Gazeta literară, iulie-decembrie 1955 (Anul 2, nr. 27-52)

1955-07-07 / nr. 27

2 „Strada Primăverii“ e în genere o operă veridică, străbătută de accente calde şi optimiste, în ciuda amărăciunii care-i îmbibă pe alocuri inutil epi­soadele. Cui nu-i e familiară imaginea uli­ţelor periferice cu praful gros stîrnit pe vreme bună de trecerea oricărei harabale, cu glodul, cu băltoacele tul­buri răsfiiîngind cehul Isăptămînilor mahmure şi nesfîrşitele şiruri ale că­suţelor scunde ? Autorul s-a cam lă­sat furat in prima parte a nuvelei de cenuşiul acestei privelişti. Ea a, impregnat parcă însăşi atmosfera ca­pitolelor. Oamenii şi evenimentele a­­par ca în ceaţă. Orizonturile încep apoi a se lumina. Cerul se înseni-* nează, noroiul e îngropat sub pietre de pavaj. Prin canale se scurg deo­potrivă cu apa băltoacelor şi lătu­rile morale ale uliţei. După anii îndelungi de război Mi­­hai Vechiu s-a întors în oraşul său natal. E încă greu. Duşmanii se cramponează îndîrjiţi şi disperaţi de putere. Otrava gîndirii şi simţirii in­dividualiste, filozofia egoismului, îşi au răspîndite în adîncime ramificaţiile. Personalitatea omului simplu e apă­sată adesea sui­ noianul prejudecăţi­lor unei societăţi în descompunere. Şi peste toate acestea seceta... Cînd poporul încearcă insă fiorii eliberării, re­paraje îi pot opri oare revărsarea forţei şi entuziasmului? Mihai lucrează ca fierar betonist la repararea ţesătoriei distrusă de bombardamente. Prin detalii suges­tive autorul a izbutit să redea am­bianţa vremii, starea de spirit a ma­selor. Scene concise, notaţii convin­gătoare relevă încrederea imensă, au­toritatea în creştere a comuniştilor în sînul poporului. Mihai intră în partid. Sobrietatea şi căldura episodului în care el cugetă asupra foilor albe, întocmindu-și autobiogra­fia, sînt semnificative pentru manie­ra scriitoricească a lui Ignea. E noap­te... Ploaia măruntă și rece de toam­nă care a împotmolit întreaga stradă se prelinge în casă prin tavanul îm­­bătrînit. Picură lingă ușă, în mijlo­cul camerei, pe pat, lingă fereastră... ■•In farfurii şi oale de tuci boabele tulburi se rostogolesc î­n clinchete stridente şi monotone. Mihai stă la masă şi scrie. ,,Nu te culci, Mihai... e greu de gaz“. ,,Mai stau, mamă“. „...Ce tot scrii acolo?“. La flacăra tremurătoare a lămpii se perindă, prin slovele înşirate pe hîrtie, zilele in­colore şi apăsătoare ale unui întreg trecut şi ard cu intensitate visurile omului care a redescoperit lumea. Suflul emoţional al povestirii răz­bate la lumină prin împletitura unor imagini, scene, episoade, adesea a­­brupte. Se simt însă sub aceste forme colţuroase zvîcnirile palpitante ale unui suflet generos, puternic, în stare­­să înfrunte şi să biruie încercările mari ale vieţii. In zilele frămîntate ale primelor alegeri, Mihai se află în fruntea unei echipe de agitaţie politică; îl ve­dem cuprins de entuziasm în clipele repartizării griului sovietic populaţiei înfometate a oraşului, asuciind ca sa­­lahor atunci cînd e silit să părăsească vremelnic tum­ea de fierar betonist, îndeplinindu-şi­ la început cu şovăială, apoi cu tot mai multă îndrăzneală, sarcinile primite în cadrul adminis­traţiei financiare, încercările mari ale vieţii reliefate prin povestea unei iubiri sunt în stare să dezvăluie sensul epocii? Această linie a subiectului e înfăţişată cu de­osebire în „Strada Primăverii“. Valentina Şoimu e o fată tânără, zveltă,­­frumoasă, ţesătoare la fabrica de textile. II iubeşte pe Mihai şi i-a aşteptat cu încredere revenirea .(O comunicare seacă îl declarase dispă­rut). Au tulburat-o între timp doar insistenţele galante ale contabilului şef Dan Obadă. O măguleau veşnicele lui atenţii. Cînd Mihai reapare î­nsa pe Strada Primăverii, ei nici nu-i pasă că Obadă o aşteaptă la întîlnire şi aleargă de îndată po­­vestea i-a ajuns la ureche, să-şi vadă iubitul. Ii e drag, respiră şi trăieşte cu a­­devărat numai alături de dînsul. Şi totuşi o forţă diabolică sălăşluind în afară de ea şi in ea însăşi ii nimi­ceşte cu cruzime toate visurile. Tra­gismul acestei iubiri îşi are înfipte rădăcinile în înseşi contradicţiile e­­pocii, ea izvorăşte din dualitatea spi­rituală a fetei, înclinată pe de o parte înspre împlinirea firească a nă­zuinţelor ei arzătoare şi împiedicată in realizarea­ acestor dorinţe de slă­biciunile şi prejudecăţile sociale care o strivesc în cele din urmă. Valentina e fiica ascultătoare şi supusă a tatălui ei, iar tatăl ei Iancu Şoimu, robul inconştient al unei gîn­­diri şi lumi putrede. „Unde-i banul, acolo-i puterea...