Flacăra, octombrie-decembrie 1966 (Anul 15, nr. 40-52)
1966-10-22 / nr. 43
comic, jumătate dramatic, despre o existenţă stînjenită de un păcătos tic al «şuierăturilor pe nas». Tognazzi ambiţionează, după cum mărturiseşte, să cuprindă in filmul său largi semnificaţii umane, in orice caz, scenariul, realizat după o nuvelă a unui talentat scriitor, Dino Buzzati, este o garanţie. Atit cit poate fi un scenariu in sine. In film vor apărea alături de regizor, care este şi interpretul principal, un grup numeros de actriţe. Amintim doar citeva dintre ele: Franca Bettola (foto 1), Olga Villi, Alicia Brandet, Jill St. John. Fericirea trainică. Cum o putem dobindi, se întreabă un tinăr scenarist sovietic, Ghenadii Şpalikov (realizatorul scenariilor pentru filmele Am douăzeci de ani şi găşesc prin Moscova) hotărit să realizeze un film de autor, in care, după cum se vede, işi asumă o mare răspundere. Eroul principal, Viktor, cel care lansează de-a lungul acţiunii multe întrebări neliniştite, este interpretat de un actor al cărui joc de mare expresivitate l-am cunoscut in filmul Vii şi morţi: Kirill Lavrov (in foto 2 alături de Inna Gulaia). • Domnişoarele din Rochefort. De aproape patru luni, faţadele caselor şi canaturile ferestrelor din piaţa Colbert a orăşelului Rocheflort-sur-Mer sint vopsite in verde, violet, galben. Exact ca in Umbrelele din Cherbourg. Acelaşi cineast, Jacques Demy, care ne-a incintat cu ara sa rafinată de a folosi muzica ca pe o prelungire a sentimentelor, a unor sentimente prefăcut naive, intenţionează de dat aceasta să se exprime, in special, prin intermediul dansului: «Domnişoarele din Rochefort — spune regizorul — va fi o comedie muzicală, dar nu se va baza pe muzică, ci pe un anumit sentiment al vieţii, un sentiment de bucurie, încerc să prind acea fericire pe are o aduc cu ele fiinţele sănătoase, vii, vesele. Vreau să comunic această bucurie cu ajutorul dansului, al baletului»... Domnişoarele — gemene — din Rochefort poartă pe generic numele surorilor Catherine Deneuve şi Franţoise Dorléac (foto 3 ). Alături de ele mai apar: Danielle Darrieux, Michel Piccoli, Gene Kelly, Jacques Perrin, George Chakiris. COPERTA NOASTRĂ alain delon Astă vari, într-una din orele de odihnă ale echipei ce realiza filmul «Şapte bărbaţi şi o fetişcană», l-am rugat pe Jean Marais să ne spună cum işi explică strălucita lansare a colegului său mai tinăr. Am primit drept răspuns nu obişnuitul «talent, frumuseţe», ci o judecare inteligentă a momentului în care a fost descoperit Delon, acum zece ani, într-o perioadă de înnoire a cinematografiei, cînd impunerea de chipuri pînă atunci necunoscute a fost uşurată de interesul general stîrnit de noile filme. Este un noroc pe care, să recunoaştem, nu l-au avut, la vremea lor, în măsura cuvenită, actori inzestraţi ca Maurice Ronet, Robert Hossein, Christian Marquand, al căror succes a fost totdeauna potolit, numele lor neajungînd niciodată pe ceea ce se cheamă o «listă a idolilor». Aşadar, s-ar părea că lui Alain Delon, cu înfăţişarea sa serafică, aşa cum l-a consacrat pentru totdeauna filmul lui Visconti «Rocco şi fraţii săi», i-a fost relativ lesne să urce drumul celebrităţii. E de datoria noastră să amintim seriozitatea cu care tinim f actor şi-a privit cariera, nelăsîndu-şi personajele doar pe seama farmecului său personal. Se poate bănui, în spatele eroilor pe care i-a întruchipat pînă acum, efortul de a şi-i apropia structural, de a nu-i umbri printr-o poză-tip Alain Delon. Asta şi explică de altfel de ce regizori de prestigiu, după cum se vede şi din fişa noastră filmografică, au ţinut, nu de puţine ori, să-l aibă în fruntea distribuţiei. fişă filmografică Alain Delon s-a născut la 8 noiembrie 1935 în localitatea Sceaux. A debutat în 1957, în filmul lui Yves Allegret Cînd se amestecă femeia (cu Edwige Feuillére). Filme mai importante: 1957 — Hi frumoasă și taci (regie — Marc Allegret, cu Beatrice Altamba). 1958 — Cristina (regia — Gáspár Hull, cu Romy Schneider). 1959 — Piin soare (regia — René Clement, cu Marie Laforet). I960— Rocco şi frații săi (regia— Luchino Visconti, cu Annie Girardot, Renato Salvatori şi Katina Paxini). 1961 — Bucuria de a trăi (regia — René Clément, cu Barbara Lass), Iubiri celebre (episodul realizat de Agnes Berauer, cu Brigitte Bardot), Eclipsa (regia — M. Antonioni, cu Monica Vitti). 1962 — Dracul și cele zece porunci (regia — Julien Duvivier, cu Danielle Darrieux), Ghepardul (regia — Luchino Visconti, cu Burt Lancaster și Claudia Cardinale). 1963 — Laleaua Neagră (regia — Christian Jaque, cu Virna Lisi). 