Fulgerul, 1915-1916 (Anul 8, nr. 1-74)
1915-11-02 / nr. 1
■n tenţionat. Sânt greşelile inevitabile ale oricărui lucru, cu cât el e mai intens şi mai îndelung. Cu toate acestea, Fulgerul şi-a făcut datoria către Biserică, mult mai mult decât alte ziare, şi multe persoane din Biserică trebuie să-i fie recunoscătoare pentru ajutorul şi sprijinul pe care l-a dat în diferite chestiuni. Deci, din punct de vedere bisericesc, aceşti şapte ani de existenţă ai Fulgerului se încheie cu un mare activ, cu un plus care constituie un titlu de cinste pentru acest ziar. Căci au mai fost şi mai sânt ziare cari pretind că se ocupă de chestiunile bisericeşti. La multe din ele însă se descopere dedesupt interesul şi necinstea, şi nici nu avem nevoie să le numim, fiindcă numelelor sânt deja pe buzele celor ce urmăresc lucrurile cari se petrec în Biserică. Fulgerul însă a lucrat în Biserică cu inimă creştinească, şi deci, sprijinit pe acest trecut de vrednicie, sântem siguri că, şi pe viitor, nu se va abate de la această linie de purtare, care poate fi un exemplu pentru mulţi. Veseli de aceste constatări, îi urăm drum îndelung şi neabătut, pentru a-l vedea cu aceiaş tărie, ca şi în trecut, la lucrul care-l încununează atât de frumos acum. _______ FILOS Carte Postală ■5 Aceleaş femei Şi nu voiu fi în viaţa mea mai trist Ca ’n ziua când va trebui să pleci Deapururea pe sufletu-mi s’apleci Tristeţa ochilor de ametist. Privindu-te ca pe-o statue, voi Zăgăzui sub gene, lacrimi cât Alţi ochi în lume n’au purtat atât, Căci n’a mai fost iubire ca’ntre noii Mă voiu pleca, umil, ca un pribeag Şi mâna care ori mă mângâia Sfielnic şi tăcut, voiu săruta, Ca mâna unui mor! ce mi-a fost drag. Târziu, când depărtarea le-o ’mbrăca In haina ei de purpură şi crep, Gândind la tot ce-a fost, o să încep Ca un nebun să plâng în urma ta ! D. Iov BASARABIA Dincolo de Prut, de peste un secol, geme asuprită o parte, şi cea mai frumoasă, din poporul românesc, şi nu putem să i venim în ajutor, nici să-i alinăm cruda suferinţă a înstrăinărei, nici să i îndeplinim din înăbuşitele năzuinţi. Nimic nu-i putem face decât să-i trimetem, şi ea să aştepte nostologic, aceiaş speranţă vagă, nelămurită, a dezrobirei, pe care-o aşteaptă ca orbul lumina şi orfanul mângâerea ! Dincolo de Prutul blăstămat, perfidia diplomaţiei e rupt o parte din trupul mândru şi frumos al ţărei româneşti. Geme sora noastră n lanţurile sclăviei, scumpa Basarabie, care ţine ascuns în sinul ei, rupt de suspine, ca un tezaur într’o rădiţă de aur, simţirea românească, nevătămată. Sânt câteva zile de când o afacere m’a dus pe malul Prutului. Privind spre Basarabia, mi - a strâns inima şi mi-am simţit ochii în lacrimi. Mi se părea că se întind, din zarea Basarabiei, spre noi cei din România liberă, două braţe uriaşe, deznădăjduite, cari imploră ajutor şi îndurare. Era parcă o rugă aevea, mută, tristă din cale-afară. Peste zarea Basarabiei plutea un ceriu mohorât, care plânge şi el parcă soarta ei, numai soarele, dătător de viaţă şi de universală mângâere, mai cobora o rază blândă şi mângăioasă. Şi-am simţit ce multă durere, ce desnădâjduită nostalgie de libertate şi de înfrăţire e în frumoasa Basarabie. Să nu îndreptăm dar şi spre ea inima şi gândul nostru, căci ea, de peste un secol, aşteaptă să-i vie îndurare şi mântuire de la noi. Ni trebue, desigur, Transilvania şi sfânta Bucovină, care păstrează, înstrăinate, moaştele celui mai glorios şi sfânt Voevod Român, dar tot atâta ni trebue şi Basarabie. E peste un secol de când oblăduirea FULGERUL rusască, întrebuinţând teroarea şi cea mai cumplită asuprire, tot n’a izbutit a înstrăina o fărâmă din sufletul fraţilor noştri Basarabeni. Elementul românesc a rămas, până azi, acelaşi