“, această maximă ex­primă miezul întregii sale filozofii. Unica năzuinţă a acestui ajutor de maistru textil e parvenirea. Dintr-un asemenea aluat s-au copt la noi ca şi aiurea cadrele aristocraţiei munci­toreşti, protagoniştii politici ai social­­democraţiei de dreapta. El e gata să recurgă la orice mijloc pentru a-şi atinge scopul. Un asemenea mijloc i se pare căsătoria fiicei sale cu Dan Obadă. Şoimi îşi înichipuie de altfel că acţionează în numele fericirii ,Valentinei. Criteriul fericirii supreme e doar pentru el hrana bună şi le­­nevirea. Obaidă o va scoate, după presupunerile sale, pe Valentina din fabrică, o va face cucoană. Iar el, Șoima, cu um astfel de ginere, va primi spor la leafă și va urca cu rapiditate scara ierarhiei. întoarce­rea lui Mihai îi spulberă planurile. Proiectele lui simt nimicite de această dragoste fără minte. Valentina — cugetă mînios Şoima — „dă norocu­lui cu piciorul“. Din nefericire ea va da cu adevărat „norocului cu picio­rul“ şi va primi în cele din urmă cu capul plecat fericirea impusă de ta­tăl ei. Cum şi-a putut rata Valentina în­tr-un mod atît de nedemn şi ruşinos dragoste­a? Suib imperiul acestei ab­surdităţi, generată de morala de cla­să a burgheziei, şi-au frânt în trecut aripile atâtea existenţe. Şoima şi-a educat faţa în lumina unor convingeri „ferme“, snopind-o în bătăi cu centironul la cea mai ne­însemnată abatere. „Copilul trebuie să fie supus“. „Valentina crezuse în­­rădăcinînd în e­a un soi de sfială, de teamă, care de multe ori părea că o striveşte“. Educaţia aceasta şi-a lăsat amprenta asupra caracterului ei, i-a pervertit sufletul, i-a tocit simţul de independenţă, împrejurări reale contribuie la adîncirea acestei crize, fring firul prieteniei şi dragostei ce­lor doi tineri. Se înţelege că Valen­tina nu e doar o sărmană victimă. Educaţia lui Şoimu a dat roade. Ea Însăşi se simte atrasă la un moment dat de fericirea mărginită întrezărită în casa lui Obadă şi o acceptă în schimbul fericirii simple şi adevărate pe care ar fi dobîndit-o alături de Mihai. Deznodămîntul e firesc. Va­lentina cunoaşte din primele luni ale căsătoriei chinurile unei căsnicii înte­meiate pe raţionamente şi interese meschine. Ii lipseşte insă puterea de a se smulge din plasa cleioasă a unei astfel de vieţi şi alunecă tot mai vertiginos pe panta ratării. Primele semne ale desmeticirii apar odată cu arestarea soţului ei implicat într-o scandaloasă afacere de furturi. Pentru iubirea ei de demult, simp­­tomele acestei deşteptări sunt prea tîrzii. In viaţa lui Mihai a apărut Tinea Comăneanu. Aceste noi mo­mente sunt, din păcate, zugrăvite mai palid. Povestirea lui Ignea respiră auten­ticitate. Ea dezvăluie puterea şi fru­museţea adevărului cauzei noastre şi relevă mărginirea, falsitatea, ipocri­zia duşmanilor şi antiumanismul mo­ralei burgheze. Ignea n-a izbutit să ducă totuşi pî­­nă la capăt şi să lege armonios intre ele toate firele acţiunii. Valentina e justificată unilateral. Deznodămîntul relaţiilor ei cu Mihai e privit de Ignea aproape exclusiv în lumina influenţelor exercitate a­­supra ei de către Iancu Şoimu. A­­ceste influenţe au fost fără îndoială hotăritoare. Valentina e însă ţesă­toare la o mare fabrică textilă într-o perioadă de clocotitor avint revolu­ţionar, perioadă in care muncitorimea noastră se află prinsă în focul unei lupte acerbe cu reacţiunea. Ar fi fost firesc să aflăm ceva mai mult din munca, din viaţa ei în fabrică. Forţa obştească care acţionează a­­supra ei în spiritul lui Mihai, ar fi trebuit mai limpede exprimată. Aceas­tă forţă s-a lovit probabil de crusta mic-burgheză a, Valentinei. In ce îm­prejurări ? Dacă asemenea momente nu ar fi fost ocolite, conflictul ar fi devenit mai ascuţit, rezonanţa sa socială ar fi dobîndit mai multă am­plitudine. O astfel de lărgire a sferei conflictului ar fi dat în genere greu­tate tabloului epocii, ar fi adîncit sen­sul nuvelei, ar fi dus la înfăţişarea convingătoare a unor personaje de talia comunistului Pîslaru şi a Tin­cai Comăneanu. Nu-i pretindem lui Ignea să fi substituit conflictului de dragoste un alt conflict. E vorba de a alege însă din viaţa variată a e­­roului tot ceea ce e în măsură să îm­bogăţească latura reliefată în operă. De a cuprimte in unghiul.. din care e analizat eroul tot ceea ce intră din viaţa sa în această perspectivă, iubirea va concentra astfel in­ focatul ei esenţa reală a unei întregi lumi. Ignea şi-a dat seam­a­ de acest lu­cru şi nu puţine dintre personajele sale îşi definesc caracterul pe un plan mai larg. Pe alocuri el a rezolvat această delicată problemă cam for­mal. Viaţa obştească, fabrica, apar nu odată doar ca fundal ilustrativ. Rămîne în genere neclară concep­ţia compoziţională a nuvelei. In cen­trul ei se află povestea de dragoste a celor doi eroi şi în funcţie de ea, prin ea, e zugrăvită epoca, sau dim­potrivă accentul cade pe istoria for­mării politice şi morale a lui Mihai şi în funcţie de aceasta e dezvăluită drama iubirii lui pentru Valentina. Sufleteşte autorul pare-se că a optat pentru prima variantă (episoadele sunt aci realizate la un mai înalt grad de emoţionalitate), cerebral, pentru cea de a doua (realizată mai sec). Dezacordul, lipsa unui punct de vedere unic şi absolut dar în sistematizarea materialului, au dus astfel la lipsuri privind unitatea compoziţională a nuvelei, au dat naş­tere unor episoade greoaie, inutile, pur ilustrative. Aminteşte a manierism, o combatere schematică a schematismului numele eroului principal pozitiv Mihai Vechiu şi al unuia dintre eroii principali ne­gativi, Iancu Şoimu. Dumitru Ignea are tot ceea ce tre­buie pentru a se debarasa în lucră­rile sale viitoare de asemenea lip­suri. Iubeşte viaţa noastră nouă, u­­răşte tot ceea ce ne stă de-a curmezi­şul, e în mod creator neliniştit, cau­tă căi noi în creaţie, posedă în mod neîndoielnic simţul retransmiterii prin artă a adevărului, a frumuseţii zi­lelor noastre aspre şi lirice. Al. Simion RECENZIE Strada Primăverii ■ In Editura de stat pentru litera­tură şi artă a apărut cel de al doilea volum din colecţia operelor complete ale marelui scriitor clasic englez