Flacăra, octombrie-decembrie 1966 (Anul 15, nr. 40-52)

1966-10-22 / nr. 43

comic, jumătate dramatic, de­spre o existenţă stînjenită de un păcătos tic al «şuierăturilor pe nas». Tognazzi ambiţionează, după cum mărturiseşte, să cu­prindă in filmul său largi semni­ficaţii umane, in orice caz, sce­nariul, realizat după o nuvelă a unui talentat scriitor, Dino Buzzati, este o garanţie. Atit cit poate fi un scenariu in sine. In film vor apărea alături de regizor, care este şi interpre­tul principal, un grup numeros de actriţe. Amintim doar citeva dintre ele: Franca Bettola (foto 1), Olga Villi, Alicia Brandet, Jill St. John.­­ Fericirea trainică. Cum o putem dobindi­, se întreabă un tinăr scenarist sovietic, Ghe­­nadii Şpalikov (realizatorul sce­nariilor pentru filmele Am douăzeci de ani şi găşesc prin Moscova) hotărit să rea­lizeze un film de autor, in care, după cum se vede, işi asumă o mare răspundere. Eroul prin­cipal, Viktor, cel care lansează de-a lungul acţiunii multe în­trebări neliniştite, este inter­pretat de un actor al cărui joc de mare expresivitate l-am cu­noscut in filmul Vii şi morţi: Kirill Lavrov (in foto 2 alături de Inna Gulaia). • Domnişoarele din Ro­chefort. De aproape patru luni, faţadele caselor şi canaturile fe­restrelor din piaţa Colbert a orăşelului Rocheflort-sur-Mer sint vopsite in verde, violet, galben. Exact ca in Umbrelele din Cherbourg. Acelaşi ci­neast, Jacques Demy, care ne-a incintat cu ara sa rafinată de a folosi muzica ca pe o prelungire a sentimentelor, a unor senti­mente prefăcut naive, inten­ţionează de dat aceasta să se exprime, in special, prin inter­mediul dansului: «Domnişoa­rele din Rochefort — spune regizorul — va fi o comedie muzicală, dar nu se va baza pe muzică, ci pe un anumit sentiment al vieţii, un senti­ment de bucurie, încerc să prind acea fericire pe are o aduc cu ele fiinţele sănătoase, vii, vesele. Vreau să comunic această bu­curie cu ajutorul dansului, al baletului»... Domnişoarele — gemene — din Rochefort poartă pe generic numele surorilor Catherine De­neuve şi Franţoise Dorléac (foto 3 ). Alături de ele mai apar: Danielle Darrieux, Michel Piccoli, Gene Kelly, Jacques Per­rin, George Chakiris. COPERTA NOASTRĂ alain delon Astă­ vari, într-una din ore­le de odihnă ale echipei ce realiza filmul «Şapte bărbaţi şi o fetişcană», l-am rugat pe Jean Marais să ne spună cum işi explică strălucita lansare a colegului său mai tinăr. Am primit drept răspuns nu obişnuitul «talent, frumu­seţe», ci o judecare inteli­gentă a momentului în care a fost descoperit Delon, acum zece ani, într-o perioadă de înnoire a cinematografiei, cînd impunerea de chipuri pînă atunci necunoscute a fost uşurată de interesul ge­neral stîrnit de noile filme. Este un noroc pe care, să recunoaştem, nu l-au avut, la vremea lor, în măsura cu­venită, actori inzestraţi ca Maurice Ronet, Robert Hos­sein, Christian Marquand, al căror succes a fost totdeauna potolit, numele lor neajun­­gînd niciodată pe ceea ce se cheamă o «listă a idolilor». Aşadar, s-ar părea că lui Alain Delon, cu înfăţişarea sa serafică, aşa cum l-a con­sacrat pentru totdeauna fil­mul lui Visconti «Rocco şi fraţii săi», i-a fost relativ lesne să urce drumul celebrităţii. E de datoria noastră să amin­tim seriozitatea cu care ti­nim f actor şi-a privit cariera, nelăsîndu-şi personajele doar pe seama farmecului său per­sonal. Se poate bănui, în spatele eroilor pe care i-a întruchipat pînă acum, efortul de a şi-i apropia structural, de a nu-i umbri printr-o poză-tip Alain Delon. Asta şi explică de altfel de ce regizori de prestigiu, după cum se vede şi din fişa noastră filmografică, au ţinut, nu de puţine ori, să-l aibă în fruntea distribuţiei. fişă filmografică Alain Delon s-a născut la 8 noiembrie 1935 în locali­tatea Sceaux. A debutat în 1957, în filmul lui Yves Alle­­gret Cînd se amestecă fe­meia (cu Edwige Feuillére). Filme mai importante: 1957 — Hi frumoasă și taci (regie — Marc Allegret, cu Beatrice Altam­ba). 1958 — Cristina (regia — Gáspár Hull, cu Romy Schnei­der). 1959 — Piin soare (regia — René Clement, cu Marie Laforet). I960— Rocco şi frații săi (regia— Luchino Visconti, cu Annie Girardot, Renato Sal­vatori şi Katina Paxini). 1961 — Bucuria de a trăi (regia — René Clément, cu Barbara Lass), Iubiri celebre (episodul realizat de Agnes Berauer, cu Brigitte Bardot), Eclipsa (regia — M. Anto­nioni, cu Monica Vitti). 1962 — Dracul și cele zece porunci (regia — Ju­lien Duvivier, cu Danielle Da­­rrieux), Ghepardul (regia — Luchino Visconti, cu Burt Lancaster și Claudia Cardi­nale). 1963 — Laleaua Neagră (regia — Christian Jaque, cu Virna Lisi). 