Flacăra, aprilie-iunie 1989 (Anul 38, nr. 14-26)

1989-04-07 / nr. 14

Viaţa F.D.U.S In zilele de marţi, la primă­ria din Sulina se ţin audien­ţe. Audienţe la tovarăşul pri­mar. Dimineaţa între 10 şi 12, după amiaza între 16 şi 18, după cum oamenii sunt liberi. Înainte sau după orele lor de muncă. De peste 5 ani, pri­marul este o tînără femeie, Florica Iordache. Nu avea 28 de ani, cînd a fost investită cu această răspundere, răs­punderea conducerii unui oraş intr-o mişcare fantastică. Se dezvolta portul liber, şantie­rul naval trecea de la statutul de unitate de reparaţii, la cel de construcţii nave, se dezvol­ta fabrica de conserve din peşte, apăruse întreprinderea de valorificare complexă a re­surselor naturale din Delta Dunării, se dezvolta liceul in­dustrial, de la o lună la alta apăreau tot mai multe sche­le, sub care creşteau blocuri de locuinţe... Să reţinem, în 1985, oraşul avea 6 000 locui­tori, acum are 8 000. Iau loc­ pe un scaun şi aş­tept să intre oamenii pe care i-am văzut dincolo de uşă. Nu mă surprinde, problema nr. 1 a cererilor sunt locuin­ţele. Nu mă surprinde,­ zic, deoarece este o istorie trăită de oricare localitate în etape­le de maximă creştere, cînd dezvoltarea economică aduce după sine o explozie demo­grafică. Din 1985, pînă azi, s-au dat în folosinţă 500 de apartamente — văd blocurile bordisind faleza, împînzind oraşul —, apartamente a că­ror materiale de construcţii, de la ciment la robinetul de baie, s-au cărat pe apă. Anul acesta vor mai fi înălţate încă 107, dintre care 57, la cheie , în semestrul I. Totuşi, nu ajuns, mă informează Florica Iordache, detaliind motivele generate de cursul vieţii ur­bei. Numărul noilor locuri de muncă o ia înaintea construc­ţiei de locuinţe; fireşte, se înalţă mai greu un bloc decit se încadrează 100 de lucrători în şantierul naval şi în Por­tul liber. Muncitorii vin din toate satele Deltei ca şi din multe alte zone ale ţării, de regulă sunt tineri, tineri care, după un „stagiu“ în cămine­le de nefamilişti se căsătoresc şi au nevoie de case.­­Sulina a moştenit o zestre edilitară meschină, construcţii puţine, din care şi mai puţine dotate cu confort urban). Ştefan Jigarov, lăcătuş­ me­­canic la şantierul naval, este un astfel de caz. S-a căsăto­rit în 1987, cu o fată de la fabrica de conserve; au adus pe lume un copil iar camera din căminul de nefamilişti le-a devenit neîncăpătoare. Primăriţa verifică lista de priorităţi a şantierului , îi re­confirmă că va fi printre pri­mii care se vor muta în casă nouă, în blocul aflat la ora a­­ceasta în finisaj. Să vină să ajute şi ei în timpul liber. Nicolae Chirilov e în aceeaşi situaţie. Tot lăcătuş­ mecanic în şantierul naval. Soţia sa, de fel, din Galaţi, e tot munci­toare la conserve, iar copilul lor are 2 ani. Chirilov, îmi spune primăriţa care îşi cu­noaşte bine cetăţenii, este un muncitor de nădejde la locul său de muncă. Dialogul este asemănător, şi el va fi locatar al aceluiaşi bloc. Iese cu chi­pul înseninat şi cu gesturile unui adolescent, gata să sară într-un picior de bucurie. (Ce frumos îi schimbă pe oameni bucuria !) Georgeta Cojoc e din Mol­dova, dintr-un sat al judeţu­lui Bacău. A venit la primă­rie, direct de la locul de muncă, din şantier, are încă pe ea salopeta de lucru, pes­te care şi-a aruncat o jache­tă înflorată, cu croială ultra­modernă. Pr­in meseria ei, dă culoare şi personalitate nave­lor, e vopsitoare. Nicolae Co­joc, bărbatul ei, este docher în Portul liber. Au doi copii şi locuiesc la o gazdă care îi somează, de la un timp, să plece, să le lase liberă locuin­ţa pe care vor s-o vîndă. Po­vesteşte simplu, cu amănunte, ca unui prieten. Albastrul de cer primăvăratic al ochilor femeii de dincolo de masa de şedinţe, se întunecă. Primări­ţa, cufundată în gînd, minute în şir nu scoate o vorbă. Soţii Cojoc nu se află pe nici o listă de priorităţi, dar oraşul are nevoie de munca lor, tot atît de mult cit au ei nevoie acum de un acoperiş. O so­luţie trebuie găsită. Se va consulta cu directorii celor două întreprinderi, iar pînă cînd alte apartamente vor pu­tea fi gata, „urgenţa !