Gazeta literară, ianuarie-iunie 1956 (Anul 3, nr. 1-26)

1956-01-05 / nr. 1

4 I­n satul Prislop, Lîviu Rebrea­­nu şi-a trăit tinereţea cam pînă pe la vîrsta şi zbuciumul lui Titu Herdelea din romanul „Ion“. Scriitorul trăieşte în memoria satu­lui ca tînăr şi dacă ţăranii de o vîrstă cu romancierul sînt azi cei mai bă­­trîni oameni din sat, Liviu Rebreanu a rămas întruchipat ca tînăr fără bă­­trîneţe în legendele orale ale satului; această imagine a „domnişorului Li­­viu“ se transmite noilor generaţii. Mai mult, ţăranii din satul Prislop i-au reconstituit lui Liviu Rebreanu o biografie care intră, aproape com­plet, în cadrul vieţii satului Prislop. S-a întîmplat şi cu scriitorul, ce s-a întîmplat şi cu eroii săi care au tre­cut în legendele satului. Şi dacă, de pildă, lui Ion Boldijaru Glanetaşu i s-au atribuit calităţi şi evenimente ale vieţii lui Ion Glanetaşu din ro­man, în schimb vieţii scriitorului Li­viu Rebreanu i-au fost dăruite în­­tîmplări din viaţa proprie a ţăranilor şi a satului Prislop. Această dăruire a început de la apariţia romanului „Ion“ cre şi-a luat o bună parte din eroi din realitatea satului Prislop. Mai fiecare ţăran bătrîn din acest sat îşi leagă evenimentele cele mai importante din viaţa sa proprie de cunoştinţa şi prietenia pe care sus­ţine că­ ar fi avut-o cu „domnişorul Liviu“. Liviu Rebreanu nu şi-a pe­trecut copilăria în Prislop, ci în Maieru. Şi totuşi, o bătrî­­nă ţărancă din Prislop, evocînd amintirea lui Rebreanu, ne-a măr­turisit că-l cunoaşte pe „domnişorul Liviu“ de cînd acesta era de-o şchioa­pă, că s-a jucat împreună cu el „de-a caii“ şi „de-a v-aţi ascunselea“. In spusele bătrînei n-am văzut o min­ciună, lipsă de memorie, sau preten­ţii pline de îngîmfare; bătrîna dăruia ceva din propria sa copilărie, copilă­riei scriitorului iubit. Apoi, mulţi ţă­rani bătrîni din Prislop şi din satele din jur povestesc că a­u făcut armata cu „domnişorul Liviu". După vîrstele deosebite ale acestor ţărani şi după mărturisirile lor am putea ajunge la ciudatul rezultat că Liviu Rebreanu şi-a făcut stagiul militar şi a rămas in cariera militară cel puţin 15-20 de ani, şi că în tot acest timp a tre­cut prin o sumedenie de unităţi mili­tare, de cele mai diferite arme. A­­ceste dăruiri „biografice“, pe care ţă­ranii le fac din plin vieţii lui Liviu Rebreanu, nu reprezintă numai un simplu elogiu, ci o confirmare a le­găturii trainice a scriitorului cu via­ţa colectivităţii, legătură care a exis­tat de fapt, iar cele mai autentice mărturii în această privinţă sînt ma­rile lui opere realiste; o asemenea le­gătură a permis ca viaţa scriitorului să fie învestită continuu şi tot mai bogat de şirul generaţiilor cu întîm­­plări şi evenimente de natură colec­tivă, chiar dacă în realitate acele întimplări şi evenimente nu cores­pund întocmai biografiei artistului. Fără să mai pomenim aci, deocam­dată, marile probleme sociale ale ro­manului „Ion“, subliniem simplul fapt iniţial că acest roman îşi ia drept model pentru eroul principal un flăcău sărac din satul Prislop,— pe Ion Boldijaru Glanetaşu — flă­cău iubit pe atunci de întreg satul, şi care reprezenta prin isteţimea, hăr­nicia şi tinereţea lui,­­ nădejdile şi zbuciumul atîtor ţărani săraci, acest simplu fapt a descoperit ţăranilor din Prislop în persoana scriitorului un tînăr intelectual, pe cît de apropiat de Cei mulţi, pe atît de cinstit şi cu­rajos în acele vremi de căderi şi tră­dări a adevăratelor ţeluri sociale şi patriotice. Ion Boldijaru Glanetaşu î-a fost prieten scriitorului Rebreanu în ti­nereţe şi — fără să stabilim o iden­titate între caracterele şi semnifica­ţiile din carte cu cele din realitate— aşa cum Ion din roman mergea ades să ceară sprijin la familia