Sha­kespeare. Volumul cuprinde piesele „Richard al II-lea“ în romîneşte de Mihnea Gheorghiu, „Neguţătorul din Veneţia“ în romîneşte de Gala Galac­­tion şi „Iuliu César“, in traducerea lui Tudor vianu. Cele două volume ale operei lui Shakespeare, apărute pînă a­­cum­ in traducere românească, s-au tipă­rit intr-un tiraj de 25 mii exemplare. ■ Tot în colecţia clasicii literaturii universale, au apărut şi două volume din „Teatru“ de Schiller. Sunt incluse aici: „Hoţii“ în romîneşte de Argin­­tescu-Amza, „Intrigă şi iubire“ tradu­cere de Mihai Izbăşescu şi Mariana Crainic, „Don Carlos“ în romîneşte de Al. Philippide şi „Wilhelm Teil“ în traducerea Veronicăi Porumbacu. Stu­diul introductiv este semnat de prof. univ. Lotar Rădăceanu. Tirajul ediţiei Schiller este de 15.000 exemplare. ■ A apărut cel de al doilea volum din colecţia operelor maestrului Mihail Sadoveanu. Actualul volum cuprinde „Povestiri din război“, „Floare ofilită“, „Amintirile căprarului Gheorghiţă", „Mormîntul unui copil". Notele­ sînt semnate de Profira Sadoveanu. Cel de al doilea volum al operelor lui Mihail Sadoveanu s-a tipărit intr-un tiraj de 20.100 exemplare.­­ Au apărut primele două numere ale colecţiei „Luceafărul" : povestirea „Focul nestins“ de Petru Dumitriu şi nuvela „Scrisoarea" de Francisc Mun­­teanu. ■ Un volum de versuri alese de P. Antokolski a apărut în editura Cartea Rusă. Traducerea aparţine poetului H. Grămescu. Volumul cuprinde printre altele ,,A treia replică", „Ilegalistul", „Noaptea de anul nou", „Victoria Chi­nei“ şi poemele „Roşcei", „Cikalov", „Fiul", „O mie opt sute patruzeci şi opt". ■ In colecţia Maeştrii artei româneşti au apărut : ,,N. Grigorescu“ de Lelia Budaşcu ; albumul cuprinde şi cinci­sprezece ilustraţii în text, patruzeci şi patru în afară de text, un autoportret precum şi o planşă in culori. Dintre reproduceri cităm : „Peisaj cu stînci", „Bărăţia Cîmpulung“, „Rucăreanca", „Portret de fetiţă", „Atacul de la Smîrdan", „Vechilul", „Întoarcerea de la păscut", „Ţărăncuţa“. In a­­ceeaşi colecţie s-a tipărit şi „Luchian“ de Petru comarnescu. In album sunt incluse şaptesprezece ilustraţii în text, patruzeci şi două In afară de text şi o reproducere In culori pe copertă. Din­tre ilustraţii, amintim­: „Un zugrav“, „Cioban cu oile“, „Albăstrele", patru autoportrete, ,,La împărţitul porum­bului“, ,,Adolescentul“, etc. B ,,Murmurul străzii“ se intitulează noul volum de versuri al poetului clu­­jan Victor Felea. Sînt incluse în actua­lul volum poeziile „Un cîntec viu de slavă“, ,,Balada flăcăului fără nume“, „Cîntec de primăvară“, „Autocritică“, „Biografie“, „Unui comunist“ și altele. B A apărut monografia „Boris Polevoi“ de B. Galanov. In romîneşte de I. Comşa. B In Editura de stat pentru literatură şi artă se tipăreşte un volum de ver­suri alese din opera marelui poet cla­sic francez Francois Villon. Volumul cuprinde aproximativ 1600 versuri. Tra­ducerea este semnată de Dan Botta. Ş­i două volume din opera lui Topîr­­ceanu vor apare în colecţia Biblioteca pentru­ toţi. Primul volum cuprinde versuri din: „Balade vesele şi triste“, „Parodii orginale“, „Migdale amare“ şi „Postume“. Volumul al doilea înfăţi­şează publicului nostru proza lui To­­pîrceanu, nepublicată de multă vreme. Sînt incluse aici „Amintiri din luptele de la Turtucaia“, „Scrisori fără adre­să“, „Pirin Pianina“ şi „Minunile Sfîn­­tului Sisoe“. Ediţia este însoţită de un amplu studiu introductiv semnat de Al. Sântiulescu. Ţinînd seama de faptul că trecuta ediţie de poezii, apărută în 1954, s-a epuizat într-un timp record, noua­­ ediţie va fi tipărită într-un tiraj de 40.000 exemplare.­­ Ediţia a doua din „Schiţe şi însem­nau din şcoala de ieri şi de azi“ de Ioachim Botez va apare în luna a­­ceasta la Editura de stat pentru lite­ratură şi artă. Actuala ediţie este re­văzută şi completată cu schiţe noi.­­ Numărul 6 al revistei „Iaşul lite­rar“ cuprinde un bogat material de versuri, proză şi critică. Poezii sem­nează Constantin Scripcă, Ştefan Tă­­nase, Horia Zilieru, Gh. Scripcă, Radu Cîrne­i, Stan Păun, Andi Andrieş. Schi­ţe publică : C. Constantinescu şi Con­stantin Nonea. La rubrica „Condeie noi“ apar „Vreau să scap de nota doi“ de Maria Iacoban, ,,Gît gol“ de Petre Stu­­paru şi „Semănătorul de bine“ de Mi­hai Severin. Numărul 6 al revistei „Iaşul literar“ publică şi studiul „Peisajul şi portretul în creaţia lui Calistrat Ho­gaş“ de Constantin Ciopraga. Remar­căm rubrica de „Note“ bogat înzestra­tă cu materiale combative. „ In colecţia de „Versuri*r alese“ a Editurii de stat pentru literatură şi artă, va apare un volum din poeziile lui Demostene Botez. Sunt incluse aici versuri din ,,floarea pămîntului“, „Po­vestea omului“,, „Zilele vieţii“, „Cu­vinte de dincolo“, .