Flacăra, iulie-septembrie 1977 (Anul 26, nr. 27-39)
1977-07-07 / nr. 27
Vis cu grîu Visam un spic, să-i dai de vîrf cu scara, Creştea plîngînd pe oase de strămoşi, Lucrau la el agricultori frumoşi, Un bob curat şi mare cit ni-i ţara. Un bob de grîu cu Dacia străveche, Cu vechile provincii scrise-n el, Un bob de grîu, tranşee şi drapel, Un bob de grîu năprasnic, nepereche. Şi rîurile noastre, toate-ntr-însul, Mai potoleau lumina in desfrîu, Sta Dacia în blîndul bob de grîu, Cu moartea, cu mînia şi cu plînsul. Şi paiul unduia greoi şi moale, Nepăsător aproape de nimic, Pâmîntul însuşi sta in acel spic, Ca-n foişorul regăsirii sale. Am mai visat că au venit străinii Să-l rupă-n aşchii şi să-l facă rob, Şi au muşcat îndureratul bob Gingii de bestii fulgerînd luminii. Şi, ca-ntr-o răzbunare şi-o mînie, Bobul de grîu, de gura lor atins, Ca o fatalitate i-a aprins, îmbolnăviţi de-o Dacie tîrzie. ADRIAN PAUNESCU li Un nou triumf al spiritului revoluţionar creator al partidului nostru Simpla parcurgere a problematicii vaste dezbătute la ordinea de zi a recentei plenare a C.C. al P.C.R. relevă de la oun început ce loc tot mai important ocupă in viaţa şi activitatea partidului şi statului nostru acest for înalt al gîndirii şi conducerii colective, îndeosebi în condiţiile în care spiritul director şi catalizator este secretarul general al partidului, tovarăşul Nicolae Ceauşescu. Teza fundamentală înscrisă in Programul partidului potrivit căreia rolul forţei politice conducătoare creşte pe măsură ce înfăptuim opera de multilaterală dezvoltare socialistă a ţării îşi găseşte o indubitabilă confirmare în această strălucită capacitate politică, ştiinţifică, organizatorică a partidului nostru, □ forurilor şi verigilor sale de la diferite nivele, de a descifra problemele cruciale ale fiecărei etape pe care o străbatem, ale fiecărui pas pe care îl facem şi de a le supune unei analize clarvăzătoare şi mature, intr-o viziune unitară şi a le decide astfel soluţionarea, transpunerea în viaţă, incit fiecare asemenea moment al activităţii de partid să reprezinte deschiderea de noi orizonturi pentru propăşirea ţării. De la aprobarea planului unic de dezvoltare economică şi socială şi a bugetului de stat pe anul 1978, a Programului de creştere a retribuţiei şi altor venituri, a nivelului de trai al populaţiei în cincinalul 1976—1980, implicit sporirea veniturilor lucrătorilor din agricultura de stat, ţăranilor cooperatori şi cu gospodării individuale, la măsurile de deplină şi unitară aşezare a învăţămîntului pe o bază nouă, de schimbare radicală a sistemului actual de executare a pedepselor şi judecare a unor abateri sociale prin reeducarea celor vinovaţi de către diferite colective de muncă, precum şi hotărîrea de instituire a răspunderii directe a organelor de conducere colectivă din presă, uniuni de creaţie, case de film şi instituţii de spectacole — iată evantaiul larg al unei problematici care, în esenţă, reflectă realitatea unor sectoare cheie atît din economie şi cultură, cit şi din domeniul relaţiilor sociale. Hotărîrile şi măsurile adoptate în aceste direcţii, din iniţiativa şi sub înalta egidă teoretică şi practică a secretarului general al partidului, reprezintă un nou triumf al spiritului revoluţionar creator al marxismului in România. Contribuţia de idei înnoitoare adusă de carta ideologică şi politică adoptată de cel de-al Xl-lea Congres