Herdelea. Ion Boldijaru Glanetaşu venea în casa lui Vasile Rebreanu, aflată peste drum de aceea a Glanetaşilor, să se sfătuiască sau să dea o mînă de ajutor la cine ştie ce treburi. Cercetînd viaţa lui Ion Boldijaru se va vedea că Rebreanu n-a folosit în romanul „Ion“ viaţa acestuia în­tru totul, ci a pornit numai de la un singur eveniment din existenţa lui şi anume de la unul dintre cele mai importante, acela pe care Boldijaru îl încearcă pentru a rezolva problema gravă a traiului mizer prin căsătoria cu o fată cu avere, silind pe tatăl bogat şi hrăpăreţ al fetei să-i dea pămînt de zestre. Acest eveniment poartă în germene un conflict, un caracter şi o problemă care, fărâ creaţia de mai tîrziu a romanului ,,Ion“, nu te-ar fi făcut să bănuieşti măcar grandioasa imagine artistică şi profunzimea fondului de idei la care acest conflict, caracter şi problemă s-a ridicat în cartea lui Liviu Rebreanu. Ceea ce ar părea multora un ar­gument în detrimentul realismului lui Rebreanu e cursul deosebit, procesul invers — de sărăcire — pe care-l ur­mează viaţa lui Ion din realitate, faţă de viaţa lui Ion din roman. Dar Ion din roman nu reprezintă numai limi­tata problemă, stabilită de critica literară, aceea a procesului de îmbo­găţire şi dezumanizare (proces pe care în definitiv îl urmase anterior lui Ion şi Vasile Baciu; pr. Ion nu e Vasile Baciu nici ca element de conflict, nici ca semnificaţie socială). Urmărind viaţa din realitate a lui Ion Glanetaşu din Prislop, precum şi principalele stadii ale procesului de creaţie ale romanului „Ion“, mărtu­risite de însuşi Rebreanu, pornind cu bună credinţă spre multiplele şi pro­fundele laturi de viaţă şi frumuseţe omenească pe care le aduce romanul Ion, nădăjduim că vom găsi răspuns, prin drama lui Ion din roman, şi la întrebările pe care le ridică­m procesul de sărăcire urmat de Ion în reali­tate. Ceva despre viaţa adevărată a lui Ion al Glanetaşului I­nsă de la intrarea în satul Pris­lop, dar peste urmele lui Ion din realitate. Peste drum de casa de altădată a învăţătorului Vasile Re­breanu — tatăl romancierului — se află locul de casă pe care a existat cîndva locuinţa Glanetaşilor, a părin­ţilor lui Ion. Locul de casă nu mai aparţine nici Radovicăi, nevasta lui Ion, aflată astăzi în viaţă în satul Prislop, în vîrstă de 68 de ani (despre care Re­breanu de asemeni aminteşte în „Mărturisiri“) — nici vreunuia din­tre cei şase copii ai lui Ion care trăiesc în Prislop, în satul alăturat, Dumitra, sau în orăşelul Bistriţa. Ce ne-ar putea spune azi acest loc de casă, transformat într-o îngrijită grădină de legume?... Ne întoarcem cu acest loc de casă în urmă cu peste patru decenii şi dăm de „începutul“ lui Ion din realitate ca şi peste acela al lui Ion din roman. De aici pornesc amîndoi, de pe acest Ioc, aşezat în­tre două pîraie, l-ar putea măsura cu pasul, atît­ de mic şi de îngust este. Vor merge împreună Ion Boldi­jaru Glanetaşu din realitate şi Ion din roman, pînă la căsătorie (fără să tragem un semn egal între zbu­ciumul lor) de aici se vor despărţi: modelul — Boldijaru — după căsăto­ria lui cu Rodovica — fata iubită, frumoasă şi cu ceva pămînt — va sfîrşi într-o cruntă sărăcie; celălalt, Ion din roman, după grele încercări, ajuns cu pămînt, în urma căsătoriei cu urîţii ca Ana, fata bogătanului Vasile Baciu, pe care n-o iubea — va sfîrşi într-o viaţă sufletească pus­­tie, nemulţumit, înfrînt, cu nădejdile cu care pornise la drum înşelate. A­­mîndoi şi-au „silit“ socrii să le dea pămînt prin „păţania“ Rodovicăi şi Anei, amîndoi au crezut că „pricina mare, grozavă, unică“ a necazurilor lor e doar „lipsa de pămînt“. Ne va ajuta la întrebările pe care le vom ridica asupra vieţii lui Ion Glane­taşu din