«^'•«'»area soarelui“ şi un ciclu de „Versuri noi“. GAZETA LITERARĂ Operele clasicilor literaturii ruse în romîneşte Editura Cartea Rusă a început a­­nii trecuţi editarea unei colecţii de „opere“ ale clasicilor literaturii ruse în traducere romaînească. Sînt inclu­se în aceste serii de volume cele mai reprezentative opere ale scriito­­■oilor clasici ruşi, aparţinînd diverse­lor genuri literare. Cîte un volum special este rezervat corespondenţei, fragmentelor de jurnal care dau un ajutor preţios­ pentru înţelegerea ju­sta ,a operei scria­torilor respectivi. Pîna acum au apărut cîteva volume din fiecare autor. Din opera lui Ce­­hov s-au tipărit primele două volu­me cuprinzînd schiţe, nuvele şi po­vestiri, ele mai multe pentru prima dată traduse în limba romînă, repre­­zentînd începuturile creaţiei marelui maestru al genului scurt. Volumele trei şi patru, care vor apare în cursul acestui an, vor cuprinde de asemeni proză. Printre traducătorii acestor volume se află şi scriitoarea Otilia Cazimir. Opera lui Cehov va fi tipărită în ţara noastră în 12 vo­lume. Unul este rezervat teatrului,, iar ultimul corespondenţei scriitorului. Din opera lui Gogol, prevăzută să apară în ţara noastră în şase vo­lume, au apărut pînă acum primele două. Cel de al treilea volum va cu­prinde nuvele scrise între 1835-1842. Este inclus aici ciclul „Povestiri..din Petersburg“, adică unele din cele mai reprezentative lucrări în proză ale marelui scriitor clasic mis, prin­tre care menţionăm: „Nasul“, „Por­tretul“, „Mantaua", „însemnările u­­nui nebun“, etc. Traducerea acestui volum aparţine scriitorului Eusebiu Ca­ml­­ar. Din opera lui Tolstoi, editura Car­tea Rusă pregăteşte un număr de 14 volume. Pînă acum a apărut primul volum rezervat scrierilor din tinereţe şi volumele 4, 5, 6 cuprinzînd roma­nul „Război şi pace“. Nu, peste mult timp va apare volumul 7 cu care se încheie tipărirea romanului „Răz­boi şi pace“ în romîneşte. Pînă la sfîrşitul anului vom mai putea citi :e­ de al doilea volum al operelor lui Tolstoi. Aici sînt incluse „Poves­­tiri din Sevastopol“, „Viforniţa“, „Doi husari“ etc. Turgheniev va fi tipărit în romî­neşte în unsprezece volume. Au apă­rut pînă acum patru volume, cuprin­­izînd romanele „Părinţi şi copii“, „In ajun“, „Un cuib de nobili“ etc. Volumul 5, care apare în cursul a­­nului, va fi format din ,,Jurnalul unui om de prisos“, „Murnu“ şi al­tele, traduse în romîneşte de Ştefana Velisar Teodoreanu. Tot în cursul a­­cestui an va apare şi cel de al şa­selea volum în care vom întîlni po­vestirile „Doi prieteni“, „Liniştea“, „Faust“, „Asia“, etc. Planul editurii mai prevede şi ti­părirea a 12 volume din opera lui Saitîkov-Scedrin. Primul volum reu­neşte bucăţile din ciclul „Schiţe din provincie“. Aici se află­­„Prima şi a doua povestire­­a conţopi­tului“, „Porfiri Petrovici“ şi altele. Editura C­artea Rusă tipăreşte in­tegral opera lui Maxim Gorki în 30 de volume., Pînă acum au apărut volumele 1, 45, 14 şi 18. Editura a luat iniţiativa ca, de acum înainte, să tipărească în ordine cronologică volumele. Astfel, va apare în curînd volumul 2, cuprinzînd printre sitele şi romanul­ „Mama“ în­ traducerea scriitorului Cezar Petrescu. Tot Ce­zar Petrescu traduce, şi cîteva bucăţi din cel de al treilea volum, printre care se află „Konovalov“, „Foşti oa­meni“, „Din plictiseala", etc. Cel de al patrulea volum va cuprinde „Foma Gordeev“ în traducerea lui Eusebiu Camilar şi alte lucrări. Pentru anii viitori,­editura Cartea Rusă şi-a propus să tipărească nouă volume din opera lui Puşkin şi patru volume din opera lui Lermontov. Fie­care volum este însoţit de scurte note informative asupra datei şi locului publicării. De asemeni, se mai dau şi scurte referiri bibliografice şi in­dicaţii asupra genezei. Trebuie, să remarcăm prezentarea grafică excepţională în care apare a­­ceastă colecţie, volumele situîndu-se printre cele mai remarcabile tipări­turi din ultima vreme. V. R. Care este opinia tov. M. Novicov? O­ri de cîte ori scrie sau vor­beşte, tov. M. Novicov apare plin de păreri care, juste sau nu, sînt totdeauna cate­gorice. Fiind şi original, Mihail No­vicov are adesea vederi surprinză­toare. De aceea cititorul îl şi urmă­reşte curios. Deci, deşi ştim că au­torul volumului „Literatura vieţii noi“ este un îndrăzneţ, totuşi nu ne-am aşteptat ca în articolul „Fur­tunile vieţii sau paratrăznete litera­re“, temperamentul său, — pasio­nat, după vorba sa preferată — să-l împingă la încălcarea tocmai a prin­cipiilor pe care le promovează şi să întunece ideile care ne sînt scumpe şi le dorim clare pentru toţi şi în pri­mul rînd pentru noi înşine. Arătînd că piesa „Furtuni în can­celarie“ de Vera Călin şi S. Iosi­­fescu „reuşeşte să reliefeze as­pecte importante ale realităţii“, ca ■ (în ea) „asistăm la desfăşurarea unui conflict caracteristic vremurilor noastre" şi că „înfăţişînd o întîm­­plare dintr-un sector oarecum limitat al vieţii, autorii au reuşit să seziseze un aspect al luptei dintre nou şi vechi, cu o valoare de generalizare mult mai largă“, criticul nostru se pronunţă cu fermitatea sa obişnuită şi de aceea impunătoare: „Valoarea piesei rezidă, după părerea mea, în caracterizarea ciocnirii, tocmai în ju­rul acelor probleme care frămintă în­tr-un grad înalt intelectualitatea uni­versitară“. Verdictul e, fără dubiu, pozitiv. Ce expunere de motive îl însoţeşte? Pe de o parte M. Novicov declară: „Meritul autorilor piesei constă, după părerea mea, în aceea că ei nu s-au mărginit să înfăţişeze complotul (e vorba de încercarea profesorilor Har­­tulai şi Borcea de a-l compromite pe Negus sub pretextul lipsei de nivel a cursurilor sale, n.n.) ci zugrăvindu-l, au demascat totodată una din cele mai perfide şi mai frecvente diversiuni fo­losite de duşmanii noului pe frontul ideologic“. Pe de altă parte, dar la fel de ener­gic, observă : „argumentele folosite de Hartular et co. pentru demons­trarea lipsei de nivel a cursului lui­ Neguş, sînt atît de puerile şi de stră­vezii, îneît soarta conferenţiarului Neguş nu reuşeşte să stîrnească o tensiune dramatică. In viaţă lucru­rile se desfăşoară de obicei mai com­plicat“... Or, dacă conflictul n-are tensiune dramatică, ca în viaţă, „care va să zică nu există“ şi dacă acţiu­nea elementelor retrograde este nai­vă, atunci nu poate fi concludentă ,pentru demascarea lor. Fără sâ-şi dea seama că neagă exact ceea ce afirmă, abandonînd criteriul cri­tic suprem, lecţia vieţii, M. Novicov păşeşte înainte netulburat de alarma logicii şi, cu atâ mai puţin, de con­secinţele provocate de următoarea discriminare uimitoare: „Dar dincolo de această slăbiciune (tov. Novicov i se pare neesenţială!) orientarea conflictului nu este oare îmbucură­toare?