Gazeta literară, iulie-decembrie 1956 (Anul 3, nr. 27-52)

1956-07-05 / nr. 27

CEVA CURENTE ŞI STILURI Cînd, cu un an şi jumătate în ur­­ma, ara citit în d­ocumentele ce.ui ae.al II-lea Congres al scriitorilor sovietici că realismul socialist e com­pătimi cu o mare varietate de stiluri şi ca, în interiorul lui, se pot dez­volta curente, am înţeles ca, pe tă­­rimul esteticii, dogmatismul primeşte o lovitura serioasa, ideea pluralită­ţii stilurilor şi curentelor în realis­mul socialist se găsea, de fapt, cu­­prinsa în astea din aprecierile este­tice ale lui Gorki. Reluată, reactua­lizata, de la tribuna Congresului Scriitorilor sovietici, ea deschidea un orizont larg Înţelegerii noastre des­­pre problemele literaturii noi. Era de aşteptat să urmeze, în pre­sa noastră literară, discuţii care să lămurească, să dezvolte, să exempli­fice ideea. Dar nu s-a întîmplat aşa. Ne-am mărginit să acceptăm posibi­­litatea existenţei mai multor stiluri şi curente, s-o enunţăm, din cînd în ciind, ca pe un motiv de mîndrie, fără să tragem insa consecinţele teoretice ale faptului. (Nu-mi scapă din vedere suita de articole: „Stiluri în proză contemporană“ de Alexan­dru Opitrea). Consecinţele practice fuseseră diinainte trase. Practica lite­rară a dualismului socialist arată, cred, fără putinţă de negare, exis­­tenţa unei varietăţi de stiluri şi mo­­dalităţi artistice. Am ajuns, în ulti­­ma vreme, să vorbim despre specifi­cul unui sc­riitor, despre tonalitatea caracteristică­ a operei lui şi faptul reprezintă, in­ „critica noastră lite­rară, un progres imens. Raportul ci­tit in faţa prmului Congres al scrii­­torilor noştri de­­tovarăşul Mihai Beniuc, ne-a spus că nu putem con­funda glasurile poeţilor şi prozatori­lor noştri, că fiecare are timbrul său specific, personalitatea sa artistică, dar nu ne-a spus care este acest timbru şi în ce constă specificitatea. Intr.un raport de bilanţ şi sinteză, omisiunea se poate justifica. Rapor­­tul tov. Dan Deştiu a­ încercat să de­­finească personalitatea artistică a unor poeţi. Bizuindu-se exclusiv pe cîteva citate — nu pr­ea bine alese — definirea n-a izbutit. Din fericire, există în critica noastră din ultima vreme, caracterizări mai complete decît convenţionala frază: putem oare confunda glasul Măriei Bănuţ cu cel al Veronicăi Porumbacu? Nu trebuia să lipsească însă, din rapoartele Congresului şi mai ales din cel general, o caracterizare a tendinţelor largi ce se observă azi in literatura noastră, tendinţe ce se exprimă în stiluri literare, modalităţi artistice, curente. Fireşte că tot de la personalitatea artistică trebuie pornit. Există un stil sau stiluri ale unei epoci, atunci cînd există perso­nalităţi puternice, care, respirînd at­mosfera epocii, s-o redea prin reac­­ţiuni puternic individuale. Un fapt stilistic, scrie în studiul „Cercetarea stilului“ acad. Tudor Vianu, expri­mă „reacţiunea scriitorului faţă de faptul pe care-l comunică“ (Proble­­me de stil şi aria literară, pag. 199). „Cercetătorul stilului are deci înda­torirea să observe faptele de stil caracteristice, adică pe cele frecvente, şi să stabilească legătura dintre ele, pînă în momentul în care totalitatea lor se dezvăluie expresivă pentru fe­­lul de a fî al scriitorului, pentru ideile, sentimentele şi atitudinile lui şi, prin aceasta, pentru apartenenţa lui de clasă, pentru momentul social în care a apărut şi pe care î l răs­­fringe în opera sa“. (op. cit. pag. 220). Nici o cercetare a stilului unei epoci nu poate porni decît de la studiul stilurilor individuale. Lapi­dară cum e, formula lui Buffon — stilul e omul — nu poate fi res­pinsă, dar trebuie evident întregită de esteticienii de azi. Cre­d că nici în stabilirea curentelor literare, studiul Individualităţilor artistice cuprinse în­­interiorul curentului nu poate lipsi. Un curent literar e o realitate isto­rică. El reprezintă însă răspunsul ar­­tistic dat de individualităţi înrudite unui complex de împrejurări. Cum ne-am putea explica, fără a ţine seama de coeficientul individual, fap­tul că împrejurările sociale ale Franţei din jurul anului 1830 le-au răspuns, în opere deopotrivă pro­gresiste, tinerii care au luptat cu argumente şi proiectile în vestita bătălie a lui Hernani, apărtind ro­­mantismul, şi Stendhal cu romanul „Roşu şi negru“ (1829) deschizînd seria operelor ce se vor numi realist, critice? Am spus toate acestea pen­tru a arăta că determinarea specifi­cului unui scriitor, sau al unei con­stelaţii de scriitori, este un prim pas, neapărat necesar, pentru stabilirea tendinţelor mai largi. Şi putem afir­ma că această primă etapă a fost satisfăcător parcursă de cercetătorii noştri literari. In parcurgerea celei următoare, criticii noştri dovedesc insă o sfială ce trebuie învinsă. Referatul citit de tov. Petru Du­­rrmitriu în faţa Congresului a părut că se apropie de chestiunea atît de importantă a stilurilor, metodelor, curentelor. Astfel, referatul a attras just atenţia asupra primejdiei natu­ralismului şi a desluşit, în literatura noastră, direcţia sănătoasă a realis­­mului socialist cit şi pe cea pericu­­loasă, naturalistă. Mi se pare însă că Petru Dumitriu greşeşte cînd atri­­buie toate cusururile prozei noastre naturalismului. Aşa, de pildă, refe­ratul său ide­intifi­că schematismul, şi simplismul cu naturalismul, cînd e ştiut că există multe isme anti­realiste, care — totuşi — nu