realitate şi a lui Ion din ro­man, celălalt Ion din „Mărturisirile“ lui Rebreanu, căci el ne spune ceva despre plămada uriaşă, frămîntată de scriitor în drumul de la realitate la roman, pînă la minunata creaţie a cărţii. In romanul „Ion“, pentru eroii săi principali, Rebreanu a creat case, in­terioare, ogrăzi, grădini, fiecărui erou cît de mărunt i-a dăruit gesturile potrivite, rîsul, mînia... Pe locul din­tre cele două pîraie, nefiind casă, vom reconstitui casa părinţilor lui Ion după imaginea din roman; o vom re­constitui colo, pe pîrloaga aceea, unde nu cresc legume cumsecade, pămîntul fiind bătătorit, amintind dimensiunile locuinţei de odinioară: „Drumul trece peste pîrîul Doamnei, lăsînd în stin­gă casa lui Alexandru Pop Glaneta­şu. Uşa e închisă cu zăvorul; cope­­rişul de paie parcă e un cap de ba­laur; pereţii văruiţi de curînd de abia se văd prin spărturile gardului“. După „Mărturisirile“ lui Liviu Re­breanu, întărite de acelea ale bătrî­­nilor din satul Prislop, Ion era: „un flăcău voinic, harnic, muncitor, foarte sărac“. „Mi se plîngea flăcăul — continuă Rebreanu — de diversele-i necazuri, a căror pricină mare, gro­zavă, unică, el o vedea în faptul că n-avea pămînt“. Ne despărţim aci de Ion din „Mărturisiri“, pe care Re­breanu îl învesteşte cu o patimă bol­năvicioasă pentru pămînt, lucru care se va resimţi şi în roman, şi vom porni prin sat şi prin timp spre casa tatălui Rodovicăi, pe care Ion îl va sili să-i dea de nevastă fata iubită şi ceva din pămîntul dorit. In satul Prislop încă regăsim „Cir­ciuma lui Avrum“, locul unde ţă­ranii din roman şi din realitatea de altădată veneau să-şi înece necazul în rachiu, unde Ion din roman s-a bătut cu feciorul trufaş şi bogat George Bulbuc. Prin cele două „ferăstruici" ale cîr­­ciumii lui Avrum, nu se mai văd „sti­cle de băuturi colorate, borcănele cu bomboane pestriţe... apărate cu re­ţea de sîrmă“, ci printre cele două ferestre mari ale clădirii refăcute se zăresc azi rafturile deschise ale unui dulap plin cu cărţi. Pivniţa cîrciumiii lui Avram de altădată se află sub scena căminului cultural de azi, unde am spus că am întîlnit „contempo­rani“ de-ai lui Ion, ca bătrînul ţăran Vasile Tabără, care, după o viaţă de grele încercări, a ajuns să fie cu­noscut azi în regiunea Cluj ca vestit pomicultor şi viticultor şi să pună în sat bazele unei asociaţii colective de muncă pentru transformarea pămîn­­turilor deluroase din „Valea Mărului“. Nu departe de circiuma lui Avrum, pe uliţa mare în drumul spre casa tatălui Radovicăi şi a socrului lui Ion, mai întîlneşti încă azi casa preo­tului Belciug, construită prin 1909- 1910... Să ne oprim puţin aci, poate aflăm ceva şi despre Ion şi despre Belciug din realitate. Casa preotului Belciug e o casă trufaşă, înconju­rată cu pridvor, are temelii înalte de piatră, trei pivniţe spaţioase, care ar putea fi transformate în odăi de locuit, o terasă ascunsă sub bolţi de viţă, iar pe stîlpii de lemn ai te­rasei se văd urmele cuielor de care era prins hamacul, în care, se spune, preotul Belciug îşi savura ceasurile de odihnă... In interiorul casei se mai păstrează biroul şi fotoliul preotului. Ion Belciug a trăit în Prislop între anii 1895—1923 şi a avut cea mai lungă domnie dintre toţi preoţii pe­trecuţi prin acest sat. După mărturiile bătrînilor, era energic, nu-i scăpa ni­mic din viaţa satului, se amesteca în trebile ţăranilor şi cînd nu era poftit, voind parcă să le conducă, ac­tiv, pătimaş, suplinea în sat treburi de notar, de primar, agronom, inginer hotarnic; acest lucru îl putem constata şi din manuscrisele sale, rămase în arhiva bisericii, în care găsim în­semnări despre aşezări, despre dato­riile băneşti ale comunei, aflăm nume de locuri, date asupra