Foaia poporului, 1896 (Anul 4, nr. 2-52)
1896-01-19 / nr. 2
vVnvil IV Sitiin, Duminecă, 7/19 Ianuarie 1896 Nr. 2 Prețul abonamentului: Pe un an.......................................2 fl. (4 coroane). Pe o jumetate de an . . . 1 fl. (2 coroane). Pentru România 10 lei anual. Abonamentele se fac la Institutul Tipografic în Sibiiu Apare in fiecare Duminecă INSERATE se primesc în biroul administraţiunii (strada Poplăcii nr. 15.) — Telefon nr. 14. Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr. a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Deşteptare. Acest articlu ’l-am primit dela un abonent plugar, pentru adevărurile temeinice şi frumoase, cari se cuprind în dînsul, îl publicăm în fruntea foii noastre. înainte de a ceti „Foaia Poporului“ n’am fost deprins la cit şi n’am ştiut atâtea bune câte ştiu acum de când cetesc această foaie. Noi înaintăm, căci acum abia este casă românească, în care să nu fie şcolar sau şcolăriţă, cari să nu ştie ce ei; bine ar fi, să nu lipsească din nici o casă această foaie, căci e foarte ieftină şi e de mare folos se o ceteşti sau şi numai să o asculţi cu băgare de seamă. Să fi fost foaia întemeiată cu zeci de ani înainte, eram poate pe altă cărare mai bună noi Românii, ca cum suntem astăzi. Abia de 3 ani, de când apare „Foaia Poporului“, şi poporul s’a luminat binişor; dar, dacă se vor înmulţi abonenţii şi va şti fiecine chemarea şi datoria lui de Român, se vor lumina cu mult mai mulţi. Să mulţumim lui Dumnezeu, că ni-a dat oameni, cari să ne lumineze şi pe noi, ţerănimea, aceştia s’au intropus şi au întemeiat şi „Foaia Poporului“. Vedem de altă parte câte pedepse în bani şi câte închisori au suferit, numai să se netezească drumul fiilor şi nepoţilor noştri pentru viitor. Să zicem că cumpărăm o carte, fie ori şi cât de frumoasă, odată trecând peste dînsa, că o cetesc odată sau fie şi de două ori şi-o pun de-o parte, apoi multă vreme nu o mai iau în mână, fiindcă-mi ştiu cuprinsul. Cu câtă bucurie cetim o foaie, care ne aduce în toate Duminecile lucruri folositoare şi legi, apoi veşti şi poveşti, încât îţi saltă inima să o ceteşti sau să o asculţi. Prin cetit se deprinde omul tot mai bine şi îşi lărgeşte cunoştinţele. Eu ştiu conşcolari de ai mei, cu cari am umblat deodată la şcoală, cari acum nu mai ştiu nimica ceti ori scrie. Mă întreb oare pentru ce? Pentru că nu s’au interesat nici deprins la cetit, se poate nici el n’au avut ce să cetească. Să căutăm la alte neamuri să vedem, că abia găseşti o sută, cari să nu ştie ceti şi scrie; pe când la noi Românii, dacă nu chiar întors, pe jumătate tot găsim, cari nu ştie ceti şi scrie nici o literă. Dacă întrebăm de unde se naşte răul ? Răspunsul dela aceia cari zic, că copiii lor n’au vreme să cetească, că nu-’i vor purta la şcoală, că şi aşa, nu vor fi din ei popă, nici dascăli ş. a. în Dumineci şi sărbători, când tinerimea nu are mult lucru, se adună în poveşti sau se duc în crâşmă şi fac alte lucruri nefolositoare; pe când dacă ar ave tot omul câte-o foaie în casa lui, s’ar deprinde cu cetitul el însuşi sau copiii lui. Aşa, că peste puţină vreme s’ar schimba treburile altcum. Să nu perdem din vedere, că unii vor zice, că fii, care să plăteşte pe jumătate de an pe foaie, ar ave şi alt loc. Adevărat, că aşa este, năcazurile sunt grele dar’ de ar fi numai acelea ar fi nimica, dar’ câte le mai fac unii cu voia, şi nu au nici un folos: pe beuturi, pe tabac, peste măsură. Dacă acestora le-ar mai pune cumpăt, dacă ar întemeia o reuniune de temperaţie prin satele noastre, atunci ne-ar aduce un mare folos. Aşa fiind, mulţi bani ne-ar rămânea în pungă şi pentru deşteptare şi luminare. Dacă am „Foaia Poporului“ în Dumineci