Flacăra, iulie-septembrie 1978 (Anul 27, nr. 27-39)

1978-07-06 / nr. 27

■ PRIN TOŢI, PENTRU TOŢI Flacăra pagina 2 (Urmare din pag. 1) Elvira Puşcaş , vine la 17 ani, elevă la liceul industrial electrotehnic , născută în satul Gîlgău Almaşului, treabă pe care nu vrea s-o uite în ruptul capului. — Unde stai in Zalău ? — La o soră. E drept, are cîţiva ani în plus, dar şi două camere la bloc, in centru. UN NOU DETAŞAMENT AL CLASEI MUNCITOARE — Ci­ţi fraţi sînteţi ? Şase, dar nu ne de­ranjează. — De ce ai ales un liceu cu profil elec­trotehnic ? — Pentru că îmi place fizica şi mă descurc bine la matematică. — Şi după ce termini liceul ce vrei să faci ? — Să intru la facultate şi să mă întorc la Zalău. Ajunge ? — Nu prea De ce Zalău şi nu alt oraş mare ? — Eu am văzut prima dată Zalăul acum zece ani cînd eram în clasa întii. Dacă m-aţi fi întrebat atunci unde aş fi venit după repartiţie aş fi răspuns, poate, Cluj-Napoca, Oradea sau cine ştie ce alt oraş mare. Zalăul era un orăşel prăpădit care nu reuşise să mă impresioneze deşi veneam de la ţară. Acum il vedeţi şi singur. — Ce vechime are liceul vostru ? — N-are vechime. Prima promoţie termină anul acesta. Avem clase frumoase, laboratoare moderne, ateliere bine utilate şi un plan propriu de producţie. Vasile Chiorean are tot 17 ani, dar şi un început de mustaţă, li mijeşte. Este bun coleg cu Elvira, care este o fată isteaţă, învaţă bine şi îi ajută şi pe alţii şi mai ales nu se ceartă niciodată cu cineva. — Ce medie ai la purtare ? — 9,6­3. — Şi cu restul sutimilor ce ai făcut ? — Le-am pierdut cînd am plecat acasă înainte de terminarea festivităţii de deschidere a anului, pe tri­mestrul întii. — De ce ai plecat acasă mai devreme, pierdeai au­tobuzul ? — Nu, trenul. — De unde eşti ? — Din comuna Rus, satul Fîntînele, la 70 de kilo­metri spre Dej. — Cîţi fraţi sînteţi ? — Patru. Eu stau aici cu o soră de a mea, care a terminat liceul industrial de construcţii şi care acum urmează un curs intensiv de proiectare, o specializare postliceală, pentru că e mare nevoie de proiectanţi in Zalău. ■— Şi ceilalţi doi fraţi ? — O soră este la Iaşi, la „antibiotice“, dar vrea să vină şi ea aici cînd o fi gata fabrica de anvelope, iar ultimul, acasă, e mai mic. — Cum este satul acesta, Fîntîneîe ? — Frumos. Aruncat între streșini de codri, cu păduri pe dealuri, vorba aceea, ne Intră pădurea în casă. — De ce n-ai rămas în sat ? — îmi place mult electricitatea și apoi trebuia umplut şi liceul acesta nou cu sălăjeni, nu ? — Da. Cornel Andreica are aceeaşi vîrsta cu ceilalţi doi, dealtfel sînt colegi de clasă, şi este din Lozna, de la 50 de kilometri de Zalău. — De ce n-ai plecat la Dej, pînă unde ai tot cam aceeaşi distanţă ? — Şi mie îmi plac electricitatea şi Zalăul. — Părinţii tăi unde sunt ? — La Bucureşti. Tata lucrează la metrou, Berar-beto­­nist, şef de echipă. — Ai fost la Bucureşti ? — De trei ori, în vacanţe. — Cum ţi se pare ? — Mai mare decît Zalăul, dar îi lipseşte Meseşul. — Ai vrea să lucrezi şi tu la Bucureşti ? — Nu. Vreau să lucrez la Zalău, la „emailaţi“. Că n-or să vină bucureştenii să ne facă nou Zalăul mai frumos. Ion Drăguşin, însoţitorul meu în acest reportaj, este economist la Consiliul popular judeţean. — De mici se trag sălăjenii către casă, tovarăşe Drăguşin. •— Se trag, pentru că au ce face. Dar se mai trag şi alţii către Zalău. Eu, de pildă, sunt oltean din Vîlcea. In Ardeal am venit în ’59. •— Bun. Şi la Zalău ? *— In 1974. Terminasem facultatea la fără frecvenţă şi am fost numit şef al oficiului forţelor de muncă pe judeţ. — Ce înregistra acest oficiu în 1974 ? — Era o cerinţă de locuri de muncă formidabilă. Se ridica oraşul. Am