neclintit, şi fără precedent în istoria lumei întregi faptul coloniilor ruseşti, împrăştiete în Basarabia, după râpire. Departe ca ele sa fi rusificat elementul românesc, mare parte din ele au fost românizate. Elementul românesc a rămas ca o stâncă de granit, neclintită, în baraca nemiloasă a valurilor moscovite, cari s'au năpustit asupra lui cu toată furia, încercând să’l abată din calea lui şi să'l înnece ’n oceanul panslavismului rusesc. Sânt câţiva ani de când ţarul, într’un moment de înduioşare, poate, prevăzând însă şi din pericolul viitor, a decretat limba românească de limbă oficială la slujba bisericilor româneşti din Basarabia. Ucazul nu s a aplicat. Insă Românii basarabeni, sublimi martiri i se roagă lui D-zeu, cu toată teroarea, în limba lor strămoşască, căci numai aşa simt uşurare şi alin suferinţilor şi înstrăinărei ce îndură de peste un veac. In aceste timpuri de prefaceri şi de întregiri de neamuri, ce vor rezulta desigur din războiul mondial, trebue să nu dăm toate silinţile să nu întregim şi noi neamul, nu totul. Avem dreptatea cea mare şi sfântă cu noi şi nu ştim care-i Dumnezeul care să nu ni-o asculte. Ciasul cel mare, străbătând secolii, a sosit pentru noi. Să fim cu toţii la datorie şi să ştim a ni-o face. Petru Th. Gâdei Cum să dăm aurul Băncei Naţionale ? Prin ziarele din Bucureşti s-a făcut apel la publicul român să verse la Banca Naţională aurul ce l-ar fi având, sub orice formă ar fi el. Acelaş lucru l-a făcut şi d. primar G. Mârzescu, în consiliul comunal, cerând d-lor consilieri comunali ca fiecare, încercat sau de activitate, să propage ideea varsurei aurului, sub orice formă, la Banca Naţională. Aceste apeluri au fost interpretate şi comentate de public în fel de fel de chipuri şi de aceea, pentru a se putea pune capăt conjecturilor şi comentariilor, n ar f rău ca Banca Naţională să facă cunoscut, fie prin ziare, fie prin placarde, modul şi condiţiile în cari se vor face aceste vărsăminte de aur, cari vor folosi, în primul loc, acţionarilor, Banca Raţională fiind o instituţie particulară. EPIGRAMA D-lui Stamatopol, Directorul ziarului „Fulgerul" Fulgerul pe cer apare, Carul se iscă şi furtună. Numai „Fulgerul“ 'mneatale Apărut-a 'ntotdeauna. A. Miletineanu. Un nou partid? După ce sântem binecuvântaţi cu multe partide ca: naţional-liberal, conservatorfilipescian, conservator-marghilomanist, conservator-democrat, social-democrat şi naţional-democrat, o nouă veste despre un eveniment fericit nu vine tocmai din Ialomiţa : un nou prunc se naşte. In adevăr, sindicatul agricol din Ialomiţa a admis o rezoluţie în sensul următor: „Văzind puţinul interes şi concurs ce se dă agricultorilor care de fapt suportă toate greutăţile şi alcătuesc imensa majoritate a populaţiunii ţării, considerând că de la Sindicatul nostru a pornit toată mişcarea sindicalistă agrară, toate ideile şi propunerile menite să amelioreze soarta agricultorilor, am admis ideia de a înfiinţa în ţară un partid agrar începând deocamdată cu constituirea lui în judeţul Ialomiţa. C Consiliul nostru de administraţie este însărcinat cu alcătuirea programului şi a statutelor, alăturându-şi în acest scop şi alte persoane competente.*4 Este foarte curios că, în aceste momente critice, când sântem aproape izolaţi de restul lumei, în acest timp când realizarea idealului naţional se apropie, în loc să se gândească proprietarii cei mari la modul cum să fie de folos ţărei şi a căuta să fie solidari în folosul neamului românesc, ei fac politică pro domo, uitând totul. Un partizan al viitorului partid îşi exprimă clar şi categoric vederile: „Partidul agrar, în împrejurările actuale, ar fi un partid firesc al dezvoltărei timpurilor prin cari trecem şi ca atare crearea lui n'ar avea să îngrijoreze cu nimic popularitatea partidelor istorice. Departe de a le face vreun rău, el le-ar cauza numai bine, pentru că prin fiinţarea lui şi mai cu deosebire prin progresiva lui dezvoltare, ar pune stavilă unor oameni nu tocmai umanitari, cari vroind să se folosească de tăria de care dispun şi supuindu-se egoismului lor, nu se mai gândesc la nici un principiu de dreptate, ci ţintesc numai la îmbogăţiri repezi în dauna atâtor muncitori cinstiţi şi prea mult îndurători în ogorul agriculturei naţionale.