacă stăpinul ogorului făcuse cerere de intrare în întovă­rășire, apoi şi dreptunghiul acela era hașurat cu roşu — semn că e vorba de sector socialist. — Trebuie să facem comasarea! zise tehnicianul cadastral. — Trebuie! întări şi Ioan Albu. — Dar înainte de a schimba pă­­minturile, eu zic să mai întocmim odată lista oamenilor care n-au făcut cerere şi să mai vorbim o­­dată cu ei! Tocmai se sfătuiau cum să por­nească acţiunea, cînd din şosea urcă spre ei moş Gheorghe I. Mo­doran, Costică Plugaru şi Gheor­ghe N. Modoran, socru-su. — Bună dimineaţa, oameni buni! îi salută pe cei trei, moş Gheorghe Modoran, om de 74 de ani împli­niţi. — Intr-un ceas bun, moş Gheor­ghe ! ii zîmbi directorul şcolii. — Apoi uite ce-i, domnişorule! îşi continuă vorba moş Modoran către Gheorghe Măceanca. Am tot stat şi m-am socotit. Şi de-aci, am h­otărît: merg cu voi. Eu pămîn­tul nu-l schimb. L-oi lucra cum trebuie şi în întovărăşire! Moş Modoran se plecă apoi pe harta de pe foaia de cort, cu o sprinteneală de invidiat la vîrsta lui, îşi căută ogorul, luă creionul roşu din mina tehnicianului şi muindu-l în gură îşi haşură pă­mîntul cu dungi roşii: — Aşa, că doar n-oi fi coada! SPOREŞTE NUMĂRUL CERERILOR Munca de lămurire a reînceput-o apoi, pe loc, tot moş Modoran. — Ia aplecaţi-vă voi oleacă, aici, pe harta aiasta! îi indemînă el pe cei doi cu care venise îm­preună. Ia uitaţi-vă: rămîneţi de căruţă, măi! La dreapta voastră e pămîntul lui Ştefan Ungureanu­­roşu! La stingă e tot roşu, că e ogorul meu! Ce faceţi, măi? Ne puneţi beţe in roate ori schimbaţi pămîntul ? Moş Modoran îşi dădu cu mîna căciula pe spate, de i se văzu frun­tea pleşuvă şi bombată, şi-i scru­tă cu privirile pe cei doi. Ii strălu­ceau ochii albaştri, pătrunzători, iar vîrful muşterii colilii, lăsată răzăceşte i se ridicase puţin în dreapta, a ironie. — Ce faceţi, măi? repetă el în­trebarea. — Ei, ia nu mai fă şi tu pe gro­zavul ! se supără Gheorghe N. Modoran. Noi nu schimbăm pă­mîntul. Ne trecem, asta-i! Că n-am venit aici de flori de cuc! — Bravo. Zece Bani! îi zise moş Modoran. — Să nu-mi mai zici aşa, că mă su­păr! — A­păi altfel n-o să mai ştie lu­mea care-i unul şi care-i altul, măi. Că ne amîndoi ne cheamă Gheorghe Modoran şi amîndoi am intrat în întovărăşire! Şi-apoi nu eşti tu mărunţel şi scump la ho­­târîre ? Cu glume, veseli, oamenii l-au ajutat apoi pe tehnicianul cadas­tral să-şi strîngă lucrurile şi au pornit toţi spre şcoală, hotărîţi să mai meargă odată pe la cei cu pămîntul în lotul canton-şosea. Iar munca lor n-a rămas fără rezultat. Au sporit repede cererile. Că dacă au văzut oamenii că s-a trecut unul şi altul, apoi n-au rămas nici ei pe delături.... ZI HOTARITOARE Nu se poate spune însă că lu­crurile au mers chiar aşa uşor, ca un puhoi care odată pornit nu mai ia în seamă piedicile ivite în drum. Chiar la adunarea de înfiinţare a întovărăşirii, din seara de joi, 22 martie, s-au mai ridicat unele pro­bleme ce se cereau lămurite. Ba s-au pornit şi zîzaniile. Tocmai cind păreau toate re­zolvate, iată că Emil Lunga n-are ce face şi sare cu vorba: — Mai, oameni buni, dar ce ne grăbim noi aşa cu întovărăşirea? De ce să fim noi primii şi să nu aşteptăm să înceapă alţii ? — Da, cam aşa-i! zise, cam moale ce e drept, dar zise unul. — Să mai aşteptăm ! se auzi şi un glas subţire de femeie. — Să mai aşteptăm ? Pînă cînd, măi! îşi dezlegă limba Va­sile Filip. — Ne grăbim cu întovărăşirea făcu şi Neculai Godreanu. Ba mie mi se pare chiar că am ajuns să ne grăbim printre cei din urmă! Voi aţi citit chemarea colectivişti­lor şi întovărăşiţilor din Murgeni? Ridicîndu-se, Neculai Codreanu scoase supărat un ziar păturit din buzunarul de la piept: — Iute, citiţi! Citiţi şi pe urmă spuneţi dacă ne grăbim! — Lasă, măi, că facem obştea! il potoli moş Modoran. O facem chiar azi. A aruncat şi Emil Lun­ga o vorbă de duh acolo şi voi vă faceţi că n-o pricepeţi! Pentru moment s-au liniştit oa­menii. Dar numai pentru moment. S-au început iar nemulţumirile, deîndată ce s-a trecut la alegerea celor din conducerea întovărăşi­rii. Unii doreau ca în comitetul de conducere să fie numai tineri, că „au mai multă putere de mun­că, îs mai iuţi­,­or putea merge mai uşor la raion, la S.M.T. şi unde o mai trebui la o nevoie" — cum a spus-o şi Vasile Filip. Alţii, printre care şi Ştefan Ungureanu, au cerut ca in conducere să fie aleşi cei mai vîrstnici, ca oameni cu mintea mai luminată. S-a rezolvat însă bine şi pro­blema asta, că adunarea a ales în comitetul de conducere şi oameni în vîrstă — ca moş Gheorghe Mo­doran — şi dintre cei tineri, dar vrednici, ca Ştefan Lungu. A ţinut mult şedinţa. Trecuse de miezul nopţii cînd s-a terminat şi­­discutarea cererilor primite în ul­timele zile. Şi-au aprobat cele 25 de familii ale noilor întovărăşiţi şi cererile de intrare a încă 12 ţă­rani muncitori. Aşa că din prima zi numărul hectarelor întovărăşirii a crescut de la 28,78 ha. la 39,77 hectare .A crescut şi va creşte mereu noua întovărăşire din satul Secuia. Şi va spori şi numărul întovărăşiri­­lor din comuna Muntenii de Jos. — Să facem din obştea noastră floare! a spus moş Gheorghe Mo­doran, cînd a fost ales preşedinte al întovărăşirii. Iar florile acestea ne sporesc bu­curiile, ne întăresc şi mai mult în­crederea că viaţa nouă îşi va des­face larg lăstarii pretutindeni... TRAI­AN ŢAMF­A 4 -4. *

Next