trimis Încă de atunci tineri de prin locurile acestea la calificare şi specializare pentru fa­brica de anvelope care va produce în curind. — Forţă de muncă este destulă în judeţ. Care sînt atunci problemele ? — Principala problemă este cea a calificării ei. Cea mai mare parte a ei, nucleele noastre de bază, am ca­lificat-o în alte centre, dar incepem să calificăm şi noi. Ii creştem, îi specializăm pentru că reţeaua şcolară din judeţ e orientată să asigure toate meseriile de care avem nevoie. Conducerea de partid şi de stat, personal tovarăşul Nicolae Ceauşescu care ne-a urmărit, cum se spune, de la naştere, de la prima cărămidă aşezată la temelia industriei noastre, ne-au înţeles, au înţeles do­rinţa şi mîndria sălăjenilor de a-şi ridica şi dezvolta locurile, şi ne-au sprijinit, astfel incit oraşul care în 1965 n-avea decît o moară comercială, numără azi 10 întreprinderi din care 8 de interes republican, iar ju­deţul a ajuns la o producţie industrială de patru mi­liarde şi jumătate. — Cînd n-or să mai plece sălăjenii spre alte melea­guri pentru specializare ? — In 1980. Liceele industriale cu profil electrotehnic, construcţii de maşini, metalurgie, prelucrare a lemnu­lui, industrie uşoară şi, în curind, un liceu cu profil chimic confirmă optimismul nostru. ★ întreprinderea de conductori electrici emailaţi, inima Sălajului în materie de electrotehnică, a ajuns în cinci ani să asimileze produse în valoare de 80 milioane lei, nivelul performanţelor fiind de talie mondială. Dato­rită acestor asimilări obţinute la poalele Meseşului, in­dustria noastră electrotehnică a ajuns să mai importe azi doar 138 de tone de conductori faţă de cele 1 500 importate în 1976. Ioan Culda, şeful de atelier al 259 de trefilatori, ne spune că media de vîrstă a oamenilor săi este de 21 de ani. — E un defect ? — Cum o să fie un defect ? Vroiam să spun că 229 din oamenii de care vă vorbesc au fost calificaţi de restul de 30, care au constituit nucleul. — Mai este calificarea o problemă în atelierul dum­neavoastră ? — Deşi, practic, în fabrică nu se poate vorbi de fluctuaţie, pentru că oamenii vin, dar nu pleacă, pro­bleme cu calificarea tot mai avem. — Şi ce propuneţi ? — în primul rind, o mai bună repartiţie a celor în vîrstă, o să rîdeţi, însă aceştia au cam 27—28 de ani, în funcţie de cei tineri. Deci, să jonglăm mai bine cu experienţa. Apoi am propus să facem o reexaminare a trefilatorilor pe tipuri de maşini, în funcţie de înde­­mînare, aptitudini, deci criterii ştiinţifice, astfel incit să mărim randamentul maşinilor şi, desigur, producti­vitatea. — Ce se mai poate spune despre atelierul dumnea­voastră ? — Că este atelierul de bază ale întreprinderii. Şi că în puţini ani am realizat sîrme subţiri sub 0,08 mili­metri pe care n-o rupem la trefilare. — Ce înseamnă acest 0,08 milimetri ? —Firul de păr are 0,06. Noi am reuşit să obţinem şi sîrmă de 0,05. Arpad Boroş are 26 de ani şi a venit la Zalău în 1968 de la Cehu Silvaniei, unul din cele patru oraşe ale Sălajului. — Colegii spun despre dumneavoastră că sînteţi un trefilator foarte bun. Toţi sînt foarte buni în atelier ? — Aproape. Pe ceilalţi ii ajutăm. —­ Unde staţi ? — La Cehu Silvaniei, fac naveta. Am făcut cerere de locuinţă şi sînt pe locul întii la priorităţi. Cînd ai primi-o, mi-aduc şi nevasta şi copilul. — La ce lucraţi acum ? — Tragem sîrmă de 2,50 milimetri. — Şi de la maşină unde pleacă sîrmă aceasta ? — Parte se emailează, parte o trefilează alţii mai departe. Acum, de echipa mea, mai sînt încă doi la instalaţia de care răspund, depind şi rezultatele şi cîştigurile celorlalţi, care o lucrează mai departe. — Cum e colectivul în care lucraţi ? — Suntem­ ca o familie, aşa se şi explică rezultatele bune. Aş face o comparaţie. — Făceţi-o. — Aşa a crescut şi Zalăul. Din munca noastră. Am ridicat împreună un oraş, care acum zece ani nu se putea compara nici cu Cehu Silvaniei de azi. Cînd Ioan Cioran a intrat la repartiţie împreună cu şeful de promoţie, el fiind al doilea, şi cînd dintre Cluj-Napoca şi Zalău el l-a ales pe cel de al doilea, comisia a rămas cu gura căscată. *— Chiar, de ce aţi ales Zalăul ? — Este un teren proaspăt unde te poţi realiza mai uşor. — Cum te poţi realiza mai uşor ca economist ? — Notaţi bine, realiza, nu avansa. Dar văd că e o chestie de destin, să tot fiu întrebat şi să răspund cum am optat în momente importante ale vieţii. — Nu prea pricep. — In 1971, cînd am fost primit în partid, eram în anul doi de facultate, am fost întrebat de ce am ales studiile economice şi nu politehnica. — Ca să nu dezminţim destinul, vă întreb şi eu. — Zic eu că în ceea ce priveşte partea tehnică, multe lucruri au fost puse la punct, dar în materie de econo­mie, cred tot eu că ar mai trebui să învăţăm să nu ne fie indiferent cit cheltuim pentru a realiza ceva. Ca să cunoşti, să pricepi cum se cuvine fenomenul economic, trebuie să-ţi fie limpede latura tehnică. Şi reciproca este adevărată. Şi cei ce răspund de latura tehnică trebuie să ştie să gîndească economic. Partea organi­zatorică contează foarte mult. Indicatorul producţie netă este un indicator care revoluţionează industria noastră. Dar n-ajunge s-o afirmăm, trebuie să găsim şi căile de realizare. Să gîndim, să fim şi producător şi proprietar, să fim implicaţi în acest proces. Dacă vreţi, este o pledoarie şi pentru meserie, dar şi pentru ale­gerea mea de la repartiţie. L-am întrebat pe Nicolae Maier, directorul I.C.E.E., singurul inginer din fabrică în 1973, cel mai tînăr di­rector din judeţ pe atunci, cum se explică acest pas mare făcut în numai cinci ani de o întreprindere fără tradiţie prin părţile locului. — Sînt multe de spus, în ciuda neîncrederii unora, am demonstrat că zălăuanii sînt oameni deştepţi şi ta­lentaţi. Avem rezultate bune, dar mai ales avem o muncă de perspectivă bună. Cercetarea de la noi i-a făcut pe mulţi să-şi uite gura deschisă. Avem nume­roase invenţii şi nu pentru că ne-am propus să inven­tăm. Ci pentru că am fost nevoiţi să rezolvăm pro­bleme curente ale activităţii noastre de producţie. Nu sintem­ noi de vină că unele lucruri nu erau descope­rite şi a trebuit s-o facem aici într-un timp foarte scurt. — Tovarăşe director Ioan Albu, cîţi oameni, cîţi muncitori erau în întreprindere în 1971, cînd, sub firma „Armătura“, Zalăul intra în rîndul oraşelor con­structoare de maşini ale României ? — 40 de oameni şi o secţie, cea de prelucrări meca­nice. In 1972, turnătoria a dat prima şarjă, era în iu­nie. In 1973 fabrica avea aproximativ 1 200 de oameni ai muncii, iar azi sînt peste 3 500. In 1980 vom ajunge la 8 000. — Cine îl va califica ? — Grupul şcolar de profil, iar elevii, fireşte, vin din judeţ. — Există totuşi probleme ? — Există. La turnătorie. Dar se pare că nu numai la noi. Am citit într-o revistă străină că din 140 de oameni înscrişi la o clasă de turnătorie au rămas în final doar o sută. Un turnător se formează, intr-adevăr, destul de greu. Iuliu Kovacs nu este turnător din tată în fiu pentru bunul motiv că tatăl său a fost ceferist. A lucrat la Hunedoara, tot ca turnător, iar la Zalău a ajuns exact în anul în care se montau stîlpii întreprinderii, adică în 1971. A ţinut să fie mai aproape de familie, soţia e din Şimleu, şi a ţinut să lucreze într-o fabrică nouă. După trei ani a luat examenul de maistru, iar acum conduce un atelier de lucru