Fotbal, iulie-decembrie 1972 (Anul 7, nr. 319-344)

1972-07-05 / nr. 319

''üüllllliillllíllllüllllilllllllll Bazil Marian... Un mare jucător. Un mare international. Un mare suter. Poate cel mai mare din fotbalul nostru. Bazil Marian, a­ntrenorul... Un om cu o vastă experiență, dar un profesionist uneori contestat. A făcut lucruri foarte frumoase, cindva, la Jiul. A construit o excelentă echipă olimpică, una dintre cele mai bune ale socceru­­lui nostru, o echipă care a învins pe Penarol şi a înscris, în palma­resul ..tricolorilor, un remarcabil 1—1 cu Uruenayul, la Montevideo. Au urmat, insă, şi momente grele, care ţin mai mult de condiţia an­trenorului din România decât de calităţile intrinseci ale unui pro­fesionist Să nu uităm, de pildă, că Bazil Marian a fost nevoit să părăsească Dinamo pentru „vina“ de a fi încheiat campionatul pe locul... 2 şi de a fi ajuns, în a­­celaşi an, doar în... finala „Cu­pei României“. Astăzi, Bazil Marian trăieşte zi­lele succesului echipei sale. Rapid, în ,,Cupa României“. Un succes, binemeritat, care răsplăteşte, poa­te, cei peste 30 de ani consacraţi fotbalului. — Mai intii, felicitări. Bazile! Aş vrea să te în­treb un singur lucru : cum explici decalajul între locul 10 obţinut in campionat şi acest succes în „Cupa Ro­mâniei“? — Totul este atit de relativ in fotbal. Dacă n-am fi pierdut me­ciul cu Steagul roşu, şi acest lu­cru ar fi fost foarte normal, in ciuda scorului care îmi contestă afirmaţia, probabil că Rapid s-ar fi clasat pe un loc acceptabil, iar acest succes in „Cupa României“ ar fi fost despovărat de handica­pul locului la campionat. — Ce părere ai de evo­luţia generală a echipei Rapid în sezonul 1971—72 ? — O evoluţie in valuri. Am în­ceput campionatul foarte bine, cu un 1—1 la Arad care, din păcate, n-a fost televizat. A urmat o scă­dere. Apoi, prin aprilie am avut o serie excelentă, cu 11 puncte din șase jocuri, pentru ca la ur­mă de tot să vină un nou reflux, care ne-a trimis pe locul 10. — Cum explici aceste va­luri, acest reflux ? — Faptul că echipa a avut re­sursele necesare unui final bun in „Cupa României“ mă face să cred că principala cauză nu tre­buie legată de pregătirea fizică. Mă gindesc, in primul rind. La prea desele întreruperi in cam­pionat si mai ales la solicitările formidabile ale lotului la capito­lul resurse nervoase. Fără să fac vreun proces cuiva, aş vrea să spun că revenirile internaţiona­lilor mei de la loturi mi-au oferit un tablou perfect edificator. Toți jucătorii purtau amprenta marilor eforturi nervoase depuse acolo. Asta nu este o scuză, ci pura realitate. De altfel, ca să fim foarte sinceri, singura echipă care se apropie, ca angajament in joc, de marile echipe ale Europei este... echipa naţională, pentru motive pe care le cunoaştem, dar pe care le uităm deseori, sau le facem uitate, deoarece e mult mai simplu să dai vina pe antre­norii de la club. — Te-ai referit la anga­jamentul fizic şi psihic de tip internaţional. — La noi un asemenea angaja­ment nu există. La­­­oi, datorită mentalităţii, jucătorii nu sunt dispuşi să împlinească sarcinile­­ cele mai simple ale fotbalului modern : marcajul, dublajul, pre­singul. La noi, fotbalul râmine, pentru imensa majoritate a jucă­torilor, un fel de distracţie de dupâ-amiază, care-ţi poate înles­ni nişte lucruri de care muritorul de rând nu prea poate dispune. Iată de ce, cred că discuţiile­­ aşa-zis tehnice pe marginea unei echipe nu pot fi purtate decit pornind de la premisa mentali­­­­tăţii. Acesta este principalul de-­­ calaj între fotbalul mare şi fot­balul nostru. L­a urma urmei,­­ cind s-a spus că o echipă este o idee in mişcare, nu s-a greşit prea mult. Ajax este o idee în I mişcare. Mai există şi alte echi­pe in această categorie. La noi I în ţară, echipa naţională este, într-o oarecare măsură, o idee la mişcare. Echipele de club nu intră in această categorie. Dacă te uiţi cu atenţie la echipele noastre de club, iţi dai seama că cel