Flacăra, octombrie-decembrie 1990 (Anul 1, nr. 40-52)
1990-10-03 / nr. 40
Flacăra Portret al democraţiei la tinereţe . Puterea ne-a obişnuit cu accesele ei de furie. Toate încercările de manifestare paşnică a nemulţumirii, a neîncrederii in surîsuri meşteşugite şi în declaraţii fără acoperire au fost compromise prin inserări gradioase. S-au încropit lovituri de stat, devastări, vinovăţii. S-au operat arestări. S-au confecţionat dosare penale. Primul de această serie neagră este om referitor la evenimentele din 18 februarie. Cînd sediul guvernului — pe atunci revizorul a fost asaltat de citeva mii de persoane. Astăzi se află sub acuzaţie doar 43. Aţa e albă la cusături... Judecătoria Sectorului 1, Bucureşti. Dosarul intră pe rol la sfîîşitul lui iulie. Se reia în august. După aproape o lună reîncep dezbaterile : 20, 24, 25, 26, 27, 28 septembrie. Avocaţii solicită probe în apărare , expertize nted care — un număr deloc neglijabil de incipaţi prezintă deficienţe mintale, confruntări, martor". Se cre insistent audierea dlui Gelu Voican Voiculescu şi a atotvăzătoarei Cerusela Demeretcu, ale cărei depoziţii incriminează aproape jumătate de inculpaţi. Dar şansele ei cu doi,să apară in instanţă sunt minime : dl Voican Voiculescu e senator, iar Cerasela Demetrescu e... în Franţa. Declaraţiile martorilor acuzării prezenţi la termene le-au suplinit deocamdată lipsa şi au ridicat noi semne de întrebare. Dl Ciocănescu a relatat cum, îmboldit de o conştiinţă civică ieşită din comun, l-a anunţat telefonic în dimineaţa zilei de 18 pe dl Gelu Voican de existenţa unor manifeste care chemau lumea în Piaţa Victoriei. în scurt timp s-au prezntat la domiciliul său un poliţist şi un civil (!) care i-a înregistrat delaraţia. Pretinzând că a rămas acasă tot restul zilei de 18 februarie, martorul nu s a sfiit să recunoască faptul că pe 19 a fost chemat de dl Voieri, că a stat in Palatul Victoria de la ora 17,00 pînă dimineaţă la ora 6,30. Ce a făcut acolo — nefiind nici organ de ordie, nici angajat în clădire — rămîne secret. Cu totul neaşteptat, şase de re inculpaţi au precizat că domnia-sa în noaptea de 18 însoţea persoanele care îi filmau, iar în timpul anchetei a fost unul dintre principalii martori care i-au „identificat". In instanţă, însă, martorul nu a recunoscut nici prezenţa sa în clădire pe 18 februarie, nici acuzaţii din sală. O altă audire a pus pe ginduri completul de judecată precum şi acea parte a opiniei publice care nu a înţeles că cei aflaţi astăzi în boxă sunt deţinuţi politici. Martorul Dincă Sebestian este elev la Şcoala Militară de Sibiu. Pe data de 13 februarie se afla in cordoanele de pază ale Palatului. A observat de la etaj cum un grup de 200 de persoane (incitate de apariţia a două autobuze cu elevi de Poliţie) a spart uşile din curtea interioară. S-a aflat in spatele geamurilor de la intrarea principală forţată cu răngi şi bite. După ce au pătruns primele grupuri, accesul a fost liber în clădire preţ de 30—40 de minute. Abia după această perioadă de timp soldaţii au primit ordin să refacă barajul la intrare. Interesant este că, prin poziţia — aflată la dosar — a acestui martor, erau precizate atitudinile huliganice şi actele de distrugere a şapte inculpaţi. Rugat de doamna preşedintă să privească atent în sală pentru a-i indica, a recunoscut-o doar pe Ghizdean Maria şi a menţinut afirmaţiile anterioare numai în ceea ce o priveşte. Referitor la alţi doi inculpaţi a subliniat că i-a remarcat in Palat după momentul arestării. In legătură cu alt acuzat, şi-a dclarat îndoielile faţă de identitatea acestuia. Extrem de intimidat, speriat şi — probabil — avind un sentiment tardiv de vinovăţie, Dincă Sebastian a dezvăluit faptul că i s-au luat declaraţiile împreună cu încă doi colegi de armată ale căror afirmaţii Ie-a preluat şi le-a semnat fără să fi fost martor ocular la cele descrise. Obişnuiţi deja cu surprizele de acest fel, nici n am fost miraţi să auzim un al treilea martor mărturisind că, ridicat din Piaţa Victoriei pe data de 19 februarie, i s-a luat o declaraţie în care a trebuit să relateze ce a făcut, ce a văzut cu o zi înainte in sediul guvernului. Mare