“ . Partid agrar, într’o ţară eminaminte agrară, e un non sens. E un ceva care nu’i de loc trebuitor. De la Vodă pănă la opincă, toţi locuitorii ţărei sânt agricultori. Problema agrară e înscrisă în programele tuturor partidelor politice. Toţi fruntaşii vieţei noastre politice cu exploatarea pământului se ocupă. Atunci la ce mai este nevoie de înregimentare într’un partid aparte? Inţăleg rostul sindicatului agricol, dar nu l înţăleg pe acel al unui partid. Un partid are şi trebue să aibă un program politic determinat, pentru binele ţărei, şi nu poate fi un fel de societate comercială, cu interes... egoist. La noi, mai ales ţărănimea se stânge de sifilis şi pelagră. Avem un contingent de 65 la sută analfabeţi. Ţaranii îşi manifestă, din ce în ce mai mult, lipsa de pământ. „Noi vrem pământ“ al lui Coşbuc a devenit un strigăt unanim. Ei cer, şi cu multă dreptate, chemarea lor la viaţa politică prin lărgirea dreptului de vot. Evreii dovedesc, din zi în zi mai mult, devotamentul lor cătră ţară, şi cer să fie parte şi la bucuriile ei, nu numai la durerileei. Funcţionarii publici, funcţionarii comerciali, lucrătorii de la fabrici, meseriaşi şi comercianţi, toţi se plâng de scumpetea traiului şi cer să se fie măsuri pentru uşurarea lor. Da ! Rezolvarea chestiei ţărăneşti, exproprierile, şcoala, chestia evreiască, scumpetea traiului, lărgirea dreptului de vot, etc. trebue să fie grija fruntaşilor acestei ţări. înjghebarea noului partid n’are deci nici un interes. ’__________ Carol Drimmer. Pentru aniversara noastră Printre numeroasele felicitări ce le-am primit, cu prilejul încheierei a şapte ani de existenţă a Fulgerului, e şi următoarea, a unuia dintre simpaticii noştri colaboratori. Domnule Director, vă felicitez că aţi reuşit a face să apara un ziar independent, timp de şăpte ani, fără absolut nici o întrerupere. Independenţa în ziaristică—şi mai ales aşa cum ştie Fulgerul s’o practice—nefăcănd nici o deosebire când e vorba să vină în ajutor contra unor nedreptăţi, este tot ce poate fi de dorit în Presă. Din toată inima vă urez sănătate şi succes, ca astfel să fie dat apreciatului dv. hebdomadar să samene şi pe pământul României întregite propaganda a tot ce e umanitar, a tot ce e românesc. Să trăiţii Ic. IMPRESII Câml am cetit afişele cari anunţau publicului reprezentarea piesei Akim, rolul titular fiind susţinut de însuş autorul, mărturisesc—nu fârâ oare-care sfială—cft m’a cuprins mirarea, necunoscând j de Victor Eftimiu decât ca literat de valoare, nu şi ca artist. Mirarea mea insă nu ţinu mult, căci, după puţine zile, avu loc reprezentarea piesei. Cunoscui pe simpaticul om de litere Înainte de inceperea spectacolului. De îndată ce ai făcui cunoştinţa şi auzii vorbind, orice urmă de mirare şi neîncredere dispăru. Când am privit acea faţă frumoasă şi mai mult interesantă, cu fruntea lată, cu privirea inteligentă Încadrată In nişte sprincene bine arcuite, cu o bărbie rotunjită, pare că ar fi cioplită'n peatră, abea atunci am priceput de ce poate fi capabil acest om şi de cel aşa simpatizat. Cred că duşmanul cel mai înverşunat, criticul cel mai pornit ar fi silit să-şi schimbe părerile, când ar vorbi mai mult cu el. După cum