şi sărbători, zile cari sunt lăsate de Dumnezeu pentru odihnă şi pentru lucruri plăcute lui Dumnezeu, vin de la biserică acasă, şi după prânz, dacă am foaia, atunci şed acasă şi cetesc. Aşa mă odihnesc bine, nu mă duc să vorbesc de nime rău, nu merg la crâşmă şi nu merg în poveşti unde se consumă o grămadă de tăbac şi multe alte cheltueli. Aceasta este calea cea bună să ne deşteptăm şi să cruţăm banii şi sănătatea. Unde lipseşte foaia, e cu totul întoarsă treaba, acolo după prânz ori se adună la poveşti, ori să duc la crâşmă, aşa cheltuesc bani. Apoi când se apucă omul la chef, beate şi voe bună, se cheltueşte mai mult ca 1 fl., într’o singură zi; dar’ încă într’o jumătate sau într’un an întreg? Iată aşa, din bani cruţaţi prin traiu cumpătat, s’ar putea să prenumere aproape fiecare om foaia, că aceea îi aduce folos, nu ca tabacul sau rachiul jidovesc. Gura rîului, Ianuarie 1896. Dumitru George, plugar. FOIŢĂ. Anul-Nou. Sibiiu, 2 Ianuarie. După datina străbună în preseara Anului-Nou s’au petrecut mai multe lucruri demne de însemnat, în preseara Anului-Nou şi înainte de ce s’ar fi zis la cel vechiu: „Vecinica lui pomenire“, tinerimea se pregătise, ca să întocmească o serbare vrednică de martirii români, cari se aflau aici. Aceia însă fără veste plecară toţi cătră casă, ca să ajungă a sărbători în mijlocul familiilor iubite, cătră cari îi trăgea dragostea şi dorul. Mai târziu rămase părintele Vasile Lucaciu, căruia îi doriam să-’i sărbătorim ziua onomastică, dar’ am rămas numai cu dorul. Părintele se grăbia la credincioşii sei, în preseara Anului Nou Vasile Lucaciu dreună cu soţia, băiatul seu Vasiliu şi cu I. Costin cu fiţia lui, soră dulce a părintelui, se retrasă la o cină modestă în societatea soţilor de luptă, Nicolau Cristea, D. Comşa, Diamandi Manole şi 11. Banciu. îndată după sfîrşitul cinei plecă cu trenul de la 10 la ore, fără să fi primit însoţire la gară. „Reuniunea română de cântări“ a întocmit o petrecere pentru membrii sei, cari au avut înfăţoşarea unei petreceri familiare. La această serată au luat parte mai toată inteligenţa din loc, încât sala cea mică de la „Gesellschaftshaus“ s’a arătat prea mică pentru oaspeţii şi dansatorii mulţi. Această petrecere s’a întins până după miezul nopţii, aşa că o parte din dînsa a ajuns în anul 1896. Atunci membrii grăbiau fiecare să-’şi poftească an nou fericit. Aşa este dorinţa, an fericit! Dacă intre oameni există deosebire mare, dacă natura acelora se desoebeşte încât ne-am îndatinat a zice: câţi oameni atâtea năravuri, totuşi în dorul de a fi fericiţi toţi se întâlnesc. Fericirea este soare, car’ dorinţele omeneşti raze. Dacă nu se pune înaintea razelor ceva obiect, ca să fac” T umbră, a* soarele încălzeşte, întocmai este omul fericit, dacă pe acea nu împedecă suferinţele vieţii. Se revărsară zorii Anului Nou, zori aspri, căci gerul era atât de puternic, încât de apăsarea aceluia se ascundea şi se sgulea cătră zero chiar argintul viu din ţevile termometrului. Sub picioarele alergătorilor, cari erau constrînşi a călători repede, cari erau minaţi de asprimea aerului, zăpada cârţeia şi ţivita, încât credeai că auzi din depărtare ascuţitul coaselor muncitorilor sîrguincioşi de pe câmpurile întinse. Cu veselie alergau bătrâni, tineri, fete, ficiori la biserică, unde clopotele chemau prin glasul aramei sunătoare pe adevăraţii creştini. Acolo ajunşi, unii cereau vieaţă mai lungă, alţii noroc, de la Părintele ceresc. Dorinţele şi oftările de An-Nou fericit în vremea umezi se ridicase la cea mi înaltă culme, mulţimea curge pe străzi, priete la prieten aleargă, servitorii purtau ! Toţi oamenii erau într’o mişcare şi ca furnicile în zilele cele mai din v