Gazeta literară, ianuarie-iunie 1956 (Anul 3, nr. 1-26)
1956-01-05 / nr. 1
4 In satul Prislop, Lîviu Rebreanu şi-a trăit tinereţea cam pînă pe la vîrsta şi zbuciumul lui Titu Herdelea din romanul „Ion“. Scriitorul trăieşte în memoria satului ca tînăr şi dacă ţăranii de o vîrstă cu romancierul sînt azi cei mai bătrîni oameni din sat, Liviu Rebreanu a rămas întruchipat ca tînăr fără bătrîneţe în legendele orale ale satului; această imagine a „domnişorului Liviu“ se transmite noilor generaţii. Mai mult, ţăranii din satul Prislop i-au reconstituit lui Liviu Rebreanu o biografie care intră, aproape complet, în cadrul vieţii satului Prislop. S-a întîmplat şi cu scriitorul, ce s-a întîmplat şi cu eroii săi care au trecut în legendele satului. Şi dacă, de pildă, lui Ion Boldijaru Glanetaşu i s-au atribuit calităţi şi evenimente ale vieţii lui Ion Glanetaşu din roman, în schimb vieţii scriitorului Liviu Rebreanu i-au fost dăruite întîmplări din viaţa proprie a ţăranilor şi a satului Prislop. Această dăruire a început de la apariţia romanului „Ion“ cre şi-a luat o bună parte din eroi din realitatea satului Prislop. Mai fiecare ţăran bătrîn din acest sat îşi leagă evenimentele cele mai importante din viaţa sa proprie de cunoştinţa şi prietenia pe care susţine că ar fi avut-o cu „domnişorul Liviu“. Liviu Rebreanu nu şi-a petrecut copilăria în Prislop, ci în Maieru. Şi totuşi, o bătrînă ţărancă din Prislop, evocînd amintirea lui Rebreanu, ne-a mărturisit că-l cunoaşte pe „domnişorul Liviu“ de cînd acesta era de-o şchioapă, că s-a jucat împreună cu el „de-a caii“ şi „de-a v-aţi ascunselea“. In spusele bătrînei n-am văzut o minciună, lipsă de memorie, sau pretenţii pline de îngîmfare; bătrîna dăruia ceva din propria sa copilărie, copilăriei scriitorului iubit. Apoi, mulţi ţărani bătrîni din Prislop şi din satele din jur povestesc că au făcut armata cu „domnişorul Liviu". După vîrstele deosebite ale acestor ţărani şi după mărturisirile lor am putea ajunge la ciudatul rezultat că Liviu Rebreanu şi-a făcut stagiul militar şi a rămas in cariera militară cel puţin 15-20 de ani, şi că în tot acest timp a trecut prin o sumedenie de unităţi militare, de cele mai diferite arme. Aceste dăruiri „biografice“, pe care ţăranii le fac din plin vieţii lui Liviu Rebreanu, nu reprezintă numai un simplu elogiu, ci o confirmare a legăturii trainice a scriitorului cu viaţa colectivităţii, legătură care a existat de fapt, iar cele mai autentice mărturii în această privinţă sînt marile lui opere realiste; o asemenea legătură a permis ca viaţa scriitorului să fie învestită continuu şi tot mai bogat de şirul generaţiilor cu întîmplări şi evenimente de natură colectivă, chiar dacă în realitate acele întimplări şi evenimente nu corespund întocmai biografiei artistului. Fără să mai pomenim aci, deocamdată, marile probleme sociale ale romanului „Ion“, subliniem simplul fapt iniţial că acest roman îşi ia drept model pentru eroul principal un flăcău sărac din satul Prislop,— pe Ion Boldijaru Glanetaşu — flăcău iubit pe atunci de întreg satul, şi care reprezenta prin isteţimea, hărnicia şi tinereţea lui, nădejdile şi zbuciumul atîtor ţărani săraci, acest simplu fapt a descoperit ţăranilor din Prislop în persoana scriitorului un tînăr intelectual, pe cît de apropiat de Cei mulţi, pe atît de cinstit şi curajos în acele vremi de căderi şi trădări a adevăratelor ţeluri sociale şi patriotice. Ion Boldijaru Glanetaşu î-a fost prieten scriitorului Rebreanu în tinereţe şi — fără să stabilim o identitate între caracterele şi semnificaţiile din carte cu cele din realitate— aşa cum Ion din roman mergea ades să ceară sprijin la familia Herdelea. Ion