la neferoase. — Cum se formează un turnător, tovarăşe Kovacs ? — Eu ştiu cum procedez eu. Stau de vorbă cu omul să-l simt, să văd ce are în cap. Apoi, pe cei pe care cred eu că mă pot baza, îi pun la treabă. Am format mulţi şi n-am prea greşit. In şapte ani au plecat doar doi. — N-aţi vrut niciodată să vă schimbaţi meseria ? — De cîteva zeci de ori. — Şi de ce n-aţi făcut-o ? — De fiecare dată mă aşezam invers şi judecam drept şi ajungeam la concluzia că nu pot. Iubesc me­seria asta. îmi place ce e greu şi îmi place să lupt. Cîndva, turnătoria era o artă. Eu, la Oradea, am făcut aşa ceva. Se turnau şi clopote de biserici, dar şi statui. Lumea nu m-a uitat şi în 1976 am turnat aici macheta monumentului de la Gurăslău. După cum vedeţi, tot dragostea de meserie rămîne pe primul plan. Ioan Păşcuţă, secretarul comitetului de partid de la „Armătura“, are tot meseria de turnător. Pe băiatul său, care zilele trecute a luat bacalaureatul cu media 8,3,3, vrea să-l facă inginer şi să-l aducă apoi să lucreze tot la „Armătura“. — Ce aţi învăţat din Istoria familiei dumneavoastră? — De la tata, nu prea multe. A luptat pe front şi a murit bătîndu-se pentru eliberarea ţării vecine. Unga­ria. Eu eram prea mic. Mama, în schimb, a muncit me­reu pe şantierele marilor hidrocentrale şi a crescut trei copii. Acum e pe şan­tierii de la Rimnicu Vîlcea, mai are un an şi iese la pensie. Am învăţat de la ea că munca e sfîntă şi că nu trebuie să duci la gură bucata de pîine dacă n-ai muncit deloc pentru ea. — Sînteţi secretar al comitetului de partid. Care sînt problemele cu care se confruntă întreprinderea ? — Problemele care se află in atenția noastră sînt realizarea planului și formarea oamenilor, ultima, o problemă dificilă și de lungă durată. — De ce atit de dificilă ? — Pentru că este o treabă complexă. Omul vine de la ţară şi face industrie. Un loc de muncă îi dai, pen­tru că avem. Il înveţi şi meserie, îl specializezi, pen­tru că îi place munca şi e receptiv. Dar n-ajunge. Tre­buie să formezi, sună pretenţios, însă aşa stau lucru­rile, trebuie să creşti, să formezi conştiinţe. Şi cursuri de calificare pentru aşa ceva nu se pot face. Cine ar putea cunoaşte mai bine cum s-a petre­cut această devenire a oraşului de la poa­lele Meseşului decît înşişi oamenii săi ? Ei, care au coborit din aşezările lor în urbea de pe Valea Za­­lăului ca să construiască din vocaţia şi imaginaţia din­­totdeauna ale românului. In 1965, numărul celor ocupaţi cu industria se apropia de două mii. După 12­ ani, acest număr s-a mărit de cinci ori. Media de vîrstă a scăzut, în timp ce producţia industrială a crescut de 28,3 ori. Sînt cifre care au obligat oraşul să capete obiceiuri de metropolă. Arhitectură modernă, viaţă spirituală pe potrivă. Coboară meseşenii şi azî. Iar sus, bătrînii îşi durează case noi. Fiii şi nepoţii întemeiază un oraş, clă­desc o Industrie dînd frîu liber orgoliului şi puterii lor de muncă. In 1980, în capitala judeţului care va avea atunci o producţie industrială de 11 miliarde, zălăuanii se vor specializa la ei acasă, fiind în stare să-i înveţe şi pe alţii meserii de mare viitor. Laminor, fabrică de anvelope, industrie constructoare de maşini, industrie grea, industrie chimică. Din 2 000 de tineri care lucrea­ză la „Armătura“, 500 îşi continuă liceul. Şi tot aici, dintr-o clasă de strungari seralişti de 35 de muncitori, 15 dau la facultate. Pleacă şi revin. Nu peste multă vreme vor face facultatea chiar pe Valea Zalăului. Pentru că oamenii se întorc, să scrie cu ambiție şi dra­goste de muncă noua cronică a așezării lor, împlinin­­du-și vocația de constructori. ★ ★ ANUL XXVII - Nr. 27 (1­204) - 6 iulie 1978

Next