Gazeta literară, iulie-decembrie 1956 (Anul 3, nr. 27-52)
1956-07-05 / nr. 27
CEVA CURENTE ŞI STILURI Cînd, cu un an şi jumătate în urma, ara citit în documentele ce.ui ae.al II-lea Congres al scriitorilor sovietici că realismul socialist e compătimi cu o mare varietate de stiluri şi ca, în interiorul lui, se pot dezvolta curente, am înţeles ca, pe tărimul esteticii, dogmatismul primeşte o lovitura serioasa, ideea pluralităţii stilurilor şi curentelor în realismul socialist se găsea, de fapt, cuprinsa în astea din aprecierile estetice ale lui Gorki. Reluată, reactualizata, de la tribuna Congresului Scriitorilor sovietici, ea deschidea un orizont larg Înţelegerii noastre despre problemele literaturii noi. Era de aşteptat să urmeze, în presa noastră literară, discuţii care să lămurească, să dezvolte, să exemplifice ideea. Dar nu s-a întîmplat aşa. Ne-am mărginit să acceptăm posibilitatea existenţei mai multor stiluri şi curente, s-o enunţăm, din cînd în ciind, ca pe un motiv de mîndrie, fără să tragem insa consecinţele teoretice ale faptului. (Nu-mi scapă din vedere suita de articole: „Stiluri în proză contemporană“ de Alexandru Opitrea). Consecinţele practice fuseseră diinainte trase. Practica literară a dualismului socialist arată, cred, fără putinţă de negare, existenţa unei varietăţi de stiluri şi modalităţi artistice. Am ajuns, în ultima vreme, să vorbim despre specificul unui scriitor, despre tonalitatea caracteristică a operei lui şi faptul reprezintă, in „critica noastră literară, un progres imens. Raportul citit in faţa prmului Congres al scriitorilor noştri detovarăşul Mihai Beniuc, ne-a spus că nu putem confunda glasurile poeţilor şi prozatorilor noştri, că fiecare are timbrul său specific, personalitatea sa artistică, dar nu ne-a spus care este acest timbru şi în ce constă specificitatea. Intr.un raport de bilanţ şi sinteză, omisiunea se poate justifica. Raportul tov. Dan Deştiu a încercat să definească personalitatea artistică a unor poeţi. Bizuindu-se exclusiv pe cîteva citate — nu prea bine alese — definirea n-a izbutit. Din fericire, există în critica noastră din ultima vreme, caracterizări mai complete decît convenţionala frază: putem oare confunda glasul Măriei Bănuţ cu cel al Veronicăi Porumbacu? Nu trebuia să lipsească însă, din rapoartele Congresului şi mai ales din cel general, o caracterizare a tendinţelor largi ce se observă azi in literatura noastră, tendinţe ce se exprimă în stiluri literare, modalităţi artistice, curente. Fireşte că tot de la personalitatea artistică trebuie pornit. Există un stil sau stiluri ale unei epoci, atunci cînd există personalităţi puternice, care, respirînd atmosfera epocii, s-o redea prin reacţiuni puternic individuale. Un fapt stilistic, scrie în studiul „Cercetarea stilului“ acad. Tudor Vianu, exprimă „reacţiunea scriitorului faţă de faptul pe care-l comunică“ (Probleme de stil şi aria literară, pag. 199). „Cercetătorul stilului are deci îndatorirea să observe faptele de stil caracteristice, adică pe cele frecvente, şi să stabilească legătura dintre ele, pînă în momentul în care totalitatea lor se dezvăluie expresivă pentru felul de a fî al scriitorului, pentru ideile, sentimentele şi atitudinile lui şi, prin aceasta, pentru apartenenţa lui de clasă, pentru momentul social în care a apărut şi pe care î l răsfringe în opera sa“. (op. cit. pag. 220). Nici o cercetare a stilului unei epoci nu poate porni decît de la studiul stilurilor individuale. Lapidară cum e, formula lui Buffon — stilul e omul — nu poate fi respinsă, dar trebuie evident întregită de esteticienii de azi. Cred că nici în stabilirea curentelor literare, studiul Individualităţilor artistice cuprinse îninteriorul curentului nu poate lipsi. Un curent literar e o realitate istorică. El reprezintă însă răspunsul artistic dat de individualităţi înrudite unui complex de împrejurări. Cum ne-am putea explica, fără a ţine seama de coeficientul individual, faptul că împrejurările sociale ale Franţei din jurul anului 1830 le-au răspuns, în opere deopotrivă progresiste, tinerii care au luptat cu argumente şi proiectile în vestita bătălie a lui Hernani, apărtind romantismul, şi Stendhal cu romanul „Roşu şi negru“ (1829) deschizînd seria operelor ce se vor numi realist, critice? Am spus toate acestea pentru a arăta că determinarea specificului unui scriitor, sau al unei constelaţii de scriitori, este un prim pas, neapărat necesar, pentru stabilirea tendinţelor mai largi. Şi putem afirma că această primă etapă a fost satisfăcător parcursă de cercetătorii noştri literari. In parcurgerea celei următoare, criticii noştri dovedesc insă o sfială ce trebuie învinsă. Referatul citit de tov. Petru Durrmitriu în faţa Congresului a părut că se apropie de chestiunea atît de importantă a stilurilor, metodelor, curentelor. Astfel, referatul a attras just atenţia asupra primejdiei naturalismului şi a desluşit, în literatura noastră, direcţia sănătoasă a realismului socialist cit şi pe cea periculoasă, naturalistă. Mi se pare însă că Petru Dumitriu greşeşte cînd atribuie toate cusururile prozei noastre naturalismului. Aşa, de pildă, referatul său ideintifică schematismul, şi simplismul cu naturalismul, cînd e ştiut că există multe isme antirealiste, care — totuşi — nu înseamnă