Noi, românii din Ungaria, 1992 (Anul 2, nr. 1-52)
1992-01-10 / nr. 1-2
ANA BIANDIANA ZĂPADĂ Dimineaţa am deschis ochii încet, cu precauţie, gata să-i închid la loc la cea mai mică ameninţare a urîtului şi, neaşteptat, neanunţată de nimic, frumuseţea mi-a năvălit printre pleoape fluturînd aiuritoare aripi destrămate în vîrf. Anul nou cădea din cer alb şi se depunea pe pămîntul bătrîn în nămeţi şi troiene, rostogolite spre copilărie. Cîţi ani trebuie să ai ca să alergi prin ninsoare cu gura deschisă, ca să prinzi fulgii cu buzele şi să-i simţi stingîndu-se ca nişte stele îngheţate pe dinţi? Pînă la ce vîrstă poţi să-ţi doreşti din toate puterile inimii o sanie şi poţi să visezi viteză, la poalele celui mai firav derdeluş? Care este etatea la care mai poţi scrie cu tălpile vorbe mari pe zăpadă şi mai poţi ştampila cu trupul cruci magnifice pe omăt? Ce întrebări fără noimă, cînd oricine ştie că atunci cînd neaua cade timpul se oprește din căzut. Botez Mihai: Gemeni