Flacăra, octombrie-decembrie 1990 (Anul 1, nr. 40-52)

1990-10-03 / nr. 40

Flacăra Portret al democraţiei la tinereţe . Puterea ne-a obişnuit cu ac­cesele ei de furie. Toate încercările de manifes­tare paşnică a nemulţumirii, a neîncrederii in surîsuri meşteşu­gite şi în declaraţii fără acope­rire au fost compromise prin inse­rări gra­dioase. S-au în­cropit lovituri de stat, devas­tări, vinovăţii. S-au operat a­­restări. S-au confecţionat dosare penale. Primul d­e această serie neagră este om­ referitor la e­­venimentele din 18 februarie. Cînd sediul guvernului — pe atunci­­ revizor­u­l a fost asal­tat de citeva mii de persoane. Astăzi se află sub acuzaţie doar 43. Aţa e albă la cusături... Judecătoria Sectorului 1, Bucureşti. Dosarul intră pe rol la sfîî­şitu­l lui iulie. Se reia în august. După aproape o lună reîncep dezbaterile : 20, 24, 25, 26, 27, 28 septembrie. Avocaţii solicită probe în apărare , ex­pertize nted care — un număr deloc neglijabil de inc­ipaţi pre­zintă deficienţe mintale­­, con­fruntări, martor". Se c­re insis­tent audierea dlui Gelu Voican Voiculescu şi a atotvăzătoarei Cerusela Deme­retcu, ale că­rei depoziţii incriminează a­­proape jumătate d­e inculpaţi. Dar şansele ei cu doi,să apară in instanţă sunt minime : dl Voi­can Voiculescu e senator, iar Cerasela Demetrescu e... în Franţa. Declaraţiile martorilor acu­zării prezenţi la termene le-au suplinit deocamdată lipsa şi au ridicat noi semne de între­bare. Dl Ciocănescu a relatat cum, îmboldit de o conştiinţă civică ieşită din comun, l-a anunţat telefonic în dimineaţa zilei de 18 pe dl Gelu Voican de existenţa unor manifeste care chemau lumea în Piaţa Victoriei. în scurt timp s-au prez­ntat la domiciliul său un poliţist şi un civil (!) care i-a înregistrat d­elaraţia. Pretin­zând că a rămas acasă tot res­tul zilei de 18 februarie, mar­torul nu s a sfiit să recunoască faptul că pe 19 a fost chemat de dl Voieri, că a stat in Pala­tul Victoria de la ora 17,00 pînă dimineaţă la ora 6,30. Ce a făcut acolo — nefiind nici organ de ord­ie, nici angajat în clădire — rămîne secret. Cu totul ne­aşteptat, şase d­e re inculpaţi au precizat că d­omnia-sa în noaptea de 18 însoţea persoa­nele care îi filmau, iar în timpul anchetei a fost unul dintre principalii martori care i-au „identificat". In instanţă, însă, martorul nu a recunoscut nici prezenţa sa în clădire pe 18 fe­bruarie, nici acuzaţii din sală. O altă aud­i­re a pus pe gin­­duri completul de judecată pre­cum şi acea parte a opiniei pu­blice care nu a înţeles că cei aflaţi astăzi în boxă sunt deţi­nuţi politici. Martorul­ Dincă Sebestian este elev la Şcoala Militară d­e Sibiu. Pe data de 13 februarie se afla in cordoa­nele de pază ale Palatului. A observat de la etaj cum un grup de 200 de persoane (inci­tate de apariţia a două auto­buze cu elevi de Poliţie) a spart uşile din curtea interioară. S-a aflat in spatele geamurilor de la intrarea principală forţată cu răngi şi bite. După ce au pă­truns primele grupuri, accesul a fost liber în clădire preţ de 30—40 de minute. Abia după a­­ceastă perioadă de timp solda­ţii au primit ordin să refacă barajul la intrare. Interesant este că, prin­­ poziţia — aflată la dosar — a a­cestui martor, erau precizate atitudinile huli­ganice şi actele de distrugere a şapte inculpaţi. Rugat de doam­na preşedintă să privească a­tent în sală pentru a-i