în­seamnă naturalism. Chiar şi unele caracterizări parţiale, pe care le dă Petru Dumitriu realismului, ni se par discutabile şi cred că e locul să le amintesc în aceste rînduri. Fap­­tul că sfîrşitul unui roman e previ­zibil nu infirmă, ca atare, însuşirea de roman realist. Surpriza finală nu e nicidecum obligatorie. Aşa, de pil­dă, romanele ratării de felul lui „Oblomov“ şi „Educaţia sentimen­tală“ ne îngăduie să ghicim sfîrşi­tul, să prevedem că vieţile persona­jelor principale — Oblomov sau Fré­déric Moreau — se vor irosi, fără zguduiri puternice, se vor stinge inu­til. Ba Fedin­in „Oraşe şi ani“ mer­ge chiar atît de departe, încît îşi permite să pună sfîrşitul în capul romanului. Deşi perfect edificat asu­pra finalului, cititorul parcurge car­tea cu emoţie şi nu pune la îndoială însuşirile ei realiste. Tot romanele şi nuvelele ratării par să pună în discuţie legătura indestructibilă, pe care o stabileşte Petru Dumitriu, între existenţa unei intrigi solid ţesute şi caracterul realist al unei opere epice. Deşi acţiunea naraţiu­­nilor amintite se destramă, aşa cum cere logica, psihologia, destinul per­­sonajului principal, ba unde se ter­mină aparent în coadă de peşte, are nu intră mai puţin în categoria lite­raturii realiste. Cele spuse mai sus reprezintă însă o paranteză şi nu privesc decît tan­­genţial problema stilurilor şi curen­telor, aşa cum o suscită literatura noastră nouă, cu alte cuvinte, pro­­blema curentelor ce pot fi integrate realismului socialist. Acceptăm, fi­reşte, fuziunea indestructibilă dintre realism şi romantism în realism so­cialist. Nu ne putem însă împiedica să observăm că unii scriitori sunt mai accentuat romantici (ca viziune şi modalitate de expresie) şi alţii mai accentuat realişti, în sensul că la primii rămîne ca facultate domi­nantă imaginaţia, visul înaripat, tra­duse între altele prin acţiuni eroice, un ton intens, emoţional, înclinarea spre patetic, în timp ce la cei din urmă predomină observaţia directă, viziunea lucidă asupra realităţii, re­darea ei sobră. Deosebirea aceasta între două tipuri de creatori în inte­­riorul realismului socialist e o pri­­mă distincţie, şi o schiţez fără­ nuan­ţare, pentru necesitatea demonstra­ţiei; de altfel, ea este atît de evi­­dentă, îneît, făcînd-o, am impresia că sparg uși deschise. In general, două fapte mî se par hotărîtoare în definirea stilurilor și curentelor interioare realismului so­­cialist. Mai întîi că realismul socia­­list este o realitate istorică și că operele scrise sub semnul lui e fi­resc să vădească trăsături specifice momentului din dezvoltarea societă­ţii socialiste, care le-a născut. „Con­ţinutul concret al realismului socia­­list este o noţiune care evoluează. Am săvîrşi o mare greşeală, dacă am socoti că realismul socialist are anumite caracteristici invariabile, date odată pentru totdeauna, mai mult încă, formale, și că numai operele care corespund — sută la sută — acestor caracteristici pot fi numite opere ale realismului socia­­list, iar toate celelalte nu. In acest caz, am judeca după legile logicii formale și am păcătui grav împotriva dialecticii, care cere ca problemele să fie privite dintr-un punct de ve­dere istoric“, scrie esteticianul sovie­tic Nedoşmvin în „Studii de teoria artei“, şi mi se pare într-adevăr că etape din istoria construirii socialis­­mului au determinat stiluri şi mo­­dalităţi distincte în literatura realis­mului socialist. Ajunge să ne gîn­­dim la romanele construcţiei, la lite­ratura primelor cincinale. Al doilea fapt hotărî­tor este coeficientul indi­vidual, de care am amintit. Mi se pare astfel că, în romanul lui Os­­trovski „Aşa s-a călit oţelul“, pato­sul revoluţionar se desprinde din ac­ţiuni eroice, caractere grandioase, în timp ce în romanul lui Şolohov „Pămînt desţelenit“, natura efortului cerut oamenilor sovietici de sociali­­zarea agriculturii a pretins autoru­lui să redea această etapă a con­­strucţiei socialiste prin înlănţuirea unor fapte aparent lipsite de strălu­­cirea eroismului. Tot aşa, la noi, Marin Preda în „Desfăşurarea“ şi „Moromeţii“ sau Sütő­­András în nu­velele sale oglindesc viaţa prin ob­servarea şi redarea selectivă a unor elemente de existenţă curentă care, însumate, bogate prin semnificaţiile lor intrinsece, reproduc realitatea şi conţin implicit verdictul autorilor asupra celor descrise. Deosebirea între cele două orien­tări — cea preponderent romantică şi cea preponderent realistă — mi se pare a se observa şi în analiza valorilor stilistice. înclinarea spre măreţie, artistic exprimată, prin fo­losirea antitezelor violente şi a hi­­perbolelor în opera lui Geo Bogza, ne îngăduie parcă să vorbim mai degrabă despre romantismul său de­cît al lui Petru Dumitriu în „Cro­­nica de familie“. In poezie, cele două tendinţe — pe care nu le concep antitetic, ci ca pe o­ chestiune de dozaj — sunt la fel de evidente. In ultimul volum al Veronicăi Porumbacu „Generaţia mea“ — de exemplu — desluşesc notele unei lirici mai pronunţat ro­­mantice decit — tot de exemplu — în rondelurile lui Cicerone Theodo­­rescu. Nu mă refer însă aci la acea mi­mare a atitudinii romantice, acel pseudo-romantism exteriorizat prin grandilocvenţă, abundenţă de stea­guri fluturînde, ca in unele poezii de E. Frunză, sau în efuziuni lirice con­venţionale, vise azurii şi o anumită diluţie a substanţei epice sau lirice, pseudo­romantism cu care ne întîl­­nim în unele pagini ale lui E. Cami­­lar sau A. Mihale.