cultivării pă­­mîntului, problemelor şcolare, etc. „Vine Belciug“ — cînd răsuna aceas­tă veste, toată „circiuma lui Avrum“ se golea de ţărani, pe care Belciug îi bruftuluia cînd îi vedea bînd, deşi preotul ducea o viaţă în care bău­tura nu-i lipsea.... Rebreanu, pornind de la acest preot către roman, i-a înlăturat unele trăsături „lumeşti“. De pildă, în satul Prislop trăieşte azi un fiu natural al acestui preot, făcut cu o ţigancă „pe o cupă de mălai“ cum spune acest fiu natural, pe care Belciug îl folosea ca slugă la tră­sură. Alte dovezi vorbesc despre lu­cruri asemănătoare cu cele arătate mai sus. In „Mărturisiri“ Rebreanu spune că în Belciug din roman a dat un erou care ar putea servi multora ca model de comportare. Desigur ar­tistul din roman a depășit pe gîndi­­torul din „Mărturisiri“, creind o fi­gură realistă în preotul Belciug, care se depărtează de nădejdile celor mu”, devenind un sprijinitor al opresorilor. Herdelea nu poate fi alăturat prin formula „albăstrimea satelor“ lui Bel­ciug; dascălul însuşi este unul dintre striviţii de a căror dramă Belciug îşi are totdeauna partea lui de vină. Totuşi, dorinţa iniţială a lui Rebrea­nu se resimte şi în roman, aproape neobservată de cititor, şi anume în unele mici inadvertenţe cu privire la viaţa lui Belciug: preotul e arătat in roman că duce o viaţă austeră, nu pune rachiu pe limbă, dar la cheful de la circiuma lui Neuman din Jido­­viţa — cînd cu încăierarea dintre profesorul Spătaru şi solgăbirăul Chi­­ţu — Belciug bea pînă la miezul nopţii; apoi refuză, motivînd că are de oficiat a doua zi unele slujbe religioase, la care preotul din Văra­­rea, vestit chefliu, îl învinuieşte pe Belciug de dogmatism, nevrednic pen­tru nişte vremuri moderne. Unele trăsături ale lui Belciug din realitate şi-au trimis ecoul către eroul cu ace­laşi nume din roman, stîrnind unele mici contradicţii în treburile artistu­lui. Belciug din realitate, într-adevăr, aşa cum arată­­ romanul, a urmărit cu consecvenţă să construiască prin donaţii o biserică nouă care există azi în Prislop, iar printre donatori, în manuscrisele lui Belciug, e trecut şi notarul din Jidoviţa, Leopold Stoes­­sel, care apare şi în roman. După unele date obţinute, Belciug s-a sinu­cis din imprudenţă , pe cînd urca sau cobora din trăsura lui—vestită şi în realitate şi în roman — a lovit din nebăgare de seamă cocoşul armei; nu cunoaştem precis anul morţii. Dacă preotul Belciug din roman nu e străin de drama lui Ion, nici preo­tul Belciug din realitate — dovedit atît de legat de evenimentele satului — n-a putut să nu fie „atins“ de con­flictele stîrnite de oameni ca Ion Bol­dijaru Glanetaşu care se zbăteau să iasă din calicie prin căsătorii forţate cu fete de oameni avuţi, adică pe căile minime pe care le oferea cercul strimt al vieţii satului de altădată. Credem că un manuscris al lui Bel­ciug se referă la astfel de conflicte. In însemnările lui Belciug din reali­tate, datate 1 iunie 1909, (deci cam în timpul cînd Rebreanu e atras de figura lui Glanetaşu şi e frămîntat să scrie o operă literară în jurul vieţii acestuia),­­ găsim printre alte date despre satul Prislop, care „se numără între comunele cele mai sărace, ne­avînd nici un izvor de venit“ — şi unele relaţii despre conflictele apă­rute în viaţa satului, relaţii care ne dau parcă o intrigă a romanului „Ion“ văzută, bineînţeles, prin concepţia preotului Belciug: „In privinţa religioasă, poporul merge spre îndreptare — spun în­semnările preotului Belciug — deşi unele păcate, cum sunt: beţia, furtul, credinţe deşarte despre puterea ma­giei, a unor vrăjitori, despre anumite zile oprite, împiedică mult dezvolta­rea religioasă; la acestea se mai poate adăuga, ca scădere, şi pisma (s. n.) provenită din zelul prea mare de a cîştiga avere lumească pe orice căi, aceasta însă se poate atribui în mult lipsei de pămînt... (indescifrabil) în­treg hotarul abia cuprinde o mie de jugăre... (indescifrabil) din care ju­mătate e cuprins cu pădure“. De aici se pot desprinde două lu­cruri: întîi, în ceea ce priveşte per­soana lui Belciug, că alătură con­flictele pentru pămînt furtului, be­ţiei — şi aceasta aminteşte de Bel­ciug din roman, care-l probozeşte pe Ion în biserică şi-l face „ticălos“ pentru încăierarea cu George Bul­buc, încăierare izvorîtă din conflictul social Ion-Vasile Bariu; tot Belciug din roman îl tîrăşte mai departe pe Ion în faţa justiţiei, după ce acesta se împăcase cu Simion Lungu, cu care se bătuse cîndva pentru o braz­dă de pămînt; acest lucru ne trimite, desigur, în ultimă instanţă, la fap­tul că Belciug din roman — ca şi cel din realitate, de altfel — e mai aproape de bogaţi ca Vasile Baciu decît de săraci ca Ion, după cum e mai aproape de judecător decît de Ion, stîrnind furia omului justiţiei burgheze maghiare împotriva fecio­rului Glanetaşului; în al doilea rînd, documentul , pomenind acea „piz­mă“ pe care Belciug din realitate o atribuie „în mult lipsei de pămînt", consemnează apariţia unor conflicte violente în viaţa satului ardelean Pris­lop. Ceea ce reţine de altfel şi Liviu Rebreanu din intriga Ion­ Rodovica, este tocmai problema conflictului stîr­­nit în lumea satului de ţărani lip­sit de pămînt, ca Ion Glanetaşu. "IM­­ergem acum mai departe, spre casa tatălui Radovicăi, să vedem ce a realizat Ion din realitate prin că­sătorie şi ce curs a luat viaţa lui după acest eveniment. Ajungem pe „uliţa din dos“, trecem pe lîngă bi­serica despre a cărei construcţie se vorbeşte în finalul romanului, lăsăm în stînga locul pe unde se ţineau altădată horele în realitate, descrise şi în roman în capitolul întîi, şi a­­jungem la casa lui Ignat Tabără, ta­tăl Radovicăi. Cinci locuri de casă la rînd, de la această locuinţă spre biserică, au aparţinut cîndva tatălui Rodovicăi, care a fost într-adevăr un om avut, cum spune Rebreanu în „Mărturisiri" şi cum întăresc şi bă­­trînii din sat. Nu ştim cîte speranţe şi-a pus Ion în căsătoria cu Rodo­vica, pe care o şi iubea, fiind fru­moasă şi harnică; urmele frumuseţii ei răsar şi azi de sub sbîrciturile fe­meii de 68 de ani care a lăsat înapoia ei o viaţă de grele încercări, nu străine de acelea ale Anei din roman. Din acest moment, al căsătoriei cu Rodovica, zbuciumul şi drumul lui Ion din realitate şi acelea ale lui Ion din roman se despart. Rebreanu con­struieşte o intrigă nouă „care să dea un dinamism deosebit subiectu­lui“. „Rodovica era în realitate o fată drăguţă — spune Rebreanu în „Măr­turisiri“. S-o facem în roman urîtă. Pe Ion să-l punem că a fost în dra­goste cu altă fată, săracă şi frumoa­să... II vom face să-şi zdrobească dra­gostea şi să părăsească pe iubita ini­mii lui şi să se ţină după Rodovica cea urîtă dar cu pămînturi. Mai tîr­ziu, cînd va fi dobîndit cu aprige lupte pămîntul... i se va redeştepta în inimă dragostea cea adevărată“... Şi în acest stadiu, Rebreanu păstrează patima pentru pămînt şi adaugă, teo­retic vorbind, pentru a doua parte a cărţii, conflictul între pămînt şi dra­goste, în care dragostea învinge. Ro­manul va plăti şi acest tribut dar ar­tistul depăşeşte în roman pe gîndi­­torul din „Mărturisiri“, căci a doua parte a cărţii ridică o problemă de mare importanţă, care ţine de sem­nificaţia centrală a figurii lui Ion faţă cu celelalte personaje ale ro­manului. Ce i-a oferit realitatea lui Rebreanu pentru intriga nouă la care a pornit, nu se poate şti cu siguranţă după datele aflate în Prislop. Ţăra­nii din Prislop, pasionaţi cititori