Fulgerul, 1912-1913 (Anul 5, nr. 1-52)

1913-07-22 / nr. 38

i­ dentă ar trebui să ne îndemne să do­rim a fi al celor dintăi. Contra acestui sentiment împărtăşit de Ţara întreagă, vedem că guvernul nos­tru din duşman, s a schimbat în protec­torul şi ’n avocatul Bulgarilor. M. S. Regele a telegrafiat Sultanului, dându’i sfaturi prieteneşti să părăsească Adrianopolul, spre a nu indispune ma­rile puteri. Guvernul, pe de altă parte, printr’o notă diplomatică, cere aceloraş mari puteri să întervie la Constantino­­poli cu presiuni, pentru ca Turcii să pă­răsească Adrianopolul și teritoriile din Tracia recucerite de ei. Ba, mai mult încă, se vorbeşte chiar de un mandat pe care marile puteri—generoasele mari puteri!-sunt gata să-l deie României, pentru ca ea, cu cele 500000 baionete ce le are îngrămădite peste Dunărea, să silească pe Turci ca, ascultând sfatul marilor puteri, să respecte cu sfinţenie tratatul de la Londra, pe care Bulgarii au fost cei întăi cari l-au calcat în pi­cioare. Dar ce avem noi de câştigat din a­­mestecul nostru în afacerile Turcilor şi Bulgarilor? Ce avantaje ne-au creat ma­rile puteri, pentru a fi în drept să ne impue sarcini cari, dacă apără intere­sele ori simpatiile lor, pentru noi nu re­prezintă absolut nici un interes şi nici un folos? Să fie oare interesul de a ne câştiga prietenia Bulgarilor care ne m­ână ? D’apoi această prietenie, ori câte sa­crificii am face, trecutul ne dovedeşte că le facem în vânt, acest sentiment ne­­putându’şi găsi un colţişor cât de mic în inima bulgărească. Umblând după această prietenie chi­­merică, e sigur că vom perde prietenia Turcilor, care, într’un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat, ne-ar putea fi poate de real folos şi ne-ar prinde mult bine. Ast­fel fiind lucrurile, cel mai cuminte din partea noastră e să nu ne facem nici protectorul, nici avocatul Bulgarilor, ci să ne căutăm numai de trebile noastre. G. de la Galata conferinţa de pace, nu trebue ca simţul de ospitalitate al guvernului nostru să meargă aşa de departe, încât să se sfiască să li ceară respectarea vieţei Românilor locuitori în Vidin. Ne mirăm cum Bulgaria şi Serbia n’au avut şi nu au atâta bun simţ şi atâta doză de condescendenţă cătră România, în cât în momentul când Ţara noastră s’a expus la sacrificii pentru liniştea lor, tocmai atunci să încingă o luptă în care expun la moarte sute şi mii de Români pacinici ce locuesc în Vidin. Fulg. In chestia Vidinului Lumea la noi a rămas foarte nemul­ţumită că guvernul nostru n a întrebuinţat toate mijloacele posibile să împiedice bombardarea Vidinului, unde cea mai mare parte a populaţiei o formează Ro­mânii. Ar fi trebuit exercitată presiunea cea mai puternică, şi asupra Bulgariei ca ar­mata ei să evacueze Vidinul, şi asupra Serbiei să renunţe la bombardare. In acest mod s’ar fi scapat de moarte sute de locuitori Români, cari, la Vidin, au căzut loviţi de spărturile obuzelor şi de şrapnelile Sârbilor. Şi, fiind­că nu ştim dacă, după cele cinci zile de suspendarea luptelor, pacea va fi încheiată, cerem ca guvernul să întrebuinţeze toate mijloacele pacinice, şi la nevoie chiar coercitive, ca popula­ţia română din Vidin să fie cruţată atât de prezenţa trupelor bulgare, cât şi de asediul şi bombardarea armatei sârbeşti. Fiind­că în capitala noastră găzduim pe delegaţii bulgari şi sârbi, veniţi la FULGERUL Ţara trebue să ştie ! ■­ Sunt încheiate trei săptămâni de când oastea românească a trecut Dunărea. Ce-a făcut? Unde