1964 — Moartea lupului (regia — Alain Cavalier, cu Lea Massari), Rolls Royce­ul galben (regia — Anthony Asquith, cu Shirley Mac Lain«) A fost clndva hoţ (regia — Ralph Nelson, cu Ann Margret). 1965 — Arde Parisul? (regia — René Clément). în faţa oglinzii Cnd vine vorba despre televiziune, snobul afişează o superioară detaşare şi indiferenţă. El — Iţi va răspunde — nu priveşte niciodată televizorul. Il deschid din cind In cînd copiii sau o mătuşă. Sigur, pentru ei poate fi in­structiv, amuzant... Dar un om cu preocu­pări şi pretenţii mai înalte nu-şi pierde vremea cu aşa ceva... E curios Insă că, ori de cite ori II întrebi despre un anume meci de fotbal, despre emi­siunea de muzică uşoară de aseară sau des­pre ultimul episod dintr-un serial poliţist, intimplarea face să-l fi văzut: tocmai atunci intrase in casă, ai lui se uitau la televizor şi, vrind-nevrind... Poza aceasta e mai răspindită decit s-ar crede. (Fireşte, cronicarilor de televiziune nu li se potriveşte. Ştiut fiind că criticii mu­zicale se recrutează îndeobşte dintre iubi­torii muzicii, cum despre criticii literari se presupune că i-a minat către această îndelet­nicire pasiunea pentru cuvintul scris, şi cel ce se încumetă să publice reflecţii despre programele de televiziune­ va fi luat In serios numai dacă ia el însuşi in serios micul ecran.­ Sunt şi alte atitudini faţă de a opta artă. De pildă, cea de prosternare cvasi religioasă a telespectatorilor incurabili, care descind aparatul zilnic la 6 şi II închid cu regret către miezul nopţii. Ei nu mai cunosc alte etaloane de referinţă, alte probleme, alte soluţii, alte fenomene de cultură şi artă decit cele de pe micul ecran. Intre aceste două extreme se f«»scrie categoria infinit mai numeroasă a celor care sint. Intre multe altele, şi tele-Dar televiza insa însăşi, ce gindeşte oare despre stare? Ce crede despre rolul ei de a instrui, de a educa şi In acelaşi timp de a amuza, de a le oferi oamenilor o ocupaţie plăcută in timpul lor liber? Un răspuns spiritual şi aproape conclu­dent ne-au dat, cu cită­va vreme In urmă, Emanuel Valeriu şi Vlad Bircă In filmuleţul «O simplă glumă», nepretenţioasă şi agrea­bilă trecere In revistă a cftorva dintre vir­tuţile, neajunsurile şi limitele televiziunii. «Opiniile despre televiziune — spune sub­­textul acestui film — sunt foarte împărţite şi e, intr-un fel, firesc să fie aşa. Acelaşi lucru poate fi privit din unghiuri diverse şi Iţi pare bun sau rău In funcţie de ceea ce aşteptai de la el. Nici noi nu suntem­ siguri că am găsit, tn toate direcţiile, soluţiile opti­me. Dar, pentru numele lui Dumnezeu, nu cereţi televiziunii .mai mult decit poate da. Nici cea mai perfectă dintre televiziuni nu va fi panaceu universal pentru necazurile dv. şi nu vă va satisface toate dorinţele. Iar modul de întrebuinţare contează, in cazul televiziunii, aproape tot atit cit şi conţinute. Diversitatea opiniilor despre programele de televiziune se vădeşte chiar şi în paginile ziarelor. Nu de mult, despre un film docu­mentar mai îndrăzneţ, care foloseşte meta­fora cinematografică şi alte procedee suges­tive puţin utilizate de documentariştii noştri, un cronicar a scris că e excelent, altul. In aceeaşi zi, că e foarte prost. Cum trebuie să reacţioneze, intr-o asemenea îm­prejurare, televiziunea? Pe cine să creadă? După cine să se orienteze ? Problema depăşeşte cazul citat şi se referă mai cu seamă la aprecierile contradictorii comunicate televiziunii de către telespecta­tori. E, desigur, în primul rind o chestiune de discernămint. La «Poşta televiziunii» se răspunde cam de-a valma şi celor care ridică. Intr-un mod competent, probleme reale, şi cusurgiilor sau celor care au scris, după toata aparenţele, numai pentru că nu aveau ceva mai bun de­­cut sau pentru că au vrut să-şi asculte numele In alt cadru decit alături de «melodia preferată». S-ar putea spune chiar că prezenţa excesivă a celor din urmă lasă un spaţiu prea mic In prea mica «Poştă a televiziunii» pentru dezbaterile cu adevă­rat interesante. Emisiunea ar merita să i se aloce o jumătate de oră săptăminal, cu condiţia să fie făcută cu totul altfel decit acum, eventual pe film, pentru a folosi şi mijloace specifice televiziunii şi în orice caz la alt nivel de tratare a problemelor. Ea ar trebui să oglindească în acelaşi timp exis­tenţa unui punct de vedere ferm şi clar al televiziunii despre activitatea ei şi disponi­bilitatea necesară unor discuţii deschise cu telespectatori avizaţi şi capabili să dea replica (s--ar putea începe cu invitarea lor in studio). Totul este ca, atunci cînd se priveşte in oglindă singură sau cu ajutorul altora, tele­viziunea să-şi compare imaginea cu ceea ce şi-a propus ea însăşi să realizeze. Felicia ANTIP 13

Next