Flacăra Iaşului, noiembrie 1959 (Anul 15, nr. 4095-4119)

1959-11-01 / nr. 4095

Pag. 2-a Lui Lenin Această zi de toamnă In minte mi te-aduce. Stăteai cu fruntea sus, puternic, la răscruce De lumi ce-n încleştare îşi făurise drumul: Una-i de foc şi aur, din arta-i numai scrumul. Iţi fulgera cuvintia Infiorind duşmanii Şi vorba-ţi, In palate, o preschimbară anii, Cină visurile tale de marmură şi-azur In era comunistă am prins deplin contur. In inimi dor de viaţă cum nimeni im sădi petalele şi deschide in fiecare zi, Iar steagul tău de luptă, prin vremuri, netvsfrtni Se-nvolbură In suflet şi il preface-n ctrvul FLORIN MIHAI PETRESCUL In curînd pe ecrane In curind vom urmări pe ecrane noi creaţii cineutăternttrafice de valoare. In clişeul de sus: Scenă din filmul „Haimanul codrilor“, o producţia a studiourilor din RSS Moldovenească- Elvi Kivi, principala interpretă a filmului „Sampto” — o producţie sovieto- finlandeză FLACARA IAŞULUI La 70 de ani de la moartea lui N. G. Cernîşevski In ziua de 17/29 oct. 1889 se stingea din viaţă la Saratov pe Volga, marele democrat-revoluţionar rus Nikolai Gavrilovici Cernîşevski. După mai bine de douăzeci de ani de închisoare, ocnă şi deportare, bătrînului istovit de boală i se îngăduise, în sfîrşit, să se stabilească în Saratovul natal, unde avea să moară în scurtă vreme. întors din surghiun, el îşi petrecea ultimele luni ale vieţii contemplînd meleagurile evocatoare ale copilăriei. Se născuse aici la Saratov la 12/24 iulie 1828. Işi amintea că în biblioteca tatălui său citise întîia oară fermecătoarele opere ale lui Puşkin şi Gogol, articolele lui Blelinski şi multe din capodoperele literaturii universale. Pe malurile Volgai auzise legendele şi cîntecele populare în care fremăta duhul răscoalelor ţărăneşti ale lui Razin şi Pugaciov. Ca şi valurile larg unduitoare ale Volgai, prin faţa lui se perindau episoadele întregii sale existenţe. In 1846 plecase la Petersburg unde a urmat pînă în 1850 cursurile facultăţii de filologie şi Istorie. In aceşti ani citise lucrările socialiştilor utopici, ale lui Hegel şi Feuerbach. In 1855 susţinuse dizertaţia „Arta şi realitatea din punct de vedere estetic”, pentru obţinerea titlului de magistru In literatură, dar cariera universitară îi fusese închisă cu brutalitate de guvernul ţarist. Intre 1854 - 1862 lucrase în redacţia revistei „Sovremennik” condusă de poetul N. A. Necrasov. Aici legase cea mai strînsă prietenie cu N. A. Dobroliubov şi tot aici îşi publicase cele mai multe din lucrările sale: „Studii despre perioada gogoliană a literaturii ruse”, „Lessing şi epoca sa”, etc. articolele despre Puşkin, Scedrin, Lev Tolstoi, Ostrovski, etc. Tot aici compusese, în preajma „reformei” agrare din 1861, manifestul revoluţionar „Ţăranilor iobagi, de de la cei care doresc binele, închinăciune”, în care demasca mîrşăvia alianţei liberalilor cu moşierii şi chema ca „Rusia să pună mina pe topor”. Dar activitatea citit de prodigioasă şi variată a lui" Cernîşevski a fost curmată - bisus« la- 7—iulie 1862] -cînd el a fost arestat şi întemniţat pentru activitate revoluţionară. Dar el nu-şi întrerupe activitatea. Astfel in închisoarea Petropavlovskaia a scris, pe lingă altele, romanul ,,Ce-i de făcut?, în Siberia romanul „Prologul” şi la Astrahan numeroase studii şi articole. Moartea lui Cernîşevski, acum şaptezeci de ani, a îndurerat adine poporul rus şi întreaga omenire progresistă, tocmai pentru că viaţa lui dramatică avea semnificaţia simbolică a luptei popoarelor pentru eliberarea de sub jugul exploatării feudalcapitaliste. Activitatea