“, îşi notează pe agendă, este „o discuţie cu gazda familiei Cojoc“. Poate chiar astă sea­ră va trece pe-acolo. Tînăra în salopetă pleacă şi ea li­niştită, cu inima plină de spe­ranţe. Apare un bărbat cu o­­brazul înnegrit de vînt, ră­văşit de barba nerasă şi brăz­dat de lacrimi. (Cînd plînge un bărbat parcă tot universul suferă şi plînge). „Ce s-a în­­tîmpl­at Eftei ? Eftei Vama­­vici ?“, îl încurajează primă­riţa. Vamavici .Îşi suceşte şapca in mînă şi măsoară cu privirea podeaua. „Am venit după un sfat !“, zice, luîn­­du-şi inima in dinţi. Viaţa, drama vieţii lui, poate fi ju­decată în fel şi chip, cu si­guranţă principalul vinovat pentru ea este chiar el, e con­ştient de asta, dar are un colţ de seninătate şi lumină ce trezeşte admiraţie şi îl acope­ră de nobleţe. Eftei a avut trei soţii şi toate trei l-au pă­răsit, lăsîndu-i în prag, fie­care cîte un copil. Efrei nu le-a căutat şi nici nu le-a dus copiii, cum ar fi fost chiar fi­resc, conform datoriei lor de mame, i-a crescut singur, aşa cum a putut, aşa cum s-a priceput. Cea mare e la Ga­laţi, studentă, ne spune cu licăr de mîndrie in ochi, cea mijlocie e în clasa a IX-a la liceul industrial din Sulina, nu e prea mulţumit cum în­vaţă, dar oricum, va deprinde o meserie şi, speră, să-şi cîş­­tige cinstit pîinea. Problema e, prîslea, băiatul cel mic în vîrstă de 9 ani. E silitor la carte, e cuminte şi tare ar vrea să-l ferească de ispite rele, cu­ el se află pe ape. Ef­rer e pescar şi a început sezo­nul de pescuit la mare, pleacă de cu noapte, pleacă chiar cu zilele şi nu-l poate suprave­ghea aşa cum se cuvine. Ve­­rişoara sa, care l-a îngrijit pînă acum, nu mai poate s-o facă, s-a îmbolnăvit grav. Şi atunci, încotro s-o apuce, unde să-şi lase băiatul, în grija cui ? Primăriţa cade iarăşi pe gîndu­ri, într-o tăcere apăsă­toare.­­Dincolo de uşă, de cî­­teva ceasuri, şi pe ea o aş­teaptă un copil, fetiţa ei, care face zilnic, după orele de şcoală şi lecţii, curse pînă la primărie, pentru a fi mai a­­proape de mama, de mama care, de cele mai multe ori n-are vreme, decit să-i mîn­­gîie creştetul şi să-i spună domol, să fie cuminte). Florica Iordache ştie că Ef­rei are nevoie nu doar de un sfat, are nevoie de ajutor. De fapt, cel care trebuie ajutat este băiatul de 9 ani. îi pro­pune să mute copiii — frate şi soră — într-o cameră de la căminul de nefamilişti al fa­bricii de conserve, să-i înscrie la cantina şcolii iar el, tatăl, să facă eforturi şi să vină mai des acasă, pentru a le fi în preajmă, pentru a-i con­trola, pentru a-i supraveghea, pentru a-i asigura de dragos­tea lui paternă. Vor creşte astfel mai drept şi mai fru­mos, iar Efrei va trăi astfel, mai multă satisfacţie şi bucu­rie, va munci mai bine şi va fi, cu siguranţă, mai fericit. ...„Audienţele unui primar,­­ aud, după ce pescarul pă­răseşte încăperea, sunt, în ul­timă instanţă, probleme mo­rale şi te solicită foarte mult sufleteşte, indiferent dacă unul îţi cere casă, altul loc de muncă, un altul butelie de aragaz, dacă unul vrea să-i rezolvi neînţelegerile cu veci­nii sau cu un şef de­ la locul de muncă, ori să-i rezolvi ceea ce alţi funcţionari erau datori s-o facă“. Maturizată de viaţă, de si­tuaţiile în care funcţia şi răs­punderile o pun zilnic, fe­meia din faţa mea, mi se pare mai încălcată de ani şi mai puternică. Pe urmenii ei văd, ca un şal greu, grijile oraşu­lui şi ale atîtor oameni. E mare lucru soi, fii capabil să-l porţi. CICI IORDACHE-ADAM ■ Primarul, ca un prieten Nu de mult, într-o hală a întreprinderii Tractorul Bra­şov, am făcut cunoştinţă cu un robot. S-a întrerupt cîteva clipe din treburile lui obişnui­te nu a mai