lucru n-a văzut : înăuntru se aflau mulţi oameni — era ora 18 —, paza nu era asigurată de nimeni, se putea intra şi ieşi î că nestingherit, în balcon se strigau lozinci. A observat un militar rănit de geamurile sparte. A stat maximum o jumătate de oră şi a plecat. Numai că nu a fost crezut. Declaraţia aflată la dosar a scris-o după o bătaie straşnică. Penitenciar, cimitir al tinereţii mele Dintre cei 48 de inculpaţi, 14 sunt minori. Mare parte din ei au probleme reale de sănătate mintală. „Maturii“ nu depășesc în medie vîrsta de 25 de ani. De cînd se află in pușcărie li s-au agravat bolile ori au contractat altele. Una din inculpate are diabet zaharat si cardiopatie ischemică. Internată în Spitalul Jilava nu primește medicamente, iar doctorii nu trec s-o vadă cu zilele. Oprea Marius urinează singe. Romaşcu Daniel e operat de c ulcer duodenal perforat. Stan Florin — înapoiat mintal, internat 12 ani la Plătăreşti — şi Roşioru Atilla — minor — s-au prins că au fost violaţi. Inculpaţii s-au ridicat în repetate rînduri reclamind tratamentele la care sunt supuşi. France Gheorghe : „Ne scuipă, ne bat, sar cu picioarele pe noi“. Titi Romanu : „Ne lovesc şi ne înjură . Voi aţi vrut să dărîmaţi guvernul, răbdaţi acum..!“, Ivănescu Mircea : „Se fac presiuni îngrozitoare asupra noastră. Şi deţinuţii de drept comun, şi poliţiştii“. Dumitru Claudiu : „Dacă tot ne bat ca deţinuţi politici, de ce ne ţin împreună cu cei de drept comun ?“ După termenul din 20 septembrie, cînd au fost formulate cele mai multe dintre aceste plingeri, au fost loviţi în arestul Tribunalului iar la Jilava poliţiştii au asmuţit asupra lor cîinii lupi. Justiţie, în sfirşit! Completul de judecată a dispus amendarea avocaţilor care nu s-au prezentat citeva termene la bird, abandonîndu-şi clienţii şi aşa suficient de năpăstuiţi. Avind în vedere şi condiţiile de la tecul de detenţie, s-a pronunţat în favoarea revocării măsurilor de arest preventiv pentru minori — in prima etapă — şi pentru încă şase dintre încarceraţi — ziuaurmătoare. Salutând luarea în considerare a prezumţiei d nevinovăţie, aşteptăm imparţialitatea judecătorilor şi acea înaltă moralitate care să facă imposibilă complicitatea cu interesele puterii. OITEA MUTUIESCU ■ Copiii din puşcărie ——«ru I »ii Democraţie bună şi democraţie rea rată că statele „de democraţie populară“, devenite ulterior socialiste (membre ale lagărului respectiv), unele chiar multilateral dezvoltate îşi iau adio (sau la revedere ?) de la comunism şi aleargă, fiecare cit de repede poate, către „democraţia burgheză“, numită pînă mai adineaori „aşa-zisa democraţie". Şi totuşi, bolovanul pleonasmului din sintagma „democraţie populară“ atîrnă greu atît în înţelegerea politică rudimentară a unor mase indoctrinate, practic, toată viaţa, cit şi în aceea a multora dintre cei care şi-au asumat iniţial conducerea politică a perioadei de tranziţie, în toate ţările foste socialiste a fost la fel. în România procesul pare (şi chiar este) mai lung, pentru că are loc, totuşi, după o revoluţie. De cite ori a fost însoţită, in limbajul politic, de un adjectiv, democraţia s-a aflat în pericol. „Populara“,„socialistă“, „unică în felul său“, „originală“, „fragilă" — democraţia e, pur şi simplu, ameninţată. Sufocat de un adjectiv ce emană dintr-o zdravănă intolerantă ideologică, substantivul se edulcorează ; cine nu acceptă adjectivul, devine — automat — duşmanul substantivului. Pluralismul opiniilor (obligatoriu într-o democraţie fără adjectiv) devine periculos şi destabilizator într-o democraţie adjectivată. Disjuncţia absolută din logica lui „cine nu e cu noi e împotriva noastră“ acţionează ca un inevitabil mecanism de scindare a societăţii. în viaţa noastră politică, democraţia cuadjectiv tinde să blocheze accesul autentic către democraţie pur şi simplu. Erorile puterii, developate în excese de intoleranţă, işi asociază erorile opoziţiei contaminate, la rindu-i, de aceeaşi intoleranţă a adevărului unic („Democraţie reală / nu originală*). De aici, absenţa dialogului, exacerbarea luptei pentru putere (substantivul se impune singur, adjectivul trebuie ajutat). Este posibilă o deblocare ? Acestei întrebări trebuie să-i răspundă acum societatea românească. Şi ea chiar încearcă să-i răspundă, deşi rezistenţele sunt încă extrem de puternice. Pluralismul opiniilor liber licitate trebuie să ia locul, treptat, sciziunii violente a societăţii. Şi aceasta nu prin eliminarea adversarului politic, ci printr-o firească îmblînzire democratică a luptei politice. în primul rînd, trebuie eliminată o eroare emanul de la mutere. E o eroare gravă, care compromite în general progresul ţării. Să nu uităm ce se scria într-un important ziar : „Cînd nu eşti de acord cu ceea ce este în ţara ta, pleci în exil, iar dacă sunt mai mulţi cu aceleaşi vederi, pleacă şi aceştia, încercînd să lupte, uniţi, împotriva celor din ţară (...). Iată de ce (...) pentru intelectualii care au semnat Protestul publicat în revista „22“, ca şi pentru cei care, fiind de aceeaşi părere, vor mai adera la el, există o soluţie foarte simplă şi — mai ales — foarte eficientă, de a lupta Împotriva regimului actual „din România, pe care îl condamnă cu vehemenţă. Să plece _______________________________ (nu să fugă) în exil“. Or, este limpede, dacă se iese din logica lui „cine nu e cu noi e împotriva noastră“, că democraţia implică tocmai dreptul „să nu fii de acord“. Consecinţa îndemnului citat mai sus nu s-a lăsat aşteptată : sute de mii de oameni (majoritatea, specialişti de înaltă calificare) au părăsit deja ţara şi mulţi alţii au de gînd s-o facă — cele mai mari cozi sînt la ambasade. încetarea imediată a acestei „hemoragii“ a inteligentei nu se poate realiza prin mijloace coercitive (eventuala închidere a granițelor), ci prin anularea cauzelor care produc acest efect. De aceea, mai mult ca oricînd, două „chestiuni arzătoare“ sînt astăzi la ordinea zilei. Prima e de ordin economic, vizînd, de fapt, structura politică a societăţii. Este chestiunea proprietăţii. Mai exact a proprietăţii private. Surogatele oferite pînă acum (privatizări cu seminţe de dovleac şi vată de zahăr) par menite să compromită ideea de privatizare. A doua, chestiune vizează o mai deplină valorificare a inteligenţei politice şi sociale. Se vorbeşte, se scrie despre un posibil guvern de uniune naţională, care să dea şi opoziţiei posibilitatea de a participa la refacerea ţării (şi, eventual, pe aceea de a se compromite). Nu este obligatoriu ca opoziţia să (şi) guverneze. Dar este necesar ca eforturile ei să nu se macine în sterile lupte intestine sau pentru accederea la un minim de afirmare politică. Cum opoziţia românească nu se reduce şi nici nu e reprezentată semnificativ prin partidele politice de opoziţie, este necesar ca „intelighenţia“, aflată nu întimplător, în majoritate, intr-o opozţie pasivă sau activă, să aibă posibilitatea exprimării libere a opiniilor. Guvernul, oricare ar fi el, trebuie să folosească acest decisiv potenţial de creaţie socială. Puterea reprezintă, deocamdată, interese abstracte. Exceptînd, desigur, dorinţa de a-şi menţine prerogativele. Atitea decenii, important a fost în România să fii şef. Nu servitor al statului sau al poporului, ci şef, nacealnic. Diferenţele de interese pornesc de la diferenţe socio-profesionale, culturale, de la situaţia diferită a grupurilor şi indivizilor care deţin, administrează sau utilizează proprietatea. Lupta politică autentica exprimă lupta dintre aceste interese. O societate normală, adică democratică, autoregîndu-se permanent, promovează acele interese care răspund într-o mai mare măsură nevoilor sociale generale. Avind cusurul şi calitatea de a nu fi niciodată perfectă, societatea democratică se adaptează mereu, adică se perfecţionează. Numai totalitarismul, exacerbînd un adjectiv sau altul al democraţiei, vrea să facă întregul popor fericit. Şi vai de cei care nu acceptă raţia de fericire obligatorie ! CONSTANTIN DUMITRU ■ \ Un test nu numai pentru judecători Cui foloseşte Ceauşescu mort? Despre ceea ce domnii procurori — intr-o stranie necunoştinţă de cauză — numesc în rechizitoriu „stenograma“ şedinţei c.p.ex. din 17 decembrie, am mai scris. Adaug, iată, că această copie xerox după o dactilogramă ce nu mai există şi care dactilogramă se presupune a fi