se află? Nimeni nu ştie. Serviciul supravegherei ştirilor se arată foarte sgârcit in comunicări asupra ar­matei şi mişcărilor ei, iar lumea rămasă acasă e îngrijită — şi nu fără drept cu­vânt — de soarta celor plecaţi, fie­care având un tată, un fiu, un soţ, un frate sau un prieten, de-a căruia soartă un ză­dar se încearcă a afla. Şi această stare de absolut mutism din partea autorităţilor militare înlesneşte plăzmuirea a fel de fel de presupuneri şi ştiri false. S'a mers de unii necugetaţi pănă la a inventa morţi şi grav răniţi precizându-se chiar anumite nume. Plecarea a două ambulanţa pe câmpul de operaţii a făcut ca presupunerile şi ştirile fantastice să-şi lărgească şi mai mult încă terenul. Aceasta ar trebui să hotărască pe au­torităţile noastre militare să iasă din mutismul lor. Armata e a Ţărei, a acelei mulţimi a­­nonime, care arde de nerăbdarea a şti totul şi nu a celor ce-o conduc, nici a acelora ce conduc afacerile Ţărei. Ţara are dreptul să ştie totul şi tre­bue să ştie totul, cu atât mai mult cu cât se spune că toată acţiunea armatei n’a fost de­cât o simplă manevră regală, cu proporţii mai mari de­cât cele obici­nuite. Un Român colea limba franceză a început să ia în­­tăitatea asupra limbei greceşti şi să de­vie ast­fel limba saloanelor moldoveneşti, trecând imediat în cele ale lui Costăchel şi Iorgu Sturza şi sfârşind cu acelea ale boerimei de clasa a doua. Costumul european se introdusese de tinerimea reîntoarsă din Paris şi alte cen­tre mari ale Europei, şi pe cari bătrânii îi porecleau bonjurişti, nu atâta pentru cuvântul că ei de obiceiu vorbeau fran­ţuzeşte in saloanele acestei case, unde erau primiţi cu o deosebită atenţie, dar mai mult pentru ideile noua cu cari ve­niseră în ţară. In fruntea bonjuriştilor erau Cogâlni­­ceanu, Alexandri, Negri şi mulţi alţii, şi în saloanele acestor case au isbutit să convertească pe câţi­va din stâlpii ţărei, şi, răzămaţi pe ei, au încercat să doboare vechiul sistem de guvernământ şi să a­­runce sămânţa unirei ţărilor surori. In casa aceasta s’au perindat multe fapte în legătură cu evoluţia politică şi culturală a laşului în deosebi. Puţinii cari mai trăesc şi’şi amintesc de ele nu pot să nu regrete că nevoia a impus dărâ­marea ei. Em. O amintire ce dispare Foasta casă Mavroieni, în anii ultimi ocupată de Coreul militar, din cauza ne­­voei de aliniere a stradei Carol, este acum mai mult de jumătate distrusă. Puţinii cari o cunosc, nu fără părere de rău au privit dărâmarea ei şi au regretat adânc că n’a fost posibil să fie păstrată, din cauza absolutei nevoi a alinierei. In saloanele acestei clădiri a apărut în­­tăiaşi dată costumul european : redingotă, fracul cu jobenul lor şi dlacul, şi tot a­­ le-ale Mitropolitului Pim­en Mobilizarea şi trecerea în acţiune a ar­matei noastre, pe lângă nenumâratile rele şi neajunsuri, a avut şi un bine. A strâns de pe drumuri pe I. P. S. Sa Mitropolitul Pimen şi, cu toată neplăcerea ce-o are de Ieşeni şi de Iaşi, cu toată groaza ce-o avea de palatul mitropolitan, în care nu vedea, la fie­care pas, de cât spectrul tifosului rânjindin­ hidos, l’a fixat de două săptămâni, pe loc. In acest timp, ca să-i treacă de urât, Mitropolitul a devenit de-o dărnicie rară. In fie­care duminică dărueşte, la disc, câte-o întreagă piesă de cinci lei pentru Crucea­ Roşie ori pentru familiile mobili­zaţilor, şi, pe de­asupra, şi căte-un dis­curs straşnic, îndemnăm pe Prea Sfântul să taie din gazete şi să adune toate aceste discur­suri