poziţionat piesele în utilaje şi ne-a oferit o floa­re. Apoi, cartea lui de vizită. Pe ea înscrise performanţele : manevre de exactitate pe mai multe axe, acţionări simple, fiabile. Am făcut cunoştinţă şi cu părintele lui , un sim­plu muncitor. Un mecanic care a simţit într-o zi că poa­te construi un braţ metalic de precizie cu comandă electrică, mai productiv decît al său. In mintea lui se şi înfiripase a­­natomia viitoarei mîini deş­tepte. A început să migăleas­că pîrghii, reductoare, rezis­tente, condensatori. Numai că ele trebuiau să se sprijine şi pe integrale, formule, desene pretenţioase. Simţea că se ră­tăcise în labirintul teoriei. Un moment s-a temut că totul se va stinge ca amintirea unui vis frumos dar întrerupt S-a adresat Comisiei Inginerilor şi Tehnicienilor din fabrică. Specialiştii l-au ajutat să sca­pe de bîzîitul semnelor de în­trebare, i-au dat o busolă pentru hăţişurile calculelor. Aşa s-a născut un robot şi un inventator. Din principiul so­cietăţii noastre : unul pentru toţi, toţi pentru unul. O socie­tate care a ştiut să găsească formele de descătuşare şi afir­mare a forţei creatoare a în­tregului popor. Sub generoasa acoladă a Festivalului naţio­nal „Cîntarea României“, sute de mii de ingineri, tehnicieni, maiştri, muncitori au deprins bucuria conjugării verbului , a unova. Tot mai mulţi sunt cei care semnează zilnic şi în condica ideilor noi. Comisiile Inginerilor şi Tehnicienilor din întreprinderi, oraşe, mu­nicipii, judeţe integrate mare­lui Front al Democraţiei şi Unităţii Socialiste reprezintă adevăraţi catalizatori ai aces­tei activităţi de creaţie ştiin­ţifică şi tehnică, devenită deja un fenomen de masă. De curînd, într-un climat de înalt spirit revoluţionar, exigenţă şi responsabilitate, aceste or­ganisme, cu sarcini importan­te în stimularea şi coordona­rea iniţiativelor novatoare ale oamenilor muncii, şi-au anali­zat munca desfăşurată în anul trecut şi s-au sfătuit asupra celor mai adecvate măsuri de îmbunătăţire a ei. Tovarăşul Constantin Niţă, secretar al Consiliului Cen­tral al Uniunii Generale a Sindicatelor din România, vicepreşedinte al Consiliului Naţional al Inginerilor şi Teh­nicienilor ne spune : „Plenarele Comisiilor Ingi­nerilor şi Tehnicienilor şi-au desfăşurat lucrările in atmos­fera de puternică angajare a tuturor oamenilor muncii pen­tru înfăptuirea istoricelor ho­­tărîri adoptate de Congresul al XIII-lea şi Conferinţa Na­ţională ale partidului, a sarci­nilor formulate de tovarăşul Nicolae Ceauşescu la Consfă­tuirea de lucru pe probleme economice de la C.C. al P.C.R. pentru realizarea în cele mai bune condiţii a obiectivelor dezvoltării­­economico-sociale a patriei, pentru înfăptuirea Programului partidului de făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi de inaintare spre comunism. Sar­cinile, orientările şi indicaţiile formulate de tovarăşul Nicolae Ceauşescu au constituit pentru Comisiile Inginerilor şi Tehni­cienilor direcţii clare de ac­ţiune pentru mobilizarea tutu­ror oamenilor muncii la înde­plinirea sarcinilor de plan in condiţii de calitate şi eficienţe sporite, la înfăptuirea progra­melor de organizare ştiinţifică şi modernizare a producţiei şi a muncii, la introducerea pe fluxurile tehnologice a pro­gresului tehnic şi a ultimelor cuceriri ale ştiinţei. Ca un uriaş fluviu care-şi adună a­­pele, iniţiativa „Fiecare cadru tehnico-ingineresc şi de spe­cialitate să rezolve anual cel puţin o problemă tehnică sau de organizare a producţiei şi a muncii“ a angrenat în munca de concepţie peste 500 000 de ingineri, economişti, matema­ticieni, fizicieni, maiştri, mun­citori de înaltă calificare etc., depăşind 91% din efectivul a­­cestor categorii de oameni ai muncii. In 1988, ei au solu­ţionat peste 153 000 de teme vizind organizarea superioară a proceselor tehnologice, ri­dicarea nivelului tehnic şi ca­litativ al