­­ Varietatea modalităţilor artistice şi a valorilor stilistice se observă categoric şi în cazul romanelor isto­­rice. Intre „Nicoară Potcoavă“ ro­­man,cronică, naraţiune aproape vor­bită, pătrunsă de lirism, şi romanul —­­ să-i spunem erudit documentar, scris de la nivelul epocii evocate — „Un om între oameni“, deosebirea e mare. Ambele sunt scrise sub sem­­nul realismului socialist şi au impli­cat valorificarea trecutului cu înţe­legerea prezentului socialist, în lu­mina ştiinţei marxiste. Putem merge mai departe cu dife­renţierea stilurilor şi modurilor ar­tistice. Chiar dacă nu sîntem întru totul de acord cu criteriul după care împarte Ibrăileanu romanul în „ro­­man de creaţie“ şi „roman de ana­­liză" („Creaţie şi analiză“), desluşim şi în literatura noastră de azi tipul romancierului care naşte personaje şi le lasă să păşească singure­­ în viaţă, făcînd astfel concurenţă stării civile, personaje dintre acelea, care — după Ibrăileanu — „şi-au tăiat cordonul ombilical şi de opera res­pectivă şi de autor". Ele ne dau sentimentul „obiectivităţii" romancie­­rului faţă de creaturile sale şi ne introduc abrupt în curentul vieţii. Un romancier de acest tip mi se pare a fi Marin Preda.­­Există şi părerea contrară după care Marin Preda ar fi un tip analitic. Ca atare, analiza psihologică nu cred însă că determină structura analitică a unui romancier. Marin Preda nu comentează stările psihice ale eroilor săi, ci le creează, odată cu personajele sau, cum spune tot Ibrăileanu, „creează stări de su­flet și le dă drumul în lume“­. Mai există tipul romancierului a­­nalitic, care-şî comentează — une­ori cerebral şi doct — personajele, comentariu ce implică o oarecare distanţă critică faţă de făpturile sale şi ne îngăduie să vedem, aproape permanent, capul romancierului, în spatele creaţiilor sale. Aşa procedează uneori Camil Petrescu şi George Că­­linescu. Cele două perspective nu se exclud reciproc. Intervine din nou problema dozajului şi ar fi dezas­­truos dacă dorinţa de a determina curente şi stiluri în literatura noas­­tră de azi ar duce la mutilarea în comentarii a operelor literare, de dragul clasificărilor. Cele două tipuri amintite au fie­care avantajele sale. Tipul creativ ne introduce nemijlocit în tumultul vie­­ţii, ne pune un contact cu oameni care se dezvăluie singuri, treptat, care apar adesea contradictorii. In faţa lor trebuie să facem efortul de înţelegere pe care nu­-l impune de obicei un om viu. De aceea, conside­raţiile lui Petru Dumitriu, după care un personaj se poate abate numai o dată de la linia caracterului său pentru a nu păcătui împotriva unităţii şi a ne da totuşi sentimentul complexităţii, mi se par uşor dog­matice. Unitatea lui Hie Barbu, Mo­­romete sau Adam Jora nu e amenin­ţată de unele fapte (nu le-ar fi numă­rat) aparent contradictorii din­­ pur­­tarea lor. Și ce contabilitate compli­cată ni s-ar cere dacă am număra „abaterile“ personajelor tolstoiene. E arta scriitorului realist de a reda unitatea în varietate şi reţetele sînt, in acest domeniu, la fel de ineficace ca şi în altele. Tipul analitic, pe de altă parte, prilejuieşte autorului consideraţii in­­teresante, o atitudine explicit critică faţă de personaje, o perspectivă mai intelectuală, iar cititorului adesea un contact mai direct cu romancierul decît cu creaturile acestuia. Cred, în concluzie, că gruparea fără intenţii dogmatice şi fără silui­­rea personalităţilor artistice a scrii­torilor noştri după stiluri şi curente ar reprezenta un cîştig al criticii noastre literare. Fireşte, această grupare trebuie să se facă după criterii strict estetice şi nu după alte afinităţi elective. A fost îmbucurător faptul că, la con­­gres, Mihu Dragomir a amintit de grupuri de scriitori, gravitînd în ju­rul unor procedee literare comune. El a vorbit despre grupul de la „Steaua“, grup de poeţi care sus­ţin „o poezie imagistică, cu simbo­­luri, cu imagini purificate, cultivînd rima rară“. A fost de altfel, dacă nu greşesc, singura împrejurare cînd s-a atins, la tribuna Congresului, problema stilurilor şi curentelor inte­­rioare realismului socialist. Rămîne de cercetat — şi acest lucru nu e o rezervă faţă de spusele lui Mihu Dragomir, ci o invitaţie adresată lui şi tuturor celor interesaţi în proble­mă — dacă aceste trăsături sînt nu­mai ale „şcolii de la Cluj“ şi dacă există temeiuri serioase pentru a vorbi despre „şcoala de la Cluj“. De pe urma unei dezbateri în ju­­rul curentelor, stilurilor, modalităţi­­lor artistice ale literaturii de azi, ar avea indiscutabil de cîştigat estetica noastră nouă şi, îndrăznesc să cred... chiar creatorii de literatură. Vera Călin Academia şi problemele literaturii (Urmare din pag. I-a) lipsite de metodă şi de spirit critic, ne putem mindri cu colecţia lui An­drei Birseanu, scoasă in colaborare cu savantul ceh Ioan-Urban Jarnik, cu acelea ale lui Artur Gor­ovei şi S. FI. Marian, ca şi cu altele mai modeste, dar care oglindesc dragos­tea pentru creaţia populară. Studiile consacrate literaturii popu­lare, deşi puţine, sînt totuşi de mare valoare; printre acestea se află te­meinica lucrare a lui Lazăr Şăinea­­nu, „Basmele romînilor", precum şi cîteva articole publicate in „Anuarul arhivei de folclor", publicaţie perio­dică în care aveau să se adune roa­dele muncii folcloriştilor