sa militantă s-a desfăşurat pe diverse planuri ideologice: filozofie, economie politică, istorie, etică, estetică, critică şi literatură. In fiecare din aceste domenii culturale, Cernîşevski s-a manifestat ca socialist utopic şi ideolog al revoluţiei ţărăneşti, ca un materialist consecvent, cel mai înaintat dintre gînditorii materialişti ai Rusiei prerevoluţionare. Caracterizarea cea mai cuprinzătoare a concepţiei sale despre lume a făcut-o Lenin, care scria: „Cernîşevski este singurul scriitor rus cu adevărat mare care a ştiut, începînd din al şaselea deceniu al secolului trecut şi pină in 1888, să se menţină la nivelul unui materialism filosofic integral, respingind jalnicele absurdităţi ale neokantienilor, pozitiviştilor, machiştilor şi tuturor celorlalţi confuzionişti. Cernîşevski n-a ştiut însă, sau mai bine zis n-a putut, din cauza stării înapoiate a vieţii ruseşti, să se înalţe pînă la materialismul dialectic al lui Marx şi Engels”. In domeniul filozofiei, Cernîşevski a dus o luptă necruţătoare împotriva idealismului, dezvăluind rădăcinile de clasă ale filozofiei lui Platon, Kant, Schelling, Hegel etc. Discipolul lui Bielinski şi Herţen a criticat in egală măsură dualismul cartezian şi materialismul vulgar, după cum a respins şi agnosticismul kantian sau pe cel pozitivist. Aşa cum a arătat însă Lenin: „Cernîşevski a fost un socialist utopic care visa că trecerea spre socialism se va face prin vechea obşte ţărănească semifeudală”. Pe tărîmul istoriei, Cernîşevski a emis idei foarte înaintate pentru epoca lui. A pus în lumină rolul maselor în făurirea istoriei, a denunţat rasismul, a făcut distincţia intre războaiele juste şi nejuste. Contribuţia cea mai substanţială pe care a adus-o Cernîşevsj este însă, după cum se ştie, dezvoltarea esteticii materialiste ca bază tematică a realismului critic in literatură şi artă. In celebra sa dizertaţie „Arta şi realitatea din punct de vedere estetic”, el se ridică împotriva „artei pentru artă”, împotriva „autonomiei esteticului”. Multe din tezele sale au fost preluate şi dezvoltate de estetica marxist-leninistă, cum ar fi bunăoară concepţia despre tipicitatea imaginii artistice, importanţa conţinutului veridic al artei, caracterul popular al artei, etc. Concepţia despre lume a lui Cernîşevski se reflectă însă în plenitudinea ei în opera sa literară, îndeosebi în romanul „Ce-i de făcut ?”, care a educat atîtea generaţii de revoluţionari. Emanciparea femeii, munca liberă de exploatare şi activitatea revoluţionară sînt cele trei probleme de bază ale acestei cărţi. Eroii ei nu mai sínt „oameni de prisos” ca Oblomov, Bazarov, ş.a., ci raznocnnţi, adică democraţi revoluţionari. La împlinirea a 70 de ani de la moartea lui Cernîşevski, o privire generală asupra veţii şi operei sale este astăzi pentru noi, o datorie. Bătrinul bolnav care, în scurtul răgaz de citeva luni dinaintea morţii, va fi meditat pate pe malurile Volgai asupra trecutului său de luptă, işi va fi îndreptat desigur ochii pătrunzători şi asupra viitorului. De fapt, întreaga lui operă năzuie către viitorul fericit al întregii umanităţi, aşa cum ni-l descrie el în „al patrulea vis al Verei Pavlovna” din romanul „Ce-i de făcut?”. D. COSTEA Pregătiri în vederea centenarului Cehov In cursul lunii februarie 1960 se vor împlini 100 de ani de la moartea scriitorului Anton Pavlovici Cehov. In vederea acestei aniversări, unităţile cultural-artistice de oraşul şi din regiunea Iaşi iau din vreme măsurile corespunzătoare. In afară de conferinţe publice şi de diversele festivaluri ce vor avea loc la Biblioteca centrală, la Casa Studenţilor şi pe scenele căminelor culturale, vor apare articole de sinteză despre opera scriitorului în revista „Iaşul literar” şi în publicaţiile Academiei. Teatrul Naţional a prevăzut să reprezinte cu acelaşi prilej premiera piesei „Pescăruşul”. yyyyyyy.» v* sxsaex«e ac****-*xs »†:* mac****** **.