Boldijaru Glanetaşu venea în casa lui Vasile Rebreanu, aflată peste drum de aceea a Glanetaşilor, să se sfătuiască sau să dea o mînă de ajutor la cine ştie ce treburi. Cercetînd viaţa lui Ion Boldijaru se va vedea că Rebreanu n-a folosit în romanul „Ion“ viaţa acestuia întru totul, ci a pornit numai de la un singur eveniment din existenţa lui şi anume de la unul dintre cele mai importante, acela pe care Boldijaru îl încearcă pentru a rezolva problema gravă a traiului mizer prin căsătoria cu o fată cu avere, silind pe tatăl bogat şi hrăpăreţ al fetei să-i dea pămînt de zestre. Acest eveniment poartă în germene un conflict, un caracter şi o problemă care, fărâ creaţia de mai tîrziu a romanului ,,Ion“, nu te-ar fi făcut să bănuieşti măcar grandioasa imagine artistică şi profunzimea fondului de idei la care acest conflict, caracter şi problemă s-a ridicat în cartea lui Liviu Rebreanu. Ceea ce ar părea multora un argument în detrimentul realismului lui Rebreanu e cursul deosebit, procesul invers — de sărăcire — pe care-l urmează viaţa lui Ion din realitate, faţă de viaţa lui Ion din roman. Dar Ion din roman nu reprezintă numai limitata problemă, stabilită de critica literară, aceea a procesului de îmbogăţire şi dezumanizare (proces pe care în definitiv îl urmase anterior lui Ion şi Vasile Baciu; pr. Ion nu e Vasile Baciu nici ca element de conflict, nici ca semnificaţie socială). Urmărind viaţa din realitate a lui Ion Glanetaşu din Prislop, precum şi principalele stadii ale procesului de creaţie ale romanului „Ion“, mărturisite de însuşi Rebreanu, pornind cu bună credinţă spre multiplele şi profundele laturi de viaţă şi frumuseţe omenească pe care le aduce romanul Ion, nădăjduim că vom găsi răspuns, prin drama lui Ion din roman, şi la întrebările pe care le ridicăm procesul de sărăcire urmat de Ion în realitate. Ceva despre viaţa adevărată a lui Ion al Glanetaşului Insă de la intrarea în satul Prislop, dar peste urmele lui Ion din realitate. Peste drum de casa de altădată a învăţătorului Vasile Rebreanu — tatăl romancierului — se află locul de casă pe care a existat cîndva locuinţa Glanetaşilor, a părinţilor lui Ion. Locul de casă nu mai aparţine nici Radovicăi, nevasta lui Ion, aflată astăzi în viaţă în satul Prislop, în vîrstă de 68 de ani (despre care Rebreanu de asemeni aminteşte în „Mărturisiri“) — nici vreunuia dintre cei şase copii ai lui Ion care trăiesc în Prislop, în satul alăturat, Dumitra, sau în orăşelul Bistriţa. Ce ne-ar putea spune azi acest loc de casă, transformat într-o îngrijită grădină de legume?... Ne întoarcem cu acest loc de casă în urmă cu peste patru decenii şi dăm de „începutul“ lui Ion din realitate ca şi peste acela al lui Ion din roman. De aici pornesc amîndoi, de pe acest Ioc, aşezat între două pîraie, l-ar putea măsura cu pasul, atît de mic şi de îngust este. Vor merge împreună Ion Boldijaru Glanetaşu din realitate şi Ion din roman, pînă la căsătorie (fără să tragem un semn egal între zbuciumul lor) de aici se vor despărţi: modelul — Boldijaru — după căsătoria lui cu Rodovica — fata iubită, frumoasă şi cu ceva pămînt — va sfîrşi într-o cruntă sărăcie; celălalt, Ion din roman, după grele încercări, ajuns cu pămînt, în urma căsătoriei cu urîţii ca Ana, fata bogătanului Vasile Baciu, pe care n-o iubea — va sfîrşi într-o viaţă sufletească pustie, nemulţumit, înfrînt, cu nădejdile cu care pornise la drum înşelate. Amîndoi şi-au „silit“ socrii să le dea pămînt prin „păţania“ Rodovicăi şi Anei, amîndoi au crezut că „pricina mare, grozavă, unică“ a necazurilor lor e doar „lipsa de pămînt“. Ne va ajuta la întrebările pe care le vom ridica asupra vieţii lui Ion Glanetaşu din