ai romanului „Ion“, au descoperit un George... Nu e imposibil să fi existat — nu unul, ci mai mulţi, căci figura feciorului de bogătan George Bul­buc e atît de realistă în roman, în­­cît permite întoarcerea imaginii că­tre sumedenie de oameni asemănători din realitate. Şi apoi, conflictul însuşi permite găsirea de modele: atît Va­­sile Baciu din roman cît şi Ignat Ta­bără din realitate, fiind bogătani, era firesc să dorească drept gineri flăcăi bogaţi, decît nişte flăcăi săraci ca Ion din roman şi ca Ion din reali­tate. In Prislop a fost găsită şi o Flo­­rică, fată contemporană cu Boldijaru, care se spune că a fost cea mai frumoasă şi mai săracă din sat; de data aceasta însă o „intrigă“ în rea­litate n-a mai fost legată de către prislopeni între Ion-George-Fiorica; se recunoaşte că acea Florică n-a avut nici o legătură nici cu Ion, nici cu George. Intr-adevăr, din cercetările fă­cute, această Florică a existat şi a fost căsătorită cu Maftei Hordoană, vestit cîntăreţ din coajă de mestea­căn, mort acum cîţiva ani. Dar iată că drumul vieţii lui Ion Boldijaru Glanetaşu, modelul lui Ion, ia un curs cu totul invers celui din roman. Pămînt prea mult n-a căpă­tat ion, ca zestre pentru Rodovica. Socrul se vede că nu i-a dat prea mult, poate şi pentru că fata lui i-a făcut ruşinea aducîndu-i drept ginere un flăcău sărac, dar şi pentru că Ig­nat a avut şi alţi urmaşi în afară de Rodovica, iar cei existenţi au urmat în cursul vieţii lor trecute drumul de sărăcire pe care a încăput şi Ion. Ca semn al căsătoriei lui Ion cu Rodovica, a rămas casa construită după nuntă, în care trăieşte bătrîna Rodovica, împreună cu familia celei mai mici fiice a lui Ion, Xenia, azi în vîrstă de 22 de ani. Casa e micuţă, acoperită cu şindrilă, o casă tipică pentru locuinţele romîneşti de ţărani săraci din Transilvania nordică: intri într-o tindă fără tavan, în care se află un horn, de grinzile podului odăii zăreşti agăţate cîteva bucăţi de slănină, din tindă treci peste prag în odaie şi vezi două paturi puse cap la cap, o laviţă, două bănci lungi de-a lungul­ pereţilor, o masă, un lingurar în dreapta uşii, şi cîteva vase de lut înflorate, prinse pe brîul pere­ţilor. Ion Boldijaru Glanetaşu, flă­căul sărac, muncitor şi întreprinzător, înzestrat cu frumoase calităţi spiri­tuale, s-a zbătut o viaţă întreagă să scape de calicie; a avut o casă de co­pii, a fost mereu încolţit de necazuri şi lipsuri, i s-au vînturat rînd pe rînd şi locul de casă de la marginea sa­tului, şi bucăţi din pămîntul primit drept zestre de la Radovica; a încer­cat apoi meseria de „sfîrnariu“ — geambaş de vite — prin iarmaroacele Năsăudului şi Bistriţei, şi tot aşa, zbătîndu-se într-o existenţă îngustă, în împrejurări apăsătoare şi inumane, modelul lui Ion din roman devine din ce în ce mai sărman, mai strîmtorat, pînă ce sfîrşeşte, în anul 1938, de icter negru, boală de care cei bogaţi nu mor. Tot ceea ce a putut izbuti într-o viaţă plină de aprige zbuciu­­mări, e trecerea de la casa învelită cu paie, la căsuţa învelită cu şindrilă. Ştefan Bănulescu Fotografiile şi reproducerile : ION MICLEA-CLUJ (Continuare în numărul viitor) „Tot în zilele acelea, am stat mai mult de vorbă cu un flăcău din vecini, voinic, harnic, muncitor şi foarte sărac. II chema Ion Pop al Glanetaşului. Mi se plîngea flăcăul de diversele-i neca­zuri, a căror pricină mare, grozavă, unică, el o vedea în faptul că n-are pămînt“. (LIVIU REBREANU, „Mărtu­risiri" 1932). Casa lui Ion a­ Glanetaşului, construită după căsătoria cu Rodovica. In planul al doilea casa socrului său Ignat Tabără Rodovica, nevasta lui Ion al Glane­taşului GAZETA LITERARĂ UAT-iTTiiLî1 3D''/11IS1'11'. O masă rotundă a scriitorilor din lumea întreagă ub acest