‚‚:*'**†:·*** îl rezolvare desăvârşită a problemelor spectacolului contemporan Teatrul Mossoviet: „Bătălie în marş“ de Galina Nicolaeva şi S. Radzînski Acum şase ani, cu ocazia primului său turneu în ţara noastră, teatrul „Mossoviet” ne-a impresionat în primul rînd prin suflul puternic al autenticităţii imaginii artistice. Filmele şi filmele-spectacol ne oferiseră destule date în această privinţă, însă emoţia comuniunii directe intre actorii sovietici şi public nu am trăit-o cu adevărat decit atunci cînd am vizionat „Uraganul” montat de I. A. Zavadski şi „Othello” lui Mordvinov în regia aceluiaşi Zavadski. Prin spectacolul „Bătălie în marş” dramatizate de Galina Nikolaeva şi S. Radzinski după noul roman al celei dintîi — reputata autoare a „Secerişului” — colectivul „Mossoviet” continuă şi adînceşte impresia de neuitat pe care ne-a lăsat-o încă de atunci. In adevăr, de la „Uraganul” la „Bătălie în m°rş”, de La Bill Beloţerkovski la Galina Nikolaeva, de la patosul vibrant al apărătorilor Revoluţiei, în acel an „de neuitat” 1919 pînă la patosul diferit prin care ni se sugerează stadiul de astăzi al evoluţiei societăţii şi a oamenilor ce construiesc comunismul, am găsit o linie de continuitate care marchează, cea mai desăvîrşită rezolvare a problemelor atît de dezbătute ele spectacolului contemporan de teatru. Care sînt, deci, coordonatele acestuia - aşa cum se degajă ele din „Uraganul” şi din „Bătălie în marş”? Mai întîi este acel sentiment al unei vii dezbateri colective, dezbatere la care spectatorul se simte copărtaş. O largă dezbatere de idei care ajunge la nivelul şi la importanţa unor grave probleme de viaţă. Sînt problemele de viaţă ce stau astăzi în faţa oamenilor celei mai înaintate colectivităţi, colectivitatea socialistă a perioadei rachetelor cosmice şi a celor mai înalţi indici de producţia în toate domeniile. Subiectul piesei la care am participat aseară impresionează prin bogăţia sensurilor pe care le revelă, le coordonează şi le impune. Inginerul şef Bahirev, nou numit la o uzină de tractoare, se luptă să învingă concepţiile devansate de viaţă ale directorului Valgan. Acesta din urmă este un om energic, bun organizator, ambiţios, însă gloria pe care uzina condusă de el o cîştigă este, după arătările lui Bahirev, formală. Ea se bazează pe munca în asalt, pe ideea realizărilor cantitative în dauna calităţii, etc. In lupta sa împotriva vederilor înapoiate ale directorului, Bahirev nu reuşeşte cu uşurinţă sau — mai bine zis — nu reuşeşte atîta timp cît acţionează singur. Tocmai de aici conflictul piesei devine mai adînc şi dezbaterea între cele două poziţii capătă caracterul dramatic amplu al unei înfruntări în care sunt atraşi şi spectatorii, solidari cu întreg colectivul înaintat al fabricii. Bahirev va reuşi în cele din urmă, însă numai atunci cînd voinţa lui devine o părticică din voinţa şi din dorinţa colectivului de a merge cu consecvenţă înainte, călcînd drept şi înlăturînd cu hotărîre piedicile ce-i stau în cale. Autoarea subliniază cu o desăvîrşită fineţe legăturile strînse ce se stabilesc între oameni în cursul muncii pentru un ţel comun. Intre muncă şi viaţa personală, între problemele sociale şi cele intime, sufleteşti ale oamenilor se stabileşte