puţin 5—6 jucători se sustrag efortului in teren, nepar­­ticipînd, cu sarcini duble, la jo­cul echipei. — Există la Rapid jucă­tori care să te fi mulţumit din acest punct de vedere, nu campionatul care a tre­cut ? — Să zicem că există. L-aş numi pe Dumitru, l-aş numi pe Lupescu, şi, oricut te-ar mira, pe Neagu. Dar ar mai fi foarte mul­te lucruri de spus- Iată, de pildă, Dumitru este un jucător cu ca­lităţi fotbalistice ieşite din comun. El nu are, însă, capacitatea fi­zică necesară susţinerii efortului de joc timp de 90 de minute. Un mare mijlocaş nu e de conceput astăzi fără rol defensiv, fără rol de constructor şi chiar de finali­­zator. Dumitru are toate aceste calităţi virtuale. Dacă ar fi avut şi „pieptul“ necesar susţinerii lor, ar fi fost unul dintre cei mai mari jucători europeni. Sper că acest lucru se va realiza, prin muncă. Am amintit toate acestea nu pentru a face examenul celui mai bun jucător al meu, ci pen­tru a aminti — deoarece se uită — făptui că mulţi dintre jucăto­rii noştri de mare talent, ca de pildă, Dumitrache sau Dobrin, nu pot împlini norma internaţională de efort în cursul unui mare meci de fotbal — Ce părere ai de Ră­­ducanu ? — Răducanu a fost şi este o problemă. Ne aflăm în faţa unui portar cu calităţi fizice şi felim­en pe care eu, personal, nu le-am găsit la nici unul dintre portarii pe care i-am văzut in cursul vie­ţii. Şi totuşi, mai ales în ultima vreme, Răducanu are, şi la echipa naţională, pasivul mai mare decit activul. Eu am depus eforturi fără precedent pentru echilibrarea lui Răducanu. Nu-mi aduc aminte să fi lucrat vreodată mai mult cu un jucător. Dar pentru Rădu­canu trebuie să lucreze toată lu­mea. Spun asta pentru că aproape toată lumea il îndeamnă mai mult la rele, pentru a se putea distra de pe urma actorului pe care-1 creează. Cred, insă, că Ra­­ducanu se va rezolva singur, pînă la urmă, deoarece și-a dat seama, mai ales în ultimul timp, că publicul poate trece foarte uşor de la dragoste la ură... — Ce dificultăți ai avut în timpul acestui an ? — Dificultățile nu sunt noi. De altfel, în fotbal nimic nu e nou sub soare. Ca întotdeauna, antrenorul are un... rol important numai cind echipa pierde. In rest, se creează impresia ca totul merge de la sine. Toate acestea se produc de pe urma faptului ca fotbalul nostru nu are condu­cători profesionişti. Cind l-am auzit pe Covaci spunind că Ajax a obţinut ceea ce a obţinut dato­rită făptuită că cei trei factori — conducerea, antrenorul şi jucă­torii —îşi cunosc foarte bine me­seria şi nu au vanitatea de a se amesteca în treburile altuia, am spus . Bravo Covaci ! Asta-i ade­vărul ! De altfel, succesul lui Co­vaci m-a bucurat enorm, pentru că este şi succesul nostru, intr-o oarecare măsură. Dacă un antre­nor concediat, ca Ştefan Covaci, a putut face ceea ce a făcut la Ajax, cred că nu e cazul să discu­tăm prea mult despre calităţile antrenorilor noştri... La noi, la club, am salutat numirea lui Ilie Greavu in postul de vicepreşedin­te. Iată, în sfîrşit, o situaţie in care un club de fotbal apelează la un fotbalist. Pentru ca, e limpede ca bună ziua, fotbalul nu poate fi condus decit de oa­meni care şi-au închinat viaţa fotbalului. Sunt convins că Ilie Greavu va fi, pînă la urmă, un bun conducător, deoarece ştie că are mult de învăţat şi învaţă foarte bine. — Ce părere ai de nive­lul actual al fotbalului nostru ? * — Sintem in situaţia unui aler­gător care încearcă să tină pasul plutonului. Fotbalul nostru a in­trat doar de ciţiva ani in rit­mul de foc al fotbalului interna­tional şi încearcă să reziste. La început a existat un mare decalaj între succesele echipei naţionale şi insuccesele tradiţionale ale echi­pelor de club. Din fericire, ul­timul an ne oferă o plăcută sur­priză. Echipele de club şi-au fă­cut şi ele, in bună parte, datoria. Să sperăm că n-a fost o simplă coincidenţă. Oricum, angrenarea in marele ritm al fotbalului in­ternational presupune eforturi sporite. Altfel, undeva tot se va rupe pînă la urmă- Dar toate a­­cestea trebuie aduse la cunoștin­ța publicului, printr-o lămurire sobră, în presă. — Ce părere ai de rolul presei sportive ? — Am admirat mult presa spor­tivă pe­ntru felul în care a ajutat echipa naţională. Nu cred, însă, că s-a făcut acelaşi lucru pentru campionatul nostru şi, mai ales, pentru „Cupa României.