naturalism. Chiar şi unele caracterizări parţiale, pe care le dă Petru Dumitriu realismului, ni se par discutabile şi cred că e locul să le amintesc în aceste rînduri. Faptul că sfîrşitul unui roman e previzibil nu infirmă, ca atare, însuşirea de roman realist. Surpriza finală nu e nicidecum obligatorie. Aşa, de pildă, romanele ratării de felul lui „Oblomov“ şi „Educaţia sentimentală“ ne îngăduie să ghicim sfîrşitul, să prevedem că vieţile personajelor principale — Oblomov sau Frédéric Moreau — se vor irosi, fără zguduiri puternice, se vor stinge inutil. Ba Fedinin „Oraşe şi ani“ merge chiar atît de departe, încît îşi permite să pună sfîrşitul în capul romanului. Deşi perfect edificat asupra finalului, cititorul parcurge cartea cu emoţie şi nu pune la îndoială însuşirile ei realiste. Tot romanele şi nuvelele ratării par să pună în discuţie legătura indestructibilă, pe care o stabileşte Petru Dumitriu, între existenţa unei intrigi solid ţesute şi caracterul realist al unei opere epice. Deşi acţiunea naraţiunilor amintite se destramă, aşa cum cere logica, psihologia, destinul personajului principal, ba unde se termină aparent în coadă de peşte, are nu intră mai puţin în categoria literaturii realiste. Cele spuse mai sus reprezintă însă o paranteză şi nu privesc decît tangenţial problema stilurilor şi curentelor, aşa cum o suscită literatura noastră nouă, cu alte cuvinte, problema curentelor ce pot fi integrate realismului socialist. Acceptăm, fireşte, fuziunea indestructibilă dintre realism şi romantism în realism socialist. Nu ne putem însă împiedica să observăm că unii scriitori sunt mai accentuat romantici (ca viziune şi modalitate de expresie) şi alţii mai accentuat realişti, în sensul că la primii rămîne ca facultate dominantă imaginaţia, visul înaripat, traduse între altele prin acţiuni eroice, un ton intens, emoţional, înclinarea spre patetic, în timp ce la cei din urmă predomină observaţia directă, viziunea lucidă asupra realităţii, redarea ei sobră. Deosebirea aceasta între două tipuri de creatori în interiorul realismului socialist e o primă distincţie, şi o schiţez fără nuanţare, pentru necesitatea demonstraţiei; de altfel, ea este atît de evidentă, îneît, făcînd-o, am impresia că sparg uși deschise. In general, două fapte mî se par hotărîtoare în definirea stilurilor și curentelor interioare realismului socialist. Mai întîi că realismul socialist este o realitate istorică și că operele scrise sub semnul lui e firesc să vădească trăsături specifice momentului din dezvoltarea societăţii socialiste, care le-a născut. „Conţinutul concret al realismului socialist este o noţiune care evoluează. Am săvîrşi o mare greşeală, dacă am socoti că realismul socialist are anumite caracteristici invariabile, date odată pentru totdeauna, mai mult încă, formale, și că numai operele care corespund — sută la sută — acestor caracteristici pot fi numite opere ale realismului socialist, iar toate celelalte nu. In acest caz, am judeca după legile logicii formale și am păcătui grav împotriva dialecticii, care cere ca problemele să fie privite dintr-un punct de vedere istoric“, scrie esteticianul sovietic Nedoşmvin în „Studii de teoria artei“, şi mi se pare într-adevăr că etape din istoria construirii socialismului au determinat stiluri şi modalităţi distincte în literatura realismului socialist. Ajunge să ne gîndim la romanele construcţiei, la literatura primelor cincinale. Al doilea fapt hotărîtor este coeficientul individual, de care am amintit. Mi se pare astfel că, în romanul lui Ostrovski „Aşa s-a călit oţelul“, patosul revoluţionar se desprinde din acţiuni eroice, caractere grandioase, în timp ce în romanul lui Şolohov „Pămînt desţelenit“, natura efortului cerut oamenilor sovietici de socializarea agriculturii a pretins autorului să redea această etapă a construcţiei socialiste prin înlănţuirea unor fapte aparent lipsite de strălucirea eroismului. Tot aşa, la noi, Marin Preda în „Desfăşurarea“ şi „Moromeţii“ sau SütőAndrás în nuvelele sale oglindesc viaţa prin observarea şi redarea selectivă a unor elemente de existenţă curentă care, însumate, bogate prin semnificaţiile lor intrinsece, reproduc realitatea şi conţin implicit verdictul autorilor asupra celor descrise. Deosebirea între cele două orientări — cea preponderent romantică şi cea preponderent realistă — mi se pare a se observa şi în analiza valorilor stilistice. înclinarea spre măreţie, artistic exprimată, prin folosirea antitezelor violente şi a hiperbolelor în opera lui Geo Bogza, ne îngăduie parcă să vorbim mai degrabă despre romantismul său decît al lui Petru Dumitriu în „Cronica de familie“. In poezie, cele două tendinţe — pe care nu le concep antitetic, ci ca pe o chestiune de dozaj — sunt la fel de evidente. In ultimul volum al Veronicăi Porumbacu „Generaţia mea“ — de exemplu — desluşesc notele unei lirici mai pronunţat romantice decit — tot de exemplu — în rondelurile lui Cicerone Theodorescu. Nu mă refer însă aci la acea mimare a atitudinii romantice, acel pseudo-romantism exteriorizat prin grandilocvenţă, abundenţă de steaguri fluturînde, ca in unele poezii de E. Frunză, sau în efuziuni lirice convenţionale, vise azurii şi o anumită diluţie a substanţei epice sau lirice, pseudoromantism cu care ne întîlnim în unele