Foaia Românească, 2003 (Anul 53, nr. 1-52)
2003-01-03 / nr. 1
Expoziţia tinerilor artişti români din Budapesta Biblioteca de Limbi Străine din Budapesta este un atelier care în mod sistematic oferă spaţiu manifestărilor naţionalităţilor din Capitală. Conform acestei atitudini favorabile, la 18 decembrie s-a vernisat expoziţia a trei artişti plastici români. Adela Chiş, Aurelia Nemeş şi Victor Frătean aparţin tinerei generaţii, care s-au prezentat în faţa iubitorilor de artă cu nişte grafici originale. Iar în a doua parte a manifestării, dr. Maria Berenyi s-a prezentat în dublă calitate, vorbind despre activitatea Institutului de Cercetări al Românilor din Ungaria şi despre apariţia recentului său volum de poezii, cu titlul „In pragul noului mileniu". Trei tineri din două generaţii Adela Chiş s-a născut în 1974, la Ciula. A dat bacalaureatul la Liceul Românesc din oraşul său natal, iar diploma a luat-o la Academia de Artă „Ioan Andreescu" din Cluj. Astăzi se ocupă cu arhitectură interioară şi cu grafică. Este membră a Studioului Tinerilor Artişti Decorativi. A avut expoziţii la Oradea, Cluj, Timişoara, Baia Mare, Giula, Bichişciaba şi Budapesta. Aurelia Nemeş s-a născut la Szolnok. Studiile medii lea făcut la Liceul de Artă Plastică şi Artă Decorativă din Budapesta. A făcut un an la secţia de desen a Şcolii Superioare „Juhász Gyula" din Seghedin, dar diploma a obţinut-o la Academia de Artă Plastică din Budapesta, în anul 2002. Intre timp a făcut şi o şcoală de fotografie şi se ocupă cu artă fotografică şi cu grafici, iar lucrările expuse la Biblioteca de Limbi Străine vor ilustra noul volum pentru copii al Luciei Borza. Până acum a expus la Oradea, Giula, Kaposvár, Szentendre, în Galeria Bercsenyi, în Clubul Jókai şi la Academia de Artă Plastică din Budapesta. Victor Frătean aparţine celei mai tinere generaţii. El s-a născut în anul 1983, la Bichişciaba, iar bacalaureatul l-a obţinut în Capitală, în momentul de faţă este student la Facultatea de Arhitectură a Universităţii Ştiinţelor Tehnice şi Economice din Budapesta. De mic copil îl pasionează desenul, luând parte cu cele mai bune rezultate la mai multe concursuri lansate de Uniunea Culturală a Românilor din Ungaria. Cuvinte de apreciere Directorul Centrului Cultural al României din Budapesta, Mircea Opriţă, în calitatea sa de critic de artă a apreciat lucrările tinerilor artişti români în felul următor: „Eu cred că am văzut lucrări foarte promiţătoare. Unele se află mai aproape de împlinirea artistică, iar altele ne fac încrezători în evoluţia autorilor lor. In primul rând aş remarca acuarelele Aureliei Nemeş, care ne conving că ea este o ilustratoare foarte bună. Ne prezintă o grafică specială, care se numeşte ilustraţia de carte. Mai ales dacă este vorba despre publicaţii adresate copiilor, ai nevoie de un talent aparte, de o fineţe deosebită şi trebuie să simţi cumva, cam ce aşteaptă copilul atunci când răsfoieşte cartea. Cred că Aurelia Nemeş se află pe o cale bună, în acest sens. Dar trebuie să-i remarcăm şi tablourile de grafică propriu-zisă, care ne fac încrezători în cariera sa de grafician de dincolo de ilustraţii pentru copii. Victor Frătean este preocupat de o grafică contemporană, post-modernă. In lucrările lui regăsim influenţe, mai ales din filmele americane. Pe aceste tablouri apar personajele filmelor de aventură, pe care el le reface în stil propriu, cu o anumită ironie. Am simţit că fiecare personaj desenat este ironizat, ceea ce înseamnă o participare afectivă a tânărului grafician. Trebuie neapărat să