Foaia Noastră, 1987 (Anul 37, nr. 1-52)
1987-01-02 / nr. 1
Cenadul-Unguresc — sat cu patru turnuri de biserică Femeia mergea grăbită, cu paşi mărunţi şi repezi, în ciuda vîntului iernatic care se învrăjbea din cînd în cînd, suflîndu-i cînd în faţa îmbujorată de frig, cînd o lua din spate, parcă ar fi vrut s-o ridice în văzduh. Dar femeia nu se dădea bătută, ci înainta cu spor. Abia salutul meu şi cîteva întrebări care îi stîrniră curiozitatea o opriră din mers pe femeia care trecuse deja de cele mai frumoase veri. -Vă interesează naţionalităţile? - îmi întoarce vorba tot printr-o întrebare, sucindu-şi la loc nodul basmalei care îi alunecase puţin într-o parte... Trăiesc aici, la Cenadul-Unguresc, şi sirbi, şi români. Dar toţi lucrează ziua-ntreagă, pe străzi nu prea poţi intilni oameni în cursul zilei... Dar staţi puţin, acuşi vine bace Dumitru, dînsu-i român, crîsnic la biserică... Grîsniic, crîsnic, dar la care biserică pare, căci văd două, una lîngă alta, cea de-a treia îşi înalţă turnul spre cer în faţa celorlalte două, iar numai ceva mai încolo, iat-o şi pe cea de-a patra biserică ... - Tăt aceasta, de aici! - mă însoţeşte femeia încă o bucată de drum, pînă la grilajul bisericii române. - Intraţi numai fără grijă! Intr-adevăr dau să intru, dar clanţa portalului nu cedează. - Da, e încă devreme! - spune însoţitoarea mea, uitîndu-se la ceasul din turn. între timp trece prin faţa noastră un om vîrstnic, trăgând în urma lui un cărucior încărcat. Dar în treacăt aruncă femeii cîteva vorbe - presupun că pe româneşte. Femeia îi răspunde în aceeaşi limbă. Apoi îmi tălmăceşte discuţia, şi cetăţeanul este de părere că face Dumitru va veni ceva mai tîrziu, pe la prînz... Şi amîndoi îşi continuă drumul... * * * Timpul trece pe neobservate. Pe străzile pustii nici o mişcare. Biblioteca-club e închisă. Clădirea - mai demult Casa eroilor - are pe unul din pereţi o tablă mare cu numele eroilor căzuţi în primul război mondial - unguri, sîrbi, români, odihnească-se-n pace, căci „moartea lor este sămânţa scumpă de pe ogorul cinstirii...” citesc pe tablă ... - Dumneavoastră nu sînteţi de prin partea locului? - mă surprinde un glas căruia îi aparţine o statură mijlocie, înfăşurată într-un palton gros, de toate zilele. Omul pare trecut de şaizeci. Cu mîinile în buzunar stă alene, ca omul care n-are nici o treabă, ascultînd tăcerea... Şi parcă bucurîndu-se că şi-a găsit tovarăş la vorbă, continuă aşa cum se cuvine unui bun patriot local: - Ascultaţi-mă pe mine - îşi drege glasul: - Mult s-a mai dezvoltat comuna noastră, puteţi să mă credeţi... Aici m-am născut eu, dar şi stră-străbunicul meu tot cenădean a fost.. . Dacă vă uitaţi puţin în jur, vedeţi tot mai multe drumuri asfaltate. Avem un nou magazin ABC. S-a făcut şi o casă mortuară .. . Acum am auzit că se va fora o fîntînă nouă pentru uzina de apă... Iar cine e harnic, trăieşte tare bine, căci grădinăritul e rentabil. . . într-un cuvînt, prosperăm. Cei mai mulţi consăteni lucrează la cooperativă, dar tare mulţi fac naveta la fabrica de cînepă din Nagylak sau la vreo întreprindere din Makó ... - Şi se înţeleg oamenii de limbi materne diferite? - Nu-i nimic ce i-ar împiedica în convieţuirea bună. Oamenii au aici club de naţionalitate, unde invită scriitori şi oameni de cultură. Dar chiar se ţin şi baluri aparte. Credeţi-mâ, n-are importanţă ce limbă vorbeşte cineva, contează mai mult ce om este. Eu, de pildă, sunt ungur, dar nevastă-mea e româncă. Vecinii, la fel. Şi tare bine ne înţelegem. . . Aici poporul s-a contopit în frăţie - îmi spune la despărţire, luînd-o spre casă, căci se apropia vremea prînzului. Oare o fi sosit crîsnicul? -mă frămîntă nerăbdarea ... De departe văd o bicicletă proptită de gardul din fier. Stăpînul celor două roţi stă lîngă grilaj, aşteptîndu-mi sosirea: - Dumitru Becan - se prezintă omul vîrstnic. - încetul cu încetul soseşte timpul să trageţi clopotele . .. - Timpul soseşte, numai curentul nu - acum se repară reţeaua electrică undeva în sat... - Atunci azi prînzul nu va fi anunţat cenădienilor prin dangătul clopotelor . . . S-a mai întîmplat aşa ceva şi altădată . .. Dumitru Becan nu e omul cuvintelor. Tocmai de aceea mă invită la un neam de-al său, explicîndu-mi că dînsul e mare meşter la vorbe. . . * * * O luăm pe-ndedete pînă aproape de marginea satului. Pe şirul caselor de pe strada Táncsics trăieşte Ioachim Highişan cu soţia sa, născută Emilia Popovici. De cîţiva ani amîndoi sunt pensionari. Gazda e un om vesel, spiritual, cu un sănătos simţ al umorului. După ce am trecut de prezentări şi de vorbele introductive, facem un pas mare în trecutul istoric şi ne trezim în seara de revelion a anului 1932. In această singură zi a anului, şi copiii mai mărişori aveau trecere