pagini ale lui E. Camilar sau A. Mihale. Varietatea modalităţilor artistice şi a valorilor stilistice se observă categoric şi în cazul romanelor istorice. Intre „Nicoară Potcoavă“ roman,cronică, naraţiune aproape vorbită, pătrunsă de lirism, şi romanul — să-i spunem erudit documentar, scris de la nivelul epocii evocate — „Un om între oameni“, deosebirea e mare. Ambele sunt scrise sub semnul realismului socialist şi au implicat valorificarea trecutului cu înţelegerea prezentului socialist, în lumina ştiinţei marxiste. Putem merge mai departe cu diferenţierea stilurilor şi modurilor artistice. Chiar dacă nu sîntem întru totul de acord cu criteriul după care împarte Ibrăileanu romanul în „roman de creaţie“ şi „roman de analiză" („Creaţie şi analiză“), desluşim şi în literatura noastră de azi tipul romancierului care naşte personaje şi le lasă să păşească singure în viaţă, făcînd astfel concurenţă stării civile, personaje dintre acelea, care — după Ibrăileanu — „şi-au tăiat cordonul ombilical şi de opera respectivă şi de autor". Ele ne dau sentimentul „obiectivităţii" romancierului faţă de creaturile sale şi ne introduc abrupt în curentul vieţii. Un romancier de acest tip mi se pare a fi Marin Preda.Există şi părerea contrară după care Marin Preda ar fi un tip analitic. Ca atare, analiza psihologică nu cred însă că determină structura analitică a unui romancier. Marin Preda nu comentează stările psihice ale eroilor săi, ci le creează, odată cu personajele sau, cum spune tot Ibrăileanu, „creează stări de suflet și le dă drumul în lume“. Mai există tipul romancierului analitic, care-şî comentează — uneori cerebral şi doct — personajele, comentariu ce implică o oarecare distanţă critică faţă de făpturile sale şi ne îngăduie să vedem, aproape permanent, capul romancierului, în spatele creaţiilor sale. Aşa procedează uneori Camil Petrescu şi George Călinescu. Cele două perspective nu se exclud reciproc. Intervine din nou problema dozajului şi ar fi dezastruos dacă dorinţa de a determina curente şi stiluri în literatura noastră de azi ar duce la mutilarea în comentarii a operelor literare, de dragul clasificărilor. Cele două tipuri amintite au fiecare avantajele sale. Tipul creativ ne introduce nemijlocit în tumultul vieţii, ne pune un contact cu oameni care se dezvăluie singuri, treptat, care apar adesea contradictorii. In faţa lor trebuie să facem efortul de înţelegere pe care nu-l impune de obicei un om viu. De aceea, consideraţiile lui Petru Dumitriu, după care un personaj se poate abate numai o dată de la linia caracterului său pentru a nu păcătui împotriva unităţii şi a ne da totuşi sentimentul complexităţii, mi se par uşor dogmatice. Unitatea lui Hie Barbu, Moromete sau Adam Jora nu e ameninţată de unele fapte (nu le-ar fi numărat) aparent contradictorii din purtarea lor. Și ce contabilitate complicată ni s-ar cere dacă am număra „abaterile“ personajelor tolstoiene. E arta scriitorului realist de a reda unitatea în varietate şi reţetele sînt, in acest domeniu, la fel de ineficace ca şi în altele. Tipul analitic, pe de altă parte, prilejuieşte autorului consideraţii interesante, o atitudine explicit critică faţă de personaje, o perspectivă mai intelectuală, iar cititorului adesea un contact mai direct cu romancierul decît cu creaturile acestuia. Cred, în concluzie, că gruparea fără intenţii dogmatice şi fără siluirea personalităţilor artistice a scriitorilor noştri după stiluri şi curente ar reprezenta un cîştig al criticii noastre literare. Fireşte, această grupare trebuie să se facă după criterii strict estetice şi nu după alte afinităţi elective. A fost îmbucurător faptul că, la congres, Mihu Dragomir a amintit de grupuri de scriitori, gravitînd în jurul unor procedee literare comune. El a vorbit despre grupul de la „Steaua“, grup de poeţi care susţin „o poezie imagistică, cu simboluri, cu imagini purificate, cultivînd rima rară“. A fost de altfel, dacă nu greşesc, singura împrejurare cînd s-a atins, la tribuna Congresului, problema stilurilor şi curentelor interioare realismului socialist. Rămîne de cercetat — şi acest lucru nu e o rezervă faţă de spusele lui Mihu Dragomir, ci o invitaţie adresată lui şi tuturor celor interesaţi în problemă — dacă aceste trăsături sînt numai ale „şcolii de la Cluj“ şi dacă există temeiuri serioase pentru a vorbi despre „şcoala de la Cluj“. De pe urma unei dezbateri în jurul curentelor, stilurilor, modalităţilor artistice ale literaturii de azi, ar avea indiscutabil de cîştigat estetica noastră nouă şi, îndrăznesc să cred... chiar creatorii de literatură. Vera Călin Academia şi problemele literaturii (Urmare din pag. I-a) lipsite de metodă şi de spirit critic, ne putem mindri cu colecţia lui Andrei Birseanu, scoasă in colaborare cu savantul ceh Ioan-Urban Jarnik, cu acelea ale lui Artur Gorovei şi S. FI. Marian, ca şi cu altele mai modeste, dar care oglindesc dragostea pentru creaţia populară. Studiile consacrate literaturii populare, deşi puţine, sînt totuşi de mare valoare; printre acestea se află temeinica lucrare a lui Lazăr Şăineanu, „Basmele romînilor", precum şi cîteva articole publicate in „Anuarul arhivei de folclor", publicaţie periodică în care aveau să se adune roadele muncii folcloriştilor noştri. Sunt pline de interes cuvintele