realitate şi a lui Ion din roman, celălalt Ion din „Mărturisirile“ lui Rebreanu, căci el ne spune ceva despre plămada uriaşă, frămîntată de scriitor în drumul de la realitate la roman, pînă la minunata creaţie a cărţii. In romanul „Ion“, pentru eroii săi principali, Rebreanu a creat case, interioare, ogrăzi, grădini, fiecărui erou cît de mărunt i-a dăruit gesturile potrivite, rîsul, mînia... Pe locul dintre cele două pîraie, nefiind casă, vom reconstitui casa părinţilor lui Ion după imaginea din roman; o vom reconstitui colo, pe pîrloaga aceea, unde nu cresc legume cumsecade, pămîntul fiind bătătorit, amintind dimensiunile locuinţei de odinioară: „Drumul trece peste pîrîul Doamnei, lăsînd în stingă casa lui Alexandru Pop Glanetaşu. Uşa e închisă cu zăvorul; coperişul de paie parcă e un cap de balaur; pereţii văruiţi de curînd de abia se văd prin spărturile gardului“. După „Mărturisirile“ lui Liviu Rebreanu, întărite de acelea ale bătrînilor din satul Prislop, Ion era: „un flăcău voinic, harnic, muncitor, foarte sărac“. „Mi se plîngea flăcăul — continuă Rebreanu — de diversele-i necazuri, a căror pricină mare, grozavă, unică, el o vedea în faptul că n-avea pămînt“. Ne despărţim aci de Ion din „Mărturisiri“, pe care Rebreanu îl învesteşte cu o patimă bolnăvicioasă pentru pămînt, lucru care se va resimţi şi în roman, şi vom porni prin sat şi prin timp spre casa tatălui Rodovicăi, pe care Ion îl va sili să-i dea de nevastă fata iubită şi ceva din pămîntul dorit. In satul Prislop încă regăsim „Circiuma lui Avrum“, locul unde ţăranii din roman şi din realitatea de altădată veneau să-şi înece necazul în rachiu, unde Ion din roman s-a bătut cu feciorul trufaş şi bogat George Bulbuc. Prin cele două „ferăstruici" ale cîrciumii lui Avrum, nu se mai văd „sticle de băuturi colorate, borcănele cu bomboane pestriţe... apărate cu reţea de sîrmă“, ci printre cele două ferestre mari ale clădirii refăcute se zăresc azi rafturile deschise ale unui dulap plin cu cărţi. Pivniţa cîrciumiii lui Avram de altădată se află sub scena căminului cultural de azi, unde am spus că am întîlnit „contemporani“ de-ai lui Ion, ca bătrînul ţăran Vasile Tabără, care, după o viaţă de grele încercări, a ajuns să fie cunoscut azi în regiunea Cluj ca vestit pomicultor şi viticultor şi să pună în sat bazele unei asociaţii colective de muncă pentru transformarea pămînturilor deluroase din „Valea Mărului“. Nu departe de circiuma lui Avrum, pe uliţa mare în drumul spre casa tatălui Radovicăi şi a socrului lui Ion, mai întîlneşti încă azi casa preotului Belciug, construită prin 1909- 1910... Să ne oprim puţin aci, poate aflăm ceva şi despre Ion şi despre Belciug din realitate. Casa preotului Belciug e o casă trufaşă, înconjurată cu pridvor, are temelii înalte de piatră, trei pivniţe spaţioase, care ar putea fi transformate în odăi de locuit, o terasă ascunsă sub bolţi de viţă, iar pe stîlpii de lemn ai terasei se văd urmele cuielor de care era prins hamacul, în care, se spune, preotul Belciug îşi savura ceasurile de odihnă... In interiorul casei se mai păstrează biroul şi fotoliul preotului. Ion Belciug a trăit în Prislop între anii 1895—1923 şi a avut cea mai lungă domnie dintre toţi preoţii petrecuţi prin acest sat. După mărturiile bătrînilor, era energic, nu-i scăpa nimic din viaţa satului, se amesteca în trebile ţăranilor şi cînd nu era poftit, voind parcă să le conducă, activ, pătimaş, suplinea în sat treburi de notar, de primar, agronom, inginer hotarnic; acest lucru îl putem constata şi din manuscrisele sale, rămase în arhiva bisericii, în care găsim însemnări despre aşezări, despre datoriile băneşti ale comunei, aflăm nume de locuri, date