pe la circiumă. Şi Atya (interlocutorul meu), adolescent de vreo 12 ani, e printre muşterii. E prima dată cînd îşi dă seama, ce simţământ este să fii „cîntărit”: chiaburii şi gazdele înstărite, ieşind din cazinou, veneau în circiumă şi cumpăneau flăcăiaşii de acolo, oarecare va deveni „biris” mai bun, care o fi mai voinic, care o fi mai harnic. .. Şi tatăl său e la faţa locului, cu dînsul se tocmesc domnii. In sfîrşit, cei adulţi se învoiesc: flăcăiaşul e tocmit de un chiabur, pe o simbrie anuală de patru măji de grîu, un car cu fîn şi trei kilograme de săpun. Şi Atya a slujit pînă în 1941, cînd sau dus de cătană. Dar înainte de aceasta s-a mai şi însurat. După bătaie, întors acasă, ia în arendă un sălaş, unde trăieşte pînă cînd cu mari greutăţi şi sacrificii, împreună cu nevastă-sa îşi face casă în sat. Mai întîi ridică cei patru pereţi din pămînt bătucit, apoi după ce casa fu gata, a tot lărgit-o, a tot transformat-o, să fie mai încăpătoare, mai frumoasă, mai comodă. Intre timp a crescut şi trei copii. De pe acum vin să-l viziteze nu numai aceştia, ci şi nepoţii. . . Ca să-şi mai rotunjească pensia, omul lucrează încă şi azi ca portar la vechiul său loc de muncă, la spitalul din Makó. Dar în preajma casei, soţii mai au şi o grădină întinsă, care le dă de lucru aproape în tot timpul anului... înainte de a ne despărţi, gazda mă serveşte cu vinn propriu, cinstindmnă pe româneşte: - La mulţi ani, cu sănătate! . .. Mária Csorba Tineri în cîmpul muncii Dr. Zoltán Gurzău — medic De pe acum lucrezi la Medicina internă nr. III, la secţia de gastroenterologie a Spitalului judeţean din Giula. In toamna anului acestuia ţi-ai terminat studiile la Universitatea de Medicină din Seghedin. Precum am aflat „CUM LAUDE”. Retrospectiv, cum ţi se par anii de studenţie, care sînt factorii esenţiali în vederea reuşitei? Acum aruncînd o privire înapoi, scopul pe care mi l-am dorit nu mi se pare irealizabil, precum s-a şi adeverit. Ba chiar îl consider şi real. N-am avut de-a face cu deosebite greutăţi. Insă nu pot să spun că a fost uşor şi aici mă refer şi la activitatea din liceu, adică la examenul de admitere. Îndeosebi pregătirea pentru examenul de admitere a cerut multă învăţătură în plus, o muncă efectuată cu seriozitate şi conştiinţă, în privinţa terminării cu succes a anilor de studenţie, după părerea mea, doi factori joacă un rol important: sîrguinţa şi aptitudinea. în cursul celor şase ani, aceşti doi factori trebuie să se completeze unul pe altul - depinzînd, fireşte, de fiecare student aparte - pentru a atinge nivelul corespunzător de cunoştinţe. - Cum ţi se place trecerea, tranziţia dintre universitate şi spital, locultău de muncă? - Singura problemă care se prezintă că în timpul studiilor am primit o pregătire mai mult teoretică. Iar acum, trebuie să executăm teoria în practică. Dar cred, că această grijă e caracteristică pentru oricare începător într-o profesie. în al doilea rînd dintr-o dată ne revine o mare responsabilitate. Sîntem nevoiţi să hotărîm asupra soartei oamenilor, a bolnavilor, ceea ce moralmente nu e uşor. - Deci vrei să te faci medic internist. . . - Din primii ani de studenţie vreau să devin medic internist, îmi place să lucrez la această secţie, şi pentru că nu e neglijabilă nici buna relaţie dintre colegi şi mine. - Venind vorba despre colegii de muncă, ce fel de legătură iai cu colegii care sînt de origine română, medici şi ei aici? - Intr-adevăr, sîntem aici la spital mai mulţi medici de origine română şi nu numai de la Micherechi, de unde sunt şi eu. Pe mulţi îi cunosc chiar din şcoală. Au fost şi ei elevi ai Liceului ,,N. Bălcescu” din Giula. Mă aflu bine cu ei, iar caracteristica legăturii noastre este socialitatea. Ce-ţi doreşti în practicarea profesiei? - Scopul meu primordial este să fiu un medic bun, scop pentru care voi face tot posibilul. Aceasta trebuie să se manifeste avînd în vedere două lucruri: intre bolnav şi mine să existe o colaborare potrivită şi să mă perfecţionez profesional, să avansez, să ţin pas cu noile cuceriri ale ştiinţei. Bineînţeles că pentru planul meu de perspectivă să devin medic internist general, va trebui să fac faţă, peste cinci ani, unui examen de specialitate. - evru . VINERI 2 IANUARIE 1987 Loc de parcare pentru camioane La sectorul de intrare spre Capitală al autostrăzii „M-1” au început lucrările de construcţie a unui nou bloc de parcare pentru camioane. Anual zoo de mii de camioane trec prin ţara noastră, marea parte a acestora ating şi Capitala, unde parcarea acestor vehicule de mari dimensiuni e cam anevoioasă. Aceste griji vor fi rezolvate prin darea în folosinţă a noului loc de parcare, care va costa 103 milioane de forinţi şi va fi realizat de întreprinderea „Betonútépítő”.