marilor noştri scriitori despre poezia populară. In discursul lui de recepţie, „Din estetica poeziei populare", B. Delavrancea ne face să retrăim ecourile pe care le-au avut in sufletul său accentele inspiraţiei omului de la ţară, iar Al. Sadoveanu, in cuvintarea rostită la intrarea sa în Academie, închină un imn de slavă poeziei marelui anonim şi sfirşeşte cu aceste învăţăminte: ,,/n durerile şi furtunile negurosului nostru trecut, Doina şi Cintecul bătrinesc au fost izvoare de viaţă şi energie. Ori, suferind, acest popor a cintat, el dădea dovadă că trăieşte şi va răzbi ... De la aceste fermecate izvoare de apă vie cată să se adape toţi cei care cîntă şi se simt ai acestui popor şi ai acestui pămînt". In sinul vechii Academii s-au manifestat unele personalităţi progresiste, in domeniul literaturii, ca şi în cel al ştiinţelor, dar atmosfera în care se desfăşura activitatea acestei instituţii a fost creată şi întreţinută de alte citeva personalităţi, care transformaseră această instituţie de cultură intr-o tribună a celor mai reacţionare concepţii. Creată pentru a fi in slujba poporului, Academia a ascultat răsunind în incinta ei cuvinte de dispreţ faţă de ceea ce a produs poporul, faţă de năzuinţele populare. Duiliu Zamfirescu, unul dintre purtătorii de cuvînt ai acestor concepţii, putea să spună: „Frumosul este singurul adevăr necesar, după cum este şi cea mai înaltă formă a moralităţii. întruchiparea lui insă este legată de un principiu de autonomie individuală, care nu admite concesiuni mulţimii sau inspiraţii de la ea" („Metafizica cuvintelor şi estetica literară"). Şi tot el considera ,,o glumă de prost gust" strigătul „Noi vrem pămînt" din poezia lui G. Coşbuc („Poporanismul in literatură"). Dispreţul unor membri ai Academiei s-a manifestat şi faţă de marii noştri scriitori. Caragiale nu numai că nu a putut pătrunde printre nemuritori, dar nu a putut obţine nici măcar un premiu, de vreme ce Dimitrie Sturdza a susţinut că lucrările literare cu caracter umoristic „nu numai nu trebuiesc încurajate dar merită chiar persecutate, fiindcă talentele umoristice și satirice nu au nimica sfint și deci sint, nu numai nefolositoare neamului, dar chiar de-a dreptul primejdioase". (I. L. Caragiale, Opere V). Cînd, in 1948, apar Statutele Academiei Republicii Populare Române, începe să se simtă marea cotitură pe care avea să o facă vechea instituţie. „Sarcina fundamentală a Academiei R.P R. — citim in aceste statute — este de a contribui prin toate mijloacele la propăşirea generală a ştiinţei, sterelor şi artelor, pentru consolidarea democraţiei populare şi construirea socialismului in Republica Populară Română". Consecventă cu această sarcină Academia cuprinde astăzi pe cei mai ridicaţi oameni ai ştiinţei, literelor şi artelor din ţara noastră. Numele marilor scriitori nedreptăţiţi altădată: Caragiale, Creangă, Eminescu, Gherea, Ibrăileanu, Vlahuţă, îşi au locul de cinste. Printre scriitorii in viaţă strălucesc figurile lui M. Sadoveanu şi Tudor Arghezi. Poeţi, romancieri, critici şi istorici literari s-au strins laolaltă pentru a ridica literatura noastră la înălţimea corespunzătoare momentului istoric pe care-l trăim, întemeiată pe învăţătura marxistleninistă, Academia R.P.R. a îndepărtat concepţiile idealiste, atitudinile şovine şi reacţionare care au umbrit o parte din activitatea vechii Academii şi a deschis larg drumul spre realizările reclamate de idealurile poporului. Activitatea Academiei R.P.R. in domeniul literaturii se face tot mai simţită. Institutul creat de ea pregăteşte numeroase studii de reconsiderare a vechii moşteniri literare şi pregăteşte o nouă istorie a literaturii române. Aşteptăm ca el să pună la dispoziţia cercetătorilor ediţiile critice ale clasicilor noştri mergînd mină in mină cu conducerea Editurii de stat pentru literatură şi artă, a cărei intensă activitate merită tot sprijinul. La grija Partidului şi Guvernului pentru dezvoltarea literaturii trebuie să se răspundă cu aceeaşi înţelegere şi cu acelaşi cald devotament. In felul acesta vom dovedi că activitatea înaintaşilor progresişti, nu a fost zadarnică, că ea a găsit printre noi nu numai recunoaştere şi preţuire, ci şi voinţa de a duce mai departe opera de ridicare culturală. J. Byck GAZETA LITERARĂ DUILIU ZAMFIRESCU: „Viaţa la ţara“—„Tanase Scatiu“ In vitrinele librăriilor a apărut de curînd o carte care atrage numeroşi cititori. Este vorba de noua ediţie a romamnelor „Viaţa la ţară“ şi ,,Tănase Scatiu“ de Duiliu Zamfirescu. Contemporan cu Vlahuţă şi Delavrancea, scriitorul atît de preţuit, dar şi atît de renegat de către contemporani, a urmat o altă îndrumare politică şi estetică decît aceea a marilor realişti de la sfîrşitul veacului trecut. Colaborator asiduu al ,,Convorbirilor literare“, Duiliu Zamfirescu a dorit să rămînă fidel crezului maiorescian, afirmîndu-se, cel puţin teoretic, ori de cite ori a avut prilejul, ca un reprezentant al claselor dominante. Discursul său la Academie prin care nega valoarea poeziei populare şi meritele lui Alecsandri ca descoperitor al acesteia, i-au atras şi pe bună dreptate oprobiul celor mai de seamă scriitori ai vremii. Aceasta nu a dus însă la anularea talentului său, a capacităţii sale deosebite de care a dat pînă la urmă dovadă în depăşirea îngustelor