“... Evident, problema ridicată de Vera Călin şi S. Iosifescu ne în­deamnă să-i felicităm şi să le urăm să fie imitaţi dar, atîta timp cît nu a căpătat o expresie artistică cores­punzătoare, adică un conflict în­­tr-adevăr dramatic, meritul drama­turgilor se reduce la o însuşire abso­lut necesară dar insuficientă. Ca şi sco­pul, o temă, fie şi nobilă, nu scuză mij­loacele. Precizăm că în chestiunea pe care o abordăm aci, nu ne interesea­ză valoarea piesei ci modul de gîn­­dire al tovarăşului Novicov. A apre­cia orientarea conflictului, indepen­dent de valoarea sa artistică,­­ în­seamnă a separa fondul de formă împotriva întregii învăţături marxist­­leniniste despre raporturile organice dintre conţinut şi formă în genere şi în special în artă, iar în ultimă instanţă înseamnă a te aşeza pe plat­forma sociologismului vulgar, care îi este, nu ne îndoim, tot atît de ne­suferit tov. Novicov cît şi estetis­mul. El ştie desigur că, aşa cum spunea B. Riurikov în coraportul său la Congresul scriitorilor sovietici: „Estetismul idealist şi sociologismul vulgar sînt strîns legate între ele. Estetizanţii speculează viciile primi­­tiviştilor, vulgarizatorii se maschează îndărătul luptei împotriva estetismu­lui, sprijinindu-se reciproc, se ali­mentează reciproc“. De altfel, ne amintim cu nostalgie de una din numeroasele conferinţe ale criticului în care protesta cu patimă îndreptăţită împotriva sfă­­rîmării unităţii dialectice dintre fond şi formă. Pe atunci el sublinia că ideile luate în sine, deci rupte de forma pe care o generează, îşi pierd, sub raport estetic, însuşi caracterul Iou de factor determinant în zămislirea imaginii artistice odată cu funcţia lor principală mobiliza­toare şi transformatoare. Cu alte cu­vinte, în absenţa unor trăsături ar­tistice viguroase, în absenţa formei care numai ea se face să trăiască, ideile, fie ele înaintate, se tocesc, se destramă şi ţelul politic scontat e ratat. Iată de ce raţionamentul tov. M. Novicov constituie un non-sens şi un pericol pentru dramaturgul care l-ar accepta ca pe un îndreptar, de­oarece se va simţi încurajat în re­flectarea palidă, neveridică a contra­dicţiilor atît de intense aie realităţii. Oare concesiile tov. Novicov nu dau apă la moară şi răposatei teorii a lipsei de conflict? Teorie care, în treacăt fie spus, a fost atacată şi nimicită pînă acum de cîteva ori tot de dînsul şi în calitatea sa de critic şi ca profesor de teoria literaturii la Universitatea „C. I. Parhon“ şi la Institutul de literatură „Mihail Emi­­nescu“. Ce-ar face tov. Novicov cu elevul care s-ar abate de la linia cursului său, săvîrşind aceeaşi eroare elementară? Interpelatul nostru ar putea răs­punde că, denunţînd vehement sche­matismul piesei în cauză, a evitat pă­catul de care l-am acuzat. Intr-ade­văr, în — să zicem — partea mai mare a criticii sale el stăruie asupra „scăderii principale a piesei“ şi a­­nume asupra „lipsei de adevărată ten­siune dramatică (încă una­ n.n.) a conflictului principal“ şi anume: „lup­ta profesorilor şi a studenţilor îna­intaţi pentru demascarea grupului reacţionar Hartular-Borcea“. Ba, mai rituos, el conclude: „După cum se vede, autorii au schematizat proble­mele sociale şi conflictele de clasă, iar schematizarea acestora n-a putu­t să nu ducă şi a dus la schematizarea conflictului dramatic şi schematizarea personajelor“. Grav nu e, fireşte, că tov. Novicov critică, ci că iarăşi dezaprobă şi de astă dată mai vehe­ment şi total ceea ce aplaudase în prima şi mai mica parte a articolului. Vă veţi întreba, poate, care este opi­nia sinceră a tov. Novicov, aceea pozitivă iniţială, sau aceasta din urmă pe deplin negativă? Nu mai e nevoie să vă răspundem, întrucît tot tov. Novicov, prevăzător şi conştient de misiunea sa critică, vă satisface le­gitima dorinţă. A reuşit chiar să îm­pace într-o frază, care are şi meritul literar de a fi metaforică, ambele sale poziţii opuse: „Citind piesa „Furtuni în cancelarie“, capeţi la un moment dat următoarea impresie: au­torii nu numai că au descoperit, cu mult simţ al adevărului artistic, au­tentice furtuni ale zilelor noastre, dar le-au desluşit şi esenţa; şi-au construit opera în aşa fel, incit fur­tunile să capete cîmp liber, să se dezlănţuie. Insă în faţa spectacolului începutului furtunii, au bătut în re­­tragere şi au pornit să aşeze para­­trâznete în toate colţurile clădirii“. Tov. Novicov a procedat, aşa­dar, el însuşi ca dramaturgii caracterizaţi într-un stil de o confuzie — plastică trebuie să recunoaştem — numai că în sens invers, întîi a aşezat para­trăznete şi apoi a dezlănţuit furtu­nile criticii sale. Rezultatul e însă acelaşi. Ca să fim drepţi, trebuie să mai recunoaştem un lucru. La sfîrşitul cronicii, furtunile încetează şi, spre a spune astfel, cerul Iov. Novicov se luminează, iar spiritul său critic răsare biruitor şi oarecum voios, măr­turisind că a tratat o comedie ca pe o... dramă. Din nefericire propria constatare nu-l miră prea mult. „O fi... dar, vedeţi, tovarăşi autori, acum nu mai aveţi cuvîntul, din clipa în care piesa a fost tipărită, vorbeşte ea în locul dvs.