am spus, în aceiaş sară îl putui admira în rolul lui Akim din piesa cu acelaş nume, scrisă de d-sa. Ca să vă puteţi face o ideie de jocul lui V. Eftimiu, e destul să amintesc: Ce poate fi mai dulce decât o voce armonioasă,care ţi atinge timpanul când slabă şi nuanţată ca murmurul unui izvor, când profundă şi viforoasă. El are în voce nuanţe tainice, cari dau vorbelor un colorit special. Pănă’n colţurile cele mai depărtate ale galeriei auzi vorbele rostite pe scenă. Fiecare silabă, fiecare sunet îl auzi clar şi răspicat, parcă cel ce vorbeşte ar fi la un pas de tine. Cât priveşte jocul de scenă, d. Eftimiu se prezintă ca un maestru bătrân, deprins cu scena. Aceste sânt impresiile pe cari le-am putut culege, când am văzut pentru prima oară pe d. Victor Eftimiu jucând. rentra x. 27\x i9i6 A. Miletineanu LA MULŢI ANI! Astăzi, când Fulgerul, simpaticul nostru săptămânal, îşi începe al optulea an de viaţă, eu îi urez o îndelungată trăinicie şi un succes mereu crescând. El mi-a făcut adesea ori cinstea de a adăposti umila mea proză, din care a eşit câteodată o mică scânteie aprinzătoare de viaţă intelectuală şi de judecată sănătoasă. Ei sunt recunoscător, şi îi doresc ca alţii, mai demni decât mine, să contribue la sporirea renumelui său. Fulgerul merită de a trăi şi de a fi cât se poate mai răspândit în ţara noastră, căci el a contribuit şi va contribui la îndreptarea multor lucruri strîmbe cari, puse în adevărata lor lumină, fără ură şi fără patimă, nu vor mai eşi la iveală, spre cinstea culturei şi demnităţii societăţei noastre. Şi cu această urare, trimit Fulgerului încă o proză de ale mele: cititorii vor fi indulgenţi, dar o vor găsi de ocazie, deşi cam tristă. L. E. Sinigaglia Să ne rugăm pentru Ei! Fie-mi permis a aminti că astăzi este Sâmbăta morţilor, ziuă în care noi, cei cu viaţă vremelnică, suntem datori a ne gândi cu pietate şi cu dor la acei cari au trecut la viaţa fără sfârşit. Sfânta Biserică ne impune o asemenea datorie, şi Ea uneşte, în această zi, rugile Sale cu ale noastre, pentru odihna sufletelor acelora cari, nemaibucurându-se de lumina trecătoare a soarelui, aspiră la lumina veşnică a adevăratei fericiri : „Et lux perpetua luceai eis !“ şi noi repetăm această antifonă la fiecare parastas şi, mai cu seamă, în ziua comemorativă a tuturor decedaţilor. • Ziua tuturor decedaţilor ! Aceasta este, poate, cea mai de căpetenie solemnitate a calendarului creştinesc. Cine o sfinţeşte, recunoaşte prin aceasta nemurirea sufletului, cea mai înaltă concepţie a moralei universale. Dacă sufletul piere odată cu trupul nostru, la ce bun să ne preocupăm de ce se va întâmpla în urma noastră ? la ce bun să ne îngrijim de sancţiunile trecătoare ale dreptăţei omeneşti, şi de moralitatea sau imoralitatea acţiunilor noastre, a cărei memorie se va pierde în negura timpurilor ? Dar dacă sufletul nostru trăeşte nemuritor dincolo de mormânt, atunci vom spune cu un mare poet : „La fapte măreţe ne îndeamnă mormintele celor vrednici, şi frumos şi sfânt este pământul ce le adăposteşte“ (Foscolo, Sepoleni). La acest pământ, care este într’adevăr cel mai sfânt, şi pe care noi numim cimitir, creştinii catolici vin cu toţii în ziua de 2 noembre, pentru a aduce tributul lor de lacrimi, de suspine şi de rugi, scumpilor dispăruţi din această vale de plânsete şi de mizerii. Pe mormintele vastei câmpii ale Eternităţei, ard luminile, simbolul vieţei celei fără de întuneric; se râdică fumul tămâei, suflarea rugăciunilor pământeşti către Cel de sus, şi mănunchiuri de flori răspândesc parfumul lor, icoana curăţeniei, după care ar trebui să trăim , dar lacrămile noastre mângâie osămintele, cărora le dorim ca ţărâna să le fie uşoară ! Numai acela care n a lăsat pe pământ