titlu, „Lite­­raturnaia gazeta" nr. 149 publică răspunsurile la scrisoarea lui M. Șo­­lohov, în care marele scriitor sovietic adresa un apel scriitorilor din lumea întreagă să proce­deze la un schimb de pă­reri, în legătură cu ma­rile probleme ale vremii noastre. Au răspuns pînă acum următorii scriitori: Howard Fast (S.U.A.), Kazimir Bradis (Polo­nia), Carlo Levy (Ita­lia), Suan Zieu (Viet­nam), Gyula Illes (Un­garia), Sunao Tokunaga (Japonia), Iositaro Ioke­­mura (Japonia), Cecil Williams (Africa de Sud). Nota introductivă la aceste răspunsuri este semnată de Leonid Leo­nov. ,,S-au strîns multe probleme, spune Leonov, care pot fi discutate cu folos pentru lumea în­treagă în jurul mesei ro­tunde, dacă, bineînţeles, am asigura un schimb larg de păreri. Ar trebui ca scriitorii să aprecieze că masa lor de lucru nu este un punct suspendat în spaţiu. Puse una lin­gă alta, mesele noastre ar putea constitui o pu­ternică tribună, de unde fiecare cuvint cinstit, ros­tit pentru pace, pentru progres şi pentru înţele­gere între ponoare, ar putea fi auzit în toate colţurile lumii". Iată cîteva din răs­punsurile scriitorilor din diferite ţări: HOWARD FAST dez­văluie, în scrisoarea sa, atitudinea dispreţuitoare a editorilor americani faţă de marii scriitori progresişti; editurile re­fuză să le tipărească ope­rele, de aceea ei nici nu sînt cunoscuţi în S.U.A. Jorge Amado, Louis Aragon, Jack Lindsay, deşi ,,...sînt cetăţeni ai unor ţări capitaliste, ci­tiţi şi respectaţi în ţara lor şi în multe alte ţări” nu-şi pot găsi editori; pe unii din ei marile re­viste literare din S.U.A. nici măcar nu-i amintesc în paginile lor. „Şi totuşi viaţa nu stă pe loc. Nimeni nu va pu­tea înăbuşi glasurile cele mai bune în corul viito­rului", îşi încheie scri­soarea Howard Fast. CARLO LEVY, cunos­cut scriitor italian, scrie: „Literatura realistă ita­liană, ca şi literatura so­vietică, exprimă realita­tea naţională a popoare­lor lor, pornesc de la a­­devărata viaţă a poporu­lui. Iată de ce lărgirea şi adîncirea legăturilor din­tre literaturile noastre realizează în acelaşi timp şi lărgirea şi adîncirea legăturilor dintre popoa­rele noastre, iată de ce apropierea dintre litera­turile noastre constituie o contribuţie in opera de înlăturare a barierelor artificiale şi deschide căi pentru înţelegerea reci­procă — căile libertăţii şi ale poeziei". GYULA ILLES, scrii­tor maghiar: ,,Am citit cu un senti­ment de bucurie scrisoa­rea lui Mihail Solohov. Si, iată-mă, ocupînd un loc in jurul unei în­chipuite mese rotunde şi luînd cuvîntul in numele unui popor mic. Las la o parte orice modestie, ori­ce scuze care erau pînă acum un fenomen obiş­nuit din partea reprezen­tanţilor micilor popoare atunci cînd se aflau în jurul mesei rotunde a di­plomaţilor. Socotesc că am drepturi egale; mă simt, chiar ca la mine a­­casă. Acolo unde puterea unei naţiuni este apre­ciată nu după armele şi tancurile ei, ci după pie­sele şi versurile ei bune, acolo conştiinţa că sun­tem­ un popor mic, nu ne provoacă dureri; acolo nu ne temem de nici un antagonism. ...Eu am văzut o notă statistică cu privire la forţele materiale care se eliberează şi devin fac­tori activi după încetarea războiului „rece", a pro­ducţiei de arme. Intre diferitele industrii, care produc energie, nota nu aminteşte de poezia li­rică, de energia pe care o conţine arta. Dar fap­tul că o asemenea ener­gie există şi că este pu­ternică şi­ folosirea ei e foarte importantă, de a­­ceasta nu se îndoieşte nici un om care ştie să citească". SUNAO TOKUNAGA, — scriitor japonez: „Eu sunt de acord cu propunerea lui Solohov şi socotesc că pentru transpunerea în viaţă a acestei propuneri este ne­cesar ca în fiecare ţară să se desfăşoare o dis­cuţie