într'un volum, şi cu aceasta va a­duce, de sigur, mari foloase posteriţăiţei. * Mai dăună­zi, un biet preot, având oa­re­cari interese familiare, a cerut Prea Sfântului o permisie de două trei zile. Acest act îndrăzneţ a pus pe patriotul nostru Mitropolit în mare mânie. Cum, cucernice părinte — a strigat Prea Sfântul—îndrăzneşti să ceri permi­sie pe­ aceste timpuri de mobilizare, când vezi că chiar eu sunt imobilizat la Iaşi ? Aceasta întrece marginile ori­cărei în­drăzneli. Aceasta însă nu l-a împedecat pe Prea Sfântul să acoarde concedii nepoţilor sei Băiculescu şi Brănişteanu, cari savurează deliciile vilegiaturei, chiar pe timp de mo­bilizare şi de război­. Săptămâna trecută — după cum am spus — Mitropolitul Pimen a chemat la Mitropolie pe preoţii din oraş şi le-a tras o spălătură numărul unu, pentru motivul că nu dau nici un concurs comitetelor constituite pentru ajutorarea familiilor nevoieşe a militarilor mobilizaţi. Câtă dreptate a avut Mitropolitul ne-o dovedeşte ziarul Mişcarea, în care citim ,­ că părintele Gh. Goţan, parohul bisericei Sf. Treime din Păcurari, a adunat, cu listele de subscripţie No. 21 şi 215 suma de 400 lei, adică tocmai de patru ori cât a oferit I. P. S. Sa pentru acelaş scop. In aceleaşi liste vedem că părintele Goţan, care are leafă 60-70 lei pe lună, a subscris 23 de lei, adică a treia parte din salarul seu, pe când Mitropolitul, care încasează peste 4000 lei, a dat 100, adică a patru-zecea parte. Se potriveşte, Prea Sfinte? Cum rămâne cu spălătură ce-ai dat-o preoţilor, şi de sigur de care n’a fost cruţat nici părintele Goţan ? Sfiştoc Administraţie criminală Am arătat, mai dăună­zi, cum un în­văţător român, de origină bulgară—Petre Pencescu—din comuna Găuriciu judeţul Teleorman, a lucrat, cu râvnă, timp de 24 de ani, la bulgarizarea populaţiei din acea comună, fără ca autorităţile şcolare, ca şi cele administrative, să se fi alarmat de opera de deznaţionalizare a criminalu­lui învăţător, întreprinsă pe teritoriul Ţă­rei Româneşti. Astă­zi, un fapt de-o gravitate cu mult mai mare încă, iesă la lumină. , Iată ce povesteşte corespondentului din Giurgiu al Viitorului un tătâr Român, Vasile Bădilă, dezertor din armata bul­gărească . Un an înainte de răscoalele ţărăneşti din 1907, mai mulţi emisari ai guvernu­lui bulgar au cutreerat satele de la mar­ginea Dunărei, travestiţi în comercianţi, îndemnând populaţiunea săracă şi fără pământ să emigreze în Bulgaria, unde nu vor mai fi speculaţi şi robii ciocoilor, ca in România. Aceşti emisari, despre cari am aflat în urmă că sunt funcţionari Bulgari, pro­miteau tuturor locuitorilor ce vor trece Dunărea mijloace de transport, câmp de muncă, loc de casă, boi, cai şi unelte de muncă, în mod absolut gratuit. Tatăl meu, împreună cu alţi 50 de lo­cuitori din comunile Bragadiru, Conţeşti şi Petroşani, ameţiţi de promisiunile emi­sarilor bulgari, cari îşi fâceau propaganda sub ochii autorităţilor noastre din sat, a consimţit să meargă în Bulgaria, în speranţa unui train mai bun. Odată consimţimântul dat, emisarii bul­gari ne-au trecut Dunărea in mod frau­dulos, ducându-ne în satul Vardin de lângă Şiştov. Eu eram atunci numai de 17 ani. Odată instalaţi în Vardin, autorităţile bulgare, sub pretext că nu se poate da pă­mânt de­cât la un număr mai mare de locuitori, ne-au amânat continuu, pănă PUŞCĂRIAŞUL Trecuse 12 ani de când fusese con­­demnat şi Vasile a Tomulesei, recăpă­­tându-şi libertatea, se reîntoarse în sa­tul seu. De astă dată se