o legătură strînsă care merge pînă la contopirea lor in conştiinţa socialistă a eroilor. Aceasta constituie, după noi, o altă caracteristică a spectacolului contemporan, care trebuie să oglindească fapte şi oameni ai realităţii înaintate, socialiste. Şi reprezentaţia regizată de I. A. Zavadzki şi A. L- Şaps ilustrează elocvent acest lucru. Legăturile ce se creează treptat între Bahirev şi colectivul uzinei (un colectiv care scenic nu se traduce doar prin noţiunea de „figuraţie”) legătura sinceră dintre Bahirev şi Inginera Tina Karamîş (cu reversul ei contrar în prăpastia ce se adînceşte între acelaşi personaj şi soţia sa, plîngăreaţa Katea), scenele mişcătoare prin gingăşia l°r dintre minunatul Sugrabin (epitetul se potriveşte în egală măsură personajului şi interpretului B. K. Novikov), şi încă multe altele, toate dovedesc sezisarea artistică a acelei noi conştiinţe a oamenilor care nu mai este de mult o idee abstractă: conştiinţa civică a comuniştilor in ca- Cronica dramatică ce se contopesc, cum am arătat, elementele şi imboldurile personale şi interesele colectivului. Reprezentaţia de ieri seara a scos din nou în evidenţă că teatrul contemporan este teatrul de idei, bazat pe un conţinut înaintat, propriu epocii noastre. Acest conţinut îl oferă spectacolului, în primul rlnd, textul dramatic. Ideea spectacolului divertisment devine din ce în ce mai palidă, mai îmbătrînită, în comparaţie cu luxurianta bogăţie de idei a teatrului ce dezbate problemele vremii noastre. Regizoral şi scenografic Insă, noul nu înseamnă formule tehnice ingenioase „în sine”, (aşa cum, din păcate, mai întîlnim cîteodată pe scenele din ţara noastră) — ci, actorul care traduce mesajul piesei, „Bătălie in m°rş” a demonstrat că, şi In concepţia lui Zavadski, in calitate de creator care a ajuns la oteza originală actuală a principiilor lui Stanislavski (personal a declarat că se socoate discipol al lui Stanislavski şi Vahtangov) actorul rămîne factorul esenţial al spectacolului, (bineînţeles, nu în linia vedetismului). Facem această remarcă numai pentru a accentua un principiu de care ar trebui să se pătrundă unii din regizorii noştri amatori de excentricităţi tehnico-scenografice-constructiviste (la aceasta reducîndu-şi „viziunea”). Soluţiile regizorale ale lui I. A. Zavadski şi Al. Şaps vin în sprijinul ideii textului pe care e clădită reprezentaţia. S-ar putea scrie studii aparte despre omogenitatea spectacolului, despre armonizarea Interpretărilor, despre funcţia şi caracteristicile colectivului, despre calitatea stilizărilor scenografice (tot în serviciul textului şi nu în slujba unei metafore regizorale oarecare). Ne vom limita însă numai la sublinierea ierarhiei pe care am observat-o între elementele componente ale spectacolului „Bătălie în marş”. In primul plan al atenţiei stă, deci, ideea spectacolului. Ei îi sunt subsumate. Interpretările actoriceşti, cadrul scenografic (un exemplu de decor funcţional în sens superior), şi celelalte atribute tehnice. In funcţie de ideea de ansamblu şi de necesitatea evidenţierii aspectelor diferite ale problemelor puse de autor este crearea de „scene” şi de „momente”. De pildă, şi la Iaşi, ca şi în celelate oraşe unde s-a jucat piesa Galinei Nikolaeva, a impresionat adînc şi a determinat participarea veritabilă a spectatorilor la dezbaterea de pe scenă, acea adunare a colectivului (finalul actului II) unde se judeca de fapt „cazul Bahirev”. Dispoziţia interpreţilor în grupe (prezidiul cu viaţa la public şi asistenţa parcă în continuarea sălii de spectacol, ia f°şo de