pomenesc şi încercarea - pentru că este vorba doar despre un singur tablou -a Adelei Chiş care, din punctul de vedere al tehnicii pe care o foloseşte, spune mult şi îmi permite să cred în talentul ei." O artistă deja consacrată Poeta Maria Berenyi nu necesită o prezentare, versurile ei fiind cunoscute de întreaga noastră comunitate, şi nu numai. La Biblioteca de Limbi Străine a fost rugată să vorbească despre activitatea Institutului pe care îl conduce și despre noul său volum de poezii, „în pragul noului mileniu". (Continuare în pag. a 10-a) ibrărie - amenajare interioară machetă ucrare de Adela Chiș FOAIA românească Argument De ce trecem la ortografia oficială română? De câtva timp, vrem nu vrem, avem senzaţia de parcă viitorul ne-ar fi prins din urmă. Suntem învechiţi, ne-am ruginit şi tot mai greu ne adaptăm la noutăţi, la schimbări. De aproape zece ani, în mai multe rânduri (dar poate nu de suficiente ori) s-au adunat intelectualii noştri pentru a dezbate probleme de identitate, lingvistică, ortografie. La întrebarea dacă pare să trecem şi noi, românii din Ungaria, la noua veche grafie a limbii române prin utilizarea lui , în interiorul cuvintelor şi a formei sunt (suntem, sunteţi), răspunsul a fost întotdeauna negativ. Explicaţii la acest răspuns am avut din belşug. Numai că au trecut deja zece ani de la hotărârea Academiei Române, care a fost luată în februarie 1993 şi, vrând nevrând, aproape toată lumea s-a adaptat la noua normă ortografică. Care sunt argumentele noastre pentru care credem că trebuie să facem şi noi acest pas? Ne mândrim că în ultimii ani tot mai mulţi tineri de-ai noştri se duc să studieze în România, că singurul nostru liceu este bine cotat şi de elevi sosiţi din România; ne mângâie la suflet că, în ultimul timp, tot mai mulţi tineri scriu româneşte (vezi scrierile lor în paginile Foii româneşti); dintre românii din Ungaria, care nu termină liceu românesc, tot mai mulţi sunt aceia care în vederea unei slujbe mai bune sau a unei şanse mai mari de angajare se înscriu la examen de stat la limba română. Iar un ultim argument, care credem că pune punctul pe i este că Ungaria, ca stat, admite ca ortografie oficială română numai pe cea recunoscută de Academia Română. Cu zece ani după adoptarea acestei legi lingvistice, trebuie să recunoaștem că va fi mai complicat dacă nu trecem la scrierea cu â şi cu sunt, decât să luăm şi noi o hotărâre fermă şi să ţinem pasul cu vremea. Legătura noastră cu limba, cu originea românească numai atunci va putea fi neîntreruptă dacă nu ne vom depărta de poporul din care facem parte. E. iova La un an nou [...] Oricât de mici am fi pe acest glob atât de neînsemnat în univers, al cărui an întreg de câteva sute de zile nu este măcar un ceas pentru anul lui Neptun de şaizeci de mii de zile, totuşi ce multe şi mari mizerii se petrec în atât de scurt timp, cât de multe mijloace nu inventează oamenii spre a-şi face viaţa grea şi dureroasă! S-ar crede că cu cât cunoştinţele înaintează, cu cât omul câştigă convingerea despre nimicnicia lui şi despre mărimea lui Dumnezeu, ar scădea deşertăciunea care este izvorul urii şi al dezbinărilor; că încredinţăndu-se că nu numai nimic este, ci chiar mai puţin decât nimic, de vreme ce viaţa omenirii întregi este ceva accidental şi trecător pe coaja pământului, mintea lui va fi izbită cu atâta adâncime de acest mare problem, încât să poată uita patimile mici care-l mişcă, mai puţin însemnătoare decât o picătură în ocean, decât o clipă în eternitate. [...] Mihai Eminescu, Timpul, 1 ianuarie 1883