noştri. Sunt pline de interes cuvintele ma­rilor noştri scriitori despre poezia populară. In discursul lui de recep­ţie, „Din estetica poeziei populare", B. Delavrancea ne face să retrăim ecourile pe care le-au avut in su­fletul său accentele inspiraţiei omului de la ţară, iar Al. Sadoveanu, in cuvintarea rostită la intrarea sa în Academie, închină un imn de slavă poeziei marelui anonim şi sfirşeşte cu aceste învăţăminte: ,,/n durerile şi furtunile negurosu­lui nostru trecut, Doina şi Cintecul bătrinesc au fost izvoare de viaţă şi energie. Ori, suferind, acest popor a cintat, el dădea dovadă că trăieşte şi va răzbi ... De la aceste fermecate izvoare de apă vie cată să se adape toţi cei care cîntă şi se simt ai acestui popor şi ai acestui pămînt". In sinul vechii Academii s-au ma­nifestat unele personalităţi progresis­te, in domeniul literaturii, ca şi în cel al ştiinţelor, dar atmosfera în care se desfăşura activitatea acestei instituţii a fost creată şi întreţinută de alte citeva personalităţi, care transformaseră această instituţie de cultură intr-o tribună a celor mai reacţionare concepţii. Creată pentru a fi in slujba poporului,­ Academia a ascultat răsunind în incinta ei cu­vinte de dispreţ faţă de ceea ce a produs poporul, faţă de năzuinţele populare. Duiliu Zamfirescu, unul dintre purtătorii de cuvînt ai acestor concepţii, putea să spună: „Frumo­sul este singurul adevăr necesar, după cum este şi cea mai înaltă formă a moralităţii. întruchiparea lui insă este legată de un principiu de autonomie individuală, care nu ad­mite concesiuni mulţimii sau inspi­raţii de la ea" („Metafizica cuvin­telor şi estetica literară"). Şi tot el considera ,,o glumă de prost gust" strigătul „Noi vrem pămînt" din poezia lui G. Coşbuc („Poporanismul in literatură"). Dispreţul unor membri ai Acade­miei s-a manifestat şi faţă de marii noştri scriitori. Caragiale nu numai că nu a putut pătrunde printre ne­muritori, dar nu a putut obţine nici măcar un premiu, de vreme ce Di­­mitrie Sturdza a susţinut că lucră­rile literare cu caracter umoristic „nu numai nu trebuiesc încurajate dar merită chiar persecutate, fiindcă talentele umoristice și satirice nu au nimica sfint și deci sint, nu numai nefolositoare neamului, dar chiar de-a dreptul primejdioase". (I. L. Cara­giale, Opere V). Cînd, in 1948, apar Statutele A­­cademiei Republicii Populare Române, începe să se simtă marea cotitură pe care avea să o facă vechea insti­tuţie. „Sarcina fundamentală a A­­cademiei R.P R. — citim in aceste statute — este de a contribui prin toate mijloacele la propăşirea ge­nerală a ştiinţei, sterelor şi artelor, pentru consolidarea democraţiei popu­lare şi construirea socialismului in Republica Populară Română". Consecventă cu această sarcină A­­cademia cuprinde astăzi pe cei mai ridicaţi oameni ai ştiinţei, literelor şi artelor din ţara noastră. Numele marilor scriitori nedrep­tăţiţi altădată: Caragiale, Creangă, Eminescu, Gherea, Ibrăileanu, Vla­­huţă, îşi au locul de cinste. Printre scriitorii in viaţă strălucesc figurile lui M. Sadoveanu şi Tudor Arghezi. Poeţi, romancieri, critici şi istorici literari s-au strins laolaltă pentru a ridica literatura noastră la înălţimea corespunzătoare momentului istoric pe care-l trăim, întemeiată pe învăţătura marxist­­leninistă, Academia R.P.R. a înde­părtat concepţiile idealiste, atitudinile şovine şi reacţionare care au umbrit o parte din activitatea vechii Acade­mii şi a deschis larg drumul spre realizările reclamate de idealurile po­porului. Activitatea Academiei R.P.R. in domeniul literaturii se face tot mai simţită. Institutul creat de ea pre­găteşte numeroase studii de reconsi­derare a vechii moşteniri literare şi pregăteşte o nouă istorie a litera­turii române. Aşteptăm ca el să pună la dispoziţia cercetătorilor ediţiile critice ale clasicilor noştri mergînd mină in mină cu conducerea Edi­turii de stat pentru literatură şi artă, a cărei intensă activitate merită tot sprijinul. La grija Partidului şi Guvernului pentru dezvoltarea literaturii trebuie să se răspundă cu aceeaşi înţelegere şi cu acelaşi cald devotament. In felul acesta vom dovedi că activita­tea înaintaşilor progresişti, nu a fost zadarnică, că ea a găsit printre noi nu numai recunoaştere şi preţuire, ci şi voinţa de a duce mai departe opera de ridicare culturală. J. Byck GAZETA LITERARĂ DUILIU ZAMFIRESCU: „Viaţa la ţara“—„T­ana­se Scatiu“ In vitrinele librăriilor a apărut de curînd o carte care atrage numeroşi ci­titori. Este vorba de noua ediţie a romamnelor „Viaţa la ţară“ şi ,,Tănase Scatiu“ de Duiliu Zamfirescu. Contemporan cu Vlahuţă şi Delavran­cea, scriitorul atît de preţuit, dar şi atît de renegat de către contemporani, a urmat o altă îndrumare politică şi estetică decît aceea a marilor realişti de la sfîrşitul veacului trecut. Cola­borator asiduu al ,,Convorbirilor lite­rare“, Duiliu Zamfirescu a dorit să rămînă fidel crezului maiorescian, a­­firmîndu-se, cel puţin teoretic, ori de cite ori a avut prilejul­, ca un repre­zentant al claselor dominante. Dis­cursul său la Academie prin care nega valoarea poeziei populare şi meritele lui Alecsandri ca descoperitor al ace­steia, i-au atras­­ şi pe bună drep­tate oprobiul celor mai de seamă scriitori ai vremii. Aceasta nu a dus însă la anularea talentului său, a capacităţii sale deose­bite de care a dat pînă la urmă do­vadă în