Fulgerul, 1915-1916 (Anul 8, nr. 1-74)

1915-11-02 / nr. 1

■n­ tenţionat. Sânt greşelile inevitabile ale oricărui lucru, cu cât el e mai intens şi mai îndelung. Cu toate acestea, Fulgerul şi-a făcut datoria către Biserică, mult mai mult decât alte ziare, şi multe persoane din Biserică trebuie să-i fie recunoscătoare pentru ajutorul şi sprijinul pe care l-a dat în diferite chestiuni. Deci, din punct de vedere bisericesc, aceşti şapte ani de existenţă ai Fulge­rului se încheie cu un mare activ, cu un plus care constituie un titlu de cin­ste pentru acest ziar. Căci au mai fost şi mai sânt ziare cari pretind că se o­­cupă de chestiunile bisericeşti. La multe din ele însă se descopere dedesupt in­teresul şi necinstea, şi nici nu avem nevoie să le numim, fiindcă numele­­lor sânt deja pe buzele celor ce urmăresc lucrurile cari se petrec în Biserică. Fulgerul însă a lucrat în Biserică cu inimă creştinească, şi deci, sprijinit pe acest trecut de vrednicie, sântem siguri că, şi pe viitor, nu se va abate de la această linie de purtare, care poate fi un exemplu pentru mulţi. Veseli de aceste constatări, îi urăm drum îndelung şi­ neabătut, pentru a-l vedea cu aceiaş tărie, ca şi în trecut, la lucrul care-l încununează atât de frumos acum. _______ FILOS Carte Postală ■5 Aceleaş femei Şi nu voiu fi în viaţa mea mai trist Ca ’n ziua când va trebui să pleci Deapururea pe sufletu-mi s’apleci Tristeţa ochilor de ametist. Privindu-te ca pe-o statue, voi Zăgăzui sub gene, lacrimi cât Alţi ochi în lume n’au purtat atât, Căci n’a mai fost iubire ca’ntre noii Mă voiu pleca, umil, ca un pribeag Şi mâna care ori mă mângâia Sfielnic şi tăcut, voiu săruta, Ca mâna unui mor! ce mi-a fost drag. Târziu, când depărtarea le-o ’mbrăca In haina ei de purpură şi crep, Gândind la tot ce-a fost, o să încep Ca un nebun să plâng în urma ta ! D. Iov BASARABIA Dincolo de Prut, de peste un secol, geme asuprită o parte, şi cea mai fru­moasă, din poporul românesc, şi nu pu­tem să i venim în ajutor, nici să-i alinăm cruda suferinţă a înstrăinărei, nici să i în­deplinim din înăbuşitele­­ năzuinţi. Nimic nu-i putem face decât să-i trimetem, şi ea să aştepte nostologic, aceiaş speranţă vagă, nelămurită, a dezrobirei, pe care-o aşteaptă ca orbul lumina şi orfanul mân­­gâerea ! Dincolo de Prutul blăstămat, perfidia diplomaţiei e rupt o parte din trupul mândru şi frumos al ţărei româneşti. Geme sora noastră n lanţurile sclăviei, scumpa Basarabie, care ţine ascuns în sinul ei, rupt de suspine, ca un tezaur într’o răd­iţă de aur, simţirea româneas­că, nevătămată. Sânt câte­va zile de când o afacere m’a dus pe malul Prutului. Privind spre Ba­sarabia, mi - a strâns inima şi mi-am sim­ţit ochii în lacrimi. Mi se părea că se întind, din zarea Basarabiei, spre noi cei din România liberă, două braţe uriaşe, deznădăjduite, cari imploră ajutor şi în­durare. Era parcă o rugă aevea, mută, tristă din cale-afară. Peste zarea Basara­biei plutea un ceriu mohorât, care plânge şi el parcă soarta ei, numai soarele, dă­tător de viaţă şi de universală mângâere, mai cobora o rază blândă şi mângăioasă. Şi-am simţit ce multă durere, ce des­­nădâjduită nostalgie de libertate şi de în­frăţire e în frumoasa Basarabie. Să nu îndreptăm dar şi spre ea inima şi gândul nostru, căci ea, de peste un se­col, aşteaptă să-i vie îndurare şi mântuire de la noi. Ni trebue, de­sigur, Transilvania şi sfânta Bucovină, care păstrează, înstrăi­nate, moaştele celui mai glorios şi sfânt Voevod Român, dar tot atâta ni trebue şi Basarabie. E peste un secol de când oblăduirea FULGERUL rusască, întrebuinţând teroarea şi cea mai cumplită asuprire, tot n’a izbutit a în­străina o fărâmă din sufletul fraţilor noş­tri Basarabeni. Elementul românesc a ră­mas, până azi, acelaşi neclintit, şi­­ fără precedent în istoria lumei întregi fap­tul coloniilor ruseşti, împrăştiete în Ba­sarabia, după râpire. Departe ca ele sa fi rusificat elementul românesc, mare parte din ele au fost românizate. Elementul ro­mânesc a rămas ca o stâncă de granit, neclintită, în baraca nemiloasă a valuri­lor moscovite, cari s'au năpustit asupra lui cu toată furia, încercând să’l abată din calea lui şi să'l înnece ’n oceanul panslavismului rusesc. Sânt câţi­va ani de când ţarul, într’un moment de înduioşare, poate, prevăzând însă şi din pericolul viitor, a decretat limba românească de limbă oficială la slujba bisericilor româneşti din Basara­bia. Ucazul nu s a aplicat. Insă Românii basarabeni, sublimi martiri i se roagă lui D-zeu, cu toată teroarea, în limba lor strămoşască, căci numai aşa simt uşu­rare şi alin suferinţilor şi înstrăinărei ce îndură de peste un veac. In aceste timpuri de prefaceri şi de întregiri de neamuri, ce vor rezulta de­si­gur din războiul mondial, trebue să nu dăm toate silinţile să nu întregim şi noi neamul, nu totul. Avem dreptatea cea mare şi sfântă cu noi şi nu ştim care-i Dumnezeul care să nu ni-o asculte. Ciasul cel mare, străbătând secolii, a sosit pentru noi. Să fim cu toţii la datorie şi să ştim a ni-o face. Petru Th. Gâdei Cum să dăm aurul Băncei Naţionale ? Prin ziarele din Bucureşti s-a făcut a­­pel la publicul român să verse la Banca Naţională aurul ce l-ar fi având, sub ori­ce formă ar fi el. Acelaş lucru l-a făcut şi d. primar G. Mârzescu, în consiliul comunal, cerând d-lor consilieri comunali ca fie­care, în­cercat sau de activitate, să propage ideea varsurei aurului, sub ori­ce formă, la Banca Naţională. Aceste apeluri au fost interpretate şi comentate de public în fel de fel de chi­puri şi de aceea, pentru a se putea pune capăt conjecturilor şi comentariilor, n ar f rău ca Banca Naţională să facă cu­noscut, fie prin ziare, fie prin placarde, modul şi condiţiile în cari se vor face a­­ceste vărsăminte de aur, cari vor folosi, în primul loc, acţionarilor, Banca Raţio­­nală fiind o instituţie particulară. EPIGRAMA D-lui Stamatopol, Directorul ziarului „Fulgerul" Fulgerul pe cer apare, Carul se iscă şi furtună. Numai „Fulgerul“ 'mneatale Apărut-a 'ntotdeauna. A. Miletineanu. Un nou partid? După ce sântem binecuvântaţi cu multe partide ca: naţional-liberal, conservator­­filipescian, conservator-marghilomanist, conservator-democrat, social-democrat şi naţional-dem­ocrat, o nouă veste despre un eveniment fericit nu vine tocmai din Ialomiţa : un nou prunc se naşte. In adevăr, sindicatul agricol din Ialo­miţa a admis o rezoluţie în sensul urmă­tor: „Văzind puţinul interes şi concurs ce se dă agricultorilor care de fapt suportă toate greutăţile şi alcătuesc imensa ma­joritate a populaţiunii ţării, considerând că de la Sindicatul nostru a pornit toată mişcarea sindicalistă agrară, toate ideile şi propunerile menite să amelioreze soar­ta agricultorilor, am admis ideia de a în­fiinţa în ţară un partid agrar începând deocamdată cu constituirea lui în jude­ţul Ialomiţa. C Consiliul nostru de administraţie este însărcinat cu alcătuirea programului şi a statutelor, alăturându-şi în acest scop şi alte persoane competente.*4 Este foarte curios că, în aceste mo­mente critice, când sântem aproape izo­laţi de restul lumei, în acest timp când realizarea idealului naţional se apropie, în loc să se gândească proprietarii cei mari la modul cum să fie de folos ţărei şi a căuta să fie solidari în folosul nea­mului românesc, ei fac politică pro domo, uitând totul. Un partizan­ al viitorului partid îşi ex­primă clar şi categoric vederile: „Partidul agrar, în împrejurările actu­ale, ar fi un partid firesc al dezvoltărei timpurilor prin cari trecem şi ca atare crearea lui n'ar avea să îngrijoreze cu ni­mic popularitatea partidelor istorice. De­parte de a le face vre­un rău, el le-ar cauza numai bine, pentru că prin fiinţa­rea lu­i şi mai cu deosebire prin progre­siva lui dezvoltare, ar pune stavilă unor oameni nu tocmai umanitari, cari vroind să se folosească de tăria de care dispun şi supuindu-se egoismului lor, nu se mai gândesc la nici un principiu de dreptate, ci ţintesc numai la îmbogăţiri repezi în dauna atâtor muncitori cinstiţi şi prea mult îndurători în ogorul agriculturei na­ţionale.