al partidului nostru la progresul general al gindirii materialist-dialectice contemporane işi demonstrează astfel realismul şi viabilitatea, concretizîndu-se în măsuri cu adevărat revoluţionare, pe care nici o societate nu şi le-a putut asuma pînă în prezent. A-i face pe oameni să-şi recupereze greşelile şi abaterile nu rupţi de semenii lor, ci în procesul atît de umanizant al muncii — iată expresia unei nelimitate încrederi in om ca individ dar şi ca umani (Continuare în pagina 2) ANTON A. ILIESCU ■ ld fel ANUL XXVI-NR. 27 1153 — 7 iulie 1Э77 Răspunderea şi greutatea cuvîntului Recentele hotărîri ale Plenarei C.C. al P.C.R. cu privire la creşterea răspunderii organizaţiilor obşteşti, uniunilor de creaţie şi, în primul rînd, a autorilor, pentru ceea ce scriu şi publică, sau pentru creaţia dramatică şi de film, vine să ne reamintească de o veche tradiţie, avînd rădăcini deopotrivă în folclor cît şi în cea mai preţioasă literatură scrisă : tradiţia preţuirii cuvîntului şi, legată de această preţuire, datoria „cumpănirii“ lui, a „cîntăririi“ lui. Toată paremiologia lumii este plină de maxime vizînd necesitatea de a nu lăsa cuvîntul să se reverse, negîndit, peste marginile înţelesurilor adevărate şi înţelepte. Nimeni, ca poporul, n-a ştiut, pretutindeni în lume, să dea cuvîntului „greutate“ şi să condamne vorba vană sau pălăvrăgeala. Găsim în cea dintîi „carte românească de învăţătură“, aceea scrisă de voievodul Neagoe Basarab, cuvinte de foc la adresa celor ce vorbesc înainte de a gîndi şi avertismente amare pentru cei ce nu ştiu că „cuvîntul o dată ieşit din gură nu-l mai prinzi“. Din nefericire, printre multele inovaţii cu care burghezia a păşit în istorie a fost şi aceea a devalorizării cuvîntului, a inflaţiei de cuvinte, a golirii cuvîntului de eficienţă şi pondere. Dispreţul faţă de cuvînt al unei clase pentru care singura forţă şi realitate este banul s-a văzut în modul cum a tratat pe artişti. Despre condiţia culturii aservită banului — tipică secolului supremaţiei burgheze, secolul trecut — vorbesc atîtea glasuri, dintre cele mai ilustre, ale culturii europene ! O condiţie care se continuă, devenind cu atît mai tragică cu cît această clasă şi-a încheiat misiunea istorică şi plăteşte avocaţi spre a pleda împotriva mersului însuşi al lumii. Este ciudat, dar nu întîmplător, că tocmai lumea care a dat cea mai puţină consideraţie cuvîntului, care şi-a lăsat cei mai mari creatori să moară de foame sau de boli, care a speculat fără milă geniul uman transformîndu-l în marfă, se erijează, în ultima vreme, în campioană a „libertăţii cuvîntului“, deşi zilnic apar dovezi (cea mai recentă fiind răsunătoarea demisie a filosofului Raymond Aron de la „Le Figaro“ ca inacceptare a dreptului de a i se cenzura şi orienta opiniile politice !) că aşa-numita şi mult trîmbiţata „libertate a presei“ nu este, în lumea capitalistă, decît tot o vorbă goală. Celor care, şi la noi, se mai miră de cîtă libertate avea un N.D. Cocea să înjure pe rege sau pe potentaţii zilei le vom aminti că era vorba tot de o convenţie, jocul rivalităţilor între clasele şi grupările politice care făceau parte din „establishmentul“ burghezo-moşieresc cerînd şi asemenea „libertăţi“ ce nu periclitau cu nimic huzurul claselor posedante şi ordinea de lucruri în fiinţă. A fost de ajuns însă să apară o forţă politică şi o presă care (Continuare în pagina 5) DAN ZAMFIRESCU ■