limite de clasă. Romanele reeditate de curînd demonstrează că scriitorul a reuşit, la un moment dat, să spargă canoanele estetizante şi să creeze o operă a cărei tendinţă predominantă — cel puţin în „Viaţa la ţară“ şi ,,Tănase Scatiu“, — rămîne realismul. După N. Filimon, socotit ca adevăratul întemeietor al romanului romînesc, D. Zamfirescu ridică genul, aşa de puţin cultivat în literatura romînă, pe o treaptă superioară, făcînd legătura cu ,,Ion“ şi „Răscoala“ lui Rebreanu. Abordarea unei teme atît de caracteristice pentru epoca în care-şi plasează scriitorul acţiunea romanelor, impunea aproape obligatoriu o ascuţită observaţie critică. De aceea, în ciuda simpatiei sale pentru familia „boierului de viţă“ Dinu Murguleţ, D. Zamfirescu izbuteşte să contureze, în mare, un tablou realist al sfîrşitului de veac în care înflorea arivismul şi rapacitatea burgheză. Tănase Scatiu, descendent direct al lui Dinu Păturică, va deveni un prototip al acelei burghezii nesăţioase şi inculte care va furniza mai tîrziu eroii romanelor lui Camil Petrescu şi G. Călinescu. AL. SAND. GEORGE MACOVESCU: Unele probleme ale reportajului literar Studiul lui George Macovescu consacrat problemelor reportajului este o contribuţie binevenită la lămurirea problemelor pe care dezvoltarea acestei specii literare le ridică. După ce îi defineşte specificul, autorul studiului întreprinde o bogată şi interesantă analiză a unor reportaje apărute în ultimii ani. Determinarea valori sociale, active, a reportajului este organic legată de mesajul său de cunoaştere, acesta la rîndul său izvorît din permanenţa contactului cu viaţa şi oamenii ei. Relevarea calităţilor unor reportaje apărute în presă sau în volume, evidenţiază, prin comentariul lui George Macovescu, ideia că succesul acestor lucrări constă în primul rînd în axarea lor originală şi operativă în problematica epocii. Este de amintit aici dezideratul pe care Geo Bogza îl exprima cu aproape două decenii în urmă: „...reportajul trebuie să fie interpretul fidel al tendinţelor vieţii, Instrumentul de luptă al idealurilor umanităţii”. Caracterul profund educativ şi mobilizator al reportajului literar îl îndreptăţea pe acelaşi scriitor să observe: „Reportajul este o şcoală a vieţii adevărate prin care trebuie să treacă orice scriitor dacă vrea să fie un autor viu, în ale cărui cărţi să se zbată de la pagină la pagină viaţa”. Acestei idei, George Macovescu îi face loc larg în paginile studiului său, dîndu-i caracterul unei calde pledoarii pentru reportaj, pentru antrenarea în acest sector, oarecum neglijat, a cît mai multor condeie experimentate. Ni se pare firească Insistenţa criticului, deoarece nu numai din nuvele şi romane, din poeme şi tragedii vor afla oamenii din comunism despre vremea noastră. O sursă documentară utilă va fi şi reportajul, conceput ca o cronică vie a acestor zile de aspre şi eroice eforturi creatoare pentr construirea unei societăţi noi. II. 7. DUMITRU IGNEA : „Strada primăverii“ Perioada eroică a primilor paşi pe făgaşul vieţii noi pe care o trăim, lupta cu greutăţile uriaşe şi învingerea lor, jertfele ce s-au făcut, toate acestea au rămas adînc întipărite în mintea poporului , sunt timpuri care nu vor fi uitate. Tocmai de aceste timpuri se ocupă Dumitru Ignea în romanul „Strada primăverii“. Acţiunea se petrece într-un cartier periferic cu aspect de mahala al unui mare oraş industrial şi urmăreşte transformarea rapidă produsă în viaţa acestui cartier şi a locuitorilor lui după eliberare. La început era neîncredere şi lipsă de pîine, şomaj şi mizerie. Apoi toate s-au schimbat , a început să fie pîine, strada a fost pietruită, s-a ridicat o fabrică nouă, oamenii au căpătat încredere în viaţă. Mobilul tuturor acestor transformări, care nu s-au produs fără a se da lupte grele, a fost Partidul Comunist Român. In acest cadru general al romanului, evoluează soarta individuală a personajelor : drama Valentinei care, constrânsă să se mărite cu contabilulşef al fabricii, îşi ratează doi ani din viaţa ei, după care îşi părăseşte soţul şi, plină de încredere, începe o nouă existenţă; lupta lui Mihai Vechiu care, întors din prizonierat, se înscrie în rindurile partidului şi desfăşoară o activitate demascatoare împotriva duşmanilor vieţii noi , încercă v a găsi.? i ' III ilPf rile lui Dan Obadă, de a se pune la adăpost spre a-şi ascunde escrocheriile făcute o viaţă întreagă, însurindu-se in cele din urmă cu o muncitoare pe care o dispreţuieşte. In felul lui, deşi restrînge acţiunea la un cartier destul de mărginit ca spaţiu, romanul oglindeşte o situaţie care a existat obiectiv în ţara noastră, — o situaţie ale cărei aspecte leam cunoscut cîndva. In felul acesta, romanul poartă amprenta adevărului şi este un merit al autorului că a ştiut să-l scoată cu dibăcie în evidenţă. Dumitru Ignea se dovedeşte a fi un povestitor talentat, un bun creator de situaţii în care amănuntele sînt folosite la locul lor. Se dovedeşte a fi mai stîngaci însă în ceea ce priveşte caracterizarea personajelor şi mai cu seamă în domeniul dialogului. Acest fapt nu stînjeneşte decît într-o măsură redusă lectura unei lucrări care trezeşte interes pentru că este o carte a vieţii noastre din aceşti ani. P. RUXANDOIU ABATELE PREVOST: „Manón Lescaut“ „Manón Lescaut", celebra povestire