“ . Partid agrar, într’o ţară eminaminte a­­grară, e un non sens. E un ceva care nu’i de loc trebuitor. De la Vodă pănă la o­­pincă, toţi locuitorii ţărei sânt agricul­tori. Problema agrară e înscrisă în pro­gramele tuturor partidelor politice. Toţi fruntaşii vieţei noastre politice cu exploa­tarea pământului se ocupă. Atunci la ce mai este nevoie de înregimentare într’un partid aparte? Inţăleg rostul sindicatului agricol, dar nu l înţăleg­ pe­ acel al unui partid. Un partid are şi trebue să aibă un pro­gram politic determinat, pentru binele ţă­rei, şi nu poate fi un fel de societate co­mercială, cu interes... egoist. La noi, mai ales ţărănimea se stânge de sifilis şi pelagră. Avem un contingent de 65 la sută analfabeţi. Ţaranii îşi ma­nifestă, din ce în ce mai mult, lipsa de pământ. „Noi vrem pământ“ al lui Coş­­buc a devenit un strigăt unanim. Ei cer, şi cu multă dreptate, chemarea lor la viaţa politică prin lărgirea dreptu­lui de vot. Evreii dovedesc, din zi în zi mai mult, devotamentul lor cătră ţară, şi cer să fie parte şi la bucuriile ei, nu numai la du­rerile­­ei. Funcţionarii publici, funcţionarii comer­ciali, lucrătorii de la fabrici, meseriaşi şi comercianţi, toţi se plâng de scumpetea traiului şi cer să se fie măsuri pentru u­­şurarea lor. Da ! Rezolvarea chestiei ţărăneşti, ex­proprierile, şcoala, chestia evreiască, scum­petea traiului, lărgirea dreptului de vot, etc. trebue să fie grija fruntaşilor aces­tei ţări. înjghebarea noului partid n’are deci nici un interes. ’__________ Carol Drimmer. Pentru aniversara noastră Printre numeroasele felicitări ce le-am primit, cu prilejul încheierei a şapte ani de existenţă a Fulgerului, e şi următoa­rea, a unuia dintre simpaticii noştri co­laboratori. Domnule Director, vă felicitez că aţi reuşit a face să a­­para un ziar independent, timp de şăpte ani, fără absolut nici o întrerupere. Independenţa în ziaristică—şi mai ales aşa cum ştie Fulgerul s’o practice—ne­­făcănd nici o deosebire când e vorba să vină în ajutor contra unor nedreptăţi, este tot ce poate fi de dorit în Presă. Din toată inima vă urez sănătate şi succes, ca ast­fel să fie dat apreciatului dv. hebdomadar să samene şi pe pămân­tul României întregite propaganda a tot ce e umanitar, a tot ce e românesc. Să trăiţii Ic. IMPRESII Câml am cetit afişele cari­ anunţau publicului reprezentarea piesei Akim, rolul titular fiind susţinut de însuş autorul, mărturisesc—nu fârâ oare-care sfială—cft m’a cuprins mirarea, necu­­noscând j de Victor Eftimiu decât ca literat de valoare, nu şi ca artist. Mirarea mea insă nu ţinu mult, căci, după puţine zile, avu loc re­prezentarea piesei. Cunoscui pe simpaticul om de litere Înainte de inceperea spectacolului. De îndată ce ai făcui cunoştinţa şi­­ auzii vorbind, ori­ce urmă de mi­rare şi neîncredere dispăru. Când am privit a­­cea faţă frumoasă şi mai mult interesantă, cu fruntea lată, cu privirea inteligentă Încadrată In nişte sprincene bine arcuite, cu o bărbie ro­tunjită, pare­ că ar fi cioplită'n peatră, abea a­­tunci­ am priceput de ce poate fi capabil acest om şi de cel aşa simpatizat. Cred că duşmanul cel mai înverşunat, criticul cel mai pornit ar fi silit să-şi schimbe părerile, când ar vorbi mai mult cu el. După cum am