fost descifrarea stenogramei dispărute — nu se ştie cind, cum poate nici nu s-au făcut investigaţii —, ei bine, acest document este atit de riguros incit pune in gura lui Postelnicu Tudor o replică a generalului Vasile Miren. Copia xeroxată din dosar este o copie a nu-ştiu-ce. Or, acel nu-ştiu-ce, în mod cert, nu este descifrarea dactilografiată a stenogramei. Este un înlocuitor. Coafat. Binişor, îndeajuns ca să i se conteste autenticitatea de document şi forţa doveditoare de probă juridică. Numai că, în economia probatoriilor, rolul lui nu este deloc neglijabil: dacă l-ar exclude, ar lăsa un gol cam prea mare... Dar cine o fi misteriosul coafor de stenograme ? Pe domnii procurori care au anchetat nu pare să-i fi interesat. Cum nu i-a interesat nici dacă s-a înregistrat pe bandă ce-a vorbit dictatorul. Care avea pe masă microfoane. Sala era mică. La ce-or fi folosit ele, copii ? Cu consecvenţă, în acest proces, este acuzat dictatorul. Atunci cum să fie condamnat altcineva ? I-au fost lui de folos inculpaţii . Dar lor le-a fost de folos bîlbîitul ? Iată că le mai este de folos şi mort. Cam aşa Ie sună disculparea. Şi, totuşi, care să fie secretul învinuirii de genocid, a celor din boxă, pe un temei ce ar putea, cel mult, să arate ca fiecare şi — eventual — în măsură diferită, mai din frică, mai din slugărnicie, mai din gindul că e prea legat de socialism şi de „reales“, s-a pretat la un fel de maimuţăreală, făcind jocul stăpînului, al despotului neluminat dacă vreţi, împotriva căruia chiar dacă mîrîia o făcea in mare taină ? Dar timpul acestui joc pus sub lupă poate să totalizeze vreo 60 de minute. Judecătorii ar trebui, deci, sâ-i consacre ca autori de genocid, numind astfel nestatutara lor maimuţăreală. Domnilor, justiţia este, totuşi, justiţie. Legea penală nu condamnă maimuţăreala. Nici două jumătăţi de oră de frică ori de oportunism neghiob. De ce ar dobindi justiţia, acum, in România, o asemenea monumentală originalitate ? Numai pentru că domnii procurori care au făcut ancheta — în fond, sunt oameni şi ei, nu ?, pot greşi, doar unii „au cam greşit“ o viaţă-ntreagă — nu s-au priceput să-i acuze de altceva decit de genocid — că doar n-ar fi primit sarcină — şi nici să-şi întemeieze acuzaţia pe altceva decit pe acordul — chiar tacit, sau dedus — cu ceva zdrobitor de nebulos ? Dacă un proces poate fi socotit, în genere, un test dramatic pentru cel sau pentru cei din boxă, în acest caz, devine din ce in ce mai vizibil că la adevăratul mare test sunt supuşi judecătorii. Fapta comisă — conform rechizitoriului — de inculpaţi, în loc să devină mai clară, pierde mereu din contur. Fapta pentru săvîrşirea căreia sînt acuzaţi de genocid... Dar, cum justiţia, mult iubiţilor şi stimaţilor domni procurori, trebuie să râmînă justiţie, judecătorii n-au decit să se descurce, nu-i aşa ? Nu vi se pare că pasa pe care le-aţi trimis-o a ajuns — vai, nu aţi vrut ! — tocmai la dracu’ cu cărţi ? Atîta doar că s-ar putea s-aveţi surpriza să nu-i vedeţi alergind de-a surda. Mă rog zeiţei legate la ochi să-i ajute. DORIN GHERGHINESCU ■ P.S. Disproporţia între faptă şi acuzaţie induce, destul de prost drapat, ideea că inculpaţii sunt nedreptăţiţi. Aşa cum câtă — e de înţeles — corul ..aparţinătorilor“. Oare aşa e ? Asta să fi vrut s-arate cei ce au „croit“ dosarul ? E drept, nu-i nici un secret că ilustra manufactură au dichisit-o oameni ce se aflau sub ordinele domnului Diaconescu, pe atunci adjunctul Procurorului General şi şef al procuraturilor militare. Omul care s-a aflat la Timişoara in timpul Revoluţiei. Cînd nu se poate spune că a luat somnifere şi a dormit ca un bebeluş. Ba chiar se ştie şi ce a făcut, dar tocmai cine trebuie nu vrea să-şi amintească.între altele le-a dat binecuvîntarea hoţii de cadavre. Dacă biruia comstantul lui suprem, colonelul Paroh devenea general şi vlădic. A învins Revoluţia , a ajuns doar general. Sub mîna acestui Hopa Mitică s-a „croit“ dosarul celor 24, încă un lucru lăsat în seama judecătorilor. E riscant ? La rişte ei ! O fi greu ? Să tragă ei !Eu cred că o vor face. Mă înşel . Vom vedea toţi. Procesul continuă. Nr. 40 — miercuri 3 octombrie 1990