hotărâ să fie om ca toţi oamenii, cinstit, ca să uite fie­care că a fost osândit, odată, la puşcărie. Lume multă din sat, rude şi prieteni, venise să’l vadă, după o lipsă de 12 ani. Nevasta lui Vasile chemase mai mulţi săteni, pentru ca împreună cu toţii să 8­* înveselească de venirea soţului ei. Când toţi râdeau şi vorbeau, Vasile sta într’un colţ, mâhnit, dar totuş cu faţa zimbitoare (de nevoie) ca să nu arăte oa­menilor că­­ costă aşa de mult ruşinea c’a fost osândit la puşcărie. Nimeni nu şi-ar fi îngăduit să’l întrebe ceva din viaţa lui de 12 ani. In mintea lui nu era altă ceva de cât întristarea, când îşi aducea aminte c’a fost osândit la 12 ani de puşcărie, dar pune­ că se mai însenina puţin, când se gândea că de-a cura are să fie cel mai bun om din sat şi că ori­cine are să gă­sească milă la dânsul. Era trist, dus pe gânduri, şi când lu­mea isbucnea prea tare în râs, pentru vr’o glumă spusă de vr’un hâtru glumeţ, tresărea ca din somn şi zimbea cu amă­răciune. Apoi din nou cădea în tristeţă, urmfindu’şi gândul, reamintindu’şi viaţa. O copilărie ca toate, foarte frumoasă, în tovărăşia altor copii cam de aceiaş vrâstă cu dânsul, când cutrierau toate dealurile după pui de mierlă, îşi reamin­tea cum se jucau cu zm­ăul, mingea şi altele. Veni apoi vrâsta de soldat, cum părăsea postul şi altele. Dar de­odată tresări şi lumea adunată acolo tresări şi ea uitându-se unii la alţii. Faţa lui Vasile din tristă se făcu spăriată, din galbenă neagră şi căzu iarăşi pe gânduri. Ajunsese la isprăvirea vieţei lui libere şi începerea celei de ocnaş. Soarele începuse a da după deal, când lumea se împrăştie, ducându-se fie­care pe la casele lor. Aşa trăi doi ani de zile fostul puşcă­riaş Vasile a Tomulesei, fără să facă vi o faptu­ră, ba chiar ajutând şi el, cum pu­tea, pe oamenii din sat, ca să se arăte bun şi să prindă dragoste de dânsul. Se prefăcuse omul cu totul. * * După doi ani de trai liniştit, se în­tâmplă o tâlhărie la capătul podului din sat. .Jandarmii, după o căutare zădarnică de două săptămâni—şi fiind­că Ii făgă­duise căpitanul înaintare în grad, dacă vor găsi­ pe hoț—îşi aduseră aminte de locuitorul Vasile a Tomulesei, care mai fusese condemnat pentru o ticăloşie din tinereţe, îndată ce se eliberase din ar­mată. — El trebue să fie—îşi ziseră—fiind­c a mai fost odată osândit. Se duseră la casa omului, îl luară pe sus, îi croiră vi­u câte­va, şi, fără să se ştie creştinul vinovat cu ceva, îl puseră între baionete şi’l duseră la secţie, nu­mai ca să arăte superiorului lor că au gă­sit pe vinovat şi să’l facă să’şi îndepli­nească făgăduinţa. Câtă nelinişte în mintea acestui om, care se ştia nevinovat şi care­ a fost a­restat pe nedrept ! Dar ce putea el să facă ? * v In sfârşit, după o lună şi jumătate de prevenţie, fu dus la judecată. Din uşa cea naltă şi frumoasă se auzi gura aprodului: ,,Vasile a Tomulesei!“ şi bietul creştin fu împins inainte cu o lo­vitură puternică în spate . Când intră, judecătorul strigă şi el: — Vasile a Tomulesei, să povesteşti cum s’a săvârşit hoţia. Şi bietul om fu împins de jandarmi la locul unde debuea să vorbească. El începu: ţ —Să trăiţi, domnule judecător, am mai fost condemnat odată, în tinereţe, pen­tru un ajutor ce-am dat la un omor, în­dată ce m’am eliberat din armată, dar pe-atunci n'aveam­ minte şi pentru aceasta mi-am luat pedeapsa. Acum eu... — v­orbeşte-ne despre hoţia «aceasta—stri­gă judecătorul încruntat şi c­’un aer rău­tăcios. (Va urma) Amilcar C. Semaca

Next