“ Să înţelegem de aci că tov. Novicov consideră că inten­ţia autorilor săi n-a fost atinsă?! Nu e clar dacă Vera Călin şi S. Iosi­­fescu au conceput o comedie sau o dramă, fie; dar e clar că articolul criticului este o adevărată replică la „Comedia erorilor“ a lui Shakes­peare. Nu putem să nu menţionăm încă un aspect al articolului, care, confir­­mînd caracterul „personal“ al argu­mentării tovarăşului Novicov eviden­ţiază şi o cel puţin ciudată concep­ţie despre moravurile criticii literare. Căutînd să motiveze elogiul dăruit autorilor cu atîta imprudenţă pentru autenticitatea conflictului ales, el compară complotul înscenat lui Ne­gus pe baza aşa-zisei lui lipse de ni­vel, de către Hartular şi Borcea, deci de nişte reacţionari, cu atitudinea dis­preţuitoare a savanţilor şi tehnicieni­lor „bătrîni, de modă veche“ faţă de „inginerii tineri capabili şi bine pre­gătiţi“ şi apoi cu atitudinea defăimă­toare şi minimalizatoare a unor cri­tici faţă de „Lumina de la Ulmi" şi „Floarea vieţii". „...In unele institute de cercetări ştiinţifice idei noi şi îndrăzneţe sînt îngropate cîteodată numai pentru că argumentarea „n-are nivel“. Şi, în sfîrşit, nu recunoaş­tem oare în „Furtună în cancelarie“ unele „furtuni“ din viaţa noastră li­terară? Doar tot pentru „lipsa de nivel“ s-a încercat la un moment dat defăimarea piesei „Lumina de la Ulmi“ de Horia Lovinescu, piesă dis­tinsă ulterior cu Premiul de Stat. Iar recenta încercare de minimali­zare a romanului „Floarea vieţii“ de Aurel Mihale, cu toate slăbiciunile dar şi cu toate elementele noi, îna­intate, pe care Ie conţine, nu tot sub steagul „luptei pentru nivel“ se duce?* Analogia se bizuie pe un so­fism, întrucît situaţiile asemuite şi în special cea de a treia nu au nimic comun prin natura lor. În­tîi este de văzut dacă lipsa de ca­lificare este sau nu reală; dacă da, atunci, indiferent de sfera ei de ma­nifestare, în viaţă sau în artă, este condamnabilă. Oricine trebuie s-o blameze, cu atît mai mult cînd se pune la adăpostul lozincilor noastre, referitoare la stimularea tinerelor ta­lente şi a operelor legate de actua­litate. Sîntem siguri că tov. Novi­cov nu poate să nu fie de acord cu această latură a luptei pentru cali­tate ce se desfăşoară neobosit în ori­ce sector al orînduirii noi, în prac­tica construcţiei socialiste, ca şi în aria care o ajută. Adevăr pe care însă M. Novicov pare a-l pune cel puţin la îndoială. Căci, ce altceva se desprinde din următorul enunţ, de nu desconsiderarea principiului cali­tăţii in cîntărirea valorilor artistice: „Nu încape îndoială, din grija exclu­sivă pentru nivel, am putea ajunge şi la nimicirea piesei Verei Călin şi a lui Silvian losifescu“. Mai e nevoie să arătăm că, invocînd astfel de cir­cumstanţe atenuante, M. Novicov pierde procesul? In al doilea rînd, lina este să transformi lipsa de ni­vel, imaginară sau reală, într-un pre­text de acţiune duşmănoasă — ceea ce este odios — şi alta este să o vestejeşti din perspectiva necesităţi­lor socialismului, şi fiindcă atacăm probleme de artă literară, să o osân­­deşti în numele exigenţelor severe, ale realismului socialist,—ceea ce este şi drept şi imperios necesar, in al treilea rînd, a-i decreta pe criticii care au obiectat împotriva lipsurilor dramei „Lumina de la Ulmi" de H. Lovinescu şi a romanului de Aurel Mihale „Floarea vieţii“ defăimători şi minimalizatori, poate să fie comod pentru aspiranţii la monopolul opi­niei, dar violenţează dreptul de a critica şi riscă să intimideze pe aceia care ca şi Iov. Novicov luptă pentru o literatură pătrunsă de spirit de partid, bogată în idei şi înzestrată cu un înalt nivel artistic. Totodată, procedeul echivalează,­­ în cazul în care au dreptate criticii vizaţi dar nu şi numiţi (de ce?) de tov. Novicov — cu încurajarea rămăşiţelor curen­telor ostile realismului socialist. In concluzie, cu riscul de a ne nu­măra printre defăimători, sîntem de părere că tov. M. Novicov nu a adus în cronica sa vreun serviciu nici au­torilor pe care — luîndu-le cu o mină ce le dă cu alta — i-a apărat ca funia pe spînzurat, nici criticii, şi cu atît mai puţin cititorilor care cer interpreţilor literaturii atitudini neechi­voce, constructive. Natura!, tov. M. Novicov e liber să-şi, menţină pozi­ţia. Cu o condiţie sine qua non, dacă gustul şi poate nici pasiunea nu au nevoie de argumente, judecata critică însă da. Acesta este şi unul din cele mai frumoase îndemnuri pe care ni le transmite teoreticianul şi criticul strălucit de la care însuşi Iov. Novicov ne cere pe drept cuvînt să învăţăm mereu, N. A. Dobroliubov, Mihai Petroveanu .................................................................