depăşirea îngustelor limite de clasă. Romanele reeditate de curînd demonstrează că scriitorul a reuşit, la un moment dat, să spargă canoanele estetizante şi să creeze o operă a că­rei tendinţă predominantă — cel puţin în „Viaţa la ţară“ şi ,,Tănase Scatiu“, — rămîne realismul. După N. Filimon, socotit ca adevă­ratul întemeietor al romanului romî­­nesc, D. Zamfirescu ridică genul, aşa de puţin cultivat în literatura romînă, pe o treaptă superioară, făcînd legă­tura cu ,,Ion“ şi „Răscoala“ lui Re­­breanu. Abordarea unei teme atît de caracteristice pentru epoca în care-şi plasează scriitorul acţiunea romanelor, impunea aproape obligatoriu o ascuţită observaţie critică. De aceea, în ciuda simpatiei sale pentru familia „boieru­lui de viţă“ Dinu Murguleţ, D. Zam­­firescu izbuteşte să contureze, în mare, un tablou realist al sfîrşitului de veac în care înflorea arivismul şi rapacita­tea burgheză. Tănase Scatiu, descen­dent direct al lui Dinu Păturică, va deveni un prototip al acelei burghezii nesăţioase şi inculte care va furniza mai tîrziu eroii romanelor lui Camil Petrescu şi G. Călinescu. AL. SAND. GEORGE MACOVESCU: Unele probleme ale reportajului literar Studiul lui George Macovescu consa­crat problemelor reportajului este o con­­tribuţie binevenită la lămurirea proble­melor pe care dezvoltarea acestei spe­cii literare le ridică. După ce îi defineşte specificul, auto­rul studiului întreprinde o bogată şi in­teresantă analiză a unor reportaje apă­rute în ultimii ani. Determinarea valori sociale, active, a reportajului este orga­nic legată de mesajul său de cunoaştere, acesta la rîndul său izvorît din perma­nenţa contactului cu viaţa şi oamenii ei. Relevarea calităţilor unor reportaje a­­părute în presă sau în volume, eviden­ţiază, prin comentariul lui George Ma­covescu, ideia că succesul acestor lu­crări constă în primul rînd în axarea lor originală şi operativă în problemati­ca epocii. Este de amintit aici dezidera­tul pe care Geo Bogza îl exprima cu aproape două decenii în urmă: „...repor­tajul trebuie să fie interpretul fidel al tendinţelor vieţii, Instrumentul de luptă al idealurilor umanităţii”. Caracterul profund educativ şi mobili­zator al reportajului literar îl îndrep­tăţea pe acelaşi scriitor să observe: „Re­portajul este o şcoală a vieţii adevărate prin care trebuie să treacă orice scriitor dacă vrea să fie un autor viu, în ale că­rui cărţi să se zbată de la pagină la pagină viaţa”. Acestei idei, George Macovescu îi face loc larg în paginile studiului său, dîn­­du-i caracterul unei calde pledoarii pen­tru reportaj, pentru antrenarea în acest sector, oarecum neglijat, a cît mai mul­tor condeie experimentate. Ni se pare firească Insistenţa criticului, deoarece nu numai din nuvele şi romane, din poeme şi tragedii vor afla oamenii din comunism despre vremea noastră. O sursă docu­mentară utilă va fi şi reportajul, con­ceput ca o cronică vie a acestor zile de a­­spre şi eroice eforturi creatoare pentr construirea unei societăţi noi. II. 7. DUMITRU IGNEA : „Strada primăverii“ Perioada eroică a primilor paşi pe făgaşul vieţii noi pe care o trăim, lupta cu greutăţile uriaşe şi învinge­rea lor, jertfele ce s-au făcut, toate acestea au rămas adînc întipărite în mintea poporului , sunt timpuri care nu vor fi uitate. Tocmai de aceste timpuri se ocupă Dumitru Ignea în romanul „Strada primăverii“. Acţiu­nea se petrece într-un cartier perife­ric cu aspect de mahala al­ unui mare oraş industrial şi urmăreşte transfor­marea rapidă produsă în viaţa acestui cartier şi a locuitorilor lui după eliberare. La început era neîncredere şi lipsă de pîine, şomaj şi mizerie. Apoi toate s-au schimbat , a început să fie pîine, strada a fost pietruită, s-a ridicat o fabrică nouă, oamenii au căpătat încredere în viaţă. Mobilul tu­turor acestor transformări, care nu s-au produs fără a se da lupte grele, a fost Partidul Comunist Român. In acest cadru general al romanu­lui, evoluează soarta individuală a personajelor : drama Valentinei care, constrânsă să se mărite cu contabilul­­şef al fabricii, îşi ratează doi ani din viaţa ei, după care îşi părăseşte so­ţul şi, plină de încredere, începe o nouă existenţă; lupta lui Mihai Ve­­chiu care, întors din prizonierat, se înscrie în rindurile partidului şi des­făşoară o activitate demascatoare îm­potriva duşmanilor vieţii noi , încercă­ v a g­ăsi.? i ' III ilPf rile lui Dan Obadă, de a se pune la adăpost spre a-şi ascunde escrocheriile făcute o viaţă întreagă, însurindu-se in cele din urmă cu o muncitoare pe care o dispreţuieşte. In felul lui, deşi restrînge acţiunea la un cartier destul de mărginit ca spaţiu, romanul oglindeşte o situaţie care a existat obiectiv în ţara noas­tră, — o situaţie ale cărei aspecte le­­am cunoscut cîndva. In felul acesta, romanul poartă amprenta adevărului şi este un merit al autorului că a ştiut să-l scoată cu dibăcie în evi­denţă. Dumitru Ignea se dovedeşte a fi un povestitor talentat, un bun creator de situaţii în care amănuntele sînt folo­site la locul lor. Se dovedeşte a fi mai stîngaci însă în ceea ce priveşte caracterizarea personajelor şi mai cu seamă în domeniul dialogului. Acest fapt nu stînjeneşte decît într-o măsu­ră redusă lectura unei lucrări care trezeşte interes pentru că este o carte a vieţii noastre din aceşti ani. P. RUXANDOIU ABATELE PREVOST: „Manón Lescaut“ „Manón Lescaut", celebra povestire