a Abatelui Prevost, deşi a apărut In prima jumătate a secolului al XVIII- lea, nu şi-a pierdut din prospeţime şi din noutate. De aceea, tipărirea unei noi traduceri a acestei cărţi este un moment demn de semnalat în activitatea editorială din ţara noastră. Ceea ce a dat durabilitate lui „Manon Lescaut" este în primul rind veridicitatea cu care această carte înfăţişează societatea vremii, cu tradiţiile, moravurile şi prejudecăţile ei. Drumul zbuciumat al vieţii aventuroase a nefericitului cavaler Des Grieux, alături de nestatornica lui iubită Manon Lescaut, l-a îndemnat pe Abatele Prevost să povestească destinul acestor caractere. Cu toate scăderile lor — cum este, între altele, iremediabila nestatornicie a Manonei — cei doi eroi ai cărţii sunt imaginea luminoasă a omului neconformist la preceptele inchiziţiei feudale, imagine a cărei frumuseţe Abatele Prevost o slăveşte, pledind pentru triumful ei pe planul vieţii sociale. Un alt aspect care face din cartea scriitorului francez o operă de actualitate, este vigoarea cu care, pe parcursul desfăşurării aventurii celor doi eroi, autorul dezvăluie putreziciunea atotcuprinzătoare a vieţii din sinul înaltei societăţi franceze din acea vreme. In acest seri, cei doi G., M., tatăl şi fiul, tînărul şi destrăbălatul ofiţer cartofor Lescaut, etc. sunt demni reprezentanţi ai acestei lumi. Preciziunea cu care se desfăşoară acţiunea, bogăţia de fapte, impresionantul dramatism al vieţii descrise, eroismul şi abnegaţia în iubire a celor doi eroi, fac din povestirea Abatelui Prevost un autentic document ce redă viaţa oamenilor din Franţa secolului al XVIII-lea. N. CIOBANU ŞCOALA „CONTEMPORANULUI" (Urmare din pag. I-a) pare a indica drumul bun. .Influenţa d-lui Gherea — scrie Ibrăileanu — nu s-a exercitat asupra nici unuia din cei pe care d-sa i-a găsit scriitori formaţi (subl. ns.), ca asupra d-ii Vlahuţă“. Această observaţie confirmă influenţa Contemporanului asupra unei bune părţi a scriitorilor formaţi, lirrjlt într-o în acelaşi timp, ca măsură ştiinţifică. Influenţa Contemporanului a fost hotăritoare într-adevăr, dar nu asupra celor care se aflau, în acea epocă, în deplină maturitate, ci asupra celor care, decenii după aceea, vor fi cei mai reprezentativi , scriitori ai poporului nostru. A aprecia într-adevăr just semnificaţia istorică a Contempo- ranului,prin influenţa sa, înseamnă tocmai, după părerea noastră, a sublinia extraordinara şcoală pe care Contemporanul şi revistele socialiste care l-au urmat au constituit-o pentru noile generaţii scriitoriceşti, aflate la acea dată pe băncile şcolilor. In „Dan“, volumul II, Vlăhuţă are, la un moment dat, această remarcă, pentru a prezenta epoca: ,,In ţară se pornise de cîtva timp un curent sănătos, idei generoase insufleţeau tinerimea care se ridica". Referirea se face, evident, la mişcarea muncitorească. In rindurile „tinerimii care se ridica“ intrau, la sfîrşitul secolului trecut, cea mai mare parte a mărilor noştri scriitori contemporani. In anii apariţiei Contemporanului, G. Ibrăileanu şi J. Bart treceau pragul adolescenţei. Gala Galaction, M. Sadoveanu, Tudor Arghezi, pe-atunci copii, vor cunoaşte, în anii liceului, ecoul proaspăt al Contemporanului şi glasul cuceritor al publicaţilor care l-au urmat imediat . Critica socială, Literatură şi ştiinţă, Evenimentul literar etc.... Mărturiile scriitorilor noştri contemporani, datele bio-bibliografice referitoare la ei, ne arată întreaga lor formaţie ciuitural-ideologică, din adolescenţă şi tinereţe,, sub semnul şcolii Contemporanului. La aceasta, credem, trebuie să ne iaportăm, în primuil rînd, pentru a aprecia just marea influența a Contemporanului asupra literaturii române. Pentru generația de scriitori care urma abia după încetarea revistei să debuteze în literatură, Contemporanul a pregătit un anumit climat politic, — ideologic şi psihologic. Ajungindi la un tiraj de 5—6000 de exemplare după 2—3 ani de apariţie, într-o vreme cînd un asemenea tiraj era de-a dreptul fabulos, Contemporanul pătrunsese în şcoli şi universităţi, dînd chiar şi gimnaziştilor un îndemn către activitate revoluţionară, către ştiinţă şi către literatură realistă şi democratică. O excepţională efervescenţă ideologică a stîrnit Contemporanul prin multilaterala sa activitate de popularizare ştiinţifică şi de iniţiere politică. Lupta pentru emanciparea femeilor, dusă de Sofia Nădejde (şi pe acest tărîm se aprindea o altă polemică Maiorescu — Contemporanul) ; nenumăratele prelucrări şi traduceri ale lui I. Nădejde, despre darwinism, despre legile naturii, despre educaţia intelectuală, morală şi fizică (după Herbert Spencer), etc.; apariţia pentru prima oară în romîneşte a lucrării lui Engels despre „Originea familiei, proprietăţii private şi a statului“, ca şi alte articole ale lui Engels, precum şi scrisoarea trimisă de acesta Contemporanului de la „123 Regent Park Road, N. W. London la 4 ianuarie 1888“ ; studiul lui Paul Lafargue despre matriarhat; prima prezentare în romîneşte a lui Cernîşevski (tradusă de I. Nădejdie dintr-o revistă socialistă apărută la Londra) ; traduceri din literatura universală, inclusiv din cea rusă, printre care una făcută de Gherea după „Furtuna“ lui Ostrovski, — toate acestea aduceau în preocupările tineretului perspectiva unor orizonturi