produselor, creşterea productivităţii muncii, asi­milarea de noi tehnologii, re­ducerea consumurilor de ma­terii prime şi energie, recupe­rarea, recondiţionarea şi re­­folosirea pieselor şi suban­­samblelor uzate. Aplicarea a­­cestor rezolvări ingenioase a condus la o eficienţă econo­mică de aproape 15 miliarde de lei. In fruntea acestei ac­ţiuni de amploare, vizind ma­terializarea creaţiei tehnico­­ştiinţifice originale a maselor, obiectiv de mare importanţă în activitatea F.D.U.S., se află municipiul Bucureşti, ju­deţele Timiş, Iaşi, Arad, Ba­cău, Braşov, Cluj, Prahova, Vâlcea, Galaţi. Comisiile In­ginerilor şi Tehnicienilor au coordonat şi activitatea cercu­rilor Inventatorilor şi inova­torilor înfiinţate şi la nivelul secţiilor. Aici muncitorii pot primi o mină de ajutor de înalt profesionalism în contu­rarea şi imbrăcarea într-o formă ştiinţifică a ideilor lor de noutate menite să aducă aerul proaspăt al soluţiilor mai moderne în fluxurile de fabricaţie. Astfel, a crescut participarea fiecăruia la mai bunul mers al întreprinderii. Debutul in meserie al stagia­rilor a devenit una din pre­ocupările majore ale Comisii­lor Inginerilor şi Tehnicieni­lor. Veniţi de pe băncile fa­cultăţilor cu noţiunile teore­tice fierbinţi, cu sete de nou şi afirmare, mulţi dintre ei au reuşit după puţin timp să capete şi legitimaţia de ino­vatori. In unităţile economice din municipiul Bucureşti au funcţionat aproape 12 000 de cercuri de calitate, unde s-au insumat gindurile celor mai largi categorii de oameni ai muncii îndreptate spre creş­terea competitivităţii produ­selor româneşti. S-a acordat o atenţie sporită activităţii de perfecţionare profesională şi policalificare a personalului muncitor. In capitală, aproa­pe o jumătate de milion de oameni ai muncii s-au aşezat in băncile acestor cursuri, 35 000 însuşindu-şi o a doua calificare. Acestea sunt doar cîteva exemple menite să de­monstreze că uşa spre lumea plină de satisfacţii a muncii de creaţie tehnico-ştiinţifică este deschisă pentru fiecare“. Comisiile Inginerilor şi Teh­nicienilor au dovedit că pot fi nucleul în jurul căruia să gra­viteze iniţiativele creatoare în ştiinţă şi tehnică al maselor, munca cu gîndul şi a muncito­rului, şi a inginerului, şi a pro­fesorului universitar. Rotite importante în funcţionarea mai viguroasă a mecanismu­lui producţiei. Judeţul Iaşi, de pildă, se situează printre cele cu multe plusuri în promovarea înnoi­rilor semnate de oamenii muncii, ocupînd locul al trei­lea pe ţară în ierarhia creati­vităţii. In 1988, numărul bre­vetelor a fost de 505, al in­venţiilor aplicate 896, al ino­vaţiilor 276, toate conducind la efecte economice de peste 900 milioane de lei. Listele inventatorilor şi inovatorilor cuprind peste 6 000 de nume dintre care aproape 2 000 sunt muncitori. „E mult ? E pu­ţin ?“ , s-au întrebat ieşenii. „E puţin mai mult decât în 1987, dar mult prea puţin faţă de potenţialul uman şi tehnic al judeţului", şi-au răspuns. S-au sfătuit cum să mobili­zeze şi celelalte întreprinderi în stimularea acţiunii de cre­aţie ştiinţifică şi tehnică de masă pentru a ajunge la ni­velul ridicat atins de Institu­tul Politehnic, întreprinderea de Antibiotice, Tehnoton, C.U.G., I.R.E., Combinatul de Fibre Sintetice. Aceste rezul­tate pozitive au reprezentat su­biectul unor intense acțiuni de propagandă tehnico-ştiinţifică organizate de Comisiile Ingi­nerilor şi­ Tehnicienilor din judeţul Iaşi sub formă de schimburi de experienţă, sim­pozioane, sesi­uni ştiinţifice, expoziţii, mese rotunde, lecto­rate tehnice. Peste­­ 100 de specialişti­ au devenit inventa­tori cu brevete în buzunar după absolvirea cursurilor Şcolii de Inventică. Aici au învăţat că a unova este o da­torie, o întrecere cu tine în­suţi. FLORIN CONDURAŢEAN'U ■ Dialoguri despre arta invenţiei 12 Flacăra - anul XXXVIII - Nr. 14 (1­763) - 7 aprilie 1989

Next