&_______________ I­n scurta „precuvîntare" cu care se deschide vo­lumul de povestiri istorice „Poarta furtunilor“, Eusebiu Camilar indică în acest chip obiectivele lucrării sale: „...scriind-o, n-am urmărit nimic alta decit sâ vă înfăţişez faptele măreţe, spre aprinderea şi înălţarea celui mai frumos simţămînt ce poate înfiora ini­ma omului, dragostea de patrie — acel simţămînt cu care sîntem datori să vieţuim şi, la nevoie, să murim". Să recunoaştem că această mărturisire cuprinde in fapt o latură esenţială a justificării literaturii realiste cu su­biecte din istorie. Deci, punctul de pornire al scriitorului a fost unul obşteşte, valabil, cu care ne-am intilnit în cadrul genului , însă deplina originalitate a acestui vo­lum de povestiri stă în felul cu totul nou, personal al au­­torului, de a interpreta şi, mai ales, de a prezenta în­­tîmplări din vremi de mult apuse. O dovadă în plus că în cadrul realismului socialist form­ele specifice, căile pro­prii de a aborda un gen sau­­un sector de viaţă, sînt inepuizabile. In scrisul lui Eusebiu Camilar s-a vădit încă de la început preferinţa către mari mişcări de mase, uriaşe de­plasări umane dintr-un loc într-alt loc, sub presiunea unor evenimente dramatice. Una din cărţile sale poves­teşte cum întreaga populaţie a unui sat se strămută mai iutii pe dealurile din împrejurimi, pârăsindu-şi lăcaşurile şi înecindu-şi aşezarea, apoi cei mai mulţi pribegesc peste mări şi oceane; în altă carte, o colonie de păstori, gonită de năvala unei ocupaţii străine, îşi schimbă şi ea baştina, trecînd pe alţi munţi , o nuvelă scrisă cu ciţiva ani îna­intea secetei din 1946—1948, redă zguduitorul exod al unei populaţii înfometate, către meleaguri mai puţin lovite, in căutare de pîine ; în sfîrşit, „Negura“ aduce tabloul întu­necat, de proporţii imense, al marşului unei întregi armate de oameni simpli, dezorientaţi, înşelaţi, trimişi să distrugă şi să fie ucişi pentru o cauză ce nu era a lor. In „Poarta furtunilor“­­întîlnim tablouri făcînd parte,­­ într-un anumit sens, din aceeaşi familie. Şi aici ne aflăm in faţa unor mari colectivităţi de oameni, care se mişcă dintr-o parte in altă parte, se înfruntă, se ciocnesc cu alte colectivităţi. In „Poarta furtunilor", urmărind cunos­cutele deplasări de mase umane, în centrul atenţiei scrii­torului­ stau acelea purtate de o cauză dreaptă, pe care o apără în mod conştient. Ian acest sens, tablourile din noul volum al scriitorului aparţin deci altei înrudiri, inau­gurată în opera lui Eusebiu Camilar în piesa apărută încă acum zece ani, „Focurite“ (scrisă în colaborare cu Magda Isanos), în care era evocat iureşul masei de ţărani răsculaţi în frunte cu Horia. Tot aici se situează şi unele povestiri din volumul „Pasărea de foc". Aşadar, prin îmbrăţişarea unei probleme de viaţă şi de moarte pentru destinul unei întregi colectivităţi­­ umane, *) Editura Militară a Ministerului Forţelor Armate ale E.P.R., 1955, volumul „Poarta furtunilor“ se integrează organic operei scriitorului, stilului său de a zugrăvi probleme şi fapte ale oamenilor. Ceea ce stă în miezul celor cinci povestiri, este lupta dusă de cinci «voievozi viteji pentru apărarea inde­pendenţei, suvernanităţii şi integrităţii ţărilor lor, in faţa celei mai odioase maşini, de război din întregul ev mediu, militarismul feudal turc. Cei cinci voievozi sînt: Mircea cel Bătrîn, Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare, Petru Rareş şi Ion Vodă cel Cumplit. Scriitorul s-a orientat cu justeţe atunci cînd, pentru a sădi şi dezvolta patriotismul în sufletele cititorilor, a ales, ca reprezentative pentru trecutul nostru, luptele împotriva cotropirii otomane. In adevăr, In aproape întreaga noastră istorie, puţin după întemeie­rea primelor state feudale şi pînă către sfîrşitul secolului trecut, vreme de aproape jumătate de mileniu, princi­pala ameninţare şi apăsare a­­supra ţinuturilor domneşti de dincoace de Carpaţi au constituit-o intervenţiile turceşti. Pe toată această întin­dere de timp, de aproape jumătate de mileniu, lupta de eliberare naţională şi socială, patriotismul, s-au măsurat şi apreciat după atitudinea faţă de turci. Politica de prie­tenie cu imperiul feudal turc a fost totdeauna politica tră­dării şi a oprimării poporului, iată de ce, evocarea în po­vestiri a vitejilor ca­re au stat cu sabia în mînă împotriva acestei cotropiri slujeşte din plin educaţiei cititorilor în spiritul patriotismului, al aspiraţiei neclintite spre liber­tate. Pentru iscusitul povestitor care este Eusebiu Camilar, e o datorie să sporească şirul evocărilor sale despre ma­rile noastre chipuri de eroi care au luptat împotriva in­vaziei otomane. Mihai Viteazul, Constantin Brîncoveanu, Dimitrie Cantemir, Tudor Vladimirescu, Nicolae Bălcescu şi atâţia alţi eroi din popor, între care dorobanţii de la 1877, mulţi intraţi în legendă, pot prilejui adeirabile rea­lizări artistice, cel puţin la nivelul celor din „Poarta fur­tunilor". Totodată s-ar aduce şi alte elocvente mărturii despre rădăcinile strînsei prietenii a poporului nostru cu poporul rus, principalul sprijin extern al Ţărilor Române in lupta lor pentru apărarea libertăţii şi suveranităţii în faţa pericolului turcesc. i1 Cele cinci povestiri din volumul „Poarta furtunilor“ sunt grăitoare şi pentru o altă latură a scrisului lui Eusebiu Camilar. Ca şi alţi scriitori moldoveni, a căror tradiţie o continuă cu vrednicie, Eusebiu Camilar are preferinţă pentru genul povestirii. Lucrul a putut fi remarcat încă de la „Cordun”, primul său volum de proză. După „Ne­gura“ şi mai ales după „Temelia" în care teridinţa către povestire îşi găsea ecouri puternice, scriitorul a publicat mai multe culegeri de povestiri. In acest peisaj, după cum se vede, familiar operei scriitorului, povestirile din vo­lumul „Poarta furtunilor“ au o configuraţie proprie, nouă, datorită viziunii pline de originalitate care a guvernat în procesul de construire a imaginilor acestei cărţi. Eusebiu Camilar a folosit aici felul de a privi şi înţelege istoria, al omului simplu din popor, al artistului popular anonim. Evenimente dintre cele mai grave ale politicii celor cinci domnitori despre care se po­vesteşte, sunt evocate cu tonul baladelor şi al cîntece­­lor din folclor. Marile­ proble­me sunt tratate cu calmul şi cumpănirea cu care gospo­darul îşi întocmeşte treburi­le pentru a doua zi. Aşa se pregăteşte Mircea de luptă cu năvălitorii turci, aşa se des­făşoară complicata politică externă a lui Ştefan cel Mare, aşa înverşunata împotrivire a lui Ion Vodă cel Cumplit. Aducerea marilor şi gravelor probleme la nivelul viziunii omului din popor, departe de a constitui o simplificare, înseamnă — dimpotrivă — o clarificare pe baza celui mai autentic bun simţ şi a umorului popular. Din alt procedeu, de asemenea specific folclorului şi fo­losit în majoritatea povestirilor, este fixarea la un număr extrem de restrins de momente din domnia şi din şirul de fapte eroice ale voievozilor respectivi, semnificative insă pentru atitudinea lor şi pentru starea ţării şi a poporului în timpul lor. Pentru Mircea este aleasă lupta de la Ro­vine. Petru Rareş e urmărit doar în prima sa domnie, iar Ion Vodă în zilele bătăliei de la Roşcani. Numai domnia lui Ştefan cel Mare es­t evocată pe toată întinderea, într-o suită mai amplă de episoade. Nici această restrîngere la un anumit moment sau la un şir limitat de momente, nu stînjeneşte înţelegerea întregii perioade a domniei unui voievod, ba, pe temeiul aceleiaşi baze folclorice, ea scoate în lumină ce a fost mai important în respectiva domnie, fixează în mem­oria cititorului ce e esenţial în personalita­tea voievodului zugrăvit. încă o trăsătură deosebitoare a acestor povestiri, dato­rită urmăririi modelelor folclorice, constă într-o anumită asemănare a figurilor. Socotim aceasta nu un neajuns al cărţii, ci o trăsătură a genului. Trebuie precizat că nu e vorba de uniformizare, deşablonizare, ci — atunci cînd e vorba de apărătorii libertăţii — ei sunt zugrăviţi numai din perspectiva eroismului, a vitejiei lor; iar cînd e vorba de un sultan cotropitor sau de un viclean trădător de ţară, aceştia sînt conturaţi numai pe baza trăsăturii lor domi­nante. Celelalte elemente ale personalităţii lor sunt de obi­cei cu totul lăsate la o parte, aşa cum în creaţiile folclorice nu ne apucăm să distingem trăsăturile strict individuale, care îl deosebesc pe Gruia de Miul Cobiul, pe Novac de Toma A­li­moş. Avem deci sublimări, sintetizări ale senti­mentului patriotic, întruchipări ale vitejiei în lupta pentru libertate. Totuşi trebuie arătat şi că acest fel de a tipiza nu exclude totuşi anumite individualizări — în „Poarta furtunilor“ sezisabile numai în ce-i priveşte pe voievozii romîni. De pildă, acelea relative la firea fiecăruia : Mircea e calm şi cumpănit, Vlad e întreprinzător şi adesea plin de cruzime, Ştefan e ambiţios, mare organizator, strateg şi diplomat, spre deosebire de Petru Rareş la care curajul e însoţit uneori de pripeli şi nechibzuinţe, Ion Vodă e ne­guros şi violent.­­ Alături de ei, apariţii episodice dar grăitoare sunt boie­rii şi în special oamenii din popor. Autorul nu s-a oprit mai îndelung decât asupra lui Irimie, cel care l-a trădat pe Ion Vodă cel Cumplit — şi, prin opoziţie, asupra ţăra­nului Mujdei, om de cea mai mare nădejde a voievodului. Caracteristicile genului l-au dus pe autor să coloreze totul în alb pur sau în negru dens, adică tot ca în balade : eroii sunt ridicaţi la cea mai mare înălţime, duşmanii sunt condamnaţi prin tot ce le aparţine. Se înţelege că, fiind construite pe aceste baze, marile adevăruri şi sentimente care se degajă din faptele eroilor evocaţi în povestirile din „Poarta furtunilor“ ajung lesne la inimile cititorilor. Avem totuşi o remarcă de făcut în ce priveşte exprima­rea. Tonului de caldă povestire, cu slătoşenia venind di­rect de la folclor şi cronicari, de la Neculce, prin Creangă şi mai ales prin Sadoveanu, îi corespunde pe alocuri un vocabular mai uscat, zbicit şi de mustul cronicăresc şi de umorul popular. Apar fraze — foarte coecte, in adevăr — dar tocmai prin oficialitatea lor rigidă se îndepărtea­ză de ansamblul lucrării, care e de o bună armonie. Pu­blicul căruia îi e adresată această carte este tocmai crea­torul limbii atît de plastice folosite de scriitor, astfel în­eît nu vedem nici un motiv de teamă că n-ar înţelege-o, sau că ar prefera o vorbire seacă celei atît de plastice, care îi e firească. I­n cuvint de mare laudă trebuie spus despre admira­bila prezentare grafică a cărţii, începînd de la ilustraţiile semnate Drak­o şi pînă la calitatea hîrtiei şi a tiparului. Avem astfel, în „Poarta furtunilor“ o carte care, pentru literatura noastră, destinată unor mase largi, pentru scri­itori şi pentru editură, o reprezintă un succes. M. Gafiţa EUSEBIU CAMILAR:,, Poarta furtunilor“­1

Next