Flacăra, ianuarie-martie 1964 (Anul 13, nr. 1-13)

1964-01-04 / nr. 1

CARNETUL FLĂCĂRII După douăzeci de ani în timpul războiului am locuit o vreme pe Calea Moşilor, către Obor, între două cinematografe necăjite care nu-şi meritau denumirile de pe firmă: Splendid şi Ame­rican. Se mai aflau In preajmă, ca instituţii remarcabile pentru subsemnatul, un foto­graf (nunţi-botezuri), un debit de tutun unde citeam toate poeziile tipărite In pa­gina a Il-a a ziarelor de dimineaţă şi un restaurant „La Gherghiceanu“, care-mi făcea o impresie atît de puternică Incit am hotărît ca de îndată ce voi deveni om mare (In ani) să Intru acolo Înăsprit şi rece, precum contele de Monte-Cristo Întors din chinuri, şi, conduclnd o fată la masă, să comand ce-mi place. Jurăminte... Dar, mai presus de toate, m-am legat, era să zic sufleteşte, de simigeria din colţ. Colţ cu nu mai ştiu ce stradă anume: ceva Intre Vaselor şi Zece mese. Simigeria, o încăpere de patru pe trei și un sfert, evo­luase o dată cu războiul, oglindind, in­comparabil mai fidel decit o literatură de pe-atunci, epoca. Dispăruseră pateurile cu carne. Piereau bușeurile. Saralliile, fri­soanele și plăcintele cu mere deveniseră de mult, ori, de mult, anacronice. Covrigii mari erau un eveniment, mucenicii un accident, merdenelele o sărbătoare. Rămă­sese doar dovleacul. Galben, auriu, fierbin­te, dovleacul încălzea tejgheaua simigiului şi adolescenţa mea, din zorii cenuşii şi pină tirzlu în seara neagră şi geroasă de iarnă. Dimineaţa, când mă întorceam de la gă­­zărie unde făcusem coadă de pe la patru pentru o garniţă, popasul dinţii era la simigerie, căldură. Noaptea, asemenea, vitrina cu dovleac era căsuţa luminată care-l atrage pe drumeţul troienit din pastelul lui Alecsandri. Dacă „La Gher­ghiceanu“ era un ideal, simigeria devenise un scop relativ lesne de atins. Taraful (doi plus unu) din „local“ simboliza iubita Inaccesibilă, dovleacul, mai modest, era omeneasca prietenie. Măcar a­lta să avem... De ce m-am hotărlt, însă, să evoc, la acest început de an, o simigerie? Pentru că acolo am petrecut cel dinţii revelion luat „ca atare“.­Era, pare-mi-se, In decembrie 1943, Calea Moşilor In Întuneric, din pricina camuflajului. Nu mai ninsese de mult şi oamenii călcau In noroi. Ploua rar, apăsat, de gheaţă. Pe scurt, tristeţe mare. Uitasem, clai ne aflam Înăuntru, de ceas şi de ore, încălzindu-ne la dogoarea cuptorului, clnd deodată năvăli vinzătorul de Jurnale din cartier. „Ziaristul“ avea o şubă militară şi-un ochi lipsă. în plus, ţinînd seama de eveniment, era uşor grizat. — Ce faceţi, mă? E douășpe... E Anul nou. — Anul nou, murmură cineva. — E patruşpatru, mă... — Patruşpatru... Atunci, neînţeles, „ziaristul“ se Întoarse către mine: — La mulţi ani, mă! — La mulţi ani... * Curlnd după acest prim revelion organi­zat, ne-am mutat de-acolo şi Intîmplarea sau nu Intîmplarea a făcut să mă abat din nou prin acele locuri. Şi tot In iarnă. Acum. Şi tot la Început de an. Acum. Şi să mă opresc In faţa simigeriei din colţ. S-a ajuns localul. E patiserie. Patiseria „Sălcioara“. Dar tot mică, omenească şi caldă. Şi, neîndoios, mai bine aprovizio­nată. Sunt şi savarine cu frişcă. Şi plăcintă. Şi bere de patru. Am deschis uşa şi am intrat. Nu mai cunosc pe nimeni. Clienţii au paltoane Întregi şi braţele Încărcate cu pachete pentru Anul nou. Au brazi şi becuri colorate. Au surlsuri şi o nelinişte bună. Afară e lumină şi forfotă şi zgomote şi-nfrigurare, marea, unica înfrigurare de revelion. Ninge. îmi ridic gulerul de la palton şi ies In stradă. Aici mă ciocnesc de-un băiat (paispre­zece ani? Cincisprezece?) care aleargă, gîflind, cu o chitară In braţe. Parcă seamănă cu cineva. — Mă scuzaţi, murmură băiatul. Apoi, In fugă: „La mulţi ani!“ — La mulţi ani... Al. MIRODAN COPERTA NOASTRĂ Bucur­ii la linnit. Fotograf!« «I« l«n PETCU

Next