asupra cultivării pămîntului, problemelor şcolare, etc. „Vine Belciug“ — cînd răsuna această veste, toată „circiuma lui Avrum“ se golea de ţărani, pe care Belciug îi bruftuluia cînd îi vedea bînd, deşi preotul ducea o viaţă în care băutura nu-i lipsea.... Rebreanu, pornind de la acest preot către roman, i-a înlăturat unele trăsături „lumeşti“. De pildă, în satul Prislop trăieşte azi un fiu natural al acestui preot, făcut cu o ţigancă „pe o cupă de mălai“ cum spune acest fiu natural, pe care Belciug îl folosea ca slugă la trăsură. Alte dovezi vorbesc despre lucruri asemănătoare cu cele arătate mai sus. In „Mărturisiri“ Rebreanu spune că în Belciug din roman a dat un erou care ar putea servi multora ca model de comportare. Desigur artistul din roman a depășit pe gînditorul din „Mărturisiri“, creind o figură realistă în preotul Belciug, care se depărtează de nădejdile celor mu”, devenind un sprijinitor al opresorilor. Herdelea nu poate fi alăturat prin formula „albăstrimea satelor“ lui Belciug; dascălul însuşi este unul dintre striviţii de a căror dramă Belciug îşi are totdeauna partea lui de vină. Totuşi, dorinţa iniţială a lui Rebreanu se resimte şi în roman, aproape neobservată de cititor, şi anume în unele mici inadvertenţe cu privire la viaţa lui Belciug: preotul e arătat in roman că duce o viaţă austeră, nu pune rachiu pe limbă, dar la cheful de la circiuma lui Neuman din Jidoviţa — cînd cu încăierarea dintre profesorul Spătaru şi solgăbirăul Chiţu — Belciug bea pînă la miezul nopţii; apoi refuză, motivînd că are de oficiat a doua zi unele slujbe religioase, la care preotul din Vărarea, vestit chefliu, îl învinuieşte pe Belciug de dogmatism, nevrednic pentru nişte vremuri moderne. Unele trăsături ale lui Belciug din realitate şi-au trimis ecoul către eroul cu acelaşi nume din roman, stîrnind unele mici contradicţii în treburile artistului. Belciug din realitate, într-adevăr, aşa cum arată romanul, a urmărit cu consecvenţă să construiască prin donaţii o biserică nouă care există azi în Prislop, iar printre donatori, în manuscrisele lui Belciug, e trecut şi notarul din Jidoviţa, Leopold Stoessel, care apare şi în roman. După unele date obţinute, Belciug s-a sinucis din imprudenţă , pe cînd urca sau cobora din trăsura lui—vestită şi în realitate şi în roman — a lovit din nebăgare de seamă cocoşul armei; nu cunoaştem precis anul morţii. Dacă preotul Belciug din roman nu e străin de drama lui Ion, nici preotul Belciug din realitate — dovedit atît de legat de evenimentele satului — n-a putut să nu fie „atins“ de conflictele stîrnite de oameni ca Ion Boldijaru Glanetaşu care se zbăteau să iasă din calicie prin căsătorii forţate cu fete de oameni avuţi, adică pe căile minime pe care le oferea cercul strimt al vieţii satului de altădată. Credem că un manuscris al lui Belciug se referă la astfel de conflicte. In însemnările lui Belciug din realitate, datate 1 iunie 1909, (deci cam în timpul cînd Rebreanu e atras de figura lui Glanetaşu şi e frămîntat să scrie o operă literară în jurul vieţii acestuia), găsim printre alte date despre satul Prislop, care „se numără între comunele cele mai sărace, neavînd nici un izvor de venit“ — şi unele relaţii despre conflictele apărute în viaţa satului, relaţii care ne dau parcă o intrigă a romanului „Ion“ văzută, bineînţeles, prin concepţia preotului Belciug: „In privinţa religioasă, poporul merge spre îndreptare — spun însemnările preotului Belciug — deşi unele păcate, cum sunt: beţia, furtul, credinţe deşarte despre puterea magiei, a unor vrăjitori, despre anumite zile oprite, împiedică mult dezvoltarea religioasă; la acestea se mai poate adăuga, ca scădere, şi