indica, a recunoscut-o doar pe Ghiz­­dean Maria şi a menţinut afir­maţiile anterioare numai în ceea ce o priveşte. Referitor la alţi doi inculpaţi a subliniat că i-a remarcat in Palat după mo­mentul arestării. In legătură cu alt acuzat, şi-a d­clarat îndo­ielile faţă de identitatea aces­tuia. Extrem de intimidat, spe­riat şi — probabil — avind un sentiment tardiv de vinovăţie, Dincă Sebastian a dezvăluit faptul că i s-au luat declara­ţiile împreună cu încă doi colegi de armată ale căror afirmaţii Ie-a preluat şi le-a semnat fără să fi fost martor ocular la cele descrise. Obişnuiţi deja cu surprizele de acest fel, nici n am fost miraţi să auzim un al treilea martor mărturisind că, ridicat din Piaţa Victoriei pe data de 19 februarie, i s-a luat o decla­raţie în care a trebuit să rela­teze ce a făcut, ce a văzut cu o zi înainte in sediul guver­nului. Mare lucru n-a văzut : înăuntru se aflau mulţi oameni — era ora 18 —, paza nu era asigurată de nimeni, se putea intra şi ieşi î că nestingherit, în balcon se strigau lozinci. A observat un militar rănit de geamurile sparte. A stat ma­ximum o jumătate de oră şi a plecat. Numai că nu a fost cre­zut. Declaraţia aflată la dosar a scris-o după o bătaie straş­nică. Penitenciar, cimitir al ti­nereţii mele Dintre cei 48 de inculpaţi,­ 14 sunt minori. Mare parte din ei au probleme reale de sănătate mintală. „Maturii“ nu depășesc în medie vîrsta de 25 de ani. De cînd se află in pușcărie li s-au agravat bolile ori au con­tractat altele. Una din inculpate are diabet zaharat si cardiopatie ischemică. Internată în Spitalul Jilava nu primește medica­mente, iar doctorii nu trec s-o vadă cu zilele. Oprea Marius urinează singe. Romaşcu Da­niel e operat de c ulcer duodenal perforat. Stan Florin — înapo­iat mintal, internat 12 ani la Plătăreşti — şi Roşioru Atilla — minor — s-au prins că au fost violaţi. Inculpaţii s-au ridicat în re­petate rînduri reclamind tra­tamentele la care sunt supuşi. Fran­ce Gheorghe : „Ne scuipă, ne bat, sar cu picioarele pe noi“. Titi Roma­nu : „Ne lovesc şi ne înjură . Voi aţi vrut să dărîmaţi guvernul, răbdaţi acum..!“, Ivă­­nescu Mircea : „Se fac presiuni îngrozitoare asupra noastră. Şi deţinuţii de drept comun, şi po­liţiştii“. Dumitru Claudiu : „Dacă tot ne bat ca deţinuţi politici, de ce ne ţin împreună cu cei de drept comun ?“ După termenul din 20 sep­tembrie, cînd au fost formulate cele mai multe dintre aceste plingeri, au fost loviţi în ares­tul Tribunalului iar la Jilava poliţiştii au asmuţit asupra lor cîinii lupi. Justiţie, în sfirşit! Completul d­e judecată a dis­pus amendarea avocaţilor care nu s-au prezentat citeva ter­mene la bird, abandonîndu-şi clienţii şi aşa suficient de nă­păstuiţi. Avind în ved­ere şi con­diţiile de la tecul de detenţie, s-a pronunţat în favoarea revo­cării măsurilor de arest pre­ventiv pentru minori — in pri­ma etapă — şi pentru încă şase dintre încarceraţi —­ ziua­­urmă­toare. Salutând luarea în conside­rare a prezumţiei d nevinovă­ţie, aşteptăm imparţialitatea ju­decătorilor şi acea înaltă mo­ralitate care­ să fac­ă imposibilă complicitatea cu interesele pu­terii. OITEA MUTUIESCU ■ Copiii din puşcărie ——«ru I »ii Democraţie bună şi democraţie rea­­­ rată că statele „de democraţie populară“, devenite ulterior socialiste (membre ale la­gărului respectiv­), unele chiar multilateral dezvoltate îşi iau adio (sau