“ Publi­cul trebuie lămurit. Publicul fot­balului trebuie educat. Pe mine, personal, m-au durut unele reac­ţii ale suporterilor noştri, in tim­pul finalei. Deşi eram bucuros la gindul că mă apropii de „Cupa României“, nu va-am simţit bine, ca pui şi ca sportiv, auzind în tribune vorbe de şicană la adresa eternului nostru rival, Dinamo. Iată un lucru mai important decit un gol vartat sau decit o pasă greșită. — Ce perspective ne o­­feră Rapid in apropiatul sezon inter­național ? — Iasă-mă să rid. Intr-o pe­rioadă in care Rapid ar trebui să-și pună problema întăririi lo­tului, el are doar problema păstră­rii, în cadrul echipei, a trei dintre jucătorii săi de bază- Cu asta cred că am spus totul... Ioan CHIRILA INTRE FOTBALUL MARE SI NOI, UN SINGUR OBSTACOL: MENTALITATEA • O ECHIPĂ ESTE O IDEE TN MIŞCARE • DUMITRACHE, DUMITRU, DOBRIN SI NORMA DE EFORT INTERNAŢIONALĂ • RADUCANU CU­NOAŞTE DRUMUL DE LA DRAGOSTE LA URĂ • BRAVO, COVACI ! • PROIECTE? NU STIU DACA VOI CONTA PE TREI DINTRE JUCĂTORII MEI DE BAZA .*1.­ /MARIAM MULŢESCU Acum un an, foarte tînărul Mul­­ţescu — nu împlinise atunci 20 de ani — a plecat de la Steaua. Oame­nii de prin Ghencea spun că era un trunchi de copac, foarte frumos cres­cut. Alţii, mult mai puţini, susţineau că e prea noduros. Despărţirea n-a ridicat prea multe probleme. Mulţescu era cedat Văii Jiului, împreună cu Grigore, in schim­bul lui Ion Constantin, care făcea figură de neînţeles la Petroşani, aş­­teptind consacrarea Capitalei. Mulţescu a părăsit­ Steaua cu inima grea. Dar, cel mai îndurerat a fost, atunci, „nea Romeo Catana", omul care l-a iubit foarte mult şi care, în visurile lui, vedea un nou Constan­tin Mulţescu a sosit la Petroşani cam în aceeaşi zi cu Vasile Suciu. Şi-a pus o cămaşă albă şi a pornit spre stadion. Pe drum a văzut că gule­rul s-a înnegrit de fum. Altul poate că s-ar fi întors din drum, dar Mul­ţescu şi-a dat seama imediat că a­­ceastă venire in Valea Jiului e, de fapt, marea lui şansă de fotbalist. In numai un an, Mulţescu a stră­bătut drumul de la tineretul Stelei la cel de titular al finalistei „Cupei României“. Intre timp, copilul din Ghencea a ajuns şi la Le Havre. In echipa de tineret a României, Mulţescu este un jucător de talent. Eugen Iordache e de părere ca înain­taşul său are fotbalul în singe. La Pi­teşti, în semifinala Gupei, cu Dinamo, internaţionalii echipei bucureştene au fost uimiţi de uşurinţa cu care înain­taşul Jiului reuşea să treacă prin obstacolele puse în cale şi mai ales de faptul că Mulţescu îşi propunea slalomuri... absurde pentru un jucător abia ajuns în divizia naţională. In finala Cupei, pe „23 August“, Mulţescu a impresionat din nou prin curajul cu care s-a angajat în due­luri directe cu Dumitru şi prin... proiectele sale temerare în desface­rea unei apărări in care Boc şi Lu­pescu îşi cunosc destul de bine me­seria. La 21 de ani neîmpliniţi, Mulţescu este un jurătu­p care vine. Repertoriul său tehnic aminteşte realmente de Constantin. Şi e greu de explicat, cum „profesorul“ n-a văzut în talen­tatul junior crescut pe „Ghencea“ un posibil înaintaş al echipei sale. Nu ştim cum va evolua Mulțescu. Nu ştim dacă saltul neverosimil rea­lizat intr-un singur an va fi urmat de noi acumulări. Ştim, însă, cu si­guranţă că diagnosticul medicilor fot­balului nostru nu este întotdeauna cel exact. Un mai bun examen se impune, mai ales la vîrsta la care modificările ar trebui să fie previzibile. Să sperăm că pronosticul senti­mental al cunoscutului... pediatru al fotbalului, Romeo Catană, se va îm­plini... L CH. Pag. 2 Nr. 319300000

Next