orchestră) a întărit effectul angrenării întregii asistenţe din sală la discuţia atît de importantă. Scenele din casa maistrului Vasilii Vasilievici (o compoziţie desăvîrşită, realizată de artistul emerit G. A. Slabiniak — cunoscut nouă încă de acum şase ani, din rolul marinarului de „Uraganul”), acelea dintre tînărul Sugrohin şi Daşa (jucată cu simplitate de V. J. Talîziva), ca să nu mai amintim şi de înfruntările hotăritoare în care-l vedem pe inginerul Bahirev (un joc sobru, plin de substanţă, cu rare dar deosebit de expresive izbucniri de minte parcă de adolescent a lui M. B. Pogorjelski) sau pe directorul Valgan (jucat cu o deplină prestanţă şi minuţiozitate artistică în mimică şi gest de K. K. Mihailov) — aceste scene constituie o remarcabilă ilustrare a felului în care înţelege I. A. Zavadski să puncteze momentele cheie ale spectacolului, sugerînd spectatorului numeroasele implicaţii ale conflictului. Am admirat literalmente înalta măiestrie a lui R. I. Pliatt, artist al poporului, rolul bătrînului dar mereu neîmbătrînitului sufleteşte Roslavev. Aceleaşi coordonate ale autenticităţii de joc au fost observate la interpretele rolurilor feminine N. A. Klimovici (Tina) şi V. V. Sosalskaia (Potapova), în timp ce M. S. Ettinger a folosit, judicios, o patină satirică demascatoare a unei soţii cu mentalitate vădit mic-burgheză. O contribuţie remarcabilă - aşa cum a reieşit şi din cele arătate mai sus - o are în închegarea dramatică vie şi expresivă a acţiunii scenice, scenografia semnată de A. P. Vasiliev. El a uzat de feţe de cortină, de proiecţii, dar şi de exterioare plantate, reuşind să le îmbine sugestiv şi armonios, în funcţie de cerinţele momentului potenţat de interpreţi. Aplaudăm, de aceea cu căldură, şi realizarea sa-Ne asociem şi pe această cale entuziasmului vibrant cu care spectatorii ieşeni au întîmpinat şi au preţuit această seară de neuitat pe care ne-au dăruit-o artiştii „Mossovietului” regretind că nu găsim cuvintele cele mai potrivite, în stare să traducă întreaga emoţie şi deplina satisfacţie artistică a publicului nostru. N. BARBU Nr. 4095 V r\/ rv fV ̋ V 'V ̋ V (V rV» 'V »V fV «V fV »V X» •* 'V iVi S\r 'V 'Vr rV »V rv ti i ll ttli ltiii li ? tt l i t l ?/V fv fV fv 'V Construcţii la ţară Livezile mai ard In foc de toamnă Cu flăcări de aramă, zdrenţuite, Şi-n focul lor, armonizlnd suite De schele mari, constructorii se-nseamnă. Li-i inima cu focul deopotrivă, Pulslnd intens, ea bate ritmuri clare. Aceleaşi ritmuri tonice in care Construcţii noi se-nalţă-n colectivă. Şi-n timp ce focul toamnei se stlnge-ncet sub brumă, Albesc peste livezi, în potolitul soare, Colectiviste case, saraiuri şi hambare De râamă-s creste albe de valuri mari in spumă. ŞT. O. MUGUR IV «v IV IV 'Vi fV f\! fv fV 'V '"Vi r\jn f i I l ? I l t l t l t t t t t t ? t Artişti in mijlocul ţăranilor muncitori Un grup de actori de la Teatrul Naţional „V. Alecsandri“, împreună cu un taraf de muzică populară a orchestrei „Doina Moldovei“ au întreprins un turneu în raionul Paşcani cu piesa „Trigul inimilor“ de Tiberiu Vornic, recitări şi bucăţi de muzică populară romînească şi sovietică. Şi-au dat concursul actorii: C. Cadeschi, S. Taişler, V. Costin, Adina Popa, Rela Ghiţescu, E. Popescu, Elena Olăvinani, Eufrosina Ţilea şi soliştii vocali V. Căndănău şi Corneilia Iacob. Au fost prezentate un număr de 20 spectacole în 20 de sate, în fața a peste 6.000 de specttatori. Un încăpăţinat După privirea furişată sub sprincenele stufoase se cunoştea lesne că Marin Mie e un încăpăţînat. - Năravul ista nu-i rău la om, că-l