pisma (s. n.) provenită din zelul prea mare de a cîştiga avere lumească pe orice căi, aceasta însă se poate atribui în mult lipsei de pămînt... (indescifrabil) întreg hotarul abia cuprinde o mie de jugăre... (indescifrabil) din care jumătate e cuprins cu pădure“. De aici se pot desprinde două lucruri: întîi, în ceea ce priveşte persoana lui Belciug, că alătură conflictele pentru pămînt furtului, beţiei — şi aceasta aminteşte de Belciug din roman, care-l probozeşte pe Ion în biserică şi-l face „ticălos“ pentru încăierarea cu George Bulbuc, încăierare izvorîtă din conflictul social Ion-Vasile Bariu; tot Belciug din roman îl tîrăşte mai departe pe Ion în faţa justiţiei, după ce acesta se împăcase cu Simion Lungu, cu care se bătuse cîndva pentru o brazdă de pămînt; acest lucru ne trimite, desigur, în ultimă instanţă, la faptul că Belciug din roman — ca şi cel din realitate, de altfel — e mai aproape de bogaţi ca Vasile Baciu decît de săraci ca Ion, după cum e mai aproape de judecător decît de Ion, stîrnind furia omului justiţiei burgheze maghiare împotriva feciorului Glanetaşului; în al doilea rînd, documentul , pomenind acea „pizmă“ pe care Belciug din realitate o atribuie „în mult lipsei de pămînt", consemnează apariţia unor conflicte violente în viaţa satului ardelean Prislop. Ceea ce reţine de altfel şi Liviu Rebreanu din intriga Ion Rodovica, este tocmai problema conflictului stîrnit în lumea satului de ţărani lipsit de pămînt, ca Ion Glanetaşu. "IMergem acum mai departe, spre casa tatălui Radovicăi, să vedem ce a realizat Ion din realitate prin căsătorie şi ce curs a luat viaţa lui după acest eveniment. Ajungem pe „uliţa din dos“, trecem pe lîngă biserica despre a cărei construcţie se vorbeşte în finalul romanului, lăsăm în stînga locul pe unde se ţineau altădată horele în realitate, descrise şi în roman în capitolul întîi, şi ajungem la casa lui Ignat Tabără, tatăl Radovicăi. Cinci locuri de casă la rînd, de la această locuinţă spre biserică, au aparţinut cîndva tatălui Rodovicăi, care a fost într-adevăr un om avut, cum spune Rebreanu în „Mărturisiri" şi cum întăresc şi bătrînii din sat. Nu ştim cîte speranţe şi-a pus Ion în căsătoria cu Rodovica, pe care o şi iubea, fiind frumoasă şi harnică; urmele frumuseţii ei răsar şi azi de sub sbîrciturile femeii de 68 de ani care a lăsat înapoia ei o viaţă de grele încercări, nu străine de acelea ale Anei din roman. Din acest moment, al căsătoriei cu Rodovica, zbuciumul şi drumul lui Ion din realitate şi acelea ale lui Ion din roman se despart. Rebreanu construieşte o intrigă nouă „care să dea un dinamism deosebit subiectului“. „Rodovica era în realitate o fată drăguţă — spune Rebreanu în „Mărturisiri“. S-o facem în roman urîtă. Pe Ion să-l punem că a fost în dragoste cu altă fată, săracă şi frumoasă... II vom face să-şi zdrobească dragostea şi să părăsească pe iubita inimii lui şi să se ţină după Rodovica cea urîtă dar cu pămînturi. Mai tîrziu, cînd va fi dobîndit cu aprige lupte pămîntul... i se va redeştepta în inimă dragostea cea adevărată“... Şi în acest stadiu, Rebreanu păstrează patima pentru pămînt şi adaugă, teoretic vorbind, pentru a doua parte a cărţii, conflictul între pămînt şi dragoste, în care dragostea învinge. Romanul va plăti şi acest tribut dar artistul depăşeşte în roman pe gînditorul din „Mărturisiri“, căci a doua parte a cărţii ridică o problemă de mare importanţă, care ţine de semnificaţia centrală a figurii lui Ion faţă cu celelalte personaje ale romanului. Ce i-a oferit realitatea lui Rebreanu pentru intriga nouă la care a pornit, nu se poate şti cu siguranţă după datele aflate în Prislop. Ţăranii din Prislop, pasionaţi cititori