la revedere ?) de la comunism şi aleargă, fiecare cit de repede poate, către „democraţia burgheză“, numită pînă mai adineaori „aşa-zisa democraţie". Şi totuşi, bolovanul pleonasmului din sin­tagma „democraţie populară“ atîrnă greu atît în înţelegerea politică rudimentară a unor mase indoctrinate, practic, toată viaţa, cit şi în aceea a multora dintre cei care şi-au asumat iniţial conducerea politică a perioa­dei de tranziţie, în toate ţările foste socialiste a fost la fel. în România procesul pare (şi chiar este) mai lung, pentru că are loc, to­tuşi, după o revoluţie. De cite ori a fost însoţită, in limbajul po­litic, de un adjectiv, democraţia s-a aflat în pericol. „Populara“,­­„socialistă“, „unică în felul său“, „originală“, „fragilă" — democra­ţia e, pur şi simplu, ameninţată. Sufocat de un adjectiv ce emană dintr-o zdravănă into­lerantă ideologică, substantivul se edulco­rează ; cine nu acceptă adjectivul, devine — automat — duşmanul substantivului. Plura­lismul opiniilor (obligatoriu într-o democra­ţie fără adjectiv) devine periculos şi desta­bilizator într-o democraţie adjectivată. Dis­­juncţia absolută din logica lui „cine nu e cu noi e împotriva noastră“ acţionează ca un inevitabil mecanism de scindare a societăţii. în viaţa noastră politică, democraţia­ cu­­adjectiv tinde să blocheze accesul autentic către democraţie pur şi simplu. Erorile pu­terii, developate în excese de intoleranţă, işi asociază erorile opoziţiei contaminate, la rindu-i, de aceeaşi intoleranţă a adevărului unic („Democraţie reală / nu originală*). De aici, absenţa dialogului, exacerbarea lup­tei pentru putere (substantivul se impune singur, adjectivul trebuie ajutat). Este posibilă o deblocare ? Acestei întrebări trebuie să-i răspundă a­­cum societatea românească. Şi ea chiar în­cearcă să-i răspundă, deşi rezistenţele sunt încă extrem de puternice. Pluralismul opini­ilor liber licitate trebuie să ia locul, treptat, sciziunii violente a societăţii. Şi aceasta nu prin eliminarea adversarului politic, ci prin­­tr-o firească îmblînzire democratică a luptei politice. în primul rînd, trebuie eliminată o eroare emanu­­l de la mutere. E o eroare gravă, care compromite în general progre­sul ţării. Să nu uităm ce se scria într-un important ziar : „Cînd nu eşti de acord cu ceea ce este în ţara ta, pleci în exil, iar dacă sunt mai mulţi cu aceleaşi vederi, plea­că şi aceştia, încercînd să lupte, uniţi, îm­potriva celor din ţară (...). Iată de ce (...) pentru intelectualii care au semnat Protes­tul publicat în revista „22“, ca şi pentru cei care, fiind de aceeaşi părere, vor mai adera la el, există o soluţie foarte simplă şi — mai ales — foarte eficientă, de a lupta Împotriva regimului actual „din România, pe care îl condamnă cu vehemenţă. Să plece­ ­_______________________________­ (nu să fugă) în exil“. Or, este limpede, dacă se iese din logica lui „cine nu e cu noi e împotriva noastră“, că democraţia implică tocmai dreptul „să nu fii de acord“. Conse­cinţa îndemnului citat mai sus nu s-a lăsat aşteptată : sute de mii de oameni (majorita­tea, specialişti de înaltă calificare) au părăsit deja ţara şi mulţi alţii au de gînd s-o facă — cele mai mari cozi sînt la ambasade. înce­tarea imediată a acestei „hemoragii“ a inte­ligentei nu se poate realiza prin mijloace co­ercitive (eventuala închidere a granițelor), ci prin anularea