îndîrjeşte în muncă, spunea adesea cu vorba-i dublie şeful secţiei de transporturi. Ei, dar, nici aşa, sistem Marin. El cînd o apucă într-o parte, s-a terminat. Se duce pînă-n pînzele albe. La drept vorbind, Marin nu se ducea pînă-n pînzele albe, dar cînd avea ceva de susţinut la şedinţe se ducea întins la masa cu pînză roşie şi o spunea răspicat. Cînd era vorba de angajamente, ulții , şăfere se mai fereau în umbre spatelui cît un dulap de arhivă al lui Fane Dodea de pe „Studebaker”. Marin, din contra. Odată îl vedeai câ-şi pătureşte nelipsitele-i mănuşi de piele în buzunarul hainei (boala lui, să aibă totdeauna mănuşile şi fularul de mătase), îşi trece degetele prin părul răzvrătit şi cere cuvîntul. Atunci, puteai fi sigur că iese ceva. Nu mai departe, în august cu prilejul fixării procentului de economii cînd a fost şedinţă lărgită. Pe atunci Marin lucra pe un turism. După ce a anunţat cu cît să fie înscris in planul de economii, i-a provocat pe cei de la autocamioane. Se vede că ia-a zis cîteva mai urzicate, că au început să apară feţe încruntate din spatele lui Fănică Dodea. S-au consultat din ochi şi l-au delegat pe nea Florea să-l pună la punct pe îndrăzneţ. Vorbitorul i-a dat a înţelege lui Marin, cu plan subţire, că e un ţingău faţă de veteranii volanului, şi că-i convine s-o facă, din limuzină, pe grozavul. — Uitaţi-vă la Ilie că-i spilcuit ca un ginerică şi pe urmă priviţi la mîinele şi la obrazul meu. Mai mult nu-i nevoie să-ntindem vorba, a conchis Florea. In adevăr, nea Florea de cînd îl ştim e mereu uns cu toate nuanţele de uleiuri arse, incit nimeni nu-i cunoaşte adevărata culoare a pielei. — Să lucreze măcar o zi pe rutierul meu şi pe urmă stăm la discuţie, a strigat cu năduf şi Neculai de pe „UTOS”. Să vedem dacă-i mai convine s-o facă pe filfizonul şi să ne dea lecţii. — Ma întii că nu-s nici filfizon şi nici ginerică, s-a împotrivit Marin, încă nu s-anăscut fata care să facă din mine aşa ceva. Apoi, eu nu-s uns pentru că-mi place să umblu curat. Cît priveşte meseria, nu mă sperie rutierul. Şi ca să vă dovedesc uite, fac schimb cu Neculai. De mîine îi predau turismul. Mai mult, îl provoc la întrecere special pe nea Fănică de pe „Studebaker”, care se laudă că are tonaj grozav. Să vedem care pe care. Fănică Dodea l-a măsurat calm , îndrăzneţ şi a zîmbit îngăduitor. Unii au început să aplaude. După ei toată sala. Apoi, s-au fixat condiţiile întrecerii, cu toate amănuntele. Aşa a devenit Marin Ilie rutierist, dintr-o ambiţie de încăpăţînat. Utasul a mai primit o remorcă şi în prima lună, mai-mai să-l ajungă pe mătăhălosul de camion. In fiecare seară, după terminarea lucrului, Marin pleca de la garaje fluierînd ca şi înainte cu mănuşile plimbate dintr-o mină în alta şi cu fularul înflorat de mătase tremurînd în vînt. Ceilaţi şoferi îl urmăreau pe furiş pasionaţi de întrecere. Clătinau din cap anedumerire. Se uitau şi la tractorul dichisit care-şi petrecea tovarăşul de muncă cu ochii albi ai farurilor lucioase şi apoi vorbeau între ei: — E dat naibii puştiul ! Se ţine scai de Fănică. E pe urmele lui. — Nu durează mult, ascultă-mă pe mine. Vînt de primăvară. Rutierul e bun cînd ai ce-i pune pe greabăn şi pentru distanţe mici. Să-l vedem ce face luna viitoare cînd avem plan literraional. Noi o să zburăm pe asfalt şi el ca melcul pe ici, co ea, între magazii. Ultimul avusese dreptate. In septembrie au venit transporturi la distanţe mari. Cînd s-au dat realizările, bietul Marin a rămas pe gînduri rozîndu-şi toate unghiile deodată. Unii dintre colegi s-au simţit obligaţi să-l consoleze: — Lasă, Ilie, că în decembrie vine timpul tău. Atunci îţi scoţi din capete cu virf şi îndesat. Ba încă o să te rugăm să ne remorchezi şi pe noi. * Marin n-a zis nimic. Numai că la trei zile rutierul a ieşit pe poarta secţiei cu toată gospodăria lui Marii Ilie în spate. O căldare zăngănea vesel atîrnată de cuiul șaibei. Pe crupa rutierului se vedea o șubă vineție, semn de drum lung. - Unde se mută îndrăcitul ăsta ? a întrebat cineva de pe platforma de spălare. Ce, s-a supărat pe noi ? Toți au ridicat din umeri. Tirit s-a aflat că rutierul lui Marin a fost dislocat pentru o lună în campania de însămînţări. Marin n-a avut răbdare să-l aştepte pe moş decembrie să-i facă planul. S-a ocupat singur de asta. A venit la conducere cu adresă de partea secţiei agricole prin care se cerea sprijinirea semetiştilor şi n-a plecat de acolo decit cu aprobare. Uite-aşa a devenit Marin Ilie tractorist, tot din ambiţie. - Nu face mare scofală domnişor nostru pe-acolo, a proorocit un invidios. Să-l vedem unde-o să-şi ţină costumul cel dungat, fularul şi mănuşile. In vagonul tractoriştilor ? - Nu-l cunoşti pe Marin, l-a contrazis altul. Nu uita că are la bază şcoala de tractorişti așa că i-s date coastele cu sofaua tip SMT. ★ E sîmbătă după amiază și grăbind spre casă odată cu soarele. In locul lui Marin pe turism, e un alt conducător care mină mai prudent. Mai ales că mergem pe drum de care, printre sate, tăind arături şi hîrtoape. Vîntul poartă peste dealuri colbul stîrnit de maşină. Aproape de intrarea comună ajungem din urmă două tractoare învelite într-un caiet de praf. Gonesc şi ele spre staţiunea care se iţeşte printre salcîmii îngrăbeniţi, cu zîmbet luminos de clădiri albe. Cînd sintem alături, gata să le depăşim, un tractorist ne face semne prieteneşti din mină. - Mi se pare că-i Marin al nostru, se bucură şoferul şi apasă pe frînă. Marin llie a şi sărit de pe Utos şi ne dă bună ziua. Pe celălalt tractor înfloreşte macul unui testemel roşu. llie e vesel că a terminat înainte de termen tarlaua reparizată şi acum merge la staţiune.. Luni dimineaţă va intra în perimetrul altei colective. Ne-am oprit la birourile SMT-ului cu treburi felurite. Intre altele, am constatat că Marin are un hantraj care-i poate ţine de cald pînă dincolo de decembrie. Nu ştiu ce figură o să ’ ’că alde Fănică Dodea cînd va fi la socoteala întrecerii dar încăpăţinatu ăsta i-a copt-o bine. Intre timp, se aprind ghirlande de becuri în curtea staţiunii. Pe alei grupuri-grupuri grăbesc undeva. — Avem un cinema mai grozav ca la Iaşi, se mîndreşte cineva din cei prezenţi. Trebuie să înceapă filmul şi de asta-i atîta forfotă. O pereche tocmai trece prin duşt alb al luminii. El îşi trece o mină prin părul răzvrătit, iar cu cealaltă ii explică ceva dînsei, cu gesturi largi, agitînd mănuşiie cărora nu le găseşte loc. Vîntul se joacă cu fularul lui înflorat. Un capăt mingie uşor obrazul îmbujorat al fetei. Mi se pare că s-a născut, în fine, şi fata care să vină de hac mai ambiţios. AUREL LEON „Iaşul literar“ nr. 10 Numărul 10 (pe luna octombrie) al revistei ieşene cuprinde un sumar variat, o bună parte fiind dedicată aniversării Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie. Colaborează: Otilia Cazimir, George Lesnea, N. Tatomir, Al. I. Ghilia, M. R. Iacoban, Virgil Ing Ceiulescu, Horia Zilieru, F. M. Petrescu, C. Ştefanache, ş.a. La rubricile de critică semnează: Frantisch Burianek (R. Cehoslovacă), N. I. Popa, A. Zacordoneţ, L. Dumbravă, I. Sîrbu, Al. Andriescu, N. Barbu, G. Pascu, Val Pauniţescu, V. Adăscăliţei, Şt. Cuciureanu, ş.a..