spus, în aceiaş sară îl putui ad­mira în rolul lui Akim din piesa cu acelaş nume, scrisă de d-sa. Ca să vă puteţi face­ o ideie de jocul lui V. Eftimiu, e destul să amintesc: Ce poate fi mai dulce decât o voce armonioasă,­­care ţi atinge timpanul când slabă şi nuanţată ca murmurul unui izvor, când profundă şi viforoasă. El are în voce nuanţe tainice, cari dau vorbe­lor un colorit special. Pănă’n colţurile cele mai depărtate ale galeriei auzi vorbele rostite pe scenă. Fie­care silabă, fie­care sunet îl auzi clar şi răspicat, parcă cel ce vorbeşte ar fi la un pas de tine. Cât priveşte jocul de scenă, d. Eftimiu se prezintă ca un maestru bătrân, deprins cu scena. Aceste sânt impresiile pe cari le-am putut cu­lege, când am văzut pentru prima oară pe d. Victor Eftimiu jucând. rentra x. 27\x i9i6 A. Miletineanu LA MULŢI ANI! Astăzi, când Fulgerul, simpaticul nos­tru săptămânal, îşi începe al optulea an de viaţă, eu îi urez o îndelungată trăi­nicie şi un succes mereu crescând. El mi-a făcut adesea­ ori cinstea de a adă­posti umila mea proză, din care a eşit câteodată o mică scânteie aprinzătoare de viaţă intelectuală şi de judecată să­nătoasă. Ei sunt recunoscător, şi îi doresc ca alţii, mai demni decât mine, să contri­bue la sporirea renumelui său. Fulge­rul merită de a trăi şi de a fi cât se poate mai răspândit în ţara noastră, căci el a contribuit şi va contribui la în­dreptarea multor lucruri strîmbe cari, puse în adevărata lor lumină, fără ură şi fără patimă, nu vor mai eşi la iveală, spre cinstea culturei şi demnităţii societăţei noastre. Şi cu această urare, trimit Fulgeru­lui încă o proză de ale mele: cititorii vor fi indulgenţi, dar o vor găsi de o­­cazie, de­şi cam tristă. L. E. Sinigaglia Să ne rugăm pentru Ei! Fie-m­i permis a aminti că astăzi este Sâmbăta morţilor, ziuă în care noi, cei cu viaţă vremelnică, suntem datori a ne gândi cu pietate şi cu dor la acei cari au trecut la viaţa fără sfârşit. Sfânta Biserică ne impune o asemenea datorie, şi Ea uneşte, în această zi, rugile Sale cu ale noastre, pentru odihna sufle­telor acelora cari, ne­mai­bucurându-se de lumina trecătoare a soarelui, aspiră la lumina veşnică a adevăratei fericiri : „Et lux perpetua luceai eis !“ şi noi repetăm această antifonă la fie­care parastas şi, mai cu seamă, în ziua come­morativă a tuturor decedaţilor. • Ziua tuturor decedaţilor ! Aceasta este, poate, cea mai de căpetenie solemnitate a calendarului creştinesc. Cine o sfinţeşte, recunoaşte prin aceasta nemurirea sufle­tului, cea mai înaltă concepţie a moralei universale. Dacă sufletul piere odată cu trupul nostru, la ce bun să ne preocu­păm de ce se va întâmpla în urma noas­tră ? la ce bun să ne îngrijim de sanc­ţiunile trecătoare ale dreptăţei omeneşti, şi de moralitatea sau imoralitatea acţiu­nilor noastre, a cărei memorie se va pier­de în negura timpurilor ? Dar dacă sufletul nostru trăeşte nemu­ritor dincolo de mormânt, atunci vom spune cu un mare poet : „La fapte măreţe ne îndeamnă mormin­tele celor vrednici, şi frumos şi sfânt este pământul ce le adăposteşte“ (Foscolo, Se­­poleni). La acest pământ, care este într’adevăr cel mai sfânt, şi pe care noi­­ numim cimitir, creştinii catolici vin cu toţii în ziua de 2 noembre, pentru a aduce tri­butul lor de lacrimi, de suspine şi de rugi, scumpilor dispăruţi din această va­le de plânsete şi de mizerii. Pe mormin­tele vastei câmpii ale Eternităţei, ard lu­minile, simbolul vieţei celei fără de întu­neric; se râdică fumul tămâei, suflarea rugăciunilor pământeşti către Cel de sus, şi mănunchiuri de flori răspândesc par­fumul lor, icoana curăţeniei, după care ar trebui să trăim , dar lacrăm­ile noastre mângâie osăm­intele, cărora le dorim ca ţărâna să le fie uşoară ! Numai acela care n a lăsat pe pământ

Next