cauzelor care produc acest efect. De aceea, mai mult ca oricînd, două „chestiuni arzătoare“ sînt astăzi la ordinea zilei. Prima e de ordin economic, vizînd, de fapt, structura politică a societăţii. Este ches­tiunea proprietăţii. Mai exact a proprietăţii private. Surogatele oferite pînă acum (pri­vatizări cu seminţe de dovleac şi vată de za­hăr) par menite să compromită ideea de pri­vatizare. A doua, chestiune vizează o mai deplină valorificare a inteligenţei politice şi sociale. Se vorbeşte, se scrie despre un posibil gu­vern de uniune naţională, care să dea şi o­­poziţiei posibilitatea de a participa la re­facerea ţării (şi, eventual, pe aceea de a se compromite). Nu este obligatoriu ca opoziţia să (şi) guverneze. Dar este necesar ca efor­turile ei să nu se macine în sterile lupte in­testine sau pentru accederea la un minim de afirmare politică. Cum opoziţia româ­nească nu se reduce şi nici nu e reprezen­tată semnificativ prin partidele politice de opoziţie, este necesar ca „intelighenţia“, a­­flată nu întimplător, în majoritate, intr-o opozţie pasivă sau activă, să aibă posibili­tatea exprimării libere a opiniilor. Guvernul, oricare ar fi el, trebuie să folosească acest decisiv potenţial de creaţie socială. Puterea reprezintă, deocamdată, interese abstracte. Exceptînd, desigur, dorinţa de a-şi menţine prerogativele. Atitea decenii, impor­tant a fost în România să fii şef. Nu servi­tor al statului sau al poporului, ci şef, na­cealnic. Diferenţele de interese pornesc de la diferenţe socio-profesionale, culturale, de la situaţia diferită a grupurilor şi indivizilor care deţin, administrează sau utilizează pro­prietatea. Lupta politică autentica exprimă lupta dintre aceste interese. O societate nor­mală, adică democratică, autoreg­îndu-se permanent, promovează acele interese care răspund într-o mai mare măsură nevoilor so­ciale generale. Avind cusurul şi­ calitatea de a nu fi niciodată perfectă, societatea demo­cratică se adaptează mereu, adică se perfec­ţionează. Numai totalitarismul, exacerbînd un adjectiv sau altul al democraţiei, vrea să facă întregul popor fericit. Şi vai de cei care nu acceptă raţia de fericire obligatorie ! CONSTANTIN DUMITRU ■ \ Un test nu numai pentru judecători Cui foloseşte Ceauşescu mort? Despre ceea ce domnii procu­rori — intr-o stranie necunoştin­­ţă de cauză — numesc în rechi­zitoriu „stenograma“ şedinţei c.p.ex. din 17 decembrie, am mai scris. Adaug, iată, că această co­pie xerox după o dactilogramă ce nu mai există şi care dactilo­gramă se presupune a fi fost descifrarea stenogramei dispă­rute — nu se ştie cind, cum­­ poate nici nu s-au făcut investi­gaţii —, ei bine, acest document este atit de riguros incit pune in gura lui Postelnicu Tudor o replică a generalului Vasile Mi­ren. Copia xeroxată din dosar este o copie a nu-ştiu-ce. Or, acel nu-ştiu-ce, în mod cert, nu este descifrarea dactilografiată a ste­nogramei. Este un înlocuitor. Coa­fat. Binişor, îndeajuns ca să i se conteste autenticitatea de docu­ment şi forţa doveditoare de pro­bă juridică. Numai că, în econo­mia probatoriilor, rolul lui nu este deloc neglijabil: dacă l-ar exclude, ar lăsa un gol cam prea mare... Dar cine o fi misteriosul coafor de stenograme ? Pe dom­nii procurori care au anchetat nu pare să-i fi interesat. Cum nu i-a interesat nici dacă s-a înregistrat pe bandă ce-a vorbit dictatorul. Care