a Abatelui Prevost, deşi a apărut In prima jumătate a secolului al XVIII- lea, nu şi-a pierdut din prospeţime şi din noutate. De aceea, tipărirea unei noi traduceri a acestei cărţi este un moment demn de semnalat în activi­tatea editorială din ţara noastră. Ceea ce a dat durabilitate lui „Ma­non Lescaut" este în primul rind ve­ridicitatea cu care această carte înfă­ţişează societatea vremii, cu tradi­ţiile, moravurile şi prejudecăţile ei. Drumul zbuciumat al vieţii aventu­roase a nefericitului cavaler Des Grieux, alături de nestatornica lui iu­bită Manon Lescaut, l-a îndemnat pe Abatele Prevost să povestească desti­nul acestor caractere. Cu toate scă­derile lor — cum este, între altele, ire­mediabila nestatornicie a Manonei — cei doi eroi ai cărţii sunt imaginea lumi­noasă a omului neconformist la pre­ceptele inchiziţiei feudale, imagine a cărei frumuseţe Abatele Prevost o slă­veşte, pledind pentru triumful ei pe planul vieţii sociale. Un alt­­ aspect care face din cartea scriitorului fran­cez o operă de actualitate, este vi­goarea cu care, pe parcursul desfăşu­rării aventurii celor doi eroi, autorul dezvăluie putreziciunea atotcuprinză­toare a vieţii din sinul înaltei socie­tăţi franceze din acea vreme. In acest ser­i, cei doi G., M., tatăl şi fiul, tînărul şi destrăbălatul ofiţer cartofor Lescaut, etc. sunt demni re­prezentanţi ai acestei lumi. Preciziu­­nea cu care se desfăşoară acţiunea, bogăţia de fapte, impresionantul dra­matism al vieţii descrise, eroismul şi abnegaţia în iubire a celor doi eroi, fac din povestirea Abatelui Prevost un autentic document ce redă viaţa oamenilor din Franţa secolului al XVIII-lea. N. CIOBANU ŞCOALA „CONTEMPORANULUI" (Urmare din pag. I-a) pare a indica drumul bun. .Influenţa d-lui Gherea — scrie Ibrăileanu — nu s-a exercitat asupra nici unuia din cei pe care d-sa i-a găsit scriitori formaţi (subl. ns.), ca asupra d-ii Vlahuţă“. Această observaţie confirmă influenţa Contemporanului asupra unei bune părţi a scriitorilor formaţi, lirrjlt într-o în acelaşi timp, ca măsură ştiinţifică. Influenţa Contemporanului a fost ho­­tăritoare într-adevăr, dar nu asupra celor care se aflau, în acea epocă, în deplină maturitate, ci asu­pra celor care, decenii după aceea, vor fi cei mai reprezentativi , scriitori ai po­porului nostru. A aprecia într-adevăr just semnificaţia istorică a Contempo-­ ranului,­­prin influenţa sa, înseamnă tocmai, după părerea noastră, a sublinia extraordinara şcoală pe care Contemporanul şi revistele socialiste care l-au urmat au constituit-o pen­tru noile generaţii scriitoriceşti, aflate la acea dată pe băncile şcolilor. In „Dan“, volumul II, Vlăhuţă are, la un moment dat, această remarcă, pentru a prezenta epoca: ,,In ţară se pornise de cîtva timp un curent sănătos, idei generoase insufleţeau ti­nerimea care se ridica". Referirea se face, evident, la mişcarea muncitor­­ească. In rindurile „tinerimii care se ridica“ intrau, la sfîrşitul secolului trecut, cea mai mare parte a mărilor noştri scriitori contemporani. In anii apariţiei Contemporanului, G. Ibrăi­leanu şi J. Bart treceau pragul ado­lescenţei. Gala Galaction, M. Sado­veanu, Tudor Arghezi, pe-atunci copii, vor cunoaşte, în anii liceului, ecoul proaspăt al Contemporanului şi glasul cuceritor al publicaţilor care l-au ur­mat imediat . Critica socială, Litera­tură şi ştiinţă, Evenimentul literar etc.... Mărturiile scriitorilor noştri contemporani, datele bio-bibliografice referitoare la ei, ne arată întreaga lor formaţie ciuitural-ideologică, din ado­lescenţă şi tinereţe,, sub semnul şcolii Contemporanului. La aceasta, credem, trebuie să ne i­a­p­ortăm, în primuil rînd, pentru a aprecia just marea in­fluența a Contemporanului asupra li­teraturii române. Pentru generația d­e scriitori care urma abia după încetarea revistei să debuteze în literatură, Contemporanul a pregătit un anumit clima­t politic, — ideologic şi psihologic. Ajungindi la un tiraj de 5—6000 de exemplare după 2—3 ani de apariţie, într-o vreme cînd un asemenea tiraj era de-a drep­tul fabulos, Contemporanul pătrun­sese în şcoli şi universităţi, dînd chiar şi gimnaziştilor un îndemn că­tre activitate revoluţionară, către şti­inţă şi către literatură realistă şi de­mocratică. O excepţională efervescen­ţă ideologică a stîrnit Contemporanul prin multilaterala sa activitate de popularizare ştiinţifică şi de iniţiere politică. Lupta pentru emanciparea femeilor, dusă de Sofia Nădejde (şi pe acest tărîm se aprindea o altă polemică Maiorescu — Contempora­nul) ; nenumăratele prelucrări şi tra­duceri ale lui I. Nădejde, despre darwinism, despre legile naturii, despre educaţia intelectuală, mo­rală şi fizică (după Herbert Spencer), etc.; apariţia pentru prima oară în romîneşte a lucrării lui En­gels despre „Originea familiei, pro­prietăţii private şi a statului“, ca şi alte articole ale lui Engels, precum şi scrisoarea trimisă de acesta Con­temporanului de la „123 Regent Park Road, N. W. London la 4 ianuarie 1888“ ; studiul lui Paul Lafargue des­pre matriarhat; prima prezentare în romîneşte a lui Cernîşevski (tradusă d­e I. Nădejdie dintr-o revistă socia­listă apărută la Londra) ; traduceri din literatura universală, inclusiv din cea rusă, printre care una făcută de Gherea după „Furtuna“ lui Ostrovski, — toate acestea aduceau în preocupă­rile tineretului perspectiva unor ori­zonturi nebănuit