ai romanului „Ion“, au descoperit un George... Nu e imposibil să fi existat — nu unul, ci mai mulţi, căci figura feciorului de bogătan George Bulbuc e atît de realistă în roman, încît permite întoarcerea imaginii către sumedenie de oameni asemănători din realitate. Şi apoi, conflictul însuşi permite găsirea de modele: atît Vasile Baciu din roman cît şi Ignat Tabără din realitate, fiind bogătani, era firesc să dorească drept gineri flăcăi bogaţi, decît nişte flăcăi săraci ca Ion din roman şi ca Ion din realitate. In Prislop a fost găsită şi o Florică, fată contemporană cu Boldijaru, care se spune că a fost cea mai frumoasă şi mai săracă din sat; de data aceasta însă o „intrigă“ în realitate n-a mai fost legată de către prislopeni între Ion-George-Fiorica; se recunoaşte că acea Florică n-a avut nici o legătură nici cu Ion, nici cu George. Intr-adevăr, din cercetările făcute, această Florică a existat şi a fost căsătorită cu Maftei Hordoană, vestit cîntăreţ din coajă de mesteacăn, mort acum cîţiva ani. Dar iată că drumul vieţii lui Ion Boldijaru Glanetaşu, modelul lui Ion, ia un curs cu totul invers celui din roman. Pămînt prea mult n-a căpătat ion, ca zestre pentru Rodovica. Socrul se vede că nu i-a dat prea mult, poate şi pentru că fata lui i-a făcut ruşinea aducîndu-i drept ginere un flăcău sărac, dar şi pentru că Ignat a avut şi alţi urmaşi în afară de Rodovica, iar cei existenţi au urmat în cursul vieţii lor trecute drumul de sărăcire pe care a încăput şi Ion. Ca semn al căsătoriei lui Ion cu Rodovica, a rămas casa construită după nuntă, în care trăieşte bătrîna Rodovica, împreună cu familia celei mai mici fiice a lui Ion, Xenia, azi în vîrstă de 22 de ani. Casa e micuţă, acoperită cu şindrilă, o casă tipică pentru locuinţele romîneşti de ţărani săraci din Transilvania nordică: intri într-o tindă fără tavan, în care se află un horn, de grinzile podului odăii zăreşti agăţate cîteva bucăţi de slănină, din tindă treci peste prag în odaie şi vezi două paturi puse cap la cap, o laviţă, două bănci lungi de-a lungul pereţilor, o masă, un lingurar în dreapta uşii, şi cîteva vase de lut înflorate, prinse pe brîul pereţilor. Ion Boldijaru Glanetaşu, flăcăul sărac, muncitor şi întreprinzător, înzestrat cu frumoase calităţi spirituale, s-a zbătut o viaţă întreagă să scape de calicie; a avut o casă de copii, a fost mereu încolţit de necazuri şi lipsuri, i s-au vînturat rînd pe rînd şi locul de casă de la marginea satului, şi bucăţi din pămîntul primit drept zestre de la Radovica; a încercat apoi meseria de „sfîrnariu“ — geambaş de vite — prin iarmaroacele Năsăudului şi Bistriţei, şi tot aşa, zbătîndu-se într-o existenţă îngustă, în împrejurări apăsătoare şi inumane, modelul lui Ion din roman devine din ce în ce mai sărman, mai strîmtorat, pînă ce sfîrşeşte, în anul 1938, de icter negru, boală de care cei bogaţi nu mor. Tot ceea ce a putut izbuti într-o viaţă plină de aprige zbuciumări, e trecerea de la casa învelită cu paie, la căsuţa învelită cu şindrilă. Ştefan Bănulescu Fotografiile şi reproducerile : ION MICLEA-CLUJ (Continuare în numărul viitor) „Tot în zilele acelea, am stat mai mult de vorbă cu un flăcău din vecini, voinic, harnic, muncitor şi foarte sărac. II chema Ion Pop al Glanetaşului. Mi se plîngea flăcăul de diversele-i necazuri, a căror pricină mare, grozavă, unică, el o vedea în faptul că n-are pămînt“. (LIVIU REBREANU, „Mărturisiri" 1932). Casa lui Ion a Glanetaşului, construită după căsătoria cu Rodovica. In planul al doilea casa socrului său Ignat Tabără Rodovica, nevasta lui Ion al Glanetaşului GAZETA LITERARĂ UAT-iTTiiLî1 3D''/11IS1'11'. O masă rotundă a scriitorilor din lumea