avea pe masă microfoane. Sala era mică. La ce-or fi folosit ele, copii ? Cu consecvenţă, în acest pro­ces, este acuzat dictatorul. Atunci cum să fie condamnat altcineva ? I-au fost lui de fo­los inculpaţii . Dar lor le-a fost de­ folos bîlbîitul ? Iată că le mai este de folos şi mort. Cam aşa Ie sună disculparea. Şi, totuşi, care să fie secretul învinuirii de genocid, a celor din boxă, pe un temei ce ar putea, cel mult, să arate ca fiecare şi — eventual — în măsură diferi­tă, mai din frică, mai din slu­gărnicie, mai din gindul că e prea legat de socialism şi de „reales“, s-a pretat la un fel de maimuţăreală, făcind jocul stă­­pînului, al despotului neluminat dacă vreţi, împotriva căruia chiar dacă mîrîia o făcea in mare taină ? Dar timpul acestui joc pus sub lupă poate să tota­lizeze vreo 60 de minute. Jude­cătorii ar trebui, deci, sâ-i con­sacre ca autori de genocid, nu­mind astfel nestatutara lor mai­muţăreală. Domnilor, justiţia este, totuşi, justiţie. Legea penală nu con­damnă maimuţăreala. Nici două jumătăţi de oră de frică ori de oportunism neghiob. De ce ar dobindi justiţia, acum, in Româ­nia, o asemenea monumentală originalitate ? Numai pentru că domnii procurori care au făcut ancheta — în fond, sunt oameni şi ei, nu ?, pot greşi, doar unii „au cam greşit“ o viaţă-ntreagă — nu s-au priceput să-i acuze de altceva decit de genocid — că doar n-ar fi primit sarcină — şi nici să-şi întemeieze acu­zaţia pe altceva decit pe acor­dul — chiar tacit, sau dedus — cu ceva zdrobitor de nebulos ? Dacă un proces poate fi soco­tit, în genere, un test dramatic pentru cel sau pentru cei din boxă, în acest caz, devine din ce in ce mai vizibil că la ade­văratul mare test sunt supuşi judecătorii. Fapta comisă — con­form rechizitoriului — de incul­paţi, în loc să devină mai clară, pierde mereu din contur. Fapta pentru săvîrşirea căreia sînt acuzaţi de genocid... Dar, cum justiţia, mult iubiţi­lor şi stimaţilor domni procu­rori, trebuie să râmînă justiţie, judecătorii n-au decit să se descurce, nu-i aşa ? Nu vi se pare că pasa pe care le-aţi tri­mis-o a ajuns — vai, nu aţi vrut ! — tocmai la dracu’ cu cărţi ? Atîta doar că s-ar putea s-aveţi surpriza să nu-i vedeţi alergind de-a surda. Mă rog zeiţei legate la ochi să-i ajute. DORIN GHERGHINESCU ■ P.S. Disproporţia între faptă şi acuzaţie induce, destul de prost drapat, ideea că inculpaţii sunt nedreptăţiţi. Aşa cum câ­tă — e de înţeles — corul ..apar­ţinătorilor“. Oare aşa e ? Asta să fi vrut s-arate cei ce au „croit“ dosarul ? E drept, nu-i nici un secret că ilustra manufactură au dichisit-o oameni ce se aflau sub ordinele domnului Diaconescu, pe atunci adjunctul Procurorului General şi şef al procuraturilor militare. Omul care s-a aflat la Timişoa­ra in timpul Revoluţiei. Cînd nu se poate spune că a luat somni­fere şi a dormit ca un bebeluş. Ba chiar se ştie şi ce a făcut, dar tocmai cine trebuie nu vrea să-şi amintească.­­între altele le-a dat binecuvîntarea hoţii de cadavre. Dacă biruia com­s­tantul lui suprem, colonelul­ Pa­roh devenea general şi vlădic. A învins Revoluţia , a ajuns doar general. Sub m­îna acestui Hopa Mitică s-a „croit“ dosarul celor 24,­ încă un lucru lăsat în seama judecătorilor. E riscant ? La rişte ei ! O fi greu ? Să tragă ei !Eu cred că o vor face. Mă în­şel . Vom vedea toţi. Procesul continuă. Nr. 40 — miercuri 3 octombrie 1990

Next