1964 — Moartea lupului (regia — Alain Cavalier, cu Lea Massari), Rolls Royceul galben (regia — Anthony Asquith, cu Shirley Mac Lain«) A fost clndva hoţ (regia — Ralph Nelson, cu Ann Margret). 1965 — Arde Parisul? (regia — René Clément). în faţa oglinzii Cnd vine vorba despre televiziune, snobul afişează o superioară detaşare şi indiferenţă. El — Iţi va răspunde — nu priveşte niciodată televizorul. Il deschid din cind In cînd copiii sau o mătuşă. Sigur, pentru ei poate fi instructiv, amuzant... Dar un om cu preocupări şi pretenţii mai înalte nu-şi pierde vremea cu aşa ceva... E curios Insă că, ori de cite ori II întrebi despre un anume meci de fotbal, despre emisiunea de muzică uşoară de aseară sau despre ultimul episod dintr-un serial poliţist, intimplarea face să-l fi văzut: tocmai atunci intrase in casă, ai lui se uitau la televizor şi, vrind-nevrind... Poza aceasta e mai răspindită decit s-ar crede. (Fireşte, cronicarilor de televiziune nu li se potriveşte. Ştiut fiind că criticii muzicale se recrutează îndeobşte dintre iubitorii muzicii, cum despre criticii literari se presupune că i-a minat către această îndeletnicire pasiunea pentru cuvintul scris, şi cel ce se încumetă să publice reflecţii despre programele de televiziune va fi luat In serios numai dacă ia el însuşi in serios micul ecran. Sunt şi alte atitudini faţă de a opta artă. De pildă, cea de prosternare cvasi religioasă a telespectatorilor incurabili, care descind aparatul zilnic la 6 şi II închid cu regret către miezul nopţii. Ei nu mai cunosc alte etaloane de referinţă, alte probleme, alte soluţii, alte fenomene de cultură şi artă decit cele de pe micul ecran. Intre aceste două extreme se f«»scrie categoria infinit mai numeroasă a celor care sint. Intre multe altele, şi tele-Dar televiza insa însăşi, ce gindeşte oare despre stare? Ce crede despre rolul ei de a instrui, de a educa şi In acelaşi timp de a amuza, de a le oferi oamenilor o ocupaţie plăcută in timpul lor liber? Un răspuns spiritual şi aproape concludent ne-au dat, cu cităva vreme In urmă, Emanuel Valeriu şi Vlad Bircă In filmuleţul «O simplă glumă», nepretenţioasă şi agreabilă trecere In revistă a cftorva dintre virtuţile, neajunsurile şi limitele televiziunii. «Opiniile despre televiziune — spune subtextul acestui film — sunt foarte împărţite şi e, intr-un fel, firesc să fie aşa. Acelaşi lucru poate fi privit din unghiuri diverse şi Iţi pare bun sau rău In funcţie de ceea ce aşteptai de la el. Nici noi nu suntem siguri că am găsit, tn toate direcţiile, soluţiile optime. Dar, pentru numele lui Dumnezeu, nu cereţi televiziunii .mai mult decit poate da. Nici cea mai perfectă dintre televiziuni nu va fi panaceu universal pentru necazurile dv. şi nu vă va satisface toate dorinţele. Iar modul de întrebuinţare contează, in cazul televiziunii, aproape tot atit cit şi conţinute. Diversitatea opiniilor despre programele de televiziune se vădeşte chiar şi în paginile ziarelor. Nu de mult, despre un film documentar mai îndrăzneţ, care foloseşte metafora cinematografică şi alte procedee sugestive puţin utilizate de documentariştii noştri, un cronicar a scris că e excelent, altul. In aceeaşi zi, că e foarte prost. Cum trebuie să reacţioneze, intr-o asemenea împrejurare, televiziunea? Pe cine să creadă? După cine să se orienteze ? Problema depăşeşte cazul citat şi se referă mai cu seamă la aprecierile contradictorii comunicate televiziunii de către telespectatori. E, desigur, în primul rind o chestiune de discernămint. La «Poşta televiziunii» se răspunde cam de-a valma şi celor care ridică. Intr-un mod competent, probleme reale, şi cusurgiilor sau celor care au scris, după toata aparenţele, numai pentru că nu aveau ceva mai bun decut sau pentru că au vrut să-şi asculte numele In alt cadru decit alături de «melodia preferată». S-ar putea spune chiar că prezenţa excesivă a celor din urmă lasă un spaţiu prea mic In prea mica «Poştă a televiziunii» pentru dezbaterile cu adevărat interesante. Emisiunea ar merita să i se aloce o jumătate de oră săptăminal, cu condiţia să fie făcută cu totul altfel decit acum, eventual pe film, pentru a folosi şi mijloace specifice televiziunii şi în orice caz la alt nivel de tratare a problemelor. Ea ar trebui să oglindească în acelaşi timp existenţa unui punct de vedere ferm şi clar al televiziunii despre activitatea ei şi disponibilitatea necesară unor discuţii deschise cu telespectatori avizaţi şi capabili să dea replica (s--ar putea începe cu invitarea lor in studio). Totul este ca, atunci cînd se priveşte in oglindă singură sau cu ajutorul altora, televiziunea să-şi compare imaginea cu ceea ce şi-a propus ea însăşi să realizeze. Felicia ANTIP 13