nebănuit de largi, — în gîndirea modernă, in mişcarea socială revoluţionară, în literatura universală. Bineînţeles, trebuie să adăugăm, mereu, rolul criticilor lui Gherea, al ideilor sale cu totul noi în revistele epocii, al variatelor sale implicaţii filozofice, sociologice, psihologice, al atracţiei pe care o constituiau numeroasele sale citate din autori universali celebri, încă rareori sau aproape de loc întîlniţi în revuistica noastră din acea vreme. Concepţiile materialiste — uneori inevitabil confundate cu cele pozitiviste, la modă — popularizate larg, pregăteau un tineret intelectual cu o cu totul altă formaţie culturală şi la cu totul alt nivel, în raport cu tineretul generaţiilor care au precedat Contemporanul. Mărturiile care trebuie să fie invocate încep, fără îndoială, cu cele ale lui Ibrăileanu, el însuși propagator, la sfîrşitul secolului trecut, al spiritului adus de Contemporanul. Faptele fiind mai cunoscute, nu le mai reamintim aici, cititorul neavizat avînd acum un număr de lucrări recente despre Ibrăiileanu, şi formaţia sa. Amintim doar, ca esenţiale, referirile acad. M. Bialea, care stabileşte, cu multă bogăţie de date, lecturile şi preocupăriletînărullui Ibrăiileanu. Dealtfel, tovarăşul lui Ibrăileanu la conducerea revistei „Şcoala nouă“ (1899- 1901), Eugen Vaian, apucase să publice, într-unul din ultimele numere ale Contemporanului, o poezie („Feţi, frumoşi“ nr. 6 şi 7 din 1890). Colegi ai lui Ibrăileanu şi Ratcu Rion, membri ai societăţii „Stela“, înfiinţată de ei în anii liceului, amintesc lecturile tineretului în acea epocă, evident instituiţi de Marx, Zola şi Maupassant“. Printre scriitorii romîni ,,ştiuţi pe de rost", Gherea ocupă primul loc. (pag. 155). In Iaşul Contemporanului, J. Bart arată că s-a trezit la lume, şi-a hrănit mintea şi s-a format... „Unii dintre socialiştii Iaşului mi-au fost profesori şi in afară de şcoală“. Mişcarea de idei pornită de Contemporanul, scrie J. Bart, „ar merita să fie studiată amănunţit, pentru a înţelege structura, sufletească, spiritul timpului şi formarea caracterului tinerimii din acea vreme", (pag. 212—13). Literatura lui J. Bart nu poate fi înţeleasă, în cauzalitatea ei, fără înţelegerea Climatului format de Contemporanul în rindurile generaţiei sale: ,,În clasa initid liceală umblam fugar de la şcoală şi călăuzeam grupuri de ţărani pe străzile Iaşului, veniţi pentru întruniri la club ca să ceară pămînt şi drepturi. In clasa a doua, în vacanţă, la moşia unei rude, împărţeam pe ascuns broşuri de propagandă, la o stînă, unor ciobani care nu ştiau carte... Locuiam alături de casa lui Ion Nădejde, care scotea pe atunci celebra revistă ,,Contemporanul Fata din casă, care venea la apă în curtea noastră, îmi aducea pe ascuns, sub şorț, cite un pachet de reviste furate.“ (ibid.) Primul articol, adolescentul J. Bart l-apublicat în Munca. Primele nuvele, în Adevărul literar și în Munca. Primele succese, pe lorin Păun-Pindo... M-am simţit deodată legat de el. Era plin de ideologia fierbinte a socialiştilor". (însemnări literare nr. 3 din 1919, pag. 9). Ar trebui adăugate date despre formaţia lui Gala Galaction, care, ca elev de liceu, frecventa clubul socialist din sala Sotir. „Am auzit adeseori pe unii — scria Galaction — întrebind (din nevinovăţie, din orbire sau din făţărnicie). Ce foloase avem noi de pe urma socialismului ? Multe răspunsuri drepte şi liniştitoare putem da acestei întrebări necugetate. Dar, in speciel, putem răspunde cu privire la trecutul nostru literar, însufleţirea şi frumuseţea literaturii romineşti de acum 30 şi 35 de ani se datoresc in bună parte ideilor şi idealului socialist. Mişcarea intelectuală şi literară de mai tirziu — naţionalistă şi îngustă — e un fel de Nil, recăzut in matca lui după ce tot Egiptul a fost răcorit şi fecundat.“ ,recunosc — scrie Galaction într-un articol despre A. Toma — în aceste generoase săvîrşiri ale inimii generaţia cea mare dintre 1880 şi 1900. Am crescut in adierea acestei nobile fanfare. Am învăţat de pe băncile primelor clase secundare că poetul adevărat este un profet... Am urmărit, am fremutat, am participat la controversa pusă pătimaş odinioară intre arta pentru artă şi arta generoasă". Şi, desigur, ar trebui să vorbim despre formaţia lui Tudor Arghezi, care a devenit cunoscut cititorilor prin Viaţa socială (1910), — ea însăşi ,o continuatoare tîrzie a Contemporanului. Revistei Contemporanul, largii mişcări politice, ştiinţifice şi culturale promovate prin ea şi prin publicaţiile care au urmat-o, i se datoreşte în primulând, după opinia noastră, pilonul democratic şi realist în opera scriitorilor noştri maturizaţi în primul sfert al secolului XX. Viaţa romînească şi Ibrăileanu vor continua, în bună măsură, deasupra propagandei poporaniste, opera Contemporanului. Clasa muncitoare şi partidul ei marxist-leninist, întemeiat după Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie, au început, mai tîrziu, să-şi exercite influenţa la un alt nivel teoretic şi cu o altă claritate ideologică. Şcoala Contemporanului însă îşi spusese cuvîntul hotărâtor. Iar azi, in zilele construcţiei socialiste, reprezentanţii celor mai vîrstnice generaţii scriitoriceşti, reiau peste decenii, pe o treaptă superioară, cu ajutorul partidului nostru şi alături de generaţiile