întreagă ub acest titlu, „Literaturnaia gazeta" nr. 149 publică răspunsurile la scrisoarea lui M. Șolohov, în care marele scriitor sovietic adresa un apel scriitorilor din lumea întreagă să procedeze la un schimb de păreri, în legătură cu marile probleme ale vremii noastre. Au răspuns pînă acum următorii scriitori: Howard Fast (S.U.A.), Kazimir Bradis (Polonia), Carlo Levy (Italia), Suan Zieu (Vietnam), Gyula Illes (Ungaria), Sunao Tokunaga (Japonia), Iositaro Iokemura (Japonia), Cecil Williams (Africa de Sud). Nota introductivă la aceste răspunsuri este semnată de Leonid Leonov. ,,S-au strîns multe probleme, spune Leonov, care pot fi discutate cu folos pentru lumea întreagă în jurul mesei rotunde, dacă, bineînţeles, am asigura un schimb larg de păreri. Ar trebui ca scriitorii să aprecieze că masa lor de lucru nu este un punct suspendat în spaţiu. Puse una lingă alta, mesele noastre ar putea constitui o puternică tribună, de unde fiecare cuvint cinstit, rostit pentru pace, pentru progres şi pentru înţelegere între ponoare, ar putea fi auzit în toate colţurile lumii". Iată cîteva din răspunsurile scriitorilor din diferite ţări: HOWARD FAST dezvăluie, în scrisoarea sa, atitudinea dispreţuitoare a editorilor americani faţă de marii scriitori progresişti; editurile refuză să le tipărească operele, de aceea ei nici nu sînt cunoscuţi în S.U.A. Jorge Amado, Louis Aragon, Jack Lindsay, deşi ,,...sînt cetăţeni ai unor ţări capitaliste, citiţi şi respectaţi în ţara lor şi în multe alte ţări” nu-şi pot găsi editori; pe unii din ei marile reviste literare din S.U.A. nici măcar nu-i amintesc în paginile lor. „Şi totuşi viaţa nu stă pe loc. Nimeni nu va putea înăbuşi glasurile cele mai bune în corul viitorului", îşi încheie scrisoarea Howard Fast. CARLO LEVY, cunoscut scriitor italian, scrie: „Literatura realistă italiană, ca şi literatura sovietică, exprimă realitatea naţională a popoarelor lor, pornesc de la adevărata viaţă a poporului. Iată de ce lărgirea şi adîncirea legăturilor dintre literaturile noastre realizează în acelaşi timp şi lărgirea şi adîncirea legăturilor dintre popoarele noastre, iată de ce apropierea dintre literaturile noastre constituie o contribuţie in opera de înlăturare a barierelor artificiale şi deschide căi pentru înţelegerea reciprocă — căile libertăţii şi ale poeziei". GYULA ILLES, scriitor maghiar: ,,Am citit cu un sentiment de bucurie scrisoarea lui Mihail Solohov. Si, iată-mă, ocupînd un loc in jurul unei închipuite mese rotunde şi luînd cuvîntul in numele unui popor mic. Las la o parte orice modestie, orice scuze care erau pînă acum un fenomen obişnuit din partea reprezentanţilor micilor popoare atunci cînd se aflau în jurul mesei rotunde a diplomaţilor. Socotesc că am drepturi egale; mă simt, chiar ca la mine acasă. Acolo unde puterea unei naţiuni este apreciată nu după armele şi tancurile ei, ci după piesele şi versurile ei bune, acolo conştiinţa că suntem un popor mic, nu ne provoacă dureri; acolo nu ne temem de nici un antagonism. ...Eu am văzut o notă statistică cu privire la forţele materiale care se eliberează şi devin factori activi după încetarea războiului „rece", a producţiei de arme. Intre diferitele industrii, care produc energie, nota nu aminteşte de poezia lirică, de energia pe care o conţine arta. Dar faptul că o asemenea energie există şi că este puternică şi folosirea ei e foarte importantă, de aceasta nu se îndoieşte nici un om care ştie să citească". SUNAO TOKUNAGA, — scriitor japonez: „Eu sunt de acord cu propunerea lui Solohov şi socotesc că pentru transpunerea în viaţă a acestei propuneri este necesar ca în fiecare ţară să se desfăşoare o discuţie pe această chestiune şi să se creeze un interes firesc pentru ea". IOSITARO IOKEMURA, — scriitor japonez: „Dacă scriitorii din lumea întreagă, fără a ţine seama de deosebirea de păreri, se vor uni printr-o năzuinţă unică de a fi folositori omului, atunci vor putea să creeze o asemenea masă rotundă. Eu cred că ea trebuie creată. Faptul că Solohov a exprimat dorinţa de a afla ce gîndesc în această privinţă scriitorii americani, englezi, scriitorii din Germania apuseană şi scriitorii japonezi din vremea noastră, are in prezent o foarte mare importanţă, deoarece de acţiunea popoarelor acestor ţări depinde viitorul întregii omeniri". CECIL WILLIAMS, scriitor din Africa de Sud: „Mi se pare că a venit timpul să facem paşi şi mai curajoşi. Nu s-ar putea întilni oare scriitorii nu în jurul unei „mese rotunde" închipuite, ci în jurul unor mese reale, într-o sală de conferinţe? Scopul unui asemenea congres va fi in primul rînd discutarea felului cum ar putea scriitorii să ajute la construirea şi păstrarea păcii în lumea întreagă". ÎNTOARCERE LA BUFTEA Constructorilor Combinatului cinematografie Buftea. Noiembrie! Spre Buftea in maşină zburăm. Vîntu-alungă din vii frunze, — stol pe autostradă. Colo soarele-n zări, — epoleţi purpurii — se străvede plutind printre nori de zăpadă. Eu la Buftea am fost La alegeri, plăpînd, socialismul la noi mai ţipa nic&-n faşă In al clasei asalt, Am fost tînăr ostaş Furtunosului an 46. Mi-amintesc: Şes flămînd mohorit şi murdar Parcă cerul şi-a şters de cîmpie galoşii... Dar n-am timp de tristeţi Cînd aud ţăcănind Intre stîlpi, în metal, telegramele roşii: — Spre congres... — Spre congres... Cincinalu-mplinit! Mineri la Bicaz au străpuns în tunele... — Spre congres... — Spre congres... S-a întărit, îndîrjit ritmul viu, leninist. Iată Buftea... O văd. Case albe, salcîmi. Norii suri leagă-n zări răsăritului rana. Mai înalţi decît ei văd palatele noi, tremurînd in văzduh ca o fata morgana Ieri, în sumbrul castel, sta un corb princiar, vînător de buduar, de conserva şi dropii. Te salut azi, aici, orăşel-cincinal, steguleţ nou înfipt sus pe harta Europei ! Mai s-apleacă pe zid macarale girafă, mai răsună pe zid ciripit de mistrii. Dar furîndu-te-n unde lacu-ntreg mi te-arată In adîncu-i de basm reflectoare-ţi stinse , ca reginele nopţii se trezesc, se deschid. Mă orbeşte, mă fură, parcă valuri de oameni şi-al oglinzilor soare luminos şi torid ! In curînd, minunat, fi-va visul aevea. Numai norii drumeţi s-or scălda-n eleşteu. In palate, aici, vom turna în lumină omul nou, slava Iui şi-a partidului meu. ... Noiembrie ! Adine revărsate cîmpii. Zări de fum s-au aprins. Negru sîngeră plopii... nou născut orăşel romînesc, steguleţ fluturînd azi pe harta Europei ! Petre Luscalov Te salut al industriei grele în oglinzi de talaz și de scoici străvezii. - VAGONETARUL Florilor negre, florilor aspre de sub pămînt Le este sete şi dor să ardă cu flacără-n soare. Cînd erau codrii, nu se iscaseră om şi cuvînt Şi mii de stele n-aveau lumină şi n-aveau culoare. Eu ies din robie, ies din tăcere, şi-am să desfac Filonul care se zbate să fie căldură, lumină ! Mă-ndeamnă copii, pămîntul şi sufletul asprului veac Să las hoinăreala cu turmele-n munte, să intru In mină ! Mîn vagoneţi cu electrice fire; cărbunii îi car. Şi inima-mi cîntă, inima-mi strigă să nu pierd nici unul Că-s flori zămislite din foşnetul liber sub cer terţiar, Florile aspre, sălbatece, cărora eu li-s stăpînul! Port vagoneţii prin lungi galerii spre-albastrul meu cer! Din flori de-ntuneric aprind diamantul luminilor vii ! Eu ţara mi-o-mbrac în beton, în cărbune, în cîntec şi fier Visînd, năzuind la puternicul an două mii ! Violeta Zamfirescu