pe această ches­tiune şi să se creeze un interes firesc pentru ea". IOSITARO IOKEMU­­RA, — scriitor japonez: „Dacă scriitorii din lu­mea întreagă, fără a ţine seama de deosebirea de păreri, se vor uni prin­­tr-o năzuinţă unică de a fi folositori omului, a­­tunci vor putea să cre­eze o asemenea masă rotundă. Eu cred că ea trebuie creată. Faptul că Solohov a exprimat do­rinţa de a afla ce gîn­­desc în această privinţă scriitorii americani, en­glezi, scriitorii din Ger­mania apuseană şi scrii­torii japonezi din vre­mea noastră, are in pre­zent o foarte mare im­portanţă, deoarece de ac­ţiunea popoarelor aces­tor ţări depinde viitorul întregii omeniri". CECIL WILLIAMS,­­ scriitor din Africa de Sud: „Mi se pare că a venit timpul să facem paşi şi mai curajoşi. Nu s-ar pu­tea întilni oare scriitorii nu în jurul unei „mese rotunde" închipuite, ci în jurul unor mese reale, într-o sală de conferinţe? Scopul unui asemenea congres va fi in primul rînd discutarea felului cum ar putea scriitorii să ajute la construirea şi păstrarea păcii în lumea întreagă". ÎNTOARCERE LA BUFTEA Constructorilor Combinatului cinematografie Buftea. Noiembrie! Spre Buftea in maşină zburăm. Vîntu-alungă din vii frunze, — stol pe autostradă. Colo soarele-n zări, — epoleţi purpurii — se străvede plutind printre nori de zăpadă. Eu la Buftea am fost La alegeri, plăpînd, socialismul la noi mai ţipa nic&-n faşă In al clasei asalt, Am fost tînăr ostaş Furtunosului an 46. Mi-amintesc: Şes flămînd mohorit şi murdar Parcă cerul şi-a şters de cîmpie galoşii... Dar n-am timp de tristeţi Cînd aud ţăcănind Intre stîlpi, în metal, telegramele roşii: — Spre congres... — Spre congres... Cincinalu-mplinit! Mineri la Bicaz au străpuns în tunele­­... — Spre congres... — Spre congres... S-a întărit, îndîrjit ritmul viu, leninist. Iată Buftea... O văd. Case albe, salcîmi. Norii suri leagă-n zări răsăritului rana. Mai înalţi decît ei văd palatele noi, tremurînd in văzduh ca o fata morgana Ieri, în sumbrul castel, sta un corb princiar, vînător de buduar, de conserva şi dropii. Te salut azi, aici, orăşel-cincinal, steguleţ nou înfipt sus pe harta Europei ! Mai s-apleacă pe zid macarale girafă, mai răsună pe zid ciripit de mistrii. Dar furîndu-te-n unde lacu-ntreg mi te-arată In adîncu-i de basm reflectoare-ţi stinse , ca reginele nopţii se trezesc, se deschid. Mă orbeşte, mă fură, parcă valuri de oameni şi-al oglinzilor soare luminos şi torid ! In curînd, minunat, fi-va visul aevea. Numai norii drumeţi s-or scălda-n eleşteu. In palate, aici, vom turna în lumină omul nou, slava Iui şi-a partidului meu. ... Noiembrie ! Adine revărsate cîmpii. Zări de fum s-au aprins. Negru sîngeră plopii... nou născut orăşel romînesc, steguleţ fluturînd azi pe harta Europei ! Petre Luscalov Te salut al industriei grele­ în oglinzi de talaz și de scoici străvezii. - VAGONETARUL Florilor negre, florilor aspre de sub pămînt Le este sete şi dor să ardă cu flacără-n soare. Cînd erau codrii, nu se iscaseră om şi cuvînt Şi mii de stele n-aveau lumină şi n-aveau culoare. Eu ies din robie, ies din tăcere, şi-am să desfac Filonul care se zbate să fie căldură, lumină ! Mă-ndeamnă copii, pămîntul şi sufletul asprului veac Să las hoinăreala cu turmele-n munte, să intru In mină ! Mîn vagoneţi cu electrice fire; cărbunii îi car. Şi inima-mi cîntă, inima-mi strigă să nu pierd nici unul Că-s flori zămislite din foşnetul liber sub cer terţiar, Florile aspre, sălbatece, cărora eu li-s stăpînul! Port vagoneţii prin lungi galerii spre-albastrul meu cer! Din flori de-ntuneric aprind diamantul luminilor vii ! Eu ţara mi-o-mbrac în beton, în cărbune, în cîntec şi fier Visînd, năzuind la puternicul an două mii ! Violeta Zamfirescu

Next