noi, elanurile şi idealurile tinereţii lor. SCHIŢE CRITICE 279 o lupoaică); de aice acea simbolizare,"Talegoriileşi ciudăţeniile de tot soiul, cari caracterizază romantismul. Atît clasicismul, cit şi romantismul finî au obirştea, îşi găsesc explicarea, în mediul natural, înmediul exonomico-social r epocelor corespunzătoare. GHEREA, rate din dezbaterile Contemporanului: „Minciunile convenţionale“ ale lui Max Nordiau, criticilile lui Brandes, „Sociologia“ lui Letoumeau, „Forţă şi materie’’ de Büchner, unde lucrări ale lui Sgemcer, bineînţeles în afara lucrărilor de popularizare marxistă, a unor traduceri din clasicii marxismului şi ai literaturii româneşti contemporane. (Vezi T. A. Bădărău, P. Cazacu, N. Savin, în Viaţa romînească nr. 45/1936). Unul din aceştia face o bună caracterizare a generaţiei: „Marxismul şi materialismul se îmbinau, la oamenii din această generaţie, cu o sete adâncă de a cunoaşte, de a aprofunda, de a asimila cut mai mult din toate ramurile ştiinţelor, literelor, artelor, cu dorul de a-şi crea o ideologie şi voinţa de a împărtăşi toate comorile adunate, la cei umili, la cei săraci, la cei năpăstuiţi, de a-i ridica, de a-i apăra. Sacrificau totul cu energie tenace şi perfectă consecvenţă idealului de a şti şi a servi, cu ceea ce ştiu, pentru ridicarea celor mulţi" (Ibid, pag. 33). O mărturie preţioasă asupra epocii şi a influenţei, în ea, a Contemporanului, o aduce Jean Bart. Scriitor puţin fertil, adeseori trecut sub tăcere şi adeseori subapreciat, J. Bart este una din figurile cele mai reprezentative aleliteraturii noastre în primele decenii ale secolului XX. Acad. Călinescu, în prefaţa sa la romanul „Eutropolis“ (Ed. „Cugetarea“ 1939), aminteşte, în legătură cu el, „Iaşul Contemporanului şi a „Vieţii romîneşti", caracterizîndu-î succint in lumina aceasta : „Calitatea fundamentală a sufletului lui Jean Bart este simpatia; iubirea pentru aproapele umil, pentru omul simplu, pentru vietăţi... Suită pe o treaptă mai sus, această simpatie devine umanitarism şi socialism“ In „însemnări şi amintiri“ (1928), J. Bart reflectă puternic lectura indicată de Contemporanul: marxism şi literatură realistă (încă neprecis diferenţiată de cea naturalistă) : „Noi, din generaţia de la Iaşi, eram ghif în Pagini literare, unde l-a chemat poetul Artur Stavri, — vechi colaborator al Contemporanului, — şi unde va debuta, sub pseudonimul Cobuz, Mihail Sadoveanu. „Contemporanul — scrie J. Bart — era evanghelia acelei vremi". Redactorul său... „întrupează o epocă din evoluţia culturii şi spiritului românesc". (v. art. citat diin Adevărul literar). Un om din aceeaşi generaţie, dr. N. Lupu, evoca şi el, la moartea lui Ibrăileanu, anii tinereţii desfăşurate sub influenţa Contemporanului, printre altele o excursie la mutate, în tovărăşia lui Ibrăileanu şi Stere. La flăcările unui foc cu pălălaie mare, in nopţile fermecate de pe Ceahlău, tinerii elogiau „intensitatea de gindire şi acţiune a martirilor revoluţiei ruse, precursori anonimi ai statului socialist de azi" (Viaţa romînească nr. 45 din 1936). Artur Gorovei, tovarăş de tinereţe al lui Sadoveanu, venind la liceu, îi găseşte pe colegii săi în discuţii apoi rasedespre „socialism, cerere şi ofertă, Karl Marx, minimum de salar, Ion Nădejde, nihilism, Doctor Russel“... Ca mulţi dintre liceeni, nimereşte casa cu cerdac a lui Nădejde şi incerpe „să se hrănească cu literatura Contemporanului". Unul din colegii săi de liceu, din clasele mai mari, este D. A. Teodoru, colaboratoractiv al Contemporanului. („In lumea liceului“, — „însemnări literare“ nr. 29 din 1919, pag. 8—13). Mărturia marelui nostru Sadoveanu, din generaţia imediat următoare celei a lui Ibrăileanu, subliniază persistenţa influenţei Contemporanului. „Tineretul intelectual în întregime era simpatizant al socialismului de-atunci. Evenimentul literar, Lumea nouă, Dobrogeanu Gherea şi Ion Nădejde ne interesau neîncetat“. (La apariţia, în 1946, a Contemporanului de astăzi). Indirect, prin cei din jurul Contemporanului, majoritatea scriitorilor vremii, resimţeau înrîurirea curentului nou. „Am cunoscut in Iaşi — îi povestea Şt. O. Iosif lui Sadoveanu —. Savin Bratu Congresul tinereţii (Urmare din pag. I-a) potriva greşelilor, a neajunsurilor, căutind şi innoind activitatea noastră Nu odată s-a auzit dorinţa şi chemarea: am vrea să cunoaştem scriitorii, să ne cunoască şi ei pe noi, să ne scrie nouă, tinerilor şi copiilor, cărţi mai multe, cintece mai frumoase ! Ii aşteptăm cu drag In toate pâin file! Emoţionant a fost în cea de a treia zi, momentul in care în sala Congresului a răsunat vocea lui Vladimir Ilici Lenin, neuitatul dascăl al tineretului, vocea adusă cu plăcile imprimate în 1919 şi dăruite de comsomolul leninist ! El, Vladimír Ilici, care iubea atît de mult tinereţea spunea: „Noi sintem partidul viitorului, iar viitorul aparţine tineretului. Noi sintem partidul inovatorilor, iar pe inovatori totdeauna tineretul îi urmează mai cu dragă inimă. Noi sîntem partidul luptei pline de abnegaţie, iar la lupta plină de abnegaţie totdeauna tineretul merge primul.“ Sub aripa acestor idei scumpe areopagul tinereţii şi a fixat ţelurile de viitor cu îndrăzneală şi răspundere, tinereşte şi matur pentru a-şi continua epopeea, luminat şi călăuzit de partidul nostru leninist. Ion Brad