de largi, — în gîn­­direa modernă, in mişcarea socială revoluţionară, în literatura universală. Bineînţeles, trebuie să adăugăm, me­reu, rolul criticilor lui Gherea, al ideilor sale cu totul noi în revistele epocii, al variatelor sale implicaţii filozofice, sociologice, psihologice, al atracţiei pe care o constituiau nume­roasele sale citate din autori universali celebri, încă rareori sau aproape d­e loc întîlniţi în revuistica noastră din acea vreme. Concepţiile materialiste — uneori inevitabil confundate cu cele pozitiviste, la modă — popularizate larg, pregăteau un tineret intelectual cu o cu totul altă formaţie culturală şi la cu totul alt nivel, în raport cu ti­neretul generaţiilor care au precedat Contemporanul. Mărturiile care trebuie să fie invo­cate încep, fără îndoială, cu cele ale lui Ibrăileanu, el însuși propagator, la sfîrşitul­ secolului trecut, al spiritu­lui adus de Contemporanul. Faptele fiind mai cunoscute, nu le mai rea­mintim aici, cititorul neavizat avînd acum u­n număr d­e lucrări recente despre Ibrăiileanu, şi formaţia sa. A­­mintim doar, ca esenţiale, referirile acad. M. Bialea, care stabileşte, cu multă bogăţie d­e date, lecturile şi preocupările­­tînărullui Ibrăiileanu. De­altfel, tovarăşul lui Ibrăileanu la con­ducerea revistei „Şcoala nouă“ (1899- 1901), Eugen Va­ian, apucase să pu­blice, într-unul din ultimele numere ale Contemporanului, o poezie („Feţi, frumoşi“ nr. 6 şi 7 din 1890). Colegi ai lui Ibrăileanu şi Ratcu Rion, membri ai societăţii „Stela“, înfiinţată de ei în anii liceului, amintesc lecturile ti­neretului în ace­a epocă, evident insti­tuiţi de Marx, Zola şi Maupassant“. Printre scriitorii romîni ,,ştiuţi pe de rost", Gherea ocupă primul loc. (pag. 155). In Iaşul Contemporanului, J. Bart arată că s-a trezit la lume, şi-a hrănit mintea şi s-a format... „Unii dintre socialiştii Iaşului mi-au fost profesori şi in afară de şcoală“. Mişcarea de idei pornită de Contem­poranul, scrie J. Bart, „ar merita să fie studiată amănunţit, pentru a înţelege structura, sufletească, spiritul timpu­lui şi formarea caracterului tinerimii din acea vreme", (pag. 212—13). Literatura lui J. Bart nu poate fi în­ţeleasă, în cauzalitatea ei, fără în­ţelegerea Climatului format de Con­temporanul în rindurile generaţiei sale: ,,În clasa initid liceală umblam fugar de la şcoală şi călăuzeam gru­puri de ţărani pe străzile Iaşului, ve­niţi pentru întruniri la club ca să ceară pămînt şi drepturi. In clasa a doua, în vacanţă, la moşia unei rude, împărţeam pe ascuns broşuri de pro­pagandă, la o stînă, unor ciobani care nu ştiau carte... Locuiam alături de casa lui Ion Nădejde, care scotea pe atunci celebra revistă ,,Contempo­ranul­ Fata din casă, care venea la apă în curtea noastră, îmi aducea pe ascuns, sub şorț, cite un pachet de reviste furate.“ (ibid.) Primul articol, adolescentul J. Bart l-a­­publicat în Munca. Primele nuvele, în Adevărul literar și în Munca. Primele succese, pe lorin Păun-Pindo... M-am simţit deodată legat de el. Era plin de ideo­logia fierbinte a socialiştilor". (în­semnări literare nr. 3 din 1919, pag. 9). Ar trebui adăugate date despre for­­maţia lui Gala Galaction, care, ca elev de liceu, frecventa clubul socia­list din sala Sotir. „Am auzit ade­seori pe unii — scria Galaction — întrebind (din nevinovăţie, din orbire sau din făţărnicie). Ce foloase avem noi de pe urma socialismului ? Multe răspunsuri drepte şi liniştitoare pu­tem da acestei întrebări necugetate. Dar, in speciel, putem răspunde cu privire la trecutul nostru literar, în­sufleţirea şi frumuseţea literaturii ro­­mineşti de acum 30 şi 35 de ani se datoresc in bună parte ideilor şi idea­­lul­ui socialist. Mişcarea intelectuală şi literară de mai tirziu — naţiona­listă şi îngustă — e un fel de Nil, re­căzut in matca lui după ce tot Egip­tul a fost răcorit şi fecundat.“ ,recu­­nosc — scrie Galaction într-un articol despre A. Tom­a — în aceste generoa­se săvîrşiri ale inimii generaţia cea mare dintre 1880 şi 1900. Am crescut in adierea acestei nobile fanfare. Am învăţat de pe băncile primelor clase secundare că poetul adevărat este un profet... Am urmărit, am fremutat, am participat la controversa pusă păti­maş odinioară intre arta pentru artă şi arta generoasă". Şi, desigur, ar trebui să vorbim des­pre formaţia lui Tudor Arghezi, care a d­evenit cunoscut cititorilor prin Viaţa socială (1910), — ea însăşi ,o continuatoare tîrzie a Contemporanu­lui. Revistei Contemporanul, largii mişcări politice, ştiinţifice şi culturale promovate prin ea şi prin publicaţiile care au urmat-o, i se datoreşte în pri­mul­ând, după opinia noastră, pilonul democratic şi realist în opera scriito­rilor noştri maturizaţi în primul sfert al secolului XX. Viaţa romînească şi Ibrăileanu vor continua, în bună mă­sură, deasupra propagandei popora­niste, opera Contemporanului. Clasa muncitoare şi partidul ei marxist-leni­­nist, întemeiat după Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie, au început, mai tîrziu, să-şi exercite influenţa la un alt nivel teoretic şi cu o altă cla­ritate ideologică. Şcoala Contempora­nului însă îşi spusese cuvîntul hotă­râtor. Iar azi, in zilele construcţiei so­cialiste, reprezentanţii celor mai vîrstnice generaţii scriitoriceşti, reiau peste decenii, pe o treaptă superioară, cu ajutorul partidului nostru şi alături de generaţiile noi, elanurile şi idealu­rile tinereţii lor. SCHIŢE CRITICE 279 o lupoaică); de aice acea simbolizare,"Talegoriile­­şi ciudăţeniile de tot soiul, cari caracterizază romantismul. Atît clasicismul, cit şi romantismul finî au­ obirştea, îşi gă­sesc explicarea, în mediul natural, în­­mediul exonomico-social r epocelor corespunzătoare. GHEREA, rate din dezbaterile Contemporanului: „Minciunile convenţionale“ ale lui Max Nordiau, criticilile lui Brandes, „Sociolo­gia“ lui Letoumeau, „Forţă şi mate­rie’’ de Büchner, unde lucrări ale lui Sgemcer, bineînţeles în afara lu­crărilor de popularizare marxistă, a unor traduceri din clasicii marxismu­lui şi ai literaturii româneşti contem­porane. (Vezi T. A. Bădărău, P. Ca­­zacu, N. Savin, în Viaţa romînească nr. 4­5/1936). Unul din aceştia face o bună caracterizare a generaţiei: „Marxismul şi materialismul se îmbi­nau, la oamenii din această generaţie, cu o sete adâncă de a cunoaşte, de a aprofunda, de a asimila cut mai mult din toate ramurile ştiinţelor, literelor, artelor, cu dorul de a-şi crea o ideolo­gie şi voinţa de a împărtăşi toate co­morile adunate, la cei umili, la cei săraci, la cei năpăstuiţi, de a-i ridica, de a-i apăra. Sacrificau totul cu ener­gie tenace şi perfectă consecvenţă i­­dealului de a şti şi a servi, cu ceea ce ştiu, pentru ridicarea celor mulţi" (Ibid, pag. 33). O mărturie preţioasă asupra epocii şi a influenţei, în ea, a Contempora­nului, o aduce Jean Bart. Scriitor pu­ţin fertil, adeseori trecut sub tăcere şi adeseori subapreciat, J. Bart este una din figurile cele mai reprezenta­tive ale­­literaturii noastre în primele decenii ale secolului XX. Acad.­­ Călinescu, în prefaţa sa la romanul „Eutropolis“ (Ed. „Cugetarea“ 1939), aminteşte, în legătură cu el, „Iaşul Contemporanului şi a­ „Vieţii romî­­neşti", caracterizîndu-î succint in lu­mina aceasta : „Calitatea fundamen­tală a sufletului lui Jean Bart este simpatia; iubirea pentru aproapele umil, pentru omul simplu, pentru vie­tăţi... Suită pe o treaptă mai sus, a­­ceastă simpatie devine umanitarism şi socialism“ In „însemnări şi amintiri“ (1928), J. Bart reflectă puternic lectura indi­cată de Contemporanul: marxism şi literatură realistă (încă neprecis di­ferenţiată de cea naturalistă) : „Noi, din generaţia de la Iaşi, eram ghif­ în Pagini literare, unde l-a chemat poetul Artur Stavri, — vechi colabo­rator al Contemporanului, — şi unde va d­ebuta, sub pseudonimul Cobuz, Mihail Sadoveanu. „Contemporanul — scrie J. Bart — era evanghelia acelei vremi". Redac­torul său... „întrupează o epocă d­in evoluţia culturii şi spiritului românesc". (v. art. citat diin Adevărul literar). Un om din aceeaşi generaţie, dr. N. Lupu, evoca şi el, la moartea lui Ibrăileanu, anii tinereţii desfăşurate sub influenţa Contemporanului, prin­tre altele o excursie la mutate, în to­vărăşia lui Ibrăileanu şi Stere. La flăcările unui foc cu pălălaie mare, in nopţile fermecate de pe Ceahlău, tinerii elogiau „intensitatea de gin­­dire şi acţiune a martirilor revoluţiei ruse, precursori anonimi ai statului socialist de azi" (Viaţa romînească nr. 4­5 din 1936). Artur Gorovei, tovarăş de tinereţe al lui Sadoveanu, venind la liceu, îi găseşte pe colegii săi în discuţii a­­poi rase­­despre „soci­alism, cerere şi ofertă, Karl Marx, minimum de salar, Ion Nădejde, nihilism, Doctor Rus­sel“... Ca mulţi dintre liceeni, nime­reşte casa cu cerdac a lui Nădejde şi incerpe „să se hrănească cu literatura Contemporanului". Unul din colegii săi de liceu, din clasele mai mari, este D. A. Teodoru, colaborator­­activ al Contemporanului. („In lumea liceu­lui“, — „însemnări literare“ nr. 29 din 1919, pag. 8—13). Mărturia marelui nostru Sadoveanu, din generaţia imediat următoare ce­lei a lui Ibrăileanu, subliniază persis­­tenţa influenţei Contemporanului. „Ti­neretul intelectual în întregime era simpatizant al socialismului de-atunci. Evenimentul literar, Lumea nouă, Do­­brogeanu Gherea şi Ion Nădejde ne interesau neîncetat“. (La apariţia, în 1946, a Contemporanului de astăzi). Indirect, prin cei din jurul Con­temporanului, majoritatea scriitorilor vremii, resimţeau înrîurirea curentului nou. „Am cunoscut in Iaşi — îi po­vestea Şt. O. Iosif lui Sadoveanu —. Savin Bratu Congresul tinereţii (Urmare din pag. I-a) potriva greşelilor, a neajunsurilor, căutind şi innoind activitatea noastră Nu odată s-a auzit dorinţa şi chema­­rea: am vrea să cunoaştem scrii­­torii, să ne cunoască şi ei pe noi, să ne scrie nouă, tinerilor şi copiilor, cărţi mai multe, cintece mai frumoa­se ! Ii aşteptăm cu drag In toate pâin file! Emoţionant a fost în cea de a treia zi, momentul in care în sala Congre­sului a răsunat vocea lui Vladimir Ilici Lenin, neuitatul dascăl al tinere­­tului, vocea adusă cu plăcile impri­mate în 1919 şi dăruite de comsomo­­lul leninist ! El, Vladimír Ilici, care iubea atît de mult tinereţea spunea: „Noi sin­tem­ partidul viitorului, iar viitorul aparţine tineretului. Noi sintem par­tidul inovatorilor, iar pe inovatori tot­deauna tineretul îi urmează mai cu dragă inimă. Noi sîntem partidul luptei pline de abnegaţie, iar la lupta plină de abnegaţie totdeauna tineretul merge primul.“ Sub aripa acestor idei scumpe areo­­pagul tinereţii şi­ a fixat ţelurile de viitor cu îndrăzneală